CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Pretenţiile Patriarhiei Ruse de a avea jurisdicţie peste creştinii ortodocşi români moldoveni, sunt necanonice si nedrepte. VIDEO

 

 

Nu este drept ca Moldova să facă parte din “Sfânta Rusie”.

 

 În urma anexării în 1812 a teritoriului dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Ţarist, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, (fost exarh în Principatele Române în perioada 1808-1812), român de neam, a fost însărcinat de autorităţile ruse să înfiinţeze aici o eparhie, care să nu mai aibă nici o legătură cu Mitropolia Moldovei, ci, dimpotrivă, să se organizeze după modelul eparhiilor ruseşti, urmând să fie subordonată Sinodului Bisericii ruse din Petersburg.

Dupa moartea lui Gavriil, nici un arhiepiscop de Chişinău nu a mai fost român.

 

 

Foto: Icoana Sfintei cuvioase Parascheva de la Iaşi, protectoarea moldovenilor

 

 

Când în 113 Biserica Ortodoxă Rusă şi-a subordonat românii ortodocşi din spaţiul pruto-nistrean, ea a încălcat cu bună ştiinţă 2 canoane bisericeşti: canonul 34 apostolic si canonul 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (din anul 431).

Acestea prevăd că eparhiile se întemeiază şi funcţionează pe baza principiului etnic şi garantează neamestecul unei eparhii în treburile altei eparhii.

Comunitatea ortodoxă românească din Basarbia a fost supusă astfel unui proces inexorabil de centralizare şi rusificare, intensificat îndată după moartea mitropolitului Bănulescu-Bodoni (1821), când eparhia Chişinăului şi a Hotinului a început să fie condusă numai de ierarhi ruşi.

 In urma Tratatului de pace de la Paris din anul 1856, după înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei, Moldovei i-a fost retrocedata o porţiune din Basarabia de miazăzi, respectiv judeţele Cahul, Bolgrad si Ismail, astfel că în anul 1864 s-a putut înfiinţa la Ismail, Episcopia Dunării de Jos, cu jurisdicţie românească asupra teritoriului eliberat de sub ocupaţia rusă.

Aceasta stare de lucruri a fost posibilă până în anul 1878, când în urma Congresului de la Berlin cele trei judeţe din sudul Basarabiei au fost încorporate din nou  Imperiului Rus, iar în plan bisericesc acest teritoriu a trecut din nou sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse.

 Toate aceste abuzuri au fost completate cu o amplă campanie de colonizare a Basarabiei cu elemente alogene, ceea ce a dus la schimbări dramatice în ceea ce priveşte echilibrul etnic al acestei provincii.

În spaţiul dintre Prut şi Nistru a fost promovată de la centru o politică bine gândită de integrare totală în structura bisericească rusă şi de ştergere a particularităţilor sale naţionale.

Acest lucru a fost fost pus în practică, în primul rând prin ierarhii ruşi care au păstorit Eparhia Chişinăului şi Hotinului, prin rusificarea învăţământului teologic şi a clerului, prin introducerea limbii slavone bisericeşti şi a unor rânduieli specifice Bisericii ruse în cult etc.

Introducerea obiceiurilor şi a limbii ruse în cult i-a îndepărtat însă pe ţăranii băştinaşi basarabeni de Biserică,  ferindu-i în acest mod, de asimilarea completă.

S-au creat  în schimb, premisele favorabile apariţiei diferitelor secte.

Preluarea puterii de catre bolşevici şi evenimentele politice internationale de la sfârşitul Primului Război Mondial, au schimbat dramatic şi cursul evenimentelor pe plan bisericesc în Imperiul Rus, inclusiv în Basarabia.

Pe 21 noiembrie în anul 1917 se forma la Chişinău „Sfatul Ţării”, prilej cu care s-a ţinut o slujbă în limba româna în catedrala din centrul oraşului, semn al schimbărilor care vor urma.

În data de 24 decembrie, în condiţii istorice dificile, se proclama pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, independenţa Republicii Democrate Moldoveneşti faşă de Rusia.

In anul 1918, la 7 aprilie, după proclamarea independenţei Basarabiei şi votarea de către Sfatul Ţării de la Chişinău, a unirii cu Ţara Mamă,  Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române a înfiinţat Arhiepiscopia română a Chişinăului.

La 21 aprilie anul 1918, episcopatul rus din Basarabia s-a întâlnit la Iaşi cu delegaţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, însă argumentele invocate de partea română, în baza canonului 17 al Sinodului al IV-lea ecumenic si canonului 38 al Sinodului al VI-lea ecumenic, care veneau in sprijinul revenirii bisericii basarabene în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, au fost respinse de episcopatul rus al Basarbiei.

De asemenea, vlădica rus  Atanasie a refuzat să-l pomenească la rugăciuni pe primatul României, să promoveze limba română în biserică şi în şcolile teologice şi a respins  dezvoltarea vieţii bisericeşti basarabene în limitele impuse de legile statului român.

La rândul său, patriarhul rus de la Moscova, Tihon, a trimis o „scrisoare irenica” mitropolitului Pimen al Moldovei (datata 23 mai anul 1918), prin care  punea la îndoială realitatea unirii Basarabiei cu România, cerând ca problemele bisericeşti sa fie discutate abia după încheierea păcii şi retrasarea noilor graniţe.

La fel ca şi vlădica Atanasie, patriarhul rus Tihon afirma că modificarea graniţelor nu trebuie, de la sine, „sa rupă imediat legăturile canonice cu Biserica Rusa şi să se supună jurisdicţiei canonice a Bisericii Romane”.

Patriarhul rus venea din nou cu eternul argument al „Sfintei Rusii”, invocând faptul că situaţia din anul 1918 nu putea fi comparată cu cea din anul 1812, deoarece atunci Rusia „a eliberat” pe creştinii basarabeni de sub oprimarea otomanilor musulmani, a refăcut provincia şi a „civilizat-o”, sugerând în acelaşi timp că evenimentele din anul 1918 ar fi un gest neprietenesc la adresa unei Biserici surori!

În acea perioadă au avut loc numeroase adunari şi intâlniri prin care românii basarabeni şi-au exprimat în mod limpede voinţa ca Biserica Ortodoxă a Basarabiei să devina parte integrantă a Bisericii Ortodoxe Române.

La 14 si 16 iunie anul 1918, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române emitea doua documente istorice: o „Hotărâre” privind afacerile bisericeşti ale Basarabiei si o „Carte pastorală” către „clerul si norodul Basarabiei”, care consfinţeau, pe de-o parte, revenirea bisericii basarabene in sânul Bisericii-mamă si care, pe de alta parte, constatau părăsirea scaunelor episcopale de catre episcopii ruşi, care au refuzat să recunoască autoritatea Sinodului român, plecând in exil.

Pentru o perioada, treburile bisericii din Basarabia au fost girate de Episcopul de Huşi, PS Nicodim Munteanu, pentru ca în următorii ani să se organizeze alegeri episcopale, iar viaţa bisericească a Basarabiei să se desfăşoare firesc in cadrele Bisericii Ortodoxe Romane.

Din 19 februarie anul 1919 scaunul arhiepiscopal a fost ocupat de Gurie Grosu, iar la 30 decembrie Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române realizeaza unitatea bisericească „pe intreg pamântul României reîntregite, intr-o singura Biserica Autocefala Ortodoxa”.

In iunie anul 1940, ca urmare a Pactului Hitler-Stalin ( Molotov – Ribbentrop) incheiat la 23 august 1939, Basarabia, Bucovina de Nord si Ţinutul Herţa au fost invadate si anexate la Uniunea Sovietica, iar Mitropolia Basarabiei a fost defiinţată, întreg teritoriul ei ajungând forţat din nou sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei.

In 1941 Basarabia revenea la sânul României, Mitropolia Basarabiei funcţionând normal până în anul 1944, când a fost forţată de catre regimul comunist sovietic să-şi intrerupă activitatea, bisericile ortodocşilor basarabeni intrând din nou sub ascultarea patriarhiei Moscovei, pe toată perioada ocupaţiei sovietice. 

La 14 septembrie anul 1992, un număr însemnat de preoţi şi credincioşi ortodocşi, constituiţi într-o Adunare eparhială, au decis reactivarea Mitropoliei Basarabiei, drept pentru care au trimis la Bucureşti o delegaţie pentru a adresa Patriarhiei Române rugămintea de a primi Mitropolia sub jurisdicţia sa canonică.

Existenţa Mitropoliei si apartenenţa ei la Biserica Ortodoxa Română au fost recunoscute prin „Actul Patriarhal si Sinodal” al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de la 19 decembrie 1992.

De remarcat că Patriarhia Româna era singura entitate bisericească şi persoană juridică din lume care putea beneficia de dreptul de succesiune pe linie ascendenta în raport cu Mitropolia Basarabiei.

Patriarhia Moscovei a acuzat Patriarhia României că se amestecă în treburile canonice ale Bisericii Rusiei şi intr-o scrisoare către Patriarhia Română a facut şi puţina istorie, cu interpretări cel puţin forţate ale datelor istorice, vorbind de drepturile canonice ale Bisericii Ruse asupra Bisericii Basarabiei, care de fapt au fost, necanonice, urmări ale diferitelor ocupaţii armate ruseşti ale Basarabiei.

Ce ar trebui sa stie, dar refuză să ştie Patriarhia de la Moscova?

Că în canonul 34 apostolic se spune limpede: „fiecare episcop si credinciosii sai, vor asculta de cel mare din neamul lor”.

Ori moldovenii sunt români, nu ruşi, iar Patriarhul românilor este la Bucuresti.

Biserica rusă şi-a arogat de la sine putere jurisdicţia canonică asupra Basarabiei.

Mai mult, ocupaţia politică rusească a însemnat şi ocupaţia canonica, chiar şi fără un tratat, fie el legal sau mai puţin legal.

Pentru că Biserica Ortodoxa Română nici nu a fost întebată, nu i s-a cerut permisiunea şi orice i-a aparţinut de drept i-a fost confiscat cu arma în mână de ocupanţii ruşi.

In perioada anilor 1992-2002 Mitropolia Basarabiei a dus o luptă acerbă cu instituţiile din Republica Moldova pentru recunoaşterea dreptului său de succesiune.

La 8 octombrie anul 1992, Mitropolia Basarabiei solicita Guvernului Republicii Moldova sa fie recunoscută legal, dar nu a primit răspuns.

In urma reformei sistemului judiciar moldovenesc, dosarul Mitropoliei Basarabiei a fost expediat la Curtea de Apel a Republicii care a dat dreptate Mitropoliei, însă la 9 decembrie anul 1997 Colegiul civil al Curţii Supreme de Justiţie a pronunţat o hotărâre, prin care a refuzat sa admită cererea Arhiepiscopului Chişinăului şi Mitropolitul Basarabiei, Petru Paduraru, de a obliga Guvernul Republicii Moldova sa recunoască aceasta Biserica şi să aprobe statutul Mitropoliei Basarabiei.

La 3 iunie anul 1998 Mitropolia Basarabiei, reprezentata de Mitropolitul Petru Păduraru şi alti 12, a depus o cerere la Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO), iar la 13 decembrie anul 2001 această înaltă instanţă a condamnat Republica Moldova pentru violarea drepturilor prevazute de articolele 9 si 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertaţilor Fundamentale, în urma refuzului de a repune Mitropolia Basarabiei în legalitate.

Abia în anul 2006, Curtea Suprema de Justiţie a Republicii Moldova a recunoscut Mitropolia Autonomă a Basarabiei, ca „succesoare spirituala, canonică şi istorica a Mitropoliei Basarabiei care a funcţionat până în anul 1944 inclusiv”, cu eparhiile ei componente: Arhiepiscopia Chisinaului (inregistrata juridic inca din decembrie anul 2004), Episcopia de Balti, Episcopia Basarabiei de Sud si Episcopia Ortodoxa a Dubasarilor si a toată Transnistria.

Aceasta hotărâre a confirmat juridic un drept istoric şi canonic al Mitropoliei Basarabiei şi drept urmare, in luna octombrie anul 2007, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a luat act, cu binecuvântare, de această recunoaştere oficială a reactivarii eparhiilor care au aparţinut Mitropoliei Autonome a Basarabiei.

Pretenţiile Patriarhiei Ruse de a avea jurisdicţie peste ortodocşii de alt neam, creştinii moldoveni, care au propria Mitropolie (cu centrul la Iaşi) şi Patriarhie (Patriarhia Română), sunt necanonice si nedrepte. În Basarabia, Biserica este în continuare un teren de confruntare între românism pe de o parte şi expansionismul rusesc şi aliaţii săi „moldovenişti”, care urmăresc cu obstinaţie să deţină supremaţia asupra cugetelor credincioşilor şi pervertirea identităţii româneşti, prin  înlocuirea acesteia cu cea „moldovenească”.

Mitropolia Basarabiei, reprezintă o negare a conceptului „moldovenist” şi este percepută ca o precursoare a Unirii cu România. 

De fapt, soluţia unică, veşnică şi de necombătut este în cazul de faţă respectarea  moralei creştine care a fost  şi rămâne calea de  salvare din marasmul comunist (sovietic), dar şi în faţa nebuniei şi po0ftelor imperialismului rusesc contemporan.

 

 

 

 

 

Surse:

http://www.crestinortodox.ro/mitropolia-ortodoxa-romana-basarabiei

– http://blog.nistru-prut.info/  Dr. Veaceslav Stavila

– http://inliniedreapta.net/interesele-bisericesti-din-basarabia-pe-frontul-geopolitic/

 

 

 

12/05/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Pilonii apărării identităţii româneşti în Basarabia

 

 

 

 

Imagine similară

Stema Moldovei, Dosoftei, Psaltirea în versuri, Uniev (Podolia), 1673

 

 

 

 

Ţărănimea şi biserica – piloni ai apărării identităţii româneşti în Basarabia

Una dintre întrebările care se pun frecvent la 200 de ani de la raptul Basarabiei din 1812 este aceasta: cum a reuşit totuşi populaţia majoritară din teritoriul dintre Prut şi Nistru să-şi păstreze identitatea românească, adică limba, obiceiurile, datinile şi tradiţiile specifice şi, poate mai presus de toate, conştiinţa unităţii de neam, sentimentul profund al apartenenţei la spaţiul spiritualităţii româneşti?

Răspunsul nu este simplu. Urmărind meandrele istoriei, doi factori ne apar astăzi ca având un rol determinant: ţărănimea şi biserica strămoşească.

Teza conform căreia Rusia ţaristă s-a preocupat să-şi asigure sprijinul bisericii pentru a susţine expansiunea şi a-şi extinde mereu graniţele imperiului nu este nouă.

Citându-l pe Dionisie Erhan, fost stareţ la Mănăstirea Suruceni, vicar de Chişinău şi episcop de Ismail, unul dintre făuritorii unirii de la 1918, Mitropolitul Antonie Plămădeală argumenta că atât în 1812, cât şi în 1940 şi 1944, urmând ocupaţia politică, Biserica ortodoxă rusă a procedat de fiecare dată şi la o ocupaţie religioasă – abuzivă şi necanonică – a Basarabiei (1, passim).

Încă după Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia obţinuse dreptul de a se manifesta ca protector al credinţei ortodoxe în întregul Imperiu Otoman. Dar, aşa cum notează Aleksandr Soljeniţîn, deşi dreptul de protector era perceput într-o accepţie pur religioasă, chiar de la început acesta „proiecta asupra viitorului un teribil spectru politic” [2, p. 52-53].

Mai apropiat de evenimentele de atunci, Karl Marx nota în 1853 că Principatele „s-au veştejit la umbra protecţiei ruse” [3, p. 175]. Printr-un ucaz din 1808 al lui Alexandru I, în ţările române – aflate atunci sub ocupaţia forţelor militare ruse – este înfiinţat un exarhat, care cuprindea „Moldavia, Valahia şi Basarabia”.

Precizăm că în perioada respectivă Moldova se întindea până la Nistru, iar Basarabia desemna doar Bugeacul.

În fruntea exarhatului a fost numit mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, care s-a străduit să introducă o serie de schimbări în situaţia bisericească a principatelor, menite să ducă la apropierea acestora de biserica rusă.

De altfel, printr-un ucaz sinodal din 12 martie 1808, legăturile bisericii române cu Patriarhia Constantinopolului erau întrerupte, toate chestiunile urmând să fie soluţionate de Sinodul bisericii ruse.

Exarhatul condus de mitropolitul Bănulescu-Bodoni a funcţionat timp de patru ani (martie 1808 – mai 1812), încetându-şi existenţa odată cu retragerea trupelor ruse, după Pacea de la Bucureşti soldată cu anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Rusia.

Curând, speranţele în rolul protector şi eliberator al Rusiei ţariste aveau să se spulbere.

Urmărindu-se, din start, înstrăinarea populaţiei din stânga Prutului de sorgintea ei istorică, la numai un an de la rapt,în 1813, Biserica ortodoxă rusă înfiinţează Eparhia Chişinăului şi a Hotinului, avându-l ca arhipăstor şi exarh pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (1813-1821).

După mai bine de 1500 de ani de la creştinare şi la cinci secole de suport al statalităţii moldoveneşti, Mitropolia Moldovei era astfel şi ea ruptă în două şi înstrăinată, fiind împiedicată să-şi mai exercite jurisdicţia canonică în teritoriul din stânga Prutului.

Măsurile prin care se urmărea anihilarea identităţii etnice şi culturale a populaţiilor nou ocupate – în cazul de faţă a românilor basarabeni – s-au desfăşurat în cadrul unui amplu proces de asimilare care a cunoscut periodic momente de intensitate maximă, dar şi de rezistenţă şi nesupunere faţă de acţiunile puterii dominante.

Încă din 1814 au izbucnit o serie de revolte, alimentate atât de ţăranii liberi, cât şi de boieri care îşi vedeau periclitate vechile drepturi şi libertăţi statornicite în Moldova.

După un nou război ruso-otoman, urmat de Pacea de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829), în semn de protest faţă de politica ţarului în bazinul dunărean, marele cărturar şi diplomat Alexandru Sturza, fiul primului guvernator al Basarabiei după anexiune, îşi dădea demisia din Ministerul de Externe al Rusiei, în care activase cu merite strălucite timp de două decenii. Mai târziu, într-o carte finalizată la maturitate, în 1853 (Notions sur la Russie / Menţiuni despre Rusia),Alexandru Sturza punea în discuţie politica imperială faţă de noile teritorii şi populaţii de la periferie:

„Ne pare rău că în zilele noastre Rusia a ajuns la momentul critic… A centraliza, a rusifica, a şterge din ce în ce mai mult toate nuanţele locale, acesta este astăzi scopul principal ce preocupă puterea” [4].

Considerând iluzorii astfel de încercări, savantul basarabean retras la Odesa atrăgea atenţia, în aceeaşi lucrare, asupra amplitudinii măsurilor de colonizare şi schimbare a compoziţiei sociale şi demografice în ţara sa de baştină:

„Ruşii din interiorul imperiului şi o mulţime de străini de toate naţiile curg puhoi şi fără încetare spre Basarabia; ei se stabilesc aici în număr mare, deoarece partea orientală a regiunii, numită Bugeac, este încă necultivată şi nepopulată, pe când restul provinciei posedă un sol fertil, păduri virgine, susţine relaţii cu Austria şi Turcia şi, mai presus de toate, dispune de tradiţii ale meşteşugarilor proprii libertăţii poporului”[5].

Care au fost consecinţele unei astfel de politici de colonizare şi asimilare în Basarabia? Una dintre ele, cu implicaţii directe asupra destinului identităţii românilor basarabeni, a reprezentat-o deznaţionalizarea nobilimii, care, potrivit istoricului Alexandru Boldur, sub dominaţiunea rusă şi-a pierdut steagul naţional.

Timp de aproape o jumătate de secol de la anexiune, nobilimea basarabeană a dus o luptă necontenită pentru limbă, cultură şi legile naţionale.

Un fost reprezentant al administraţiei ţariste în Basarabia, F. F. Vighel, viceguvernator al provinciei în perioada 1823-1826, adept al rusificării, notează în Memoriile sale despre perioada respectivă:

„Nimeni din nobilii moldoveni nu ştia limba rusă şi nu avea curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul… Nobilii se considerau conducători ai poporului şi ţineau mult la naţionalitatea lor” [6, p. 4-5].

Nobilimea basarabeană reprezenta, aşadar, un stâlp al rezistenţei şi continuităţii identitare româneşti în teritoriul ocupat de ruşi. Potrivit mărturiilor istorice, la Chişinău se aflau în 1839 boieri moldoveni cu devotament pentru naţie; în 1848, tot în oraşul de reşedinţă al capitalei Basarabiei, se proiecta editarea gazetei „Românul”; în anii 1862-1863, un partid al boierilor basarabeni visa la o singură Românie unită.

Sunt doar câteva din motivele pentru care administraţia ţaristă urmărea sistematic anihilarea şi lichidarea unei asemenea categorii sociale ce se opunea planurilor imperiale de asimilare şi omogenizare. Datele statistice şi documentare sunt relevante.

La şase ani după anexiune, în 1818, lista nobililor din Basarabia număra 145 de familii, din care 138 (95%) erau de origine moldovenească. În 1912, la centenarul anexării Basarabiei de către Rusia, numărul familiilor nobiliare ajunsese la 468, dar compoziţia lor etnică era schimbată radical: 327 dintre acestea, mai mult de două treimi (69%), erau nemoldoveneşti, în timp ce numai 137 (30%) mai proveneau din Moldova [7, p. 20-22].

Drept urmare, în ajunul unirii din 1918, marea majoritate a nobilimii din Basarabia era fidelă statului şi tronului ţarilor ruşi, străină mentalităţii naţionale. Deznaţionalizarea nobilimii a fost însoţită, implicit, de pierderea identităţii de către majoritatea intelectualităţii basarabene.

Locul şi rolul politic ale nobilimii au revenit în acel moment istoric miraculos din 1918 altei clase sociale – ţărănimea, căreia i se datoreşte în mare parte Unirea Basarabiei cu România.

Aceasta deoarece „ţăranul a rămas român şi sub barbarii cei vechi şi sub cotropitorii ceilalţi, el este păstrătorul efectiv al teritoriului naţional, argumentul viu şi cel mai puternic al autohtoniei noastre, conservatorul trecutului şi tinereţii noastre”, după cum scria Liviu Rebreanu [8].

Adevăr valabil, de altfel, pretutindeni, inclusiv pentru ţăranii ruşi: mergând pe urmele scriitorului Gleb Uspenski (1843-1902), A. Soljeniţîn evocă şi el forţa pământului, cea care i-a dăruit ţăranului „o severă disciplină de familie şi socială, l-a protejat de învăţături mincinoase şi dizolvante” [9, p. 85].

Alexandru Boldur era, aşadar, îndreptăţit să afirme:

„Ţăranul basarabean, care şi-a păstrat mentalitatea sa naţională şi limba, a făcut primul pas temeinic pentru reîntregirea neamului românesc” [10, p. 24].

Alături de clasa socială a ţărănimii, un alt pilon al păstrării identităţii româneşti în Basarabia, sub ocupaţia ţaristă şi apoi sovietică, l-a reprezentat clerul, din cădelniţele căruia, cum afirmă un autor inspirat, nu ieşea numai mirosul de tămâie, ci şi puţin parfumul culturii naţionale.

Este interesant de consemnat faptul că la 1812, în momentul raptului, în Basarabia se desfăşura o puternică activitate religioasă, evidenţiată pregnant de numărul celor 775 de biserici parohiale şi 40 de mănăstiri şi schituri existente în 755 de sate şi oraşe ale provinciei, deservite de un numeros personal preoţesc pregătit în spiritul valorilor naţionale.

Încă de la început, s-a ivit un conflict: pe de o parte, biserica basarabeană, deşi trecută în urma unei decizii politice sub jurisdicţia Bisericii ortodoxe ruse, continua să militeze pentru un statut propriu, decurgând din caracterul specific al limbii, moravurilor şi obiceiurilor populaţiei locale, diferit de cel al populaţiei majoritare ruse a imperiului; pe de altă parte, deşi Biserica ortodoxă se bucura de o mare autoritate în Rusia, ea devenise sub presiunea ţarilor o anexă a statului rus, care practica un ortodoxism silit – membrii Sfântului Sinod, format din episcopi, erau numiţi de ţar şi deveneau astfel înalţi demnitari ai curţii imperiale, al căror scop suprem era să dezvolte în inimile enoriaşilor dragostea necondiţionată faţă de scaunul împărătesc.

Nu este de mirare că, între primele măsuri dictate de noua ocârmuire, se număra şi interdicţia de a retipări în Basarabia cărţi provenite din Principatele române, ci numai ediţii în limba slavonă, purtând girul tipografiei sinodale de la Moscova.

După cum se ştie, după Războiul Crimeei (1853-1856), în perioada 1856-1878 trei judeţe din Sudul Basarabiei (Bolgrad, Ismail şi Cahul) s-au aflat mai întâi în componenţa Moldovei, apoi a Principatelor Unite şi a României, ca urmare a hotărârii Congresului de pace de la Paris (1856).

După războiul din 1877-1878 şi proclamarea independenţei de stat, România este obligată să retrocedeze Rusiei cele trei judeţe, printr-o hotărâre a Congresului de la Berlin (1878).

La 9 octombrie 1878, odată cu trecerea noilor ţinuturi sub stăpânire rusă, reprezentantul puterii ţariste îi comunica împăratului printr-o telegramă: Basarabia românească nu mai există.

A doua zi, cu prilejul Sfintei Liturghii oficiate în soborul de la Ismail, arhiepiscopul rus al Basarabiei, Pavel Lebedev, se adresa enoriaşilor moldoveni cu următoarele cuvinte:

„Ţine minte, ţară nou-alipită, că tu eşti avanpostul poporului rus şi al bisericii ruse, avanpostul prin care poporul rus şi biserica rusă intră în atingere cu popoarele de o credinţă şi de un sânge cu noi” [11, p. 147-148]. Mai târziu, un urmaş al lui Lebedev, arhiepiscopul Serafim Ciciagov, trimis să sprijine prin biserică rusificarea Basarabiei şi transformarea ei într-o provincie devotată Rusiei şi ţarului, se plângea de preoţimea basarabeană cu năzuinţe separatiste, precum şi de mişcarea naţională care militează pentru desfăşurarea serviciului divin şi a învăţământului şcolar în limba maternă.

El îi asigura pe superiorii săi că se luptă împotriva grupului de separatişti care stăruie să-i înveţe pe moldoveni limba românească cultă, necunoscută moldovenilor… [12, p. 304].

Să mai menţionăm că primul ziar naţional românesc apărut la Chişinău, în mai 1906, la aproape o sută de ani de ocupaţie străină, s-a intitulat „Basarabia”şi a fost realizat de studenţi şi absolvenţi ai Seminarului teologic din capitala provinciei.

Poemul Limba noastră, pe care Ovid Densusianu îl considera cea mai frumoasă poezie închinată limbii române, a fost scris de preotul-poet Alexei Mateevici, cel care, în faţa studenţilor din Chişinău, în 1917, afirma:

„Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor român” [13, p. 309, 323].Toţi scriitorii „epocii de redeşteptare, afirmă şi părintele Vasile Ţepordei, au fost clerici şi tinere vlăstare ale şcolilor duhovniceşti” [14, p. 13].

Din rândul seminariştilor s-au afirmat şi cei mai mulţi dintre făuritorii Unirii din 1918. În pofida înstrăinării şi a numeroaselor oprelişti întâmpinate, Biserica Basarabiei a supravieţuit regimului ţarist: în 1918, ea revenea la sânul patriei-mame cu o zestre însemnată: un mare număr de biserici noi, reconstruite din piatră, diverse edificii şcolare şi sociale parohiale, precum şi cu un patrimoniu spiritual păstrat cu evlavie.

La acest din urmă capitol, poate „cea mai bogată comoară, cum scria istoricul N. Popovschi în 1931, a fost frumoasa limbă românească, acea «limbă a vechilor cazanii» pe care populaţia băştinaşă din Basarabia a păstrat-o cu sfinţenie sub scutul bisericii, cu via ei înrâurire, trecând-o prin toată negura vremurilor, ca o unică moştenire pe care nu i-a putut-o răpi oblăduirea străină.” [15, p. 312.].

Astfel de strădanii şi sacrificii au făcut posibil acel moment unic şi miraculos din 27 martie 1918, când Sfatul Ţării, dând glas voinţei populare şi invocând puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, proclama unirea Basarabiei cu mama sa, România.

Un act prin care, aşa cum va afirma câţiva ani mai târziu unul din făuritorii săi, Pantelimon Halippa, se exprima voinţa ca „Basarabia să nu mai fie măr de discordie între ruşi şi români (…), căci a fost, este şi trebuie să rămâie pământ românesc” [16, p. 7].

Surse (bibliografie):

Ioan C. POPA – http://www.limbaromana.md/index.php

1. Antonie Plămădeală, Biserica Basarabiei. Problema jurisdicţiei canonice în trecut şi astăzi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.2. Aleksandr Soljeniţîn, Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX, Editura Anastasia, 1995.3. Karl Marx, Ruşii în Moldova şi Ţara Românească, Manuscrisul B 63, în vol. Însemnări despre români (Manuscrise inedite), Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1964.4. Alexandre Stourdza, Oeuvres posthumes religieuses, historiques, philosophiques et litteraires, Tome II (Notions sur la Russie / Menţiuni despre Rusia), Paris, 1858-1861.5. Ibidem. A se vedea şi Emil Vrabie, Soarta unui emigrant. Alexandru S. Sturza, Editura Pontos, Chişinău, 2009, p. 196-197.6. A. Boldur, Soarta istorică a nobilimii din Basarabia. A se vedea şi Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia. Istoria. Cultura, 1941/1992, Editura Clio, Bucureşti, Editura Ştiinţa, Chişinău.7. A. Boldur, op. cit.8. Liviu Rebreanu, Laudă ţăranului român, discurs de primire în Academia Română, 1940.9. A. Soljeniţîn, op. cit.10.A. Boldur, op. cit.11. Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 1931/2000.12. Ibidem.13. Petre V. Haneş, Scriitorii Basarabeni. 1850-1940, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1942.14. Vasile Ţepordei, Politicianismul şi Basarabia în timpul celor 13 ani de la unire, Tipografia Eparhială „Cartea Românească”, Chişinău, 1931.15. N. Popovschi, op. cit.16. Sergiu C. Roşca, Basarabia, pământul misiunii noastre, Editura Universitară, Bucureşti, 2006.

19/12/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

RUȘII CARE SE ÎNCHINĂ LA ICOANA “SF. STALIN”! Patriarhia rusă a editat un calendar biografic dedicat criminalului ateu STALIN

Reprezentantii Arhiepiscopiei Belgorod din cadrul Bisericii Rusiei au transmis un comunicat in care denunta reprezentarea lui Stalin si a unor generali din timpul celui de-al doilea razboi mondial in stilul icoanelor ortodoxe. 

Anterior, un grup de oameni adunati pe campul Prokhorovka, locul unei batalii importante din al doilea razboi mondial, au tinut o ceremonie dedicata celor cazuti in lupte, afișând si pictura intitulata “Sfanta Maica Suverana”, in care Stalin apare in Piata Rosie, alaturi de maresalii sai, sub privirea Maicii Domnului.

Pictura a fost purtata de-a lungul campului de batalie, prin biserici si monumente; un preot calugar, Athonogenes, s-a rugat pentru eroii cazuti.

Batalia de la Prokhorovka a fost una din cele mai mari ciocniri intre tancuri din istorie, fiind parte a Bataliei de la Kursk din iulie-august 1943, care a frant ofensiva nazista si a dat fortelor sovietice initiativa strategica in razboi.

Icoana a fost comandata de  Izborsk Club, un think tank conservator condus de comentatorul si scriitorul  Alexander Prokhanov, si a starnit controverse legate de reprezentarea lui Stalin, care a jucat un rol instrumental in distrugerea Bisericii in anii 1930, intr-o icoana. Prokhanov a descris tabloul ca un simbol al “victoriei luminii asupra intunericului”.

Arhiepiscopia din Belgorod a criticat pictura, spunand ca imaginea nu poate fi socotita drept icoana, frizand blasfemia:

“Desi pictura este făcuta in stilul unei icoane, din mai multe motive ea nu poate fi considerata astfel. In primul rand, niciuna din personalitatile reprezentate nu sunt considerate sfinte de Biserica Rusa. In al doilea rand, unii dintre cei reprezentanti in icoana au fost persecutori ai Bisericii.”

Arhiepiscopia a sugerat ca pictura “este un manifest si ilustrare a ideii de ‘religie civila’, opusa religiei revelate a Bisericii Ortodoxe.” 

Aratand ca preotul calugar Athenogenes nu este membru al Arhiepiscopiei, in comunicatul oficial se mai puncteaza faptul ca participantii la ceremonie nu au apreciat pictura, “exprimandu-si confuzia si frustrarea cu privire la vederile pseudo-religioase ce le-au fost impuse”. 

Nu este prima oara cand, in Rusia post-sovietica, figuri religioase izolate sau credinciosi au incercat sa foloseasca imaginea lui Stalin alaturi de cele crestin-ortodoxe. Un scandal a izbucnit in St. Petersburg in 2008, in jurul picturii intitulata “Sf. Matrona si Stalin”, in care liderul sovietic aparea alaturi de Sfanta Matrona. Prezenta “icoanei” intr-o biserica locala a dus la demiterea preotului, in ciuda protestelor acestuia.

traducere Cuvantul Ortodox

 

 

stalin-icon-1

 

 

Un jurnalist de la ziarul “Moskovski Komsomoleţ” a găsit într-o biserică de lângă Kremlin o icoana care-l înfăţişează pe Iosif Vissarionovici Giugaşvili.

Chipul lui Stalin – unul din cei mai sângeroşi conducători din istoria lumii – stă încă liniştit în icoane. Chiar şi în centrul Moscovei, la o aruncătură de băţ de Kremlin.

În 2008, icoana tiranului expusă într-o biserică din Sankt Petersburg. Atunci a fost un scandal teribil, preotul a fost răspopit. Dar, după cum a scris “Moskovski Komsomoleţ”, tentativele de a-l număra pe Stalin printre sfinţi nu au fost încă abandonate.

”Nu se ajunge uşor la Biserica Sfântul Nicolae. Stă pitită între corpurile clădirii Bibliotecii de Stat a Rusiei. În interiorul bisericuţei este pustiu şi cald. O femeie se roagă fierbinte la icoane, în timp ce doi slujitori adună lumânările. Nu mai este nimeni în afară de ei.

La vreo 10 metri de la intrare, este o icoană mare a Sfintei Matrona din Moscova. Este pictată în mărime naturală. Ţine în mâna stângă imaginea unei mici mânăstiri Pokrovska, unde se află acum moaştele ei.

În jurul sfintei, au fost pictate mici scene care prezintă momente importante din viaţa Matronei. Aici e naşterea sfintei, aici e apariţia Maicii Domnului, aici e întâlnirea cu Stalin…”, povesteşte ziaristul rus.

Patriarhia Rusiei neagă însuşi faptul că Matrona din Moscova ar fi vorbit cu Stalin. Atunci cum a ajuns el în icoană?

Imagini pentru icoana lui stalin photos

”La început, m-am adresat celor de la Biserica Sfântul Nicolae. Am întrebat dacă Matrona s-a întâlnit cu Iosif Vissarionovici şi o femeie mi-a răspuns că nu-şi aminteşte biografia acestei sfinte, aşa că nu poate să spună exact.

După care a adăugat: din moment ce acest episod este pictat în icoană, sigur că s-au întâlnit. Nu am reuşit să aflăm nici originea icoanei, nici numele pictorului nu ni l-a putut spune careva.

– Icoana a fost mai degrabă dăruită bisericii, spune părintele Vladimir, episcopul districtului central. La mânăstirea Pokrovska, unde odihnesc moaştele Sfintei Matrone, sunt mulţi pictori. Toţi lucrează, fac câte ceva, pictează icoane. Cineva l-a pictat pe Stalin, pornind de la zvonurile că s-au întâlnit, fără să cunoască adevărul”.

Icoana de la Moscova nu este un caz unic, în care imaginea “marelui conducător”  atârnă la vedere în biserică.

În 2008, sfântul părinte Evstafii Jakov din Sankt Petersburg a pus şi el o icoană cu Stalin în parohia lui. Atunci s-a produs un adevărat scandal.

Sfânta Matronă îl binecuvintează pe satrap. Peste jumătate de an, icoana a fost scoasă, iar bătrânul preot a fost dat afară. “Rebelul” a luat icoana lui Stalin cu Matrona acasă, unde a şi spânzurat-o la vedere. Scandalul nu se mai cunoaşte, preotul “ruşinat” a fost uitat.

Ziaristul s-a dus să vadă cum mai trăieşte şi ce mai face părintele Evstafi. Părintele nu s-a dezis de stalinism. Acum a fost numit preot la biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Cetatea Oreşek, de la Schlusselburg.

E adevărat, clădirea este într-o stare jalnică, nu are acoperiş şi i-a căzut un perete.

Părintele Evstafii Jakov este o figură, un amestec de păgânism şi stranie devoţiune laicizată.

”Nu-i nimic, pun o masă şi voi sluji, explică preotul optimist. Mi-au dat patru consilieri, iar biserica o refacem cu timpul. Pentru mine, Schlusselburg nu este un loc oarecare. Acolo l-au spânzurat pe străbunicul meu, care a încercat să-l omoare pe ţarul Alexandru al III-lea, şi a fost prins împreună cu alţi revoluţionari. Bunicul meu era Alexandr Ilici Ulianov.

Bunica mea Evdokia Alexandrovna Ardaşeva a fost verişoara lui Ulianov pe linia lui Alexandr Blank. Vă puteţi imagina, toţi tovarăşii lui Alexandr au respins mâna preotului care le-a întins-o pentru ultimul sărut. Dar bunciul meu nu a făcut asta”.

Biografia preotului este foarte neobişnuită. Până să ajungă părinte, Jakov a lucrat ca medic în industria forestieră şi pe Salvare. Nu are familie, nici copii, deşi în tinereţe s-a îndrăgostit destul de des. Spune că a rămas burlac fiindcă mama lui nu s-a împăcat cu nicio logodnică.

A intrat în biserică atunci când a înţeles că activitatea medicală îl duce spre un fel de sadism sufletesc. “Am încetat să mă mai lamentez pentru bolnavi”, a recunoscut în sinea sa Jakov şi… s-a speriat.

În 1987, l-a hirotonit viitorul Patriarh Alexei al II-lea.

Părintele Evstafii a povestit că i-a trecut prin cap ideea să facă o icoană cu Stalin imediat ce a văzut imaginea de la Biserica Sfântul Nicolae din Moscova. Mai târziu, l-a rugat pe pictorul Ilia Pivnik să-i picteze o copie mărită. Bani a găsit la sponsori. Copia l-a costat 35.000 de ruble.

”Iar povestea cu Matrona este adevărată, a explicat părintele Evstafii. Eram familiarizat cu acele evenimente. Prin anii 1970, am stat de vorbă cu o oarecare Anastasia.

Bătrâna venise la Petersburg de la Moscova. M-a primit în preajma ei fiindcă eram medic şi am ajutat-o: îi luam tensiunea, îi recomandam medicamente etc. Odată, Anastasia mi-a povestit: “Ştii că Stalin a fost la Matrona Moscovei în timpul războiului?”

Am rămas teribil de surprins.

Bătrâna fusese cândva printre cei care o slujeau pe sfântă. Şi a văzut cum s-a apropiat de casa Matroanei o maşină, din ea a ieşit Stalin, însoţit de un singur om. Ei au intrat în locuinţa sfintei, au vorbit cu ea vreo 5 minute.

Matroana i-a spus generalissimului: “Chiar dacă pleacă toţi din Moscova, dar tu să rămâi aici!”  Şi apoi: “Cocoşul roşu va învinge cocoşul negru”. Aceste vorbe circulă şi azi prin Rusia.

– Nu ştiu de ce s-a făcut atâta tam-tam în 2008?! Sfânta din icoană l-a binecuvântat pe conducător. Bucuraţi-vă, oameni buni! – se plânge părintele Evstafii.

Dar nu toţi oamenii s-au bucrat…S-au găsit şi popi activişti, care au declanşat o întreagă campanie contra părintelui Evstafii. Ei au scris plângeri la conducerea Bisericii, în presă, acuzându-l de obscurantism. E adevărat că aveau suport printre arhierei. De aceea, icoana a mai atârnat o vreme acolo, după care l-au exilat pe Stalin la bătrân acasă.

De atunci, în apartamentul preotului-stalinist a început pelerinajul. Vin şi de peste hotare să se uite la chipul conducătorului iubit de unii încă.

De exemplu, părintele Evstafii a cunoscut aşa un italian care îl respecta pe Stalin fiindcă a creat la una din universităţile Uniunii Sovietice o catedră de drept roman. În acel moment, era unică în Europa. Italianul era specialist în domeniu.

După care popa justifică până şi cea mai neagră epocă din istoria ruşilor şi a altor popoare.

– Eu am trăit 12 ani pe timpul lui Stalin. Era o ţară minunată!, mărturiseşte părintele Evstafii şi soarbe cafea dintr-o ceaşcă ciobită. Am copilărit la Ivanov. Eram şcolar.

În orăşelul nostru, nu am văzut crime, iar violenţele erau o raritate. Acolo fetele îşi păstrau încă fecioria.

Acest lucru este foarte important. Eu consider că orice căsătorie civilă este o ruşine. Aşa cum se face azi.

Mai mult, în 1947, s-a terminat foametea. În magazine au apărut tot felul de bunătăţi: somon, caviar, pâine delicioasă. Şi nici nu erau aşa scumpe. Tata era profesor. Cumpăra produse împreuenă cu vecinii – unul era şofer, altul pompier.

Şi ei aveau bani pentru delicatese. Sigur, era strict. Nu aveai voie să-l înjuri pe Stalin sau să spui bancuri despre el. Dar de ce trebuia să facem aşa – ca să distrugem autoritatea conducătorului şi a guvernului?…

Nici nu se gândeşte la represiunile în masă, la miile de oameni ucişi în timpul tătucului. Spune doar că la Ivanov au suferit doar câţiva oameni. Iar când vine vorba despre soarta clerului, care a încasat tot programul crudului conducător, părintele o dă pe filozofie.

– Da, Stalin a pus presiune pe biserică, dar popii se plimbau liniştiţi pe uliţă. Noi, băieţii, aruncam cu pietre după ei. Dar asta era prostia noastră, nu politică. Odată, preoţii ne-au dat bomboane şi noi nu i-am mai lovit.
Mai mult, Evstafii consideră că Stalin era un om credincios şi avea legături strânse cu patriarhii.

Părintele Evstafii nu e foarte bogat. Nu are pensie oficială, nu a păstrat nimic din ce se dă pentru preoţi şi nici bani de la înmormântări. Ceştile pe care le pune pe masă pentru musafiri le-a găsit la gunoi. Toţi banii pe care i-a primit îi dă la biserică sau la… prostituate. “Fluturii de noapte”, care vor să-l întoarcă pe drumul cel bun, au rămas singura lui slăbiciune.

– Îmi place foarte mult să le salvez, recunoaşte bătrânelul. Multe au ajuns aşa fiindcă nu au avut altă opţiune. Ca să meargă la facultate, taxa pe semestru este de 46.000 de ruble. De unde să iei atâţia bani?…

E adevărat, că, recent, părintele a suferit şi el o frustrare: una din fetişoare, pe care el a ajutat-o, l-a bătut la cap un an întreg să-i dea bani şi l-a păcălit. I-a spus că vrea să înveţe să se facă coafeză, i-a luat banii şi s-a dus, după care a recunoscut că a minţit şi ducea aceeaşi viaţă murdară.

Şi va fi mereu la fel fiindcă şi ea este om cu slăbiciuni. Dar părintele Evstafii a salvat cinci fetişoare şi se mândreşte cu asta.
În timpul liber, părintele cântă la orgă şi citeşte proză de Eduard Limonov.

Acum, părintele Evstafii este ocupat cu mutatul la noul loc de slujbă. Ziaristul l-a întrebat dacă va lua acolo şi icoana lui Stalin şi bătrânelul clatină încet din cap. Şi a spus că, atunci când toţi antistaliniştii vor pleca din ţară, va atârna din nou icoana undeva.

Ziaristul a surprins foarte bine personajul care atestă o anume stare de spirit în Rusia: există ruşi, care îl consideră erou naţional pe Stalin!

Deşi nu era rus şi a trimis milioane de ruşi pe lumea cealaltă.

O anumită mitomanie totalitară a perpetuat chiar şi această imagine: Stalin însuşi a venit la Sfânta Matrona ca s-o întrebe ce să facă în faţa falangelor lui Hitler. Iar el a făcut întocmai cum a spus sfânta de la Moscova: a rezistat şi a salvat patria!

Un adevăr este aici: fără mâna forte a lui Stalin şi fără ajutorul americanilor, ruşii erau pierduţi în faţa celei mai disciplinate armate din istorie. Iată de ce părintele Evstafii nu este o exemplar năuc prin ţara lui Putin.

Sfânta Matrona, ocrotitoarea Moscovei, s-a născut în 1881, în gubernia Tula, într-o familie de ţărani săraci. Mama se gândea s-o abandoneze la orfelinatul contelui Goliţin, dar copilul i s-a arătat în vis ca o pasăre albă cu chip de om şi cu ochii închişi. Şi, într-adevăr, fetiţa s-a născut oarbă.

Au botezat-o Matrona, după Cuvioasa Matrona a Constantinopolului. (A se vedea şi aici modelul celei de-a doua Rome pentru Moscova.). Avea darul clarviziunii, vindeca bolnavi şi făcea minuni. Matrona a prevăzut venirea bolşevicilor.

Pe 2 mai 1999, Patriarhul Alexei al II-lea a sanctificat-o.

Este însă cel puţin bizară această relaţie a lui Stalin cu Biserica Ortodoxă Rusă. El, care a distrus cele mai multe lăcaşe de cult din istorie sau le-a transformat în grajduri. Chiar dacă avea oarecare pregătire teologică.

Tradiţia spune că mama lui ar fi venit în vizită la un moment dat, să vadă unde roboteşte feciorul. A văzut ea Kremlinul, după care i-a spus gânditoare:

“Dragul mamei, tot mai bine era dacă te făceai popă…”

Sursa: Viorel Patrichi, Arena md.

Imagini pentru sf stalin photos photos

Un “credincios”

«Мычат при свечах
под портретом Сталина.
Мундир с плеча
ищут в развалинах.
И как завещал великий Ильич,
каждый в анус вставляет кирпич».

В его руках была нерукотворная икона с ликом Иосифа Сталина. Освящение иконы состоялось в годовщину выноса тела Сталина из Мавзолея. Это судьбоносное событие произошло 31-го октября 1961 года.

«Этот день, – заявил художник, – начало триумфа Иосифа Сталина, который продолжался до вчерашнего дня. Мавзолей, на самом деле – не почётная усыпальница, а ловушка, приготовленная Сталиным для преданого им учителя. Вместо того, чтобы бродить по Европе и разжигать пожар мировой революции, призрак коммунизма оказался заточён на Красной Площади. Такую же судьбу приготовили для Сталина преемники, боявшиеся его посмертной мести, но Иосиф смог вырваться.

Затем художник под молитвенные песнопения православных прихожан, плачущих при виде иконы Сталина, освятил икону в храме и поставил свечи за упокой правителей России, Дмитрия и Владимира. После этого группа верующих художников с чудодейственной иконой в руках обошли святые Лаврские пещеры, «чтобы Сталин мог подружиться со святыми мощами».

Художников сопровождал православный люд, охотно присоединившийся к церемонии освящения лика Отца Всех Народов.

O “turma de credinciosi”

http://shiitman.net/?p=2324

Colac peste pupază, iată că Patriarhia rusă a editat calendarul biografic dedicat ateului criminal STALIN.

 

Centrul editorial al patriarhiei ruse a tipărit un calendar biografic pentru 2014 dedicat lui  „Stalin”, anunță site-ul rus echo.msk.ru.

 

Ultima pagină:



1102376

Sursa: echo.msk.ru

10/01/2014 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

%d blogeri au apreciat: