CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O hartă „imposibilă” şi un mit care nu ar trebui sa existe

Piri Reis (nume complet Hadji Muhiddin Piri Ibn Hadji Mehmed, reis/rais înseamnă căpitan în limba araba) (n.circa 1465- d. 1554 sau 1555) a fost un căpitan apoi amiral turc-otoman, geograf și cartograf născut între 1465 și 1470 în Gallipoli, pe coasta Mării Egee a Turciei.

El este cunoscut astazi, în primul rând  pentru hărțile și diagramele adunate în lucrarea Kitab-i lui Bahriye (Carte de navigație), o carte care conține informații detaliate cu privire la navigație, precum și diagramele extrem de precise care descriu porturile și orașele importante ale Mării Mediterane. Cel mai renumit este pentru

 

 

 

 

Harta imposibilă.

 

 

 

 

 

 

 

 

Una din hartile amiralului turc din secolul 16, Piri Reis, starneste controverse si poate da peste cap toata istoria  cunoscuta a umanitatii.

Harta “Piri Reis” a fost descoperita la 9 octombrie 1929 de catre filologul si teologul  german  Gustav Adolf  Deissmann ( 1866-1937 ).

Deissmann  a fost invitat de Ministerul turc al Educației pentru a inventaria si a publica eventual un Catalog de documente si obiecte ne-islamice care se aflau in biblioteca Palatului Topkapi.

La cererea Deissmann de a căuta în palat si in alte parti decat biblioteca palatului, directorul bibliotecii, Halil Edhem ( 1861-1938 ) i-a predat cateva pachete pe care reusise  să le găsească ignorate in diferite incaperi ale palatului.

Bineinteles ca istoriografia turca il transforma pe Halil Edhem in mare istoric si descoperitorul hartii, fara a mentiona ca cel care a descoperit aceast fabulos manuscript este de fapt filologul german

 Dându-și seama că harta ar putea de o importanta unica , Deissmann o preda orientalistului Paul Kahle care o identifica ca hartă desenată de Piri Reis.

Descoperirea a provocat o senzație internațională , avand in vederea ca aceasta harta a fost singura copie existenta a lumii noi in afara hartii lui Cristofor Columb (1451-1506) , fiind si  singura harta din secolul al XVI-lea  care a arata tramurile Americii de Sud în poziția corectă în raport cu Africa si Europa.

Concluziile savantilor – e vorba de o harta facuta din avion sau alt aparat de zbor, o harta mai veche decat gheata care acopera Antarctica, o harta mai detaliata decat hartile tactice ale armatei americane, o harta pe care a folosit-o si Columb ca sa “descopere” America – o harta venita din adancurile istoriei umanitatii care ne poate schimba sistemele de valori sau istoria asa cum o stim.

Piri Reis (1465-1554) pe numele lui complet [Hadji] Muhiddin Piri [Ibn Hadji Mehmed], avea gradul de capitan in flota otomana  (reis) si a devenit in timp  amiral. Era in acelasi timp geograf și cartograf.

El s-a născut în Gallipoli pe coasta Mării Egee a Turciei si a ajuns cunoscut în primul rând  pentru hărțile și diagramele adunate în lucrarea Kitab-i lui Bahriye (Carte de navigație), o carte care conține informații detaliate cu privire la navigație, precum și diagramele extrem de precise care descriu porturile și orașele importante ale Mării Mediterane.

Dupa o batalie pe mare, amiralul a capturat cativa marinari dusmani.

Unul dintre ei, ca sa scape cu viata, s-a laudat ca a fost pilot in flota lui Columb pe parcursul celor trei voiaje ale acestuia in Lumea Noua.

Piri Reis  care avea ca pasiune colectionarea de harti de navigatie vechi, intotdeauna in cautare de noi informatii, l-a intrebat pe prizonier daca Cristofor Columb a descoperit Lumea Noua din intamplare, sau stia ca exista pamantul de  peste ocean.

Pilotul I-a raspuns ca acesta avea o harta, a carei copie o detine si el, si pe care I-a inmanat-o amiralului, care folosindu-se de ea si de colectia lui de harti antice, a desenat o harta a lumii in 1513.

Aceasta este povestea hartii lui Piri Reis, mai mult sau mai putin romantata.

Surprizele si semnele de intrebare abia dupa aceea au inceput.

Aceasta harta a fost prezentata sultanului  Selim I in 1517. In legenda hartii, Piri Reis a inscris faptul ca ea a fost elaborata pe baza a 20 de grafice si harti (mappae mundi). Conform lui Piri, acestea includeau opt harti ptolemeice facute in vremea lui Alexandru Macedon, o harta araba a Indiei, patru harti portugheze noi ale Sindh, Pakistan si o harta a lui Christofor Columb al Indiilor de Vest.

Se presupune, conform unor surse credibile, ca Piri Reis cunoscuse o harta a lui Cristofor Columb sau, ca avusese date precise despre aceasta.

Majoritatea surselor inclina sa creada ca aceasta harta sau una asemanatoare au apartinul unchilui sau Kemal, care, în 1501, ar fi jefuit lânga Valencia cateva nave spaniole care se întorceau încarcate din Indii.

Alternativa fiind, o copie a hartii lui Columb trimisa în 1498 din insula Española în Spania, episcopului Juan Rodrigo da Fonseca, presedintele Consiliului Indiilor si ea capturata de pirati si vanduta otomanilor.

Astazi, descoperirea lui Deissmann depaseste cu mult valoarea cartii initiale a  amiralului otoman, fiind de mentionat ca  Harta “Piri Reis” nu a facut parte din Kitab-i lui Bahriye.

 Harta continea semnele specifice folosite de italieni si portughezi în ghidurile navigatiei, era lucrata în noua culori cu parti aurite si era de asemenea împodobita cu figuri de plante, animale, nave, personaje alegorice.

Piri Reis, care se iscalise pe harta, mentionându-si inaintasii : „fiul lui Hagi Mehmet si nepotul lui Kemal Reis” si adaugase locul si data conceperii  hartii: orasul Gelibolu din Dardanele, luna muharem, anul 919 hegira islamica (data musulmana), adica perioada 9 martie – 7 aprilie 1513.

 

PiriReis-3A

Jumătatea din harta care a supraviețuit, prezintă coastele de vest ale  Europei și Africii de Nord, dar și coasta Braziliei, cu o exactitate buna, avand in vedere faptului ca vorbim de anul 1513.

Sunt reprezentate diferite insule din Oceanul Atlantic, inclusiv Insulele Azore și Insulele Canare , precum și insula mitiologică Antillia și, posibil, Japonia.

In 1929, un grup de istorici, cercetand sectiunea haremului Palatului Topkapi din Istambul, au gasit aceasta harta intr-o gramada de moloz.

Istoricii au fost uimiti cand au descoperit ca harta prezinta clar coasta de nord si de sud a continentului american.

Si mai uimiti au fost sa observe  pe vechea harta facuta la 1513, continentul Antarctica, care nu fusese descoperita pana in 1818.
         

 

 

 

 

PiriReis-4

 

 

 

 

 

In 1953, un ofiter al marinei turce a trimis harta lui Piri Reis Inginerului sef al Oficiului Hidrografic Naval al Statelor Unite.

Pentru a o cerceta, acesta i-a cerut ajutorul capitanului Arlington T. Mallerey, cu care mai colaborase, o autoritate in materie de harti antice.

Raportand harta la cele existente, aceasta nu numai ca s-a dovedit a fi perfecta, dar chiar a mai adus corecturi hartilor moderne.

De exemplu, pe harta lui Piri Reis, Groenlanda e reprezentata prin doua insule separate.

 

 

 

 

https://adevarulvavaelibera.files.wordpress.com/2010/08/the-piri-reis-map-of-world-in-1513.jpg

 

 

 

Aceasta informatie a fost confirmata recent de un explorator polar francez, care a descoperit cu ajutorul sondelor ca sub stratul de gheata sunt intr-adevar doua insule.

In Antarctica, prin acelasi procedeu s-a descoperit ca sub calota de gheata exista vaile si muntii descrisi de harta lui Piri Reis, deoarece harta reproduce nu numai conturul continentelor, ci da si indicatii topografice privind interiorul acestor continente.

Lanturile muntoase, varfurile, insulele, fluviile si platourile sunt insemnate cu cea mai mare exactitate. 

Confirmand toate acestea si multe alte lucruri, cartografii Marinei Americane au ajuns la urmatoarele concluzii:
 

  1. Columb a avut o harta in calatoria sa spre America, care arata coastele Yucatanului, Guatemalei, Americii de Sud pana la Stramtoarea Magellan si o mare parte a coastei Antarcticii.

     

  2. Harta originala are cel putin 5.000 de ani, iar unele date arata ca poate chiar mai mult. Unele parti de uscat care apar pe harta sunt acoperite de gheturi de mii de ani.

     

  3. Doar cartografi foarte experimentati din zilele noastre ar putea desena o harta cu un grad de acuratete atat de mare, si numai dintr-un avion.

              

Ca sa adanceasca misterul acestei harti, studii ale unor profesori ca Charles H. Hapgood sau Richard W. Strachan au aratat ca originalul hartii dupa care s-a inspirat Piri Reis a fost o fotografie aeriana de la o foarte mare inaltime, deoarece harta seamana perfect cu o fotografie a pamantului realizata din satelit, unde, datorita formei sferice a Pamantului, continentele situate mai departe de centrul imaginii “aluneca in jos” , la fel ca pe harta lui Piri Reis.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

         

Capitanul Mallery spune de asemenea ca harta nu se putea realiza decat dintr-un aparat de zbor, fiind prinse pe ea piscuri muntoase din nordul Canadei si din Alaska care nu erau trecute nici pe hartile strategice ale Armatei americane.

Pe langa asta, adauga el, “stiau sa calculeze longitudinea, lucru pe care noi inca nu il stiam acum doua sute de ani”.
 .

Profesorul Charles H. Hapgood sustine ca deoarece calota glaciara a Antarcticii se presupune ca are 100 de milioane de ani, exista doua posibilitati asupra perioadei in care a fost facuta harta initiala: ori calota glaciara este de factura recenta, cateva mii sau zeci de mii de ani, ori originalul hartii a fost facut acum milioane de ani, cand inca omul nu exista.

Aceste doua prezumtii sunt respinse de comunitatea stiintifica, deoarece fiecare dintre ele ar da peste cap tot ceea ce credem noi ca reprezinta istoria umanitatii.

De aceea harta lui Piri Reis este considerata doar o curiozitate, printre multe altele care ne-ar schimba radical poate, sistemele de valori si istoria.

 

Surse: http://geticul.blogspot.ro/; Wikipedia.ro;  politeia.org.ro/magazin-istoric/

04/12/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , | 6 comentarii

Numărul de Aur și MISTERELE TEMPLELOR ANTICE. VIDEO

 

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

MISTERELE TEMPLELOR ANTICE și Numărul de Aur.

 

 

 

 

Numărul de aur  (numit uneori și Raportul de aur, Proporția de aur sau  secțiunea de aur) (sectio aurea în limba latină), notat cu litera greacă Φ (phi majuscul) sau și cu φ (phi minuscul), care se citesc „fi”, este primul numar irational   descoperit și definit în istorie.

El este aproximativ egal cu 1,618033 și poate fi întâlnit în cele mai surprinzătoare împrejurări.

 Prima definiție clară a numărului a fost datată prin jurul anului 300 î.Hr. de către Euclid din Alexandria , părintele geometriei  ca sistem deductiv formalizat.

Acum mii de ani, au fost construite monumente uimitoare, unele greu de realizat chiar și cu actuala tehnologie.

Mai mult decât atât, principiile folosite la ridicarea lor arată o profundă cunoaștere a legilor care guvernează natura și universul.

Cum au fost posibile aceste lucruri? A fost în stare omul de acum cateva mii de ani, înarmat cu unelte primitive, să facă ceea ce și astăzi este extrem de greu, cu toată tehnologia existentă?

Despre toate acestea puteți afla lucruri deosebit de interesante, urmărind videoclipul urmator :

22/11/2014 Posted by | ISTORIE | , , , , , , | Lasă un comentariu

Mitul unei misterioase telegrame pe care sovieticii i-ar fi trimis-o de la Stockholm maresalui Antonescu, anunţându-l că sunt gata să-i accepte condiţiile de capitulare, analizat de ultimul martor ocular, istoricul NEAGU DJUVARA. VIDEO

Neagu Djuvara: misterul telegramei de la Stockholm 
 

Neagu Djuvara  Din când în când, unele ziare româneşti,    în căutarea vreunui subiect senzaţional, repun în discuţie tema 23 august 1944 şi, astfel, tema subsecventă a neşansei mareşalului Antonescu de a obţine pentru România un armistiţiu convenabil cu Aliaţii.

 Odată cu documentarea pripită, logica strâmbă, argumentaţia chinuită, ocolirea cu rea-credinţă a evidenţelor, ziarele iubitoare de zarvă au preluat de la partizanii înflăcăraţi ai lui Antonescu, care îşi trag seva din istoriografia comunistă a anilor ’80, şi mitul unei misterioase telegrame pe care sovieticii i-ar fi trimis-o de la Stockholm generalului, anunţându-l că sunt gata să-i accepte condiţiile de capitulare.

O naivitate şi în 1944, şi după aproape 70 de ani, pe care unul dintre ultimii martori, ba chiar participant la evenimente, pe atunci tânăr diplomat, nimeni altul decât Neagu Djuvara, o combate cu o impecabilă demonstraţie istorică.

De zeci de ani se vântură informaţia că ar fi existat o telegramă sosită în dimineaţa lui 23 august 1944 care ar fi acceptat condiţiile mareşalului Antonescu şi l-ar fi încuviinţat să semneze armistiţiul cu Uniunea ­Sovietică.

Informaţia e cu totul eronata

Să spunem totuşi câteva amănunte esenţiale: negocierile unei capitulări fuseseră începute de România la Stockholm şi în alte capitale neutre încă din 1943, atât de către trimişii guvernului, prin tatonări atente ale contextului războiului mondial, cât şi de trimişii opoziţiei, formate din partidele istorice sau chiar comunişti.Cu toate acestea, nimic nu era sigur, iar Ion şi mai ales Mihai Antonescu erau destul de reţinuţi şi au renunţat la aceste negocieri în primăvara lui 1944.De asemenea, se stabilise regula de către Aliaţi a capitulării necondiţionate a statelor aflate sub umbrela puterilor Axei.

Tocmai de aceea, României îi era extrem de greu să negocieze, atâta timp cât sovieticii şi aliaţii lor nu acceptau niciun fel de negociere.Luând însă exemplul Finlandei, care a reuşit să negocieze într-o formă sau alta retragerea din război, Antonescu este de acord cu capitularea României, intrarea în război împotriva Germaniei, dar cu două condiţii:

”1. Să i se lase, înainte de a depune armele, un timp de 15 zile ca să negocieze cu germanii retragerea lor de bunăvoie de pe teritoriul românesc;

2. După depunerea armelor, când sovieticii vor fi ocupat tot teritoriul României, să ne fie lăsat un spaţiu (cam de mărimea unui judeţ) în vestul ţării, neocupat, în care să funcţioneze guvernul şi administraţiile centrale, fără prezenţa trupelor de ocupaţie.”

Acceptarea celor două condiţii de ameliorare cerute de mareşal fusese transmisă la Bucureşti din 30 mai 1944.

Deci cu aproape trei luni înainte de 23 august. 

  Istoricul  Neagu Djuvara este  ultimul martor ocular în viaţă al poveştii „telegrama de la Stockholm”si  a ţinut să lămurească, un moment decisiv din istoria recentă: 23 august 1944.

Concret: prin respectiva misivă, Moscova ar fi anunţat în dimineaţa lui 23 august 1944 că e gata să încheie armistiţiul cu mareşalul Antonescu, dar Bucureştiul a nesocotit telegrama şi mareşalul a fost arestat. 

Istoricul Neagu Djuvara  a fost mesagerul trimis în Suedia pentru reluarea negocierilor de armistiţiu şi arată că intenţia mareşalului Antonescu de a semna armistiţiul cu sovieticii era profund neserioasă.

1. Telegrama sosită de la Stockholm în dimineaţa lui 23 august nu anunţa, ­nicicum, un acord cu mareşalul Antonescu, după cum voi dovedi mai jos.

2. A scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseseră de mai multe săptămăni pe o bună bucată de teritoriu românesc, astfel încât marea lor ofensivă din 19-20 august s-a făcut de pe o linie între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi.

 Rezistenţa unităţilor române s-a arătat atunci pentru prima oară extrem de slabă, prefăcându-se într-o adevărată derută.

(Voi arăta mai jos propriile cuvinte pe care mi le-a spus mie Mihai Antonescu, chiar în noaptea de 22 către 23 august, când m-a trimis la Stockholm cu instrucţiuni pentru ministrul nostru Fred Nanu, ca să se reia negocierile cu doamna ­Kolontay, ambasadoarea sovietică.)

 

 

 

10888857_903486679675139_7931405444396172519_n

Foto: Regele Mihai si maresalul Antonescu pe frontul de est

 

 

 

3. Din cele două ameliorări cerute de Antonescu la „capitularea necondiţionată”,  zona neocupată de armata sovietică în cazul ocupării întregului teritoriu naţional ar fi fost un judeţ din extremul vest al ţării unde  să se menţină guvernul ţării şi nu „o zonă neutră pe frontul din Moldova”!

La Direcţia Cifrului şi CabinetuluiTrebuie stiut din capul locului că informaţiile pe care ţin să le dau, se întemeiază pe faptul că, intrat la Ministerul de Externe prin concurs, în primăvara lui 1943 (după ce fusesem mobilizat aproape trei ani pe front din prima zi a războiului şi până la căderea Odessei), fusesem repartizat la Direcţia Cifrului şi Cabinetului.

Datorită încrederii pe care am inspirat-o superiorilor mei – îi citez în ordine ierarhică crescândă: Camil Demetrescu, Victor Rădulescu-Pogoreanu, Grigore Niculescu-Buzeşti – am fost curând admis în foarte strâmtul grup care a fost pus la curent cu telegramele cifrate care erau schimbate cu câteva posturi diplomatice neutre, în numele Opoziţiei, în neştirea secretarului general al ministerului şi al ministrului Mihai Antonescu.

Într-adevăr capii celor trei partide politice istorice, în înţelegere cu Regele, convinşi de felul dictatorial cu care Antonescu guverna ţara în război, refuzând toate sfaturile pe care ei i le sugeraseră şi ţinând pe tânărul rege în totală ignoranţă faţă de dezbaterile din guvern şi de hotărârile luate (Regele ­Mihai, şeful constituţional al Statului, a aflat de intrarea noastră în război înpotriva URSS, prin radio BBC ! (lucru mai scandalos nici că se poate închipui), luaseră iniţiativa ca, prin înalţi funcţionari ai Ministerului de Externe care împărtăşeau părerea lor că trebuie căutată neapărat o grabnică ieşire din război, să înceapă tatonări cu reprezentanţi ai Aliaţilor în mai multe capitale neutre ca Ankara, Berna, Lisabona, Stockholm.

Aceasta a început după intrarea în război a Statelor Unite şi, mai cu seamă, după catastrofa de la Stalingrad, când pentru orice minte politică luminată, victoria finală a Germaniei apărea mai mult decât improbabilă.

La Lisabona, în această conjunctură, a activat consilierul de Legaţie Brutus Coste; la Berna, consilierul George Anastasiu; la Stockholm, consilierul George Duca (fiul lui I.G. Duca); la Ankara, în sfârşit, ministrul Alexandru Cretzianu, de curând numit în post.

În aprilie 1944, Barbu Ştirbei, unchiul matern al lui Cretzianu, sub pretext de vizită de familie în Anglia, a plecat la Cairo, ca să înceapă, în numele Opoziţiei, negocieri de armistiţiu cu reprezentanţi ai Marii Britanii, SUA şi ­URSS.A plecat cu ştiinţa mareşalului Antonescu, care a ţinut să-l vadă înainte, ca să-i comunice  condiţiile în care el, Conducătorul Statului, ar fi acceptat acordul la care ar fi ajuns reprezentantul Opoziţiei cu puterile Aliate.

 

Călătoria lui Vişoianu

La puţine săptămâni după plecarea lui Ştirbei, Maniu, principala personalitate din Opoziţie, a impus să plece la Cairo alături de Ştirbei şi diplomatul de carieră Constantin Vişoianu, om de încredere al Partidului Naţional Ţărănesc. (Călătoria lui Vişoianu a fost mai dramatică, deoarece a străbătut Bulgaria şi Turcia cu paşaport pe un alt nume.)

La propunerile părţii române, care cerea unele uşurări la teribila condiţie de „Capitulare necondiţionată” (impusă, trebuie reamintit, de SUA), Marea Britanie şi Statele Unite au dat un răspuns în termen de vreo opt zile.

URSS n-a răspuns niciodată la Cairo.

Samsarul bulgarÎn schimb, chiar din decembrie 1943, pe căi lăturalnice, adică prin intermediul unui samsar bulgar, a propus reprezentantului României, ministrul plenipotenţiar Frederic Nanu, ca ţara noastră să înceapă imediat negocieri  directe cu URSS, prin ambasadoarea Uniunii Sovietice la Stockholm, Alexandra Kolontay.

Nanu a transmis îndată propunerea la Bucureşti, prin telegramă cifrată. Guvernul Antonescu, răspunzând favorabil, întâlnirile Nanu-Kolontay au început.

Din prima şedinţă, ­URSS a pus o condiţie preliminară, anume ca aceste contacte să nu fie cunoscute de Aliaţi, adică de Marea Britanie şi de SUA.

Cu toată această surprinzătoare condiţie, care tindea să ne lipsească de sprijinul eventual al „inamicilor” noştri probabil cei mai indulgenţi, guvernul Antonescu l-a autorizat pe Nanu să înceapă tratativele cu ambasada sovietică.

„În aprilie 1944, Barbu Ştirbei, unchiul matern al lui Cretzianu, sub pretext de vizită de familie în Anglia, a plecat la Cairo, ca să înceapă, în numele Opoziţiei, negocieri de armistiţiu cu reprezentanţi ai Marii Britanii, SUA şi URSS.”
„A scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare.”
„Din prima şedinţă, URSS a pus o condiţie preliminară, anume ca aceste contacte să nu fie cunoscute de Aliaţi, adică de Marea Britanie şi de SUA.”

 

 

 

Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 si unele amanunte aproape de necrezut - Neagu Djuvara

 

Ordinul tânărului rege constituţional

Partea cu adevărat extraordinară a situaţiei este că, la puţine săptămâni după începerea acestor contacte „oficiale”, consilierul de Legaţie  George Duca, printr-o telegramă cifrată, cu un semn iniţial deosebit, era însărcinat de Opoziţie (să-i zicem grupul de la Buftea, deoarece acolo se întruneau izolat, în conacul Ştirbei, şefii partidelor „istorice” cu cei doi sau trei tineri diplomaţi de la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului care erau în măsură să trimită şi să primească telegrame supracifrate cu un sistem extrem de simplu, dar eficace, care n-a fost niciodată descifrat nici de serviciile speciale ale lui Antonescu, nici de germani) să ia şi dânsul în taină contact cu sovieticii.

Aceasta deoarece şefii Opoziţiei intuiau că Antonescu, obstinat în credinţa lui că trebuie aşteptat un moment mai prielnic din punct de vedere militar, pentru eventuala semnare a unui armistiţiu, după toate discuţiile cu partea sovietică, în cele din urmă nu va face pasul necesar către ieşirea din alianţă cu Germania; deci era indispensabil să se prevadă şi o alternativă, adică înlăturarea „Conducătorului” şi semnarea mai grabnică a unui armistiţiu de către un nou guvern numit de Rege, şeful Statului.

Se bănuia însă că sovieticii preferau semnarea unui tratat cu un dictator, totodată  şef al Armatei, decât cu un guvern democratic.În plus, îşi închipuiau – prost cunoscători ai tradiţiilor româneşti – că armata nu va asculta decât de ordinul generalului dictator şi nu de ordinul tânărului rege constituţional.

Se va vedea că la 23 august, după destituirea mareşalului, nicio unitate a armatei române  nu a fost neascultătoare a ordinului dat de Regele ţării.Condiţiile cerute de Ion Antonescu.
Trebuie precizat acum care erau condiţiile de uşurare a „Capitulării necondiţonate” pe care le dorea Antonescu, cu toate că putuse constata din precedentul capitulării Italiei (8 septembrie 1943) că nici acea mare putere nu obţinuse nicio derogare de la capitularea necondiţionată (vom vedea ulterior că nici cele mai mari puteri ale Axei, Germania şi Japonia, nu vor primi derogări de la draconica condiţie).Antonescu însă credea morţiş că România, putere relativ mică, putea încă discuta despre condiţii mai uşoare.

Şi iată ce a cerut el la Stockholm prin Fred Nanu.Ţin să subliniez, încă o dată, că informaţiile pe care le dau aici le am direct de la cei doi negociatori români, Nanu şi Duca, cu care am fost în contact timp de trei ani (1944-1947):

1. Cerea să i se lase 15 zile ca să-i convingă pe germani să părăsească tot teritoriul românesc înainte de semnarea unui armistiţiu şi de ocuparea ţării de către armata sovietică.

2. Cerea, de asemenea, ca după ocuparea ţării de către sovietici în înaintarea lor, un judeţ din vestul ţării să rămână fără prezenţă militară sovietică pentru ca acolo să funcţioneze nestingherite guvernul şi toate organele administrative centrale ale ţării.

Cine nu vede astăzi că ambele cerinţe erau cu totul iluzorii?

A. Dacă guvernul român înştiinţa partea germană că intenţiona să semneze un armistiţiu, germanii cu forţele lor din ţară (de pildă, forţele antiaeriene de la Ploieşti) ­i-ar fi arestat pe Antonescu şi pe toţi membrii guvernului şi i-ar fi înlocuit îndată cu Horia Sima şi cu legionarii „ţinuţi în rezervă”. Este exact scenariul ce se va desfăşura peste câteva luni la Budapesta.

B. A-şi închipui că păstrarea unei zone (limitate) fără prezenţă de trupe sovietice, în jurul sediilor guvernului român, prezenta vreun interes, când jumătate din Europa ar fi fost ocupată de forţele sovietice, era o naivitate care ilustrează dramatic nenorocirea pentru ţară, ca un ofiţer, valoros pe plan militar, să se prefacă în om politic nepriceput, dar atotputernic şi stăpânit de un orgoliu nemăsurat.

Armistiţiul în numele unui nou guvernDau aici, pe baza surselor celor mai autentice, întreaga lămurire privitor la pretinsa „taină”.

A sosit într-adevăr, la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, în dimineaţa de 23 august 1944, aşadar înainte de dramatica întâlnire de la Palatul Regal la mijlocul zilei, o telegramă de la Stockholm.

Cel care a expediat-o a fost Consilierul de Legaţie George Duca. Cum am spus mai sus, el e cel care, de luni de zile, ducea cu ambasada sovietică negocieri în numele Opoziţiei, paralel cu ale ministrului  Nanu şi fără ştirea lui.

Or, în dimineaţa de 23 august, sovieticii, constatând că în ciuda derutei armatei române în faţa puternicului atac din 19-20 august, mareşalul Antonescu încă nu se hotăra, după trei zile,  să ceară armistiţiu, s-au resemnat să accepte ipoteza care, cum am spus, li se părea mai riscantă, de a semna armistiţiul cu un nou guvern, format de Opoziţie.

În acest scop, ambasada sovietică l-a convocat urgent pe Duca, cerându-i să comunice Opoziţiei că acceptă ideea trimiterii peste liniile sovietice a unui reprezentant al Opoziţiei, în persoana generalului Aldea, împuternicit să negocieze termenii armistiţiului în numele unui guvern numit de Rege, după demiterea lui Antonescu.

Telegrama fără obiect Acesta a fost conţinutul telegramei expediate de ­Duca la sfârşitul dimineţii lui 23 august, prin sistemul supracifrat de care am vorbit mai sus.

Telegrama va fi fost aşadar descifrată la minister la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, de vreunul dintre tinerii care erau admişi în „complot” şi comunicat numai lui Grigore ­Niculescu-Buzeşti.

Întrucât acesta s-a aflat alături de Regele Mihai, împreună cu alţi doi-trei consilieri ai regelui, ca de pildă diplomatul Ioan Mocsony-Stârcea, la dramatica întâlnire cu mareşalul în după amiaza aceleiaşi zile, e de presupus că a păstrat cu el acea telegramă devenită fără obiect după arestarea mareşalului şi formarea noului guvern în care el devenea ministru de Externe.

Exemplarul raportului, la StanfordDupă elucidarea „tainei”, mai am datoria să raportez aici, pe scurt, şi scopul trimiterii mele la Stockholm de către guvernul Antonescu, în dimineaţa lui 23 august 1944, şi cuprinsul instrucţiunilor pe care mi le-a dat Mihai Antonescu, vice-prim ministru şi ministru de Externe, în noaptea de 22 către 23 august 1944.

S-ar putea ca rezumatul prezent să nu mai fie atât de amănunţit ca raportul pe care l-am redactat la Stockholm la sosirea mea la 24 august 1944, din care am dat o copie ministrului Fred Nanu (rechemat în dimineaţa lui 24 august) şi alta lui George Duca, numit de noul guvern, tot atunci, însărcinat cu afaceri.În aceeaşi telegramă, eu eram numit secretar de legaţie la Stockholm, deoarece întoarcerea mea în ţară devenise deocamdată imposibilă, din pricina „răsturnării alianţelor”.

Exemplarul raportului meu încredinţat lui Duca a fost depus de acesta când, după rechemarea lui de către guvernul comunist, s-a refugiat în SUA, la un fond român la Universitatea Stanford, unde acum poate fi oricând consultat, pentru confirmarea declaraţiilor mele actuale – după 67 de ani.

Tânărul curierTrimiterea unui mesaj la Stockholm se datora hotărârii mareşalului, la 22 august (stătuse o zi şi jumătate în Bucureşti), de a răspunde în sfârşit, după o şovăire de trei luni, propunerii sovietice din 30 mai.
Faptul însă că, în loc de a trimite îndată o telegramă cifrată ministrului Nanu cu instrucţiunea de a relua legătura cu doamna Kolontay, operaţie care ar fi cerut – la minister şi apoi la legaţia din Stockholm – cel mult o oră, se lua riscul de a trimite mesajul printr-un tânăr curier care pleca, regulamentar, a doua zi, cu valizele de curier diplomatic, consider că e de o gravitate excepţională.

Acea călătorie lungă se făcea în condiţii extrem de riscante de bombardamente aliate şi de nesosire a curierului la Stockholm. Vădit, mareşalul se obstina să tragă de timp şi, în cazul prezent, să amăgească Opoziţia că el e gata să semneze armistiţiul.

Amănuntele tragicomice ale călătoriei mele de 36 de ceasuri, de la Bucureşti la Stockholm, vor dovedi din plin că riscul de nesosire era real.

Minciuna din „Oglinda”

În filmul „Oglinda” al lui Sergiu Nicolaescu există o minciună: se spune că a existat o telegramă cu un răspuns favorabil de la Soviete !

Asta e o legendă care s-a răspândit foarte repede.

„Se bănuia că sovieticii preferau semnarea unui tratat cu un dictator, totodată şef al Armatei, decât cu un guvern democratic.”

„Trimiterea unui mesaj la Stockholm se datora hotărârii mareşalului, la 22 august, de a răspunde în sfârşit propunerii sovietice din 30 mai.”

„Vădit, mareşalul se obstina să tragă de timp şi, în cazul prezent, să amăgească Opoziţia că el e gata să semneze armistiţiul.

Instrucţiunile primite de Neagu Djuvara în noaptea de 22 spre 23 august 1944Raportez, de asemenea, pe scurt, instrucţiunile pe care mi le-a dat în noaptea de 22 către 23 august 1944 Mihai Antonescu, vice-prim ministru şi ministru de Externe.
Era aproape miezul nopţii şi trebuia, înainte de a lua avionul, să mă întorc la Snagov, unde direcţiunea noastră era evacuată de la începutul lui mai, după primele mari bombardamente americane şi britanice asupra Bucureştilor, ca să preiau valizele de curier. 

Calitatea mea era doar de ataşat de legaţie (primul rang în ierarhia diplomatică; voi avea 28 de ani o lună mai târziu). Eram desemnat de Piki Pogoneanu, în împrejurări pe care nu mai e cazul să le povestesc aici, ca să fiu, eu, a doua zi, „curierul diplomatic” către Stockholm.

Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului avea monopolul acestor trimişi, în general lunar, cu corespondenţa ministerului către ambasade, legaţiuni şi consulate.

Faptul că, în acel caz, curierul era, pe deasupra, însărcinat cu misiunea neobişnuită şi gravă de a transmite noi instrucţiuni pentru reluarea negocierilor de armistiţiu, era cu totul excepţional.

Mihai Antonescu, nervos şi obositDe aceea, cu doar câteva ceasuri înainte, Mihai Antonescu ordonase să nu mai plece în diversele direcţii curierii dinainte întâmplător orânduiţi.

Făcuse însă două excepţii, fiindcă tinerii desemnaţi îi inspirau încredere: Emil Ciurea pentru Ankara şi eu pentru Stockholm.Mă primeşte aşadar în toiul nopţii.

L-am găsit – era firesc – foarte nervos şi obosit. Mi-a spus că, din pricina situaţiei dezastruoase de pe front, domnul mareşal se hotărâse să reia negocierile de armistiţiu duse de câteva luni cu ambasadoarea sovietică la Stockholm.

Reamintind insistenţele pe care de săptămâni de zile le făcea, în telegramele sale, ministrul Nanu, ca guvernul nostru să dea, în fine, un răspuns sovieticilor care, de trei luni de zile, cum am spus mai sus, acceptaseră acele condiţii puse de mareşal, a vrut să-mi explice mai întâi, spre a le comunica domnului Nanu, motivele pentru care s-a ezitat până atunci.

Discursul mi s-a părut confuz.Reţin doar două dintre motive:

1. speranţa păstrată încontinuu de mareşal, să se ivească pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu;

2. un zvon care fusese raportat, că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice.În cazul în care ar fi dus la un armistiţiu germano-sovietic, noi ne-am fi aflat în postură falsă.

Mărturisesc că, pe moment, n-am înţeles prea bine cum de puteam să fim reţinuţi, vreme de trei luni, de un simplu zvon – lansat, fără îndoială, intenţionat, de unul sau de celălalt dintre cei doi mari adversari.

A adăugat însă că situaţia creată de spargerea frontului germano-român în zilele de 19-20 august l-au convins pe mareşal de necesitatea reluării negocierilor de la Stockholm.

În acest scop, domnul Nanu trebuia s-o întrebe pe doamna Kolontay:

1. dacă partea sovietică accepta să reia dialogul;

2. dacă, în caz afirmativ, condiţiile acordate la 30 mai erau încă valabile.Soldaţii nu s-au mai bătut bine.

Mi-a spus apoi un lucru atât de extraordinar, încât mă tem să nu fiu crezut pe cuvânt: domnul Nanu trebuia să dea părţii sovietice ca nou argument că România doreşte sincer pacea faptul că soldaţii români, în faţa ultimei ofensive sovietice, nu s-au mai bătut bine.

Argumentul mi s-a părut, pe loc, atât de insolit încât, cu toată vârsta mea şi scurta mea experienţă diplomatică, am îndrăznit să-l întrerup pe ministru, chiar pe un ton vehement, rugându-l să mă ierte că mă încumet să-l contrazic, zicându-i că un asemenea argument nu trebuia în niciun caz înaintat la deschiderea unor negocieri finale, căci implicau renunţarea dinainte a continuării rezistenţei, în cazul în care am fi constatat, la urma urmei, imposibilitatea de a încheia armistiţiul în condiţiile impuse.

Mihai Antonescu a acceptat întâmpinarea mea şi mi-a zis: „Ai dreptate! Mai bine să nu spună asta!”.

Am plecat de la acea memorabilă audienţă cu dramatica impresie că „număru’ doi” al regimului era, în acel moment tragic, cu totul descumpănit şi cu un singur gând, să scape cel puţin el.

Am dedus-o pe loc când, înainte de despărţire, mi-a spus că intenţiona să plece a doua zi la Ankara, ca să vadă el, acolo, ce-am mai putea aştepta de la Turcia şi de la anglo-americani…

„Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului avea monopolul acestor trimişi, în general lunar, cu corespondenţa ministerului către ambasade, legaţiuni şi consulate.”„Domnul Nanu trebuia s-o întrebe pe doamna Kolontay:

1. dacă partea sovietică accepta să reia dialogul;

2. dacă, în caz afirmativ, condiţiile acordate la 30 mai erau încă valabile.

Intenţia mareşalului Antonescu, neserioasăPeripeţiile drumului de la Băneasa la Stockholm via Viena-Berlin (cu o noapte la Berlin) le-am povestit în cartea mea „Amintiri din pribegie” (Albatros, 2002; Humanitas, 2005, 2006, 2010).

Voi spune aici doar foarte pe scurt:

1. a fost cât pe-aci să nu fiu acceptat la Viena, la schimbarea de avion, din cauza excesului meu de valize;

2. la Berlin nu m-a aşteptat nimeni din partea ambasadei române, evacuate la 70 de kilometri de Berlin;

3. marele hotel Adlon la care am ajuns, după ce îndrăznisem să cer telefonic la Auswärtiges-Amt (Ministerul de Externe), o maşină specială „pentru a duce curierul român la Stockholm, de la aeroport la hotel”, nici pomeneală să aibă loc în acea noapte pentru mine; după ore de aşteptare înfrigurată la poarta hotelului am întâlnit, în fine, ca prin minune, trei tineri români de o inconştienţă incredibilă, care mi-au găsit loc în alt hotel şi m-au luat la cină împreună cu o tânără aristocrată nemţoaică cu care doreau să mă ia în acea seară la un club să dansăm !

Tragi-comedia

Unii cititori vor crede că spun braşoave, ca să-mi bat joc de ei. E, din păcate, adevărul greu de închipuit, privitor la drumul pe care l-a făcut mesagerul mareşalului Antonescu la Stockholm pentru reluarea negocierilor de armistiţiu.

Să mai adăugăm că această tragi-comedie suprarealistă avea loc câteva ceasuri după ce mareşalul Antonescu fusese demis şi arestat.

Tinerii români m-au dus totuşi la noul hotel. N-a fost bombardament în acea noapte.

La cinci dimineaţa, tinerii, după o noapte de chef, au venit la vreme să mă ducă la aeroport.

Am rămas în pană de benzină pe drum… dar, alergând tuspatru cu geamantanele în ­mâini, am sosit la vreme să găsesc un ultim loc liber în micul avion de Stockholm şi să sosesc, evident degeaba, la legaţiunea română, unde iarăşi nu eram aşteptat.

E totuşi bine să se ştie barem azi, de la un martor ocular, ce neserioasă a fost intenţia mareşalului Antonescu de a negocia la vreme condiţii acceptabile cu sovieticii.

Şi să se termine odată cu „povestea telegramei de la Stockholm de la 23 august, prin care URSS acceptă condiţiile de armistiţiu ale mareşalului Antonescu”!

E scandalos că unele organe de presă şi chiar unii „istorici de meserie” refuză în continuare mărturia  ultimului martor ocular al evenimentului de acum sapte decenii.

 

CITITI SI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/07/14/misterul-telegramei-de-la-stockholm/

 

 

 

 

 

Fişă biografică:

 

 

Neagu M. DJUVARA s-a născut la Bucureşti, în 1916, într-o familie de origine aromână aşezată în ţările române la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat mai mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Licenţiat la Sorbona în 1937 şi doctor în drept la Paris, în 1940.
Participă la campania din Basarabia şi Transnistria, ca elev-ofiţer de rezervă (iunie-noiembrie 1941); este rănit în apropiere de Odessa. Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică.
Numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi Externele. Implicat în procesele politice din toamna anului 1947, hotărăşte să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii ale diasporei româneşti (secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I”).

În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci şi trei de ani, în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului Francez al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey. Între timp, şi-a reluat studiile de filozofie la Sorbona.
În mai 1972, îşi obţine doctoratul la Sorbona, cu o teză de filozofie a istoriei; mai târziu, obţine şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris (I.N.A.L.C.O.).

Din 1984, este secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până după revoluţia din decembrie 1989, când se întoarce în ţară.

Din 1991, este profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti şi membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi şi al Institutului de Istorie “N. Iorga” din Bucuresti.

 

 

 

Surse: http://www.alternativaonline.ca ; http://www.humanitas.ro/files/media/misterul-telegramei.pdf; http://adevarul.ro; http://povestidangheorghe.blogspot.ro/2013/01/misterul-unuipetic-de-hartie-care-decis.html

26/04/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

%d blogeri au apreciat: