CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

REMEMBER: Un protest rămas fără răspuns al Academiei Române privitor la rescrierea tendențioasă și mistificatoare a istoriei naționale, denigrarea simbolurilor naționale, subminarea valorilor și instituțiilor fundamentale, dezmoștenirea generațiilor care vin

academia romana Archives - B1TV.ro

5 ani de la un comunicat de importanță capitală al Academiei Române:

82 de membri ai Academiei Române au semnat în urmă cu 5 ani un comunicat în care își exprimau îngrijorarea față „de evoluțiile interne și internaționale din ultimele decenii, caracterizate printr-o continuă și alarmantă încercare de erodare a identității, suveranității și unității naționale a României, cu multe acțiuni plasate sub semnul globalismului nivelator sau al unei exagerate ”corectitudini politice”, dar și cu multe acțiuni îndreptate direct împotriva Statului și Poporului Român (rescrierea tendențioasă, lacunară sau chiar mistificatoare a istoriei, denigrarea simbolurilor naționale, subminarea valorilor și instituțiilor fundamentale, sabotarea viitorului, dezmoștenirea generațiilor care vin după noi prin vânzarea pământului, a resurselor solului și subsolului, prin defrișări masive, prin înstrăinarea sau falimentarea unităților economice, prin degradarea învățământului și a sistemului sanitar, prin politizarea excesivă a tuturor subsistemelor statului și societății, ceea ce are ca efect deprofesionalizarea, confuzia valorilor, corupția, lipsa de eficiență, apariția unor tensiuni sociale),

preocupați în mod deosebit de încercările recurente de ‘regionalizare’ a României sau de crearea de enclave autonome pe baze etnice, contrare Constituției României și tendințelor de integrare europeană, total neproductive din punct de vedere economic, social, al calității vieții în aceste zone,

ne exprimăm ferm împotriva tuturor acestor acțiuni,

ne pronunțăm cu tărie în favoarea identității, suveranității și unității naționale,

solicităm instituțiilor abilitate ale Statului Român, de la toate nivelurile, să vegheze și să acționeze pentru a preveni, pentru a contracara și, atunci când se încalcă legea, pentru a pedepsi toate diversiunile și agresiunile la adresa identității, suveranității și unității naționale a României și a stabilității statului de drept.

Chemăm alături de noi, în acest demers, întregul popor român, pe toți locuitorii acestui pământ,

ne adresăm în particular intelectualilor, invitându-i să fie exemplu de înțelepciune și de patriotism (..)”

APELUL INTEGRAL AL ACADEMIEI ROMÂNE CĂTRE POLITICIENI, INSTITUȚII ȘI POPORUL ROMÂN, semnat în 2017 de Ioan Aurel Pop, Dinu Giurescu și alți 80 de academicieni

IDENTITATE, SUVERANITATE ȘI UNITATE NAȚIONALĂ

Apelul unor academicieni români

Către Poporul Român,

Către instituțiile Statului Român

Având în vedere poziția Academiei Române, de instituție identitară fundamentală, aflată de un secol și jumătate în serviciul Națiunii Române,

semnatarii acestui Apel,

îngrijorați de evoluțiile interne și internaționale din ultimele decenii, caracterizate printr-o continuă și alarmantă încercare de erodare a identității, suveranității și unității naționale a României, cu multe acțiuni plasate sub semnul globalismului nivelator sau al unei exagerate ‘corectitudini politice’, dar și cu multe acțiuni îndreptate direct împotriva Statului și Poporului Român (rescrierea tendențioasă, lacunară sau chiar mistificatoare a istoriei, denigrarea simbolurilor naționale, subminarea valorilor și instituțiilor fundamentale, sabotarea viitorului, dezmoștenirea generațiilor care vin după noi prin vânzarea pământului, a resurselor solului și subsolului, prin defrișări masive, prin înstrăinarea sau falimentarea unităților economice, prin degradarea învățământului și a sistemului sanitar, prin politizarea excesivă a tuturor subsistemelor statului și societății, ceea ce are ca efect deprofesionalizarea, confuzia valorilor, corupția, lipsa de eficiență, apariția unor tensiuni sociale),

preocupați în mod deosebit de încercările recurente de ‘regionalizare’ a României sau de crearea de enclave autonome pe baze etnice, contrare Constituției României și tendințelor de integrare europeană, total neproductive din punct de vedere economic, social, al calității vieții în aceste zone,

ne exprimăm ferm împotriva tuturor acestor acțiuni,

ne pronunțăm cu tărie în favoarea identității, suveranității și unității naționale,

solicităm instituțiilor abilitate ale Statului Român, de la toate nivelurile, să vegheze și să acționeze pentru a preveni, pentru a contracara și, atunci când se încalcă legea, pentru a pedepsi toate diversiunile și agresiunile la adresa identității, suveranității și unității naționale a României și a stabilității statului de drept.

Chemăm alături de noi, în acest demers, întregul popor român, pe toți locuitorii acestui pământ,

ne adresăm în particular intelectualilor, invitându-i să fie exemplu de înțelepciune și de patriotism,

ne adresăm oamenilor politici, invitându-i să conlucreze cu responsabilitate și patriotism pentru binele României,

cu atât mai mult cu cât ne aflăm în preajma sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, a centenarului aducerii împreună a tuturor provinciilor românești, eveniment pe care poporul român l-a așteptat, pentru care a suferit, a lucrat și a luptat atâtea veacuri și pe care l-a realizat cu atâtea jertfe.

Să ne cinstim eroii, să fim la înălțimea lor, lăsând generațiilor următoare, tuturor locuitorilor României, o țară unită, suverană, cu dragoste pentru trecut și pentru cultura sa, cu respect de sine, stăpână pe pământul său, educată și prosperă, o țară a Europei Unite, dar cu identitate proprie, românească.

Așa să ne judece viitorul!

Semnatari ai Apelului Academicienilor Români:

1. Acad. Victor Voicu

2. Acad. Ioan-Aurel Pop

3. Acad. Eugen Simion

4. Acad. Gheorghe Păun

5. Irinel Popescu, MC al Academiei Române

6. Acad. Nicolae Breban

7. Mircia Dumitrescu, MC al Academiei Române

8. Mircea Martin, MC al Academiei Române

9. Acad. Nicolae Ghilezan

10. Acad. Nicolae Cristescu

11. Acad. Constantin Ionescu-Târgoviște

12. Acad. Octavian Popescu

13. Dumitru Mihalache, MC al Academiei Române

14. Acad. Sabina Ispas

15. Gheorghe Chivu, MC al Academiei Române

16. Voicu Lupei, MC al Academiei Române

17. Acad. Victor Spinei

18. Mircea Dumitru, MC al Academiei Române

19. Ioan Tomescu, MC al Academiei Române

20. Acad. Gheorghe Benga

21. Valeriu Matei, MO al Academiei Române

22. Petre T. Frangopol, MO al Academiei Române

23. Acad. Florin Filip

24. Costin Cernescu, MC al Academiei Române

25. Mihail Voicu, MC al Academiei Române

26. Acad. Dan Tufiș

27. Gheorghe Ștefan, MC al Academiei Române

28. Acad. Gheorghe Tecuci

29. Acad. Alexandru Balaban

30. Ovidiu Băjenaru, MC al Academiei Române

31. Ioan Dumitrache, MC al Academiei Române

32. Nicolae Dabija, MO al Academiei Române

33. Marius Guran, MO al Academiei Române

34. Acad. Dorel Banabic

35. Acad. Marius Andruh

36. Acad. Dinu C. Giurescu

37. Acad. Cristian Hera

38. Mircea Flonta, MC al Academiei Române

39. Acad. Nicolae Panin

40. Acad. Păun Ion Otiman

41. Acad. Alexandru Zub

42. Acad. Marius Sala

43. Acad. Maria Zaharescu

44. Acad. Constantin Popa

45. Maria-Luisa Flonta, MC al Academiei Române

46. Acad. Lucian-Liviu Albu

47. Crișan Demetrescu, MC al Academiei Române

48. Mariana Nicolesco, MO al Academiei Române

49. Acad. Ionel Haiduc

50. Gheorghe Sin, MC al Academiei Române

51. Acad. Nicolae Anastasiu

52. Nicolae Florea, MO al Academiei Române

53. Dumitru Oancea, MC al Academiei Române

54. Dan C. Jipa, MC al Academiei Române

55. Dumitru Murariu, MC al Academiei Române

56. Acad. Maya Simionescu

57. Ileana Mânduțeanu, MC al Academiei Române

58. Sorin Dumitrescu, MC al Academiei Române

59. Acad. Victor Giurgiu

60. Ovidiu Badea, MC al Academiei Române

61. Ion Grosu, MC al Academiei Române

62. Acad. Dan Berindei

63. Acad. Lucia — Doina Popov

64. Acad. Nicolae-Victor Zamfir

65. Mihaela-Maria Hillebrand, MC al Academiei Române

66. Cristian Silvestru, MC al Academiei Române

67. Gheorghe Coldea, MC al Academiei Române

68. Acad. Dan Dubină

69. Acad. Anca V. Sima

70. Acad. Dumitru Radu Popescu

71. Acad. Constantin Corduneanu

72. Eugen Mihaesco, MO al Academiei Române

73. Mircea Petrescu, MO al Academiei Române

74. Wilhelm Dancă, MC al Academiei Române

75. Tudor Sireteanu, MC al Academiei Române

76. Acad. Ioan-Ioviț Popescu

77. Mihnea Colțoiu, MC al Academiei Române

78. Ion Toderaș, MO al Academiei Române

79. Dorel Bucurescu, MC al Academiei Române

80. Viorel Badescu, MC al Academiei Române

81. Dorin Ieșan, MC al Academiei Române

82. Acad. Bogdan Simionescu

Documentul PDF – Aici

Publicitate

09/02/2022 Posted by | ANALIZE | , , , , , | Lasă un comentariu

Schimbarea denumirii unui parc bucureștean care poartă numele mareșalului sovietic Tolbuhin, tulbură din nou ”sensibilitatea” diplomației ruse

tolbuhin

Foto: Generalul rus (de la 12 septembrie 1944 – Mareșal al Uniunii Sovietice) Fiodor Ivanovici Tolbuhin (1894-1949), comandantul Frontului al 3-lea Ucrainean.

Amintirea mareșalului Tolbuhin se surpă în sectorul 2 al Bucureștilor.

De aproape patru ani, edilii Sectorului 2 din București încearcă să schimbe denumirea unui parc, aflat relativ central, care poartă numele unui general rus, Fiodor Tolbuhin.

Stalin l-a făcut mareșal după Stalingrad și după ce trupele comandate de el au ocupat România, Bulgaria, Ungaria și au ajuns până la Viena.

Nu rezultă din documentele vremii dacă i-a încurajat pe soldații sovietici să fure, să violeze, să devasteze locurile prin care au trecut sau dacă doar nu s-a opus tendințelor agresive ale oamenilor pe care îi comanda , comentează https://www.dw.com/ro/ce-vrea-rusia-cu-mareșalul-tolbuhin.

Și în 2017, când viceprimarul Cristian Popescu a cerut schimbarea denumirii Parcului Tolbuhin, și acum, când consilierii USR-PLUS au propus numele Grădina Mătăsari, purtătoarea de cuvânt a diplomației ruse a reacționat la fel de prompt.

Atunci le-a cerut autorităților române să nu permită „rescrierea istoriei”:

„Sperăm că nu va prevala ideea de sacrilegiu, ci memoria a mii de soldaţi sovietici, care şi-au dat viaţa pentru eliberarea acestei ţări de fascism în urmă cu peste 70 de ani.” În plus, Maria Zaharova le-a amintit oficialilor români că Regele Mihai i-a dat mareşalului Fiodor Tolbuhin, comandantul trupelor sudice ale Armatei Sovietice, Ordinul Victoriei cu numărul 16.

PSD a lăsat lucrurile așa cum erau. Să nu supere pe nimeni. Zilele acestea, aceeași reprezentantă a Ministerului de Externe de la Moscova a spus că guvernul rus a fost „șocat” de cererea Consiliului Sectorului 2, că acesta este „un alt exemplu de revizionism” și că autorii inițiativei, consilierii USR-PLUS, ar vrea doar să-și „sporească importanţa prin luarea unei atitudini antiruseşti, rusofobe”, avertizându-i că astfel de planuri „au mai eșuat în 2017”.

Rusia crede că România ar avea față de ea obligații morale, că ar mai funcționa în vreun fel poveștile despre cum Uniunea Sovietică a scos România din ghearele naziștilor și, în general, despre eroismul soldaților săi. Istoria are doar o față patriotică și curajoasă pentru Moscova, care nu vrea să-și asume și rolul de stat agresiv pe care l-a jucat în perioada 1939-1941, când a invadat statele baltice, Polonia, Finlanda, a anexat Basarabia și s-a aliat cu Germania lui Hitler, fiind de partea greșită a lumii. Moscova nu asumă că locuitorii statelor est-europene au fost striviți ani de zile sub cizma sovietică.

Rusia este nervoasă că un parc din București ar putea să nu mai poarte numele unui mareșal al Armatei Roșii și încearcă să-și cheme la ordine fostul vasal. Nu poate înțelege că România nu mai răspunde la ordinele Moscovei, fiindcă în 2017 cineva și-a lovit călcâiele, a răspuns „da, să trăiți”, iar Tolbuhin a rămas înscris pe arcada de la intrarea în parcul căruia mulți oameni îi spun simplu „Pache”.

Parcul nu poate să poarte numele unui mareșal al celui de-al doilea război mondial, care a înstăpânit stalinismul în România la propriu, comentează pe bună dreptate jurnalistul Libiu Mateescu, în https://www.infobrasov.net.

Diplomația Rusiei a reacționat prompt și a acuzat din nou ”revizionismul” promovat de noua putere de dreapta din România, concordantă cu poziția oficială și adeseori nevalidă a Uniunii Europene, a nerecunoașterii adevărurilor istorice imuabile ale celui de-al doilea război mondial. La instigarea Germaniei și Franței bineînțeles.

Purtătoarea de vorbe a diplomației ruse, Zaharova, nu-și cunoaște propria istorie, darămite pe-a noastră
Purtătoarea de cuvânt a diplomației rusești Maria Zaharova (nicio legătură cu dizidentul antisovietic Andrei Saharov) a zugrăvit fresca idilică a eliberării României de către trupele sovietice în august 1944, și recunoștința eternă pe care ar trebui să i-o purtăm mareșalului Tolbuhin, cel care l-ar fi zdrobit pe mareșalul Antonescu și pe generalul colonel Friessner pe aliniamentul Iași-Chișinău la 21 august 44.

Zaharova susține că remarcabilul coamandant sovietic ar fi condus operațiunea de eliberare a României de sub jugul hitlerist și că orice eliminare a numelul său și nu numai, să ne aducem aminte de statuia soldatului sovietic ce străjuia Casa Armatei din Brașov, din parcul Central, se constituia ca o acțiune revizionistă a realităților istorice din 1944 și ca o atitudine antirusească.

Să le luăm pe rând.

În prima aserțiune a Zaharovei, aceasta comite deliberat o eroare de fond istorică, adevăr accesibil oricărui elev de liceu.

Cum a amestecat diplomația rusă mareșalii și fronturile rusești din cel de-al doilea război mondial
Nu Tolbuhin era comandantul celor două fronturi ucrainiene rusești ci mareșalul Malinovski, care comanda Frontul 2 Ucrainian și subordona Frontul 3, tot Ucrainian, condus de generalul pe atunci Tolbuhin.

Frontul 2 al lui Malinovski a spart practic frontul Iași-Chișinău, la nord de Iași, în doar două zile (Tolbuhin acționând pe aliniamentul Nistru-Tiraspol), fiind asistat ulterior de Frontul 2 în operațiunea de dublă învăluire a armatelor româno-germane, respectiv armata a 6-a germană, o parte a armatei a 8-a, divizia a 13-a Panzer întreaga armată română.
Trupele lui Malinovski au intrat primele în București, iar operațiunea a fost una de cucerire a României, pentru că la 23 August 1944 trupele române au început eliberarea țării de sub ocupația germană, redenumită armată ocupantă după insurecție.

Teza cuceririi României de către URSS, nicidecum de eliberare, este demonstrată de adevărul istoric al pretenției lui Stalin ca România să capituleze necondiționat, ca o țară înfrântă, când ea deja lupta alături de armatele sovietice. A fost asistat în această decizie de Winston Churcill.

Monstruozitatea regimului bolșevic stalinist instituit în România sub supravegherea tancurilor lui Tolbuhin nu poate fi considerat în istorie ca o eliberare. Ci doar ca o sclavie modernă, dar represivă, instituită în țara noastră de trupele sovietice biruitoare, care au propulsat criminalul regim comunist la putere.

Malinovski a înfrânt trupele Axei și cucerit România în august 1944, nu Tolbuhin
Armistițiul a fost cerut de România Comandamentului Central Aliat și a fost semnat de mareșalul Malinovski, nu de Tolbuhin, în numele întregului comandament.
Respectivul cod al Armistițiului a conținut despăgubiri de război înfiorătoare, care au ruinat țara pentru decenii. 

Tolbuhin a devenit din ordinul lui Stalin responsabil cu aducerea comunismului stalinist la putere în România abia în 1945, când a comandat armata de ocupație sovietică, nu de eliberare.
Regele Mihai l-a decorat cu ordinul Mihai Viteazul pentru a mai diminua rapacitatea și reprimarea induse de trupele lui Tolbuhin asupra poporului român îngenunchiat, nu dintr-o nețărmurită admirație.
Așa că parcul cu pricina, dacă trebuia atunci să poarte un nume al unui cuceritor sovietic, ar fi trebuit să-l poarte pe al lui Malinovski. Iar Rusia nu ar trebui să fie atât de susceptibilă pentru faptul că bucureștenii nu mai au chef în 2021 să se plimbe prin parcul denumit Tolbuhin, altfel de ce și-au dărâmat chiar ei la Moscova în 1990 statuile lui Lenin și Stalin?
Și dacă nu s-a putut în 2017 de ce nu s-ar putea acum?

 În fond nimeni și nimic nu va putea schimba adevărul istoric irefutabil al înfrîngerii Germaniei lui Hitler de către trupele sovietice, în principal, în al doilea război mondial.

   

26/03/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

România, brandul de țară europeană și mistificarea istoriei

 

 

 

 

 

Imagini pentru românce călare cu tricolor photos

 

 

 

Un brand de țară european pentru România.

În ultimii aproape treizeci de ani, numai cine n-a vrut n-a propus un proiect sau un „brand” de țară, fie general, fie dedicat turismului.

De la fantasmagoricul – și mortul din fașă – parc de distracții dedicat lui Dracula, idee a fostului ministru Agathon, la mult contestata frunzuliță a doamnei Udrea și până la programul „România Educată” prezentat de președintele Iohannis acum câteva zile, s-au investit mulți bani, enorm de mult timp și oarecare competență în proiecte care, la sfârșitul ciclului, au avut rezultate modeste sau nule.

Despre „Dracula Park” nu am comentat, pentru că nu era nimic de comentat la o asemenea scamatorie.  Cât despre „România Educată”, consider că este inutil să dezbatem pe marginea unui proiect mai degrabă electoral decât național.

Există un element care unifică ideile de mai sus și multe altele asemeni lor: lipsa dureroasă de conținut. Pe cât de multă zarvă s-a făcut și se face în jurul oricărui „brand” sau “proiect” de țară, pe atât de evident este faptul că nimeni dintre cei implicați nu a știut, de fapt, ce să spună despre România nici la nivel de identitate, nici la nivel de produs turistic. Și asta pentru că nimeni nu s-a uitat acolo unde trebuie: în istorie.

Mistificarea istoriei: o tragedie continuă a României.

Istoria României nu a fost scrisă de cărturari, ci de politicieni. Resorturile scrierii și rescrierilor sale succesive nu trebuie căutate atât în șantiere arheologice sau arhive, ci în interesele politice și geopolitice ale unui moment sau al altuia. Situația durează de mai bine de două secole.

Totul a început în 1791-1792, când membrii Școlii Ardelene, în frunte cu Samoil Micu Klein, au înaintat Curții Imperiale de la Viena două scrisori intitulate „Supplex Libellus Vallachorum Transsilvaniae” (Petiția Românilor/Valahilor din Transilvania). Documentele solicitau drepturi egale pentru românii din Transilvania aducând ca argument continuitatea lor pe acele pământuri și originea latină atât a limbii române cât și a poporului care o vorbea.

A fost prima abordare a istoriei noastre vechi, nu lipsită de anumite exagerări și inexactități.

Fundamentul istoric propus de ardeleni a fost combătut imediat prin așa-numita „Teorie a lui Roessler” care susținea că, la retragerea aureliană din 271-272, romanii i-au strămutat pe daci la sud de Dunăre, unde s-a și format poporul român.

Prezența românilor în teritoriile de pe malul stâng al Istrului a fost – spune teoria – urmarea unei migrații mult mai târzii. Așadar maghiarii, sosiți în Ardeal în secolul VIII, n-au găsit pe nimeni acolo, ceea ce îi îndrituiește să fie stăpânii respectivului teritoriu.

O sută și ceva de ani mai târziu, la capătul Primului Război Mondial, Transilvania se unea cu România și, odată cu asta, începea o perioadă de aur (nici ea lipsită de excese)pentru istoriografia românească. Apăreau lucrări de referință scrise de istorici sau lingviști eminenți ca Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Alexandru Rosetti, Gheorghe Brătianu, pe baza descoperirilor arheologice, a documentelor disponibile la acel moment și a eforturilor etnografilor.

Cu doar câțiva ani înainte de Marea Unire, în 1913, se edita postum monumentala lucrare „Dacia Preistorică” a lui Nicolae Densușianu, volum care aduna laolaltă efortul titanic – întins pe multe decenii – al autorului de a pune cap la cap surse primare consultate în marile bibilioteci ale Europei.

Teoria protocronistă a lui Densușianu a fost combătută virulent de unii istorici (inclusiv de Pârvan), dar nimeni nu poate nega calitatea fără precedent a documentării. Istoriografia României intrase într-o fază științifică, în care dezbaterea se ducea între specialiști. Nu a durat prea mult.

După instaurarea comunismului, responsabilii sovietici au inițiat un proces de rescriere a istoriei noastre.

O comisie a Academiei Române, în frunte cu inginerul de drumuri Mihail Roller, și-a propus să găsească și să expună dovezi ale caracterului predominant slav al poporului român.

După ce timp de mai bine de un secol, eram descendenții puri ai Romei Imperiale, ne venise rândul să ne tragem din triburile Caucazului de Nord.

Din 1948 s-au investit fonduri generoase în activitatea arheologică dar, în afară de câteva urme împrăștiate și târzii de cultură slavă, și în ciuda eforturilor de a demonstra că noaptea e zi, teoria sovieticilor nu a prins cheag. Ba dimpotrivă, efortul de cercetare a relevat lucruri noi despre originea românilor, diametral opuse așteptărilor oficiale.

 

 

 

 

 

Mihai Roller, eminența cenușie a istoriografiei stalinist-comuniste.

 

Dacă prin cultura materială nu s-a putut dovedi că suntem slavi, la nivel de etimologie lucrurile au fost forțate în așa măsură încât limba română mai avea puțin și se trăgea direct din slavonă.

Sechelele asaltului etimologic slavist sunt vizibile și astăzi în dicționare, care susțin că orice cuvânt pe care îl avem în comun cu – să zicem – bulgarii este obligatoriu un împrumut al nostru din slavă, niciodată invers.

De aceea am ajuns să numărăm doar câteva zeci de cuvinte cu substrat dacic în română: pentru că tuturor celorlalte li s-au găsit etimologii mai mult sau mai puțin forțate fie în latină, fie în limbile popoarelor migratoare.

Circa 5000 de cuvinte românești au etimologie necunoscută. Printre acestea se numără: glie, zgâtie, butuc, pânză, știulete, meteahnă, motan. 

Anul 1964 a marcat nu doar dez-sovietizarea politică a Republicii Populare Române ci și începutul unei noi ere ideologice: național-comunismul, o variantă de comunism care marca distanțarea PMR (Partidul Muncitoresc Român, precursorul PCR) de linia internaționalistă a Moscovei și debutul unei perioade de relativă independență a țării noastre.

Mișcarea a fost inițiată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, care s-a și curățat imediat după aceea, și continuată de Nicolae Ceaușescu.

Firește, din rețeta noii ideologii nu putea lipsi istoria, căreia i-a revenit rolul de a demonstra că românii sunt un popor special, cu un trecut de glorioasă independență.

Impostorul Roller și-a pierdut funcția de mare tartor al istoriei românești și, din nou, s-a demarat o amplă mobilizare a istoricilor, arheologilor, lingviștilor și etnologilor, inclusiv a unora care căzuseră în dizgrație în perioada stalinistă.

Rezultatele nu au întârziat să apară, iar unele dintre ele au fost de-a dreptul spectaculoase. Totul a fost, însă, pus într-o nemeritată umbră de paroxismul patriotard-marxist din perioada târzie a domniei lui Nicolae Ceaușescu.

Toată istoria României era prezentată drept o expresie a luptei de clasă (reminiscență rolleriană) și, din slugărnicie, poeții și pictorii vremii îl înfățișau pe Secretarul General al PCR drept urmașul legitim al unor figuri istorice monumentale ca Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Mircea cel Bătrân (rebotezat Cel Mare de către cenzură).

Burebista, zice-se, organizase nici mai puțin decât un stat național(o aberație din punct de vedere istoric) și un iz de “dacopatie” începea să contamineze narativele oficiale.

 

 

 

 

 

De la dacopați la dacofobi

 

Căderea lui Ceaușescu și anii de după Revoluție nu au fost, așa cum ne-am fi așteptat, unii ai dezbărării de ideologie, ci dimpotrivă.

Pe de o parte ca reacție firească la mistificările din vremea comunismului, pe de altă parte pentru a servi noii linii oficiale globalist-internaționaliste, cărturarii noștri s-au apucat să desfințeze orice element – sau autor – care ar fi putut alimenta mândria patriotică.

S-a „demitizat” atât de aprig și nedisociat încât s-au dus naibii, odată cu Ceaușescu, și Ștefan cel Mare, și Mihai Viteazul, și Mihai Eminescu. Am abordat subiectul aici.

Despre unicitatea românilor – dacă exista una – s-a discutat aproape exclusiv în termeni negativ-condescendenți, culminând cu spusele unuia dintre exponenții de seamnă ai curentului europenist, H. R. Patapievici.

Acesta, în volumul „Politice” vorbea despre „substanța tarată” (vicioasă) a poporului român și despre aspectul de fecală al plaiului mioritic. Un pic cam mult.

Nu e mai puțin adevărat că și „reacțiunea” s-a dedat la derapaje. Din prostie, din interes financiar sau poate dintr-un calcul pervers, au apărut pe piață tot felul de fantasmagorii paranormale despre tuneluri dacice secrete, holograme și bariere de antimaterie vechi de mii de ani care ar fi suscitat interesul Vaticanului, al masoneriei și al serviciilor secrete americane.

Odată ce aceste aiureli au căpătat suficientă tracțiune prin expunerea (bizară, dacă mă întrebați pe mine) în mass-media, orice preocupare sinceră pentru istoria veche a poporului român, a geto-dacilor mai ales, a fost anatemizată drept „dacopatie” și orice dialog rațional pe subiect a fost concediat.

Pasionații de istorie au fost nevoiți fie să se alinieze, fie să-și țină ideile pentru ei ca să nu fie acuzați de obscurantism anti-european. Dacii deveneau subiect interzis. Aceasta este faza în care ne aflăm acum.

În ultimele trei decenii, cercetarea istorică pare să nu mai constituie interes nici pentru cercurile academice, nici pentru cele politice. Muzeul Național de Istorie a României a intrat în renovare în 2002, cu termen de finalizare în 2007. Nu este gata nici azi.

La Sarmizegetusa Regia – monument UNESCO de importanță universală – se intră cu excavatoare de mare tonaj. Activitatea arheologică este sub-finanțată. Singurii care își permit să facă săpături sunt hoții de artefacte.

Nici nu vreau să îmi imaginez ce valori inestimabile au luat drumul fără întoarcere al colecțiilor particulare.

Deși în mod evident cercetarea istorică a fost influențată dogmatic în ultimele două veacuri și ceva, ea nu este repusă azi în drepturile ei firești și nu se încearcă o reconstrucție sinceră, competentă și obiectivă a trecutului acestor locuri și al oamenilor care l-au locuit sau locuiesc.

Mai mult, tinerii nu sunt încurajați să-și cunoască și prețuiască înaintașii, fie de teamă că asta le-ar putea deștepta patriotismul, lucru inacceptabil în zilele noastre, fie de teamă că o generație cu simț critic și curiozitate va avea curajul să chestioneze și alte narative oficiale. Iată ce scrie în manualul de istorie de clasa a XII-a publicat în 2008 la editura Corint sub coordonarea regretatei Zoe Petre:

„În condițiile actuale, când România, ca și statele vecine, Ungaria și Bulgaria, fac parte din Uniunea Europeană, argumentul întâietății istorice nu mai are valoare politică, iar reconstituirea trecutului nu mai are consecințe pentru drepturile inalienabile ale cetățenilor și comunităților acestei regiuni. […] Romanitatea românilor nu mai are a fi demonstrată și cu atât mai puțin contestată: poate fi acum recunoscută ca istorie certă.”

Contestatarii versiunii oficiale curente pun – discret – următoarele întrebări:

 

  • Cum a fost posibil ca Dacia, ultimul teritoriu integrat (parțial) în Imperiul Roman și stăpânit de acesta doar o sută și ceva de ani, să fi renunțat cu totul la limba sa în condițiile în care alte popoare – de pildă, britanicii – au cunoscut colonizarea romană mult mai mult timp fără să se fi latinizat cu totul?

  • Există posibilitatea ca latina așa-zis „vulgară” să fi fost limba străveche a populațiilor din sudul și estul Europei înainte de expansiunea Imperiului, iar limba romană să fi fost doar unul dintre dialectele acestei latine vulgare?

  • Dacă dacii erau un popor oarecare, printre multele cucerite de romani, de ce statuile lor sunt omniprezente în Roma?

  • Se poate vorbi despre o civilizație Vinca-Turdaș contemporană cu civilizația sumeriană?

  • Cum e posibil ca limba română să fi împrumutat de la populații migratoare atât de multe cuvinte care desemnează preocupări și instrumente specifice unei culturi pastoral-agrare, așa cum erau dacii și urmașii lor? Exemple: „cioban” (turcă), „brazdă” (slavă), „hotar” (maghiară).

  • Inscripțiile de pe tăblițele de la Tărtăria reprezintă sau nu o formă foarte timpurie de scriere? Un efort arheologico-lingvistic ar putea dezgropa noi vestigii similare și tranșa dezbaterea.

  • Care este însemnătatea înscrisurilor de pe tăblițele de la Sinaia? Dacă acestea sunt niște simple falsuri – așa cum susțin unii – , cine a fost genialul lor falsificator și de ce au dispărut câteva zeci de piese din arhive?

  • Când a avut loc și cum s-a desfășurat creștinarea populației de pe teritoriile românești? Se poate demonstra existența unui substrat spiritual pe care creștinismul s-a grefat natural?

 

 

 

 

 

Mic “dicționar ne-explicativ” al semnelor regăsite pe diverse vestigii ale culturii Vinca-Turdaș.

 

 

 

 

 

Așadar, nu este vorba aici despre negarea originii latine a poporului român, ci despre o posibilă pre-existență a „latinității” dincolo de hotarele Romei propriu-zise.

Altfel spus, ei întreabă dacă latinitatea se suprapune perfect peste romanitate.Un astfel de demers nu are nicio încărcătură naționalistă.

Să ne gândim ce-ar însemna pentru conștiința europeană descoperirea unei înrudiri culturale pre-romane între popoarele considerate astăzi latine precum și a unei moșteniri pre-slave a națiunilor etichetate drept…slave.

În vremea aceasta, bulgarii. Vecinii noștri bulgari par să fi studiat după alte manuale din moment ce fac eforturi încununate de succes pentru „reconstituirea trecutului”.

Totul a început în 1992, când arheologul Georgi Kitov primește o brumă de bani de la guvernul bulgar și decide să-i “investească” pe toți în explorarea unui tumul (movilă funerară) de lângă Kazanlâk, în sudul țării.

După trei zile fără rezultate, la capătul cărora aproape că-și pierduse speranța, Kitov dă de niște podoabe de aur: descoperise mormântul unui mare rege trac.

Reușita arheologului a atras după sine o campanie neobosită de recuperare a trecutului, iar de pe urma săpăturilor derulate timp de șapte ani, bulgarii s-au ales cu un produs turistic magnific – „The Valley of the Thracian Kings” – și cu mândria descendenței dintr-un popor străvechi și glorios.

Am avut ocazia să vizitez unul dintre aceste morminte și am fost impresionat de modul în care muzeografii bulgari au pus în valoare istoria străveche a țării lor.

Pe teritoriul Bulgariei se găsesc circa 1500 de tumuli.

După socotelile mele, în România sunt de trei ori mai mulți.

Amintesc aici că bulgarii sunt un neam turcic care a venit în secolul VII din stepele Caucazului de nord și s-a amestecat cu populațiile pre-existente: traci la sud de Balcani, geto-daci între Balcani și Dunăre. Limba slavă vorbită de bulgari nu îi face pe aceștia slavi.

Dealtfel, studiul „Genomul Uman” semnat de Georgeta Gardoș și Alexander Rodewald, arată că bulgarii sunt îndeaproape înrudiți genetic cu românii.

Mai mult, există similitudini gramaticale între română și bulgară care nu se regăsesc în alte limbi slave, de unde unii au tras concluzia că nu doar noi am primit influențe de la bulgari, ci și ei de la noi.

Retrograzi, firește. Cu câteva săptămâni înainte de a scrie aceste rânduri, mi-a atras atenția o știre: descoperirea în Marea Neagră a celei mai vechi epave intacte găsite vreodată.

Era vorba despre o navă grecească cu o vechime estimată la 2400 de ani.

Creditul pentru descoperire aparține Black Sea Maritime Archeological Project, un proiect multidisciplinar, internațional care a atras specialiști și finanțări din Marea Britanie, Statele Unite, Suedia și, firește, Bulgaria.

Marea Neagră este considerată a fi unul dintre cele mai bune „laboratoare arheologice” întrucât apele sale adânci, lipsite de oxigen, favorizează conservarea vestigiilor scufundate.

De ce e Marea Neagră așa? Alt subiect de studiu.

 

 

 

 

 

 

Nu știu cât de înrudiți suntem cu bulgarii, e cert faptul că noi avem o genă în minus față de ei, cea a respectului și curiozității pentru trecut. A, și ne mai lipsește ceva: accesul la Marea Neagră. Dacă l-am fi avut, ce de lucruri mai descopeream.

Scurtă cronologie a locuirii actualei Românii.

Până să intrăm în Uniunea Europeană și să scăpăm de nevoia de trecut, istoricii și arheologii români sau străini au apucat să facă o seamă de descoperiri pe baza cărora s-a putut creiona o cronologie a viețuirii omenești în spațiul României de azi.

Am să o expun rapid.

Cele mai vechi rămășițe omenești din România sunt cele de la Peștera cu Oase, lângă Anina.

Cu o vârstă estimată între 37.000 și 42.000 de ani, sunt și printre cele mai vechi urme ale unei viețuiri omenești în Europa.

În Poiana Cireșului (jud. Neamț) s-a descoperit o statuetă – Venus Gravetiana – veche de 20.000 de ani.

Între 5700 și 4500 Î.Hr. (deci acum 7700-6500 de ani) a existat pe teritoriul României și Serbiei de astăzi o cultură întinsă și înfloritoare numită Vinca-Turdaș.

Din aceeași perioadă (aproximativ 5300 Î.Hr.) datează și Tăblițele de la Tărtăria, descoperite în 1961 lângă Alba Iulia. Tăblițele sunt decorate cu simboluri pe care unii le consideră o formă primitivă de scriere, cu circa un mileniu mai veche decât cea sumeriană.

 

 

 

 

 

Din mileniul 6 Î.Hr. avem vestigii ale culturii Dudești (numită după zona din București unde astăzi e un depou de tramvaie).

 

 

5200-3500 Î.Hr. – Cultura Cucuteni-Tripilia, întinsă peste jumătate de Ucraina, Moldova (ambele maluri ale Prutului) și o parte din Transilvania. A fost descoperită de ucraineanul Vikenty Kvoyka.

 

 

 

 

Imagini pentru reconstituire Așezare din perioada culturii Cucuteni.photos

 

 

 

 

 

5200-4500 Î.Hr. – cultura Hamangia (descinsă din Dudești)

Mileniul 5 Î.Hr. – cultura Gumelnița-Karanovo, care se întindea din Moldova până în Thessalia.

4300-3500 Î.Hr. – cultura Boian (descinsă și ea din Dudești)

1500 Î.Hr. – cultura Monteoru

Secolele 2-5 D.Hr. – Cultura Sântana de Mureș – Cernyakov

Secolul 5 D.Hr. – Cultura Ipotești – Cândești

Secolele 8-11 D.Hr. – Cultura Dridu

După secolul XI, „gaura neagră” din izvoarele scrise începe să se lumineze odată cu apariția cronicilor care atestă negru pe alb existența în spațiul României de azi a unor oameni în carne și oase, mai mult sau mai puțin organizați, dar în mod cert cu o identitate lingvistică și culturală comună.

E important să subliniem că multe dintre culturile enumerate mai sus s-au întins pe arealuri geografice mari, din sudul Ucrainei până în Macedonia greacă și din câmpia Panoniei până în Anatolia, dar toate au avut ca punct de intersecție părți din teritoriul României de astăzi, fie că a fost vorba despre Dobrogea sau Transilvania, Moldova sau Câmpia Dunării.

Nu știu dacă teoriile protrocroniste care afirmă că spațiul danubiano-pontic este leagănul civilizației europene sunt sau nu adevărate, dar un lucru nu poate fi negat: acest spațiu a reprezentat o placă turnantă a istoriei europene, un melting pot de seminții și culturi aflate uneori în conflict, alteori în cooperare:

  • neamurile geto-dacice, prea multe pentru a le enumera aici

  • sciții

  • misterioșii agatârși din Transilvania, a căror origine nu este clară nici astăzi

  • ramurile sarmaților: alanii/iazigii (de la care ne-a rămas numele orașului Iași) și roxolanii

  • bastarnii (trib germanic) și goții

  • galii sau celții care au lăsat toponime din Turcia (Galatea/Galata) și România (Galați) până în Polonia (Galiția), Spania (Galicia) și insulele britanice (Țara Galilor).

Dacă nu în numele unei renașteri identitare pur românești (nu cred în purism), măcar de dragul identității europene atât de greu încercate, istoria acestor locuri și a oamenilor care s-au perindat pe aici merită toate eforturile.

Articularea proiectului.

Până aici cred că a devenit destul de clar în ce constă propunerea mea. Această recuperare a istoriei Balcanilor, a spațiului Central-Est-European și a lumii mediteraneene vechi, pe care eu o consider chintesența proiectului, cere însă un efort concertat al mai multor creiere, indiferent de cetățenie. Statele Europei ar trebui să-și dedice resursele nu războiului ideologic, ci cunoașterii științifice care a făcut din Bătrânul Continent leagănul cultural al lumii. Toată lumea are doar de câștigat.

România are de jucat rolul său în această ecuație. Acest rol poate fi unul mărunt sau unul major, dar nu putem ști asta atâta vreme cât nu există nici dialog între mințile implicate, nici resurse și nici voința de a face lumină într-o istoriografie tarată de interesele vremelnice ale politicii interne sau externe.

 

Iată câteva direcții pe care eu aș articula acest proiect, în atotputernicia mea autodidactă:

 

  1. Asumarea la nivel de Președinție, Guvern și/sau Academie a unui proiect de recuperare a istoriei și demararea unei consultări publice reale.

  2. Instituirea unui fond care să acorde granturi/burse pentru cercetare în domeniile: arheologie, lingvistică, etnografie, antropologie, teologie, istoria artei. Ar costa mult mai puțin decât o flotă de avioane cărora le îngheață pista la decolare.

  3. Constituirea de echipe mixte, multidisciplinare și internaționale care să coordoneze cercetări susținute în principalele situri arheologice de pe teritoriul României, multe dintre ele ne-exploatate și insuficient protejate.

  4. Digitizarea și publicarea online a tuturor resurselor text, foto și video disponibile, pentru accesul publicului și al cercetătorilor independenți.

  5. Lansarea unei platforme online dedicate informării și dialogului pe teme de istorie a spațiului dunăreano-pontic, disponibilă în limbi de circulație internațională, precum și în bulgară, sârbo-croată, maghiară, albaneză, greacă și rusă. Cimec.ro e un bun început, dar trebuie extins.

  6. Creionarea unei platforme de brand turistic cultural-istoric și pregătirea infrastructurii umane, instituționale și fizice pentru promovarea acesteia și deservirea vizitatorilor.

  7. Introducerea siturilor istorice în itinerarii turistice integrate după modelul „Văii Regilor Traci” din Bulgaria, care poate urmări traseul vechilor drumuri romane sau al Brazdei lui Novac și care va include și muzee de istorie, arheologie sau etnografie.

  8. Crearea și promovarea de produse turistice în colaborare cu Ungaria, Serbia și Bulgaria, pentru a oferi turiștilor o imagine de ansamblu a regiunii înainte de trasarea granițelor moderne și, pe de altă parte, pentru a aduce beneficii operatorilor turistici din toată regiunea.

  9. Refacerea legăturilor cu minoritățile istro-română, megleno-română și aromână și derularea de proiecte de cercetare etnografică în colaborare cu autoritățile statelor în care trăiesc aceste comunități (Serbia, Bulgaria, greu-Grecia). Protejarea identității culturale a acestora ca element de patrimoniu cultural universal.

  10. Angajarea unui grup internațional de lingviști în cercetarea obiectivă a etimologiilor și a relațiilor dintre limba română și limbile vecine.

  11. Redeschiderea Muzeului Național de Istorie a României. Finanțarea peste limita de subzistență a muzeelor de istorie, arheologie, etnografie, literatură și a caselor memoriale.

  12. Re-inventarierea și studierea patrimoniului din depozite și arhive. Recuperarea pieselor dispărute și tragerea la răspundere a celor responsabili.

Un astfel proiect de anvergură, pe termen mediu și lung, care să-și propună cercetarea obiectivă, la înalte standarde științifice, a vestigiilor existente pe teritoriul României (și nu numai) ar avea trei mari efecte benefice:

a) Clarificarea unor elemente care țin de identitatea istorică, lingvistică și culturală a poporului român dincolo de partizanate de orice fel.

b) Clarificarea unor elemente care țin de identitatea istorică, lingvistică și culturală a unora dintre popoarele europene de azi ȘI a rolului pe care dialogul între aceste popoare l-a avut în conturarea identității europene actuale.
c) Un brand turistic românesc unic, coerent și de înaltă ținută care ar atrage un public matur și instruit. Noi călcăm pe istorie și ne promovăm cu ursuleți.

Dezvoltarea punctului c) necesită un material separat, amplu, pe care poate am să-l scriu cândva. Deocamdată aștept ideile cititorilor, fie ei instituționali sau particulari.

 

 

 

 

Sursa:

 

https://www.tedoo.ro/un-brand-de-tara-european-pentru-romania/

 

 

 

Citiți de același autor: 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/11/arma-secreta-a-romanilor-si-tehnicile-de-manipulare-si-demoralizare-in-masa/#comments

De citit:

 

 

Nicolae Densușianu – Dacia Preistorică
Vasile Pârvan – Getica
Georgeta Gardoș, Alexander Rodewald – Genomul Uman
Gheorghe Brătianu – O enigmă și un miracol istoric: poporul român.
Marija Gimbutas – Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european (Editura Meridiane, 1989; o găsești la biblioteci.)
Harald Haarmann – Early Civilization and Literacy in Europe 
Theodor Capidan – Meglenoromânii.
Dan Romalo – Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb.
Alexandru Madgearu – The Dridu Culture and the Changing Position of Romania among the Communist States
Eugen Nicolaescu – Vorbele din plumb (o descifrare a tăblițelor de la Sinaia diferită de cea a lui Dan Romalo).
Eugen Lozovan – Dacia Sacră.
Douglass Bailey – The Figurines of Old Europe
Autor colectiv – Călușul, emblemă identitară și factor de cunoaștere și armonizare cu alte culturi europene.
The Journal of Archaeomythology
Dacica.ro
romanianhistoryandculture.com
Site-ul Institutului Național al Patrimoniului – Cimec.ro

 

17/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: