Numărul 7, CIFRA LUI DUMNEZEU şi semnificaţia acestuia în cultura popoarelor lumii
Şapte este numarul perfectiunii divine sau al desavarşirii, unul dintre numerele considerate magice de-a lungul istoriei omenirii care continuă să fascineze şi astăzi.
Numărul şapte, este semnul lumii complete, al creaţiei încheiate, al creşterii naturii. El este şi expresia Cuvântului Desăvârşirii şi deci al unităţii originare.
Magicul cifrei 7 poate fi dovedit şi ştiinţific.
Din punct de vedere matematic, şapte nu poate fi dedus nici ca produs, nici ca factor al cifrelor de la unu la zece.
Deci şapte nu se obţine nici din împărţirea, nici din înmulţirea primelor zece numere. Este, după cum spuneau antecesorii noştri, „dumnezeiesc” – nu creează, nici nu poate fi creat.
În Grecia antică, Pitagora, unul dintre cei mai mari filosofi, credea că numerele reprezintă sensurile fundamentale ale lumii. Potrivit acestuia, cifra 7 este motorul vieţii, unirea spiritului cu materia (combinarea cifrei 3: natura triplă a spiritului, cu cele patru elemente ale materiei: pământ, aer, apă, foc).
Din punct de vedere psihologic, cifra 7 are o poziţie mediană între prea mult şi prea puţin.
Cifra 7, considerată „Numărul lui Dumnezeu”, se regăseşte în domenii dintre cele mai diverse de-a lungul istoriei omenirii.
Există:”7 minuni ale lumii antice” : Marea Piramidă de la Giza , Grădinile suspendate ale Semiramidei, Templul zeiţei Artemis din Efes, Statuia lui Zeus din Olimpia,Mausoleul din Halicarnas, Colosul din Rodos, Farul din Alexandria .
Exista si „7 minuni ale Evului Mediu”: Colosseum-ul din Roma,
Catacombele din Alexandria , Marele Zid Chinezesc, Stonehenge ,
Turnul din Pisa , Turnul de Porţelan din Nanjing , Moscheea de la Hagia.Sunt definite si „7 minuni naturale ale lumii” si anume: muntele
Everest, cascada Victoria , Marele Canion, Marele Recif de Corali,
Aurora Boreală, vulcanul Paricutin, portul Rio de Janeiro .Există „7 continente”: Europa, America de Nord, America de Sud, Africa , Asia, Antarctica, Australia sau Oceania
Curcubeul are „7 culori”.
„Cerul este împărtit în 7”: atmosfera, exosfera, ionosfera, termosfera,
mezosfera, stratosfera si troposfera.
Cele „7 păcate” capitale sunt: lăcomia,desfrâul, avaritia, invidia,
mânia, lenea, trufia.
Cele „şapte virtuţi”ale omului sunt: smerenia, dărnicia, bunătatea, răbdarea, modestia, abstinenţa si sârguinţa.
Grupul de „7 stele” denumit „Pleiade” este singura constelatie
cunoscută în fiecare cultură de pe Pământ, actuală sau dispărută, datând de cel puţin 40.000 de ani; în mitologia greacă, Pleiadele erau şase surori împreună cu mama lor, care au fost fugărite prin păduri de Orion Vânătorul până ce Zeus s-a îndurat de ele şi le-a transformat în stele.

Aborigenii australieni numesc această constelatie „Wurunna” si o asociază cu zeul vânătorii, iar amerindienii o cunosc sub numele de „Constelatia celor sapte Fecioare” urmărite de un urs; Pleiadele se regăsesc în legendele aztecilor, ale incaşilor, polinezienilor, chinezilor, hindusilor, africanilor, precum si la egipteni.
Cobra de la Angkor Wat din Cambogia are „7 capete”, copacul cosmic al samanilor are 7 ramuri si tot 7 sunt sferele sau treptele ceresti.Există „7 zile” ale săptămânii denumite după cei 7 zei romani,
care au dat numele lor celor 7 planete.”7″ este considerat un „număr norocos’ în mai multe culturi; de
exemplu, în Japonia, mitologia vorbeste despre Cei sapte Zei ai
Norocului (Shichifukujin)În cultura chinezilor, numărul 7 este proeminent; de exemplu, a saptea zi după prima lună plină din an este Ziua Omului; această zi este considerată ziua universală a tuturor fiinţelor umane de pe planetă; de aceea fiecare chinez îsi sărbătoreste ziua de nastere la data respectivă (nu înseamnă totusi că nu o sărbătoreste si în ziua calendaristică în care a apărut pe Pământ).
Se spune că dacă visezi „cifra 7” îti vei întâlni sufletul pereche.Cultura hindusă vedică susţine că omul are „7 puncte energetice” sau
chakre.Bushido sau „calea războinicului” din cultura japoneză este un cod care ajută samuraii să însusească „7 virtuti”.În legendele budiste se spune că după ce s-a născut, Buddha s-a ridicat în picioare si a făcut „7 paşi”.
Consiliul suprem al babilonienilor se compunea din „7 zei”, fiecare legat de un astru.
În folclorul irlandez, al 7-lea fiu al celui de-al 7-lea fiu are puteri magice.
În folclorul iranian, pisica are 7 vieti si îsi poartă pisoii de sapte ori în sapte locuri diferite.
Potrivit mai multor credinţe, există „sapte trepte” ale Raiului care corespund celor sapte corpuri ceresti (Pământ, Soare si celelalte 5 planete care se pot vedea cu ochiul liber); în iudaism si mahomedanism, al „saptelea Rai” este denumit Araboth si este casa Tronului Gloriei, care este păzit de cei „sapte arhangheli”.La nunţile evreieşti, există „sapte zile” de binecuvântări (Sheva
Brachot).
Dintre multele denumiri pe care vechii evrei le aveau pentru Dumnezeu, cele „sapte nume” ale acestei Divinităti pe care scribii trebuiau să se îngrijească să le scrie corect erau: El, Elohim, Adonai, Yhwh (Yehova), Ehyeh-Asher-Ehyer, Shaddai si Zebaot.
Templul lui Solomon avea „7 trepte”.
Roma a fost construită pe „sapte coline”: Palatina, Capitolina,
Quirinal, Viminal , Esquilina, Caelan, Aventina;
Roma a fost de asemenea condusă, la început, de o linie
de „7 sapte împărati”.
Există:
„7 perioade” ale elementelor în tabelul chimic al lui Mendeleev,
„7 note muzicale”,
„7 compusi principali ai celulei vii: apă, substanţe
proteice, lipide, polizaharide, acizi nucleici ADN si ARN, molecule organice, săruri minerale,”7 este neutru pe scara PH-ului, apa pură are PH-ul 7.

Şirul lui Fibonacci reprezintă o serie de numere, în care fiecare dintre ele e suma ultimelor două: 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55…Numerele din şirul lui Fibonacci sunt prezente peste tot în natură: în petalele unei flori sau la aşezarea frunzelor pe tulpină.
Însă şi obiectele din apropiata noastră vecinătate sunt atinse de „şirul magic”: un pian are o claviatură cu cinci taste negre, aranjate în grupuri de câte două şi trei clape şi opt tonuri, pentru 13 octave.
Numărul şapte este numărul omului desăvârşit, al omului pe deplin realizat, este numărul ce corespunde androginului ermetic.
Există 7 stadii ale dezvoltării umane: embrionul, fătul, sugarul,
copilul, adolescentul, adultul, bătrânul.Mărimea capului intră de 7 ori în înălţimea corpului.Potrivit studiilor stiinţifice, 7 este numărul de ore pe care trebuie să îl doarmă un om pe noapte.
În traditia hipocratică, numărul 7 guvernează bolile corpului uman.Gărgăritele au 7 buline negre.
Dincolo de realitatea matematică a cifrei 7, ştiinţele oculte, dar şi tradiţia biblică vorbesc despre o forţă magică şi spirituală excepţională a acesteia, al căror înţeles nu a fost încă pe deplin relevat.
Numărul şapte a fost regulă a tuturor sărbătorilor din Vechiul Testament: ziua a şaptea, a sâmbetei (Levitic 23.3).
În Biblie se descriu cele „7 zile” în care Dumnezeu a creat lumea.
Săptămâna a şaptea, a cincizecimii (Levitic 23.15-16). Luna a şaptea, sărbătoarea corturilor.
Şapte zile de odihnă în corturi, în amintirea eliberării evreilor din robia egipteană, când patruzeci de ani au locuit în corturi (Levitic 23.34-43).
Anul al şaptelea – încetarea a tot lucrul şi odihnă pământului. În acel an nu se semănau ogoarele, ci se consumă numai ce dădea pământul de la sine (Levitic 25. 2,4, 21). Şapte săptămâni de ani – „Anul jubiliar”.
De şapte ori câte şapte ani de odihnă. Era anul de eliberare al tuturor robilor, de iertare a datoriilor şi de odihnă a pământului (Levitic 25.8-12).
Şapte braţe trebuia să aibă sfeşnicul din „Cortul întâlnirii”.
Şapte popoare trebuia izgonite din calea poporului evreu de către îngerul Domnului, înainte de a ajunge ei în ţară unde curge lapte şi miere.
Şaptezeci de ani a stat poporul Iudeu în robia babiloniană pentru păcatele şi nelegiuirile lor înaintea Domnului.
La sfârşitul acestor şaptezeci de ani de robie, Dumnezeu a făcut cunoscută profetului Daniel soarta poporului Israel până la distrugerea lui că naţiune.
„Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfânta până ce fărădelegea va trece peste margini.” (Daniel 9.24)
Conform cu genealogia prezentată de Sf. Ev. Luca, naşterea lui Iisus Hristos s-a produs în generaţia a şaptezeci şi şaptea de la Adam (Luca 3.23-39).
Spre deosebire de genealogia Sf. Ev. Luca, Sf. Ap. şi Ev. Matei, în genealogia să, numără neamurile cu începere de la Avraam:
„Astfel toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece. De la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece. Şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece.” (Mat.1.1-17) Numărul paisprezece este un număr de două ori sacru, fiindcă este de două ori şapte.
Că să înţelegem cât de sacru şi respectabil este numărul şapte, simbolul celor mai adânci mistere, în Noul Testament, cu acest număr Dumnezeu a însemnat duminică, a şaptea zi a săptămânii. Duminică a început a crea lumea psihică, spirituală.
Duminică s-a născut Iisus Hristos. Duminică a intrat în Ierusalim că împărat şi biruitor al morţii. Duminică a înviat din morţi. Duminică a trimis pe Sfântul Duh şi a întemeiat Biserica.
Şapte taine sau mistere a instituit Iisus Hristos pentru mântuirea omenirii. Şapte au fost „Sinoadele ecumenice” care au stabilit Crezul creştin şi alte dogme.
De şaptezeci de ori câte şapte să iertăm, i-a zis Iisus lui Petru. Şapte Evanghelii se citesc la taină Sfântului Maslu.
În Apocalipsa Sf. Ioan se vorbeşte despre şapte epistole către şapte biserici; şapte sfeşnice de aur; şapte stele; o carte cu şapte peceţi; şapte îngeri cu şapte trâmbiţe; şapte pedepse din urmă; şapte îngeri cu şapte cupe etc.
CITIŢI ŞI :
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/30/o-istorie-a-zilei-de-30-iulie-video/
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/30/ziua-de-30-iulie-in-istoria-romanilor/
Surse:
https://www.publika.md/semnificatia-numarului-7-cifra-lui-dumnezeu-cu-ea-se-va-sfarsi-lumea_2616911.html
spiritualitate-ezoterism.blogspot.ro
Devoratorul de pacate
Legenda sau adevar?
Lasand la o parte diversele comentarii mai mult sau mai putin convingatoare pe aceasta tema sa incercam sa analizam exhaustiv subiectul.
Devorarea pacatelor tine de obicei de scena judecatii de apoi. Ca si concept teologic ea exista inca de acum 3500 de ani – in Egiptul antic la judecata lui Osiris, cel pacatos (implicit pacatele sale) era devorat de un monstru abominabil. Ceva asemanator se intampla si in cultura azteca unde Zeita-Mama “absorbea” pacatele celui “cait”.
Insa cum s-a facut trecerea insesizabila spre acel “redemption”?
Am putea presupune, si pe buna dreptate, ca influenta crestinismului a dus la popularizarea acestei imagini. Insa gasim reminescente in arealul celtic cu mult inaintea sosirii crestinismului. Este atestat un personaj care folosea magia ritualica pentru a “extirpa” pacatele. Asta se intampla si in Isulele Britanice. In Walles, desi marturiile scrise lipsesc, savantii secoleler XIX s-au straduit sa nu vorbeasca despre acest fenomen oricum din ce in ce mai rar intalnit. Ei nu-si puteau explica cum intru-un secol „luminat”, populatia rurala analfabeta sa se dedea unor astfel de practici obscure.
Pare-se, parte a folclorului autohton, acest mit a fost influentat profund de Biserica Catolica. Devoratorul a devenit astfel un damnat, “certat” cu biserica, un adept satanic.
Insa el este cel care practica Vechea Cale. Ramasita a vechiului samanism, el se folosea de propriul spirit si corp pt a alunga suferinta bolnavului pe patul de moarte. O ultima “impartasanie” eliberatorie daca vrem sa folosim un termen crestin.
Primele scrieri atestate se afla la British Museum si este vorba despre autorul John Aubrey din 1640 care relateaza o astfel de intamplare. Deasemenea, in 1686 acest obicei este inregistrat in nordul regiunii Walles.
In august 1852, Asociatia Arheologica de la Cambridge la cea de-a sasea sedinta anuala de la Ludlow, face referiri si comentarii la acest aspect legat de riturile funerare.
Scrierile pomenesc de un cersetor folosit impotriva vointei lui. Probabil aceasta practica era ocazionala si cei care deveneau devoratori de pacate erau inzestrati cu o anumita capacaitate extrasenzoriala deosebita.
Practica e clar legata de simbolistica euharistiei crestina – impartirea trupului si sangelui lui Iisus Hristos. Hrana intru Domnul, trup si spirit, cum o inteleg crestinii este o varianta simbolica la ceea ce se intampla si in Egiptul Antic cand Osiris invie si o data cu el primavara revine pe pamant. Se impartea adeptilor acea „paine inverzita”, coliva de mai tarziu la care face Eliade referire.
Se stiu putine despre acesti „dezlegatori” cum sunt numiti popular. Este o traditie care coboara in vremurile vechi si este cunoscuta in multe zone. In ultima instanta ea a fost incorporata si in practicile funerare catolice, dar fara a i se intelege adevarata semnificatie. Simbolistic, se crede ca ritul are la origine povestea din Biblie (Levitic xvi. 21, 22v), respectiv „tapul ispasitor” al lui Aaron care a preluat pacatele copiilor lui Israel si i s-a dat drumul sa moara in salbaticie.
In traditia samanica, un devorator de pacate este „ angajat” de familie sa vina la capataiul mortului si sa manance ritual paine si sare, elemente simbolice.
In acest rit, pacatele sunt vazute ca si greutati care tin sufletul decedatului captiv intr-un fel de purgatoriu. El trebuie eliberat pentru a merge mai departe. Mancarea (paine si bere, sare si apa dupa caz) se aseaza pe abdomenul decedatului, crezandu-se ca aceasta va absorbi pacatele prin forta vitala.
Tot sin-eater-ul se ocupa de insotirea mortului precum Anubis. El canta incantatiile, urmand un ritual precis catre Lumea de Dincolo. El joaca si rolul de anam cara (prietenul si insotitorul sufletului). Un duhovnic si un sprijin in calatorie (asemanator in Papirusul lui Ani)
Ceea ce nu se cunoaste este insa efectul benefic pe care il aveau acesti „medicine-man”. Vraci-samani ai vremurilor lor, ei actionau prin metode naturiste cunoscand plantele si ierburile vindecatoare, nefiind deloc straini de medicina populara.
Rituri funerare
Pentru a intelege mai bine aceste elemente trebuie sa intelegem riturile funerare si influentele lor.
In preistorie, daca aruncam o privire, mortii erau inmormantati vopsiti in ocru, culoarea mortii. La europeni practicandu-se negrul, orientalii vad in alb simbolistica mortuara.
Chiar si acest mic amanunt, culoarea, conteaza foarte mult in economia peisajului.
Tot in vechime, triburile salbatice sacrificau un animal pe mormant pentru ca acesta sa preia pacatele celui dus in lumea de dincolo.
In Egipt, prin acest ritual de impartasire al corpului zeului, adeptul se indentifica cu el, moare, trece prin Lumea de Jos, si apoi dupa Judecata invie triumfal fiind simbolizat de culoarea verde.
Trecerea inseamna identificare, asumare, credinta, transfigurare.
Un devorator de pacate ar avea in acest sens puterea suprema, insa povara pe care ar trebui sa o indure ar fi infernala.
Marturiile atesta astfel de exemple in Scotia, Walles, Anglia, peninsula Balcanica apoi.
Putem vedea fie parti ale acestui ritual fie o simbolistica mult mai exacerbata in sensul acelor „prajituri funerare”.
Deasemenea si „priveghiul” mortilor devine inca de la iudei o practica atestata. Fie ca sa-si ia ramas bun, fie ca se temeau de actiunile celui decedat care inca se afla la „granita”.
In Irlanda, cei care vegheau decedatul trebuia sa aiba la ei sare si sa manance din cand in cand.
Mai degraba, devoratorul de pacate devine in comunitatile rurale din Britania, Balcani si nu numai acel „tap ispasitor”. El consuma pacatele si este platit pentru asta. Traieste retras de comunitate, asupra lui planand stigmatul de vrajitorie, magie neagra, practici oculte, spiritism.
Este practic o inversiune a rolului samanului la populatiile nordice. Pentru ca omul se teme de moarte si nu o mai imbratiseaza. De aceea tot ce este legat de ea trebuie sa fie indepartat, sa fie „afara” din societate.
Tot aici gasim ideea transferului de personalitate bine-rau si deasemenea, observam ca tine strict de magia religioasa.
Simbolistica
Ne intrebam de ce oare tocmai paine si sare?
Painea a fost dintotdeauna la mare cinste si respect in conceptia comunitatilor rurale. Prin transfer de la „graul cristoforic”, adica de la graul privit de aproape care are intiparit chipul lui Hristos, painea reprezinta fata lui Hristos.
Pe langa rolul de aliment prioritar al universului gastronomic taranesc, painea, si implicit graul, are numeroase implicatii in medicina populara, dar si valente sacre prin simbolizarea trupului lui Hristos.
In istoria umanitatii, alimentatia a fost determinata de mediul natural, de structura socio-economica a comunitatilor, de conceptiile religioase si spirituale, de paradigmele mentalului colectiv. Actul alimentar axat pe dimensiunea filozofica, metabolica, in calitate de suport bioenergetic, a evoluat in functie de cadrele geografice, de cadrele culturale, dimensionandu-si semnificatii si conotatii specifice. Comunitatile ofera indivizilor coduri si modele culturale care sunt variabile in functie de factorii economici si sociali, in functie de perioadele istorice.
Dupa cum apreciaza Mircea Eliade, in actele fiziologice ale nutritiei se pot identifica coduri si valori religioase, sacralitati care „devin la primitiv un rit a carui intermediere il ajuta pe om sa se apropie de realitate, sa se insereze in pontic”.
Ofrandele aduse mortilor vorbesc despre „paine si bere” ca hrana de baza in lumea de dincolo. In Orientul antic painea nu era taiata ci rupta, iar ruperea painii, in sens figurat, ansemna „a manca impreuna, a lua masa”. Aceasta masa era, poate, inteleasa in sens spiritual ca un act sacru, iar cele 12 paini expuse in templul din Vechiul Testament sunt imaginea simbolica a hranei spirituale. In Noul Testament, in pilda inmultirii painilor se vorbeste despre 12 cosuri cu peste si 12 cosuri cu paine. Intrucat omul nu traieste doar cu painea materiala, painea euharistica a vietii devine hrana spirituala impreuna cu vinul.
Din punct de vedere al simbolisticii painea reprezinta elementele primordiale: pamantul (recolta este rodul sau), apa, focul.
Painea insoteste in mod constant si necesar omul in marile momente ale vietii: nasterea, (ursitori, botez), nunta, moarte. Daca la nunta colacul miresei este un insemn al belsugului, fertilitatii, norocului in viata, in ritualurile trecerii, la ursitori si pomana, azimele (azmele), din aluat nedospit unse cu miere au rolul imbunarii, indulcirii trecerii prin viata a omului si a spiritului catre cealalta lume.
Simbolul painii
In religiile antice, painea era considerata drept un dar ce venea din partea zeilor. La fel si in Vechiul Testament unde painea era darul lui Dumnezeu de care depindea supravietuirea omului.
In acelasi timp, painea este simbolul vietii omului pe care omul i-o ofera lui Dumnezeu. Astfel Melchisedec i-a oferit lui Dumnezeu ca jertfa paine si vin. In templul din Ierusalim stateau expuse permanent cele douasprezece paini ale “punerii inainte” care reprezentau cele douasprezece triburi ale lui Israel care se ofereau pe sine lui Dumnezeu. La cinele rituale sau cinele pascale, painea mai avea o semnificatie: era semnul memorial al eliberarii din sclavie, se folosea numai paine nedospita sau azima asa cum fusese painea pe care o mancasera in Egipt evreii, in graba nemaifiind timp sa o dospeasca, in noaptea eliberarii.
Nu numai la evrei, dar la toate popoarele orientului painea era franta si distribuita la inceputul mesei de catre capul familiei.
Simbolul sarii
Vechii romani atribuiau sarii un efect apotropeic, puterea de a alunga demonii. Noilor nascuti le dadeau in ziua a opta dupa nastere, zi lustrala, de purificare si ispasire, putina mola salsa care era acelasi lucru cu „mola sacra” (asonantele nu sunt intamplatoare): faina de grau amestecata cu sare, aceeasi compozitie care se punea si pe capul victimelor sacrificale. Oare din acest rit pre-crestin isi are originea folosirea – pana nu demult – a sarii in Taina Botezului in Biserica latina? Latinii dadeau celui chemat la Botez sare exorcizata si binecuvantata inca de pe vremea Fericitului Augustin.
Sarea mai era folosita de crestinii occidentali la sfintirea apei, la consacrarea altarelor bisericilor cu asa-numita „acqua gregoriana” sau la binecuvantarea mare impotriva tuturor relelor.
Unele rituri pre-crestine s-au conservat in Biserica apuseana si numitorul comun este sacralitatea sarii ca simbol de nestricaciune, de durata, de gust bun al intelepciunii.
Sarea simbolizeaza durabilitatea, dainuirea legamantului dintre Dumnezeu si alesii sai. Ceea ce textul original numeste „legamant de sare” in limba romana a fost tradus – foarte fidel sensului – prin „legamant de necalcat, vesnic”. Sarea, la fel ca si tamaia si focul, pentru omul biblic este mijloc de purificare.
Ne mai raman totusi chiar si in zilele noastre ramasite ale acestor obiceiuri – in Irlanda la mijlocul anilor 1980, in partile rurale din Anglia (Shropshire si Cumberland), in Bavaria, in Balcani, in Olanda. Oamenii din vremurile antice si nu numai erau in general superstitiosi. Exista ceva adevarat in aceasta legenda?
Puckle mentiona in cartea sa, „Obiceiuri funerare” existenta ultimului devorator prin sec XVIII.
Mai exista printre noi?
Cunoasteti obiceiuri asemanatoare?
Autor: Dell, http://www.descopera.org