CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Lovitura de stat antiunionistă orchestrată de Rusia la Iași, în ziua de 3/15 aprilie 1866

Răscoala antiunionistă de la Iași orchestrată de Rusia

Lovitura de stat încercată la Iași de Rusia la 3 aprilie 1866, la doar 7 ani după Mica Unire, este unul din momentele de cumpănă însângerate pe care România a trebuit să le treacă înainte de a se consolida ca națiune scrie https://timpul.md.

Lovitura de stat încercată la Iași de Rusia și de preoțimea ortodoxă din Moldova în 3 aprilie 1866, la doar 7 ani după Mica Unire, este unul din momentele de cumpănă însângerate pe care România a trebuit să le treacă înainte de a se consolida ca națiune.

Situația a fost salvată de intervenția armatei pe străzile Iașiului, sub comanda fermă a boierului moldovean pro-unionist Lascăr Catargiu – un adevărat erou care, în momentul decisiv, a avut tăria de caracter să ordone deschiderea focului când gloatele, asmuțite de agenții ruși și de preoți, puseseră stăpânire pe oraș.

Evenimentul, pus la cale de agenții Rusiei cu ajutorul unor bogătași moldoveni și al clerului, în frunte cu Înaltpreasfințitul Calinic Miclescu, Mitropolitul Moldovei, a urmărit ruperea Micii Uniri și revenirea la situația de dinainte de 1859, prin despărțirea celor două provincii românești în state separate.

Luptele date la Iași în 3 aprilie 1866 reprezintă printre cele mai grave tulburări armate pe care le-a traversat statul român de-a lungul existenței sale. În orașul moldovean a fost o bătălie în sensul propriu al cuvântului: mulțimi înarmate, baricade în mijlocul străzilor, schimburi înverșunate de focuri, lupte de stradă, cu forțele guvernamentale prinse în ambuscade de pe acoperișuri și din balcoane, șarje de cavalerie pe ulițele pietruite din centrul Iașiului, sute de morți și alte sute de răniți.

Supraviețuirea României a depins atunci de existența, la vârful statului, a unor elite ferme, competente și inteligente, cu viziune asupra viitorului și care n-au dat înapoi în fața amenințării rusești și a violențelor puse la cale în stradă.

Relevant este, în context, amănuntul că înăbușirea insurgenței de la Iași a fost ordonată și condusă fără ezitare, de la fața locului, chiar de un boier moldovean pro-unionist Lascăr Catargiu – liderul Partidului Conservator și priceputul premier de mai târziu, un adevărat erou care, în momentul decisiv, a avut tăria de caracter să ordone deschiderea focului atunci când gloatele, asmuțite de agenții ruși și de unii preoți, puseseră stăpânire pe oraș.

Contextul: cum s-a ajuns, după 7 ani de la unirea Munteniei cu Moldova,ca soarta noului stat românesc să atârne de un fir de ață.

Principatele Unite la 1859. Rusia a încercat permanent să destrame noul stat. Mai întâi a organizat o lovitură de stat dejucată în ultima clipă la Iași, în ianuarie 1859, apoi mai multe tentative de asasinat asupra lui Cuza, răscoale, greve și agitații. În primăvara lui 1866, cu sprijinul unor boieri trădători și al clerului ortodox din Moldova, Imperiul Țarist a pus la cale mișcarea secesionistă soldată cu carnagiul de la Iași

Lovitura de stat din 3 aprilie 1866 a fost pusă la cale „cu bani rusești” într-un moment-cheie, de maximă slăbiciune a nou-creatului stat de la gurile Dunării. După 7 ani tulburi, marcați de instabilitate internă, lovituri de stat, asasinate și atentate, corupție, dar și reforme extraordinare, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, originar din Moldova, a fost silit să abdice pe 11 februarie 1866 de o largă coaliție a forțelor politice (cunoscută sub numele de „Monstruoasa coaliție”).

În locul lui Cuza – care a semnat actul abdicării în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866 și plecat din țară două zile mai târziu – a fost instituită o Locotenență Domnească formată din Lascăr Catargiu (boier moldovean conservator), Nicolae Golescu (boier muntean liberal mason) și colonelul Nicolae Haralambie, ca reprezentant al Armatei.

Locotenența Domnească aflată la conducerea Principatelor Unite în intervalul februarie – mai 1866: colonelul Nicolae Haralambie (reprezentând Armata), boierul moldovean Lascăr Catargiu (din partea conservatorilor) și revoluționarul mason muntean Nicolae Golescu (din partea liberalilor).

Lascăr Catargiu, care conducea Locotenența, a avut tăria de a înfrunta amenințarea rusescă și de a ordona, pe 3 aprilie 1866, ca armata să deschidă focul împotriva conaționalilor săi moldoveni. Ulterior, Catargiu va fi un excelent premier, care în timpul marii guvernări conservatoare (1871-1876) va reuși să stabilizeze țara pusă pe un butoi cu pulbere de liberali.

Noua conducere a făcut demersuri pentru aducerea pe tron a unui domnitor străin. O altă soluție era imposibil de găsit din cauza rivalităților interne și a complotului puterilor vecine – în special Rusia.

În final, după o epopee incredibil de lungă, tensionată și cu răsturnări de situație, s-a ajuns la soluția principelui german Carol de Hohenzollern.

Nominalizarea lui Carol a venit pe 30 martie 1866, într-un moment deosebit de delicat pentru statul român slăbit, aflat de aproape două luni, cu o conducere interimară nelegitimă. Locotenența Domnească a dat o proclamație în care anunța că prințul Carol de Hohenzollern este noul candidat la tronul Principatelor Unite și recomanda populației alegerea acestuia. Totul urma să se decidă printr-un plebiscit.

În țară, plebiscitul de alegere a lui Carol de Hohenzollern a fost fixat pentru 2-8 aprilie, prin metoda deschiderii unor liste de semnături la sediile prefecturilor și ale primăriilor.

Anunțul era îndrăzneț și sfida ordinul Puterilor Garante, care pe 23 martie trimiseseră la București un comunicat dur:

Adunarea, care are să se întrunească la București, este chemată a proceda la alegerea gospodarului. Alegerea nu va putea cădea decât pe un pământean (…). Dacă majoritatea deputaților moldoveni din Adunare ar cere, ei vor avea facultatea să voteze separat de munteni. În cazul când majoritatea moldovenească se va pronunța în contra Unirii, acest vot ar avea de consecință separațiunea ambelor Principate”.

Pericolul maxim venea însă dinspre Rusia, care încercase și în 1859 să submineze Unirea principatelor prin organizarea unei lovituri de stat în Moldova, iar apoi se aflase în spatele unor subversiuni, răscoale și atentate asupra lui Cuza, a perceput comunicatul Puterilor Garante ca pe un moment de slăbiciune și o undă verde pentru destrămarea noului stat.

Surprinzător, președinția Conferinței Marilor Puteri care oferă această oportunitate de rupere a unirii era deținută chiar de Franța, până atunci principala susținătoare a actului UNIRII din ianuarie 1859! 

Marele noroc al României a fost însă apariția pe firmamentul politic european a noii puteri în rapidă ascensiune – Germania.

Cancelarul acesteia, Otto von Bismarck, a oferit o nouă șansă țării românești create în 1859, în timp ce-și urmărea propriul interes, extinderea sferei de influență prusace în „problema orientală”. 

De aceea, Bismarck a susținut venirea incognito a prințului Carol în România (împotriva voinței Imperiului Austriac) și manevrarea de așa natură a evenimentelor, astfel încât Marile Puteri să fie puse în fața unui fapt împlinit prin alegerea domnitorului străin.

Rusia însă, credincioasă lungii sale tradiții de exploatare a disensiunilor existente în celelalte state, pentru a-și extinde influența, considera că acesta e momentul prielnic pentru a rupe unirea Țării Românești cu Moldova, pe care n-o putuse bloca în 1859. Insurecția de la Iași a venit într-un moment de maximă tensiune între moldoveni și munteni, care încă nu se obișnuiseră unii cu ceilalți. Unele categorii sociale ieșiseră în pierdere după Unire, iar agenții Rusiei au profitat ca să amplifice tensiunile.

Pentru asta, rușii au pus la lucru agentura din țară, au pregătit un scenariu separatist în Moldova și au finanțat agitatori, activând inclusiv o parte din preoțimea ortodoxă care juca pe cartea filorusă

Mișcarea separatistă moldovenească, brusc revigorată cu ajutor rusesc, a mizat așadar, pe „conștiința îngustă a acestor clerici fără orizont politic”, și pe acele categorii sociale dezavantajate în urma unirii. Soarta Unirii urma să se decidă în doar câteva zeci de ore.

Declanșarea insurecției antiunioniste de la Iași

Mulți dintre locuitorii Iașiului erau profund nemulțumiți de faptul că, odată mutată capitala la București, orașul lor își pierdea din influență și perspectivă. Nici la București lucrurile nu stateau cu mult mai bine. În orașul muntean, funcționarii pe care Cuza i-a adus din Moldova și cu care acesta a ocupat funcțiile de conducere au fost întâmpinați cu ostilitate.

Pe acest fundal, folosindu-se de agenții săi, de trădători din rândurile bogătașilor și de numeroși „idioți utili” din pătura de mijloc și  și din preoțime, Rusia pregătise terenul, în Moldova, pentru ruperea unirii.

Alesul rușilor pentru a deveni domnitorul Moldovei secesioniste era boierul Nicolae Roznovanu care avea la acea dată 24 de ani, era cunoscut mai mult cu numele ”Nanuță” și lua lecții de învățare a limbii române.

Începând cu ultimele zile din martie, evenimentele încep să se precipite la Iași, pe măsură ce momentul plebiscitului din 2-8 aprilie se apropie:

– în oraș au loc acțiuni de stradă separatiste, la care vin persoane cu pancarte purtând mesaje antimuntenești: „Valahi, duceți-vă de unde ați venit!” sau „Vrem să ne conducem singuri!”. Oamenilor li se vorbește despre „libertate”, “dictatura de la București”, faptul că moldovenii ar fi devenit o colonie a Munteniei etc.

Guvernul interimar de la București încearcă să contracareze agitația separatistă, dar o face în stilul cunoscut al autorităților centrale românești, incompetent și superficial, astfel că acțiunea eșuează lamentabil. La Iași sosesc în grabă Lascăr Catargiu și Nicolae Golescu, avertizați că se pregătește o lovitură în forță regizată de Rusia. Esta adus un regiment de infanterie muntean, iar prefect de Iași este numit tot un muntean: Ștefan Golescu. Se organizează un comitet de criză numit „Clubul național”, care ar urma să facă lobby în favoarea menținerii unirii și a alegerii domnului străin., dar impactul acestui „Club național” e zero, iar numărul aderenților – infim.

– cu doar 3 zile înainte de începerea plebiscitului, partida separatistă este stăpâna Iașiului. În fruntea mișcării sunt boierii rusofili din familia Roznovanu, care speră ca domnitor al Moldovei să fie pus, în urma plebiscitului, vlăstarul familiei, tânărul Nicolae Roznovanu.

personajul ales de ruși să devină conducătorul Moldovei era de-a dreptul caricatural, parcă rupt din „Coana Chirița”, piesa de teatru a lui Vasile Alecsandri. „Nicolae Roznovanu avea la acea dată 24 de ani și lua lecții de învățare a limbii române. Acest Guliță al Iașilor era agent țarist. Apariția sa episodică părea mai degrabă o soluție pasageră pentru aducerea lui Serghie de Leuchtenberg pe tronul țării”, îl descrie istoricul Alex Mihai Stoenescu pe „catindatul” împins în față.

– 29 martie 1866: în ziua stabilirii listelor electorale, separatiștii dau năvală și inundă, într-o acțiune bine organizată, sala de ședințe a Primăriei. Colegiul electoral din Iași numără doar 800 de locuri, dar pe lista separatiștilor se strâng 2.000 de semnături. Este respins proiectul taberei unioniste: cei prezenți la adunare se pronunță contra alegerii unui prinț străin, iar pe listele electorale se formează o majoritate secesionistă.

– victoria antiunioniștilor pare aproape, iar aceștia nu se mai feresc, ba chiar fac caz de sprijinul Rusiei. Seara, familia Roznovanu dă un bal unde invitat de onoare este consului Imperiului Țarist, baronul Offenberg.

– 30 martie 1866: unioniștii organizează o adunare în fața Universității. Se scandează „Unire!, Unire!, Prinț străin de origine latină! Unire”. Fără efect, însă, la nivelul opiniei publice.

– 31 martie 1866: Guvernul României, conștient de implicarea unei puteri străine în agitația de la Iași și de pericolul iminent, contraatacă diplomatic. Rusia este notificată să returneze moșiile din Basarabia către prințul Moruzi. Este doar o manevră de ordin politic, prin care Bucureștiul atrage astfel atenția Rusiei, în mod subtil, că n-a uitat de anexarea samavolnică a Basarabiei în 1812 și că n-a renunțat la acest teritoriu. Culmea e că prințul Moruzi, de care se folosește acum Guvernul interimar de la București, este el însuși agent al Rusiei!

– 2 aprilie 1866: rușii își urmează neabătut planul și pun în scenă o așa-zisă mișcare „spontană” la Iași. O delegație cu pretenții de „reprezentativitate“ merge la palatul familiei boierești Roznovanu și cere ca tânărul Nicolae-Rosetti Roznovanu „să accepte” tronul Moldovei. Marghiolița Roznovanu (fostă Ghica, fostă Sturza), mama lui “Guliță”, mimează uimirea, se declară onorată, dar le cere „delegaților poporului” să aștepte pentru a-și întreba fiul dacă acceptă. Doamna dispare în apartamentele odraslei, lăsându-i în anticameră pe musafiri. Sceneta, de un comic de situație fabulos, are chiar și happy-end. Marghiolița Roznovanu revine după „o așteptare tensionată” și-i anunță solemn pe delegați, în limba franceză: „Messieurs, Nicolas accepte!” (“Domnilor, Nicolas acceptă!”).

A doua zi, evenimentele vor părăsi însă această notă tragi-comică pentru a degenera într-un adevărat război civil, cu mulțimi scoase în stradă, salve de puști, șarje de cavalerie, baricade pe străzile Iașiului, sute de morți și răniți.

„Jos Unirea! Trăiască revoluția moldovenească! Rușii vor fi aici în câteva ore să ne ajute!”

Ziua de 3 aprilie 1866 era una de mare sărbătoare creștină : Duminica Tomii, a doua după Paște – prilej ideal pentru ruși să pună la cale o diversiune. Istoricul Alex Mihai Stoenescu descrie situația:

 „Agentura rusească face să se difuzeze în oraș știrea că la ceremoniile de la Mitropolie se vor distribui cantități mari de pomană. Anunțul adună în curtea Mitropoliei și în spațiile înconjurătoare o mulțime credincioasă și doritoare de milostenie, între care majoritatea era reprezentată de țărani din satele învecinate”.

Separatiștii obțin astfel masa de oameni pe care s-o manipuleze pentru a-și atinge scopurile. În joc intră și preoțimea ortodoxă. Mitropolitul Moldovei, Înaltpreasfințitul Calinic Miclescu, îl lasă pe „noul domnitor” Nicolae Roznovanu să vorbească miilor de oameni care se îmbulzesc neștiind de manipularea pusă la cale. Astfel, pe 3 aprilie 1866, în curtea Mitropoliei din Iaşi şi a Palatului Roznovanu (actuala Primărie) s-a adunat o mulţime de ieşeni.

Roznovanu ține un discurs în limba franceză, pentru că n-o cunoștea încă pe cea a țării unde i se pregătise înscăunarea.

Tânărul agent rus a încercat să-i însuflețească pe țărani strigându-le cu înflăcărare în limba franceză: „A bas l’Union! Vive la revolution moldave! Le Russes seront la dans quelques heures pour nous aider!” („Jos Unirea! Trăiască revoluția moldovenească! Rușii vor fi aici în câteva ore să ne ajute!”).

Poporul nu înțelege, bineînțeles, nimic, dar în acest moment intervine Mitropolitul Calinic, care dă ordin să bată clopotele a primejdie.

Mitropolitul Calinic Miclescu a chemat poporul la luptă, proclamând într-un discurs incendiar că Dumnezeu nu vrea Unirea cu veneticii de la București. El a semnat declaraţia separatistă şi a binecuvântat mulţimea adunată, pornind cu crucea-n mână şi în dangătele clopotelor Mitropoliei în fruntea mulţimii spre palatul domnesc, unde se afla unul dintre cei trei membri ai locotenenţei domneşti instituite după abdicarea lui vodă Cuza, Lascăr Catargiu. Adus în stare de transă, puhoiul se năpustește asupra clădirii strigând „Jos Unirea!”.

Foto: Mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu, a jucat un rol central în tentativa Rusiei de a rupe Unirea. Prelatul poartă principala responsabilitate pentru înfierbântarea spiritelor și declanșarea violențelor. Cu toate că avea pe conștiință sute de morți, Mitropolitul Calinic n-a ezitat, imediat după înfrângere, să schimbe taberele

Dangătele clopotelor de la Mitropolie au activat clerul din Iași, și în scurt timp toate bisericile au început să tragă clopotele, vestind pericolul care, în acea vreme, anunța de obicei un incendiu sau o mare nenorocire abătută asupra comunității.

Această mișcare a agitat în plus spiritele, făcând populația să iasă în stradă îngrijorată și surescitată, ceea ce face ca masa de manevră a separatiștilor să crească și mai mult.

O relatare de la fața locului rămasă de la corespondentul ziarului „Vocea Națională”, descrie cu lux de amănunte evoluția ostilităților în articolul publicat în 5 aprilie 1866 : „Eri Duminică la eșirea din Biserică o mulțime de oameni umpluse Curtea Mitropoliei și loculu denaintea casei Roznovanu.

Pe la 10 și jumătate eși P. S.S. Mitropolitulu Calinicu Miclescu din biserică. Îndată îlu încungiurară o mulțime de oameni, Teodor Lățescu în capu, și’lu provocară, să meargă împreună cu denșii la Palatu să gonească pe Locotenenți. «Josu Unirea!» strigau unii. «Revoluție! Nu vă temeți, țineți-vă numai câte-va ceasuri, vină Rușii în ajutorul nostru» strigau alții. Și așa Mitropolitulu cu cârja în mână și cu manta pe umere se puse în fruntea lor și gloata de oameni se îndrumă spre Palatu, strigând: «Josu Unirea! Vină Rușii în ajutoru».

Mulțimea ajunge în fața Palatului Administrativ, unde dă peste cordonul de militari care asigurau paza. Prima victimă a asaltului antiunionist e însă una neașteptată. Împins de mulțimea scăpată de sub control, Mitropolitul Calinic e prins între cei care vor să înainteze și militarii din față. Înaltul ierarh se împiedică în veșmintele preoțești și se prăvălește la pământ, fiind călcat în picioare de cei care vin din urmă.

Scapă totuși doar cu o sperietură și câteva contuzii și se ascunde într-un șanț care fusese săpat, conform unei versiuni, de soldații din dispozitiv înainte să înceapă nebunia.

Jurnalistul de la „Vocea Națională” avea să scrie: „Mitropolitul se duse în Casinul din colțu al hanului Turcescu, însă plebea plătită nu se potoli, ea voea cu ori ce prețu scandalu. Luă earăși pe Mitropolitulu în frunte și năvăli din nou spre Palatu. Atunci soldații, parte cu baioneta parte cu patului puscei, goniră plebea înapoi. Mitropolitulu, tremurând de frică, fugi și se ascunse într-o pivniță vecină“.

La ordinul lui Lascăr Catargiu, armata a intervenit în forţă, rezultatul fiind 16 morţi şi peste 30 de răniţi din rândurile soldaţilor şi peste 100 de morţi şi răniţi printre „răzvrătiţi”.

Însuşi Mitropolitul Calinic Miclescu s-a ales cu o rană, fiind ajutat de diaconul Ion Creanga care, impreuna cu colegul sau, Ienachescu, il va ascunde îmbrăcat în haine femeiești într-un poloboc în pivnita unei case din apropiere, salvîndu-i astfel viață.

S- au operat numeroase arestari in randul rebelilor, iar Mitropolitul Moldovei a fost pus sub acuzare.

Ceva mai tarziu, Mitropolitul s-a intilnit in taina cu Titu Maiorescu, care l-a convins sa se predea. A fost dus la Mănăstirea Sf. Spiridon, iar apartamentul sau de la Mitropolie a fost sigilat.

Probabil, ca Mitropolitul ar fi cazut definitiv în dizgratie, daca Printul Carol, care tocmai intrase in tara, nu ar fi semnat la Gaesti un decret de amnistiere a opozanţilor moldoveni, care i-a  salvat de la o pedeapsa aspră, absolvindu-i de “crime si delicte politice”.

Repus în drepturi, Calinic îl primea în aprilie 1868 în Palatul Mitropolitan, pe domnitorul Carol I, aflat în vizită la Iaşi, fapt care va marca definitiv momentul reconcilierii.

După aceşti ani furtunoşi ai întregii societăţi româneşti, viaţa politică şi bisericească tinde să se stabilizeze şi să intre în cadre predictibile şi instituţionalizate. Legea organică din 1872 a liniştit oarecum frământările din Biserică, iar ierarhii români se puteau concentra spre alte obiective importante.

Pe plan politic, aceste evenimente au fost proclamarea independenţei de stat a României (1877) şi proclamarea Regatului României (14 martie 1881), în timp ce pe plan bisericesc, fără îndoială, cea mai mare împlinire este recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, prin Tomosul Patriarhului ecumenic de la Constantinopol, Ioachim al IV-lea din 25 aprilie 1885, act care, spune Nicolae Iorga, nu făcea decât să recunoască formal o realitate de facto existentă de mult timp, care a fost marcată simbolic la 25 martie 1882, prin sfinţirea pentru prima oară a Sfântului şi Marelui Mir, fără a mai cere permisiunea Patriarhiei Ecumenice.

 După moartea mitropolitului Nifon Rusaila,  la 31 mai 1875 IPS Calinic Miclescu a fost ales mitropolit primat al României, deținând această demnitate până la moarte.

La 11 aprilie 1876, fiind senator de drept, e ales la propunerea lui I.C.Bratianu președinte al Senatului, cu 47 de voturi din 53 de votanți.

La 14 martie 1881, Senatul, urmând Camerei Deputaților, votează Legea prin care România devenea Regat, Carol I fiind proclamat Rege.

În cuvântul rostit cu acest prilej, mitropolitul Calinic  a omagiat regalitatea si natiunea romana spunând:

„(…)Clerul român se asociază din tot sufletul la acest mare act național și, împărtășind simțămintele de bucurie ale întregii națiuni române, roagă pe cel Atotputernic să binecuvânteze acest mare act și să facă ca scumpa noastră Patrie să prospere înmiit sub scutul Regalității și sub conducerea Augustului și prea iubitului nostru Suveran Carol I.
Să trăiască Majestatea-Sa, Carol I, Regele României!
Să trăiască Majestatea-Sa Doamna, Regina României!

Să trăiască Națiunea română și guvernul care a condus până aci destinele ei! (aplauze generale)”

Mitropolitul Calinic a trecut la cele veşnice la 14 august 1886 la Bucureşti. A fost înmormântat la Mănăstirea Neamţ. Păstorirea sa a marcat trecerea de la frământata şi eroica generaţie a clericilor de la începutul secolului al XIX-lea, la cea care trebuia să evolueze într-o lume mult mai ordonată, mai coerentă, dar pe care o păştea pericolul birocratizării şi noile ameninţări ale modernităţii.

Bibliografie (surse):

https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/mitropolitul-calinic-miclescu-o-poveste-de-razboi-si-pace

https://timpul.md/articol/lovitura-de-stat-de-la-iasi-incercarea-rusiei-si-a-preotimii-ortodoxe-de-as-rupe-mica-unire-batalia-din-3-aprilie-1866-s-a-incheiat-cu-sute-de-morti-iar-mitropolitul-pucist-a-fugit

Wikipedia.ro- Miscarea separatista de la iasi din 3 aprilie 1866;

 cultural.bzi.ro/miscarea-antiunionista-din-moldova

Publicitate

21/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Separatismul moldovean si istoria puţin cunoscută a episodului răzmeriţei antiunioniste din 3/15 aprilie 1866 de la Ia Iași

 

 

 

 

 

O istorie  nespusa a Unirii. Separatismul in Moldova 

 

 

In volumul „Virstele Unirii. De la unitatea etnica la constiinta nationala”, istoricul Adrian Cioflanca, de la Institutul „A.D. Xenopol”, trateaza un subiect considerat mult timp tabu: separatismul moldovean.

Avandu-i ca exponenti principali pe Gheorghe Asachi si Nicolae Istrati, miscarea separatista din Moldova a aparut in 1856, an in care ideea Unirii celor doua Principate prinsese deja un anume contur politic.

Separatistii se opuneau ideii de unire, motivind prin traditia diferita a celor doua tari, dar mai ales, prin argumente de ordin practic.

Despre controversele si problemele provocate de Unire nu se prea pomeneste si, ca urmare, nici despre miscarea separatista nu  putem afla prea multe din cartile de istorie sau din muzee. 

Memorialistul Nicolae Sutu relateaza ca antiunionistii se temeau ca Bucurestiul va deveni noua capitala a Principatelor Unite, iar Moldova va fi marginalizata.

Separatistii erau convinsi ca „Iasii si toata Moldova de Sus nu vor fi decit puncte excentrice ale noului stat, interesele moldovenilor vor fi puse in planul doi”.

Ei se asteptau ca muntenii sa domine in timp conducerea politica a Principatelor Unite, iar „moldovenii vor fi siliti sa indure legea muntenilor si sa fie absorbiti mai curind ca un popor cucerit, decit ca unul unit cu Tara Romaneasca.”

Asa cum se stie, evenimentele din ianuarie 1859 au dus la infringerea separatistilor si la Unirea celor doua Principate.

Temerile separatistilor s-au confirmat in parte, noul aranjament statal impunind o viziune radical centralista a acestuia.

 

 

 

           Principele Alexandru Ioan Cuza

 

 

 

 

 

In ciuda numeroaselor voci  care solicitau ca noul stat sa aiba capitala la Focsani, unele provenind chiar din rindurile unionistilor moldoveni, in 1862 domnul Cuza a promulgat decretele de centralizare a principalelor institutii la Bucuresti, astfel ca, dupa 1862, un prilej de lupta politica pentru separatisti a fost chestiunea „compensatiei morale”, pe care o  reclamau pentru „sacrificiul” facut de Iasi pe altarul Unirii.

Ideea amplasarii Curtii de Casatie la Iasi, ca gest reparatoriu, a fost respinsa intr- un final de fosul legislativ, generind in „dulcele tirg” masive proteste de strada.

Nu este astfel de mirare ca inlaturarea la 11 februarie 1866,a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, provenit de la Iasi, a fost sarbatorita la Iasi prin trei nopti de iluminatii.

 

 

Miscarea separatista, inabusita in singe

 

Pe  11 februarie 1866 domnitorul României, este silit să abdice ca urmare a conjurației pregătite de coaliția dintre conservatori și liberal–radicali (Monstruoasa Coalitie),puterea fiind preluată de o locotenență domnească.  

„S-a săvârșit ceea ce doream și eu demult, dar s-ar fi putut petrece și altfel. Sunt îndurerat că iubita mea armată și-a călcat jurământul de credinţă.”

Astfel au sunat ultimele cuvinte rostite de Alexandru Ioan Cuza, înainte de a fi scos din palat, după o domnie scurtă, dar plină de înfăptuiri.

Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit după ce printul german  Carol de Hohenzollern- Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866.

Detronarea domnitorului Cuza a dat un suflu nou miscarii separatiste, frustrarea atingind apogeul in ziua de 3/15 aprilie 1866, cand a izbucnit o violenta manifestatie separatista, despre care astazi se mai stiu putine lucruri.

Printre participanții la insurecție s-au numărat frații Constantin și Alexandru Moruzi, mai mulți membri ai familiei Roznovanu, Teodor Boldur-Lățescu (personaj care s-a ocupat de dirijarea efectivă a mișcării de stradă) și mitropolitul  Calinic Miclescu .

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mitropolitul Calinic Miclescu (nume de  botez, Constantin), s-a născut la 16 aprilie 1822, la Suceava, într-o veche şi strălucită familie boierească, atestată încă din veacul al XV-lea. Tatăl său, logofătul Scarlat Miclescu, era fratele lui Sofronie Miclescu, episcop al Huşilor în perioada 1826-1851, devenind ulterior mitropolit al Moldovei.(1865-1875) și apoi  mitropolit-primat al Ungro-Vlahiei (1875-1886).A decedat la 14 august 1886 in Bucuresti.

Mișcarea separatistă de la Iași, a avut ca scop aducerea la domnie la începutul lui aprilie a boierului  Nicolae Rosetti – Roznovanu  (zis „Nunuță”), planul fiind ca Moldova sa fie din nou separata de Muntenia.In fruntea acțiunilor secesioniste la Iasi se afla prințul Costache Moruzzi care uneltea cusprijinul  Rusiei.

In acea zi, o duminica, multimea adunata pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ strigind  „Jos Unirea!”, „Jos Printul strain!”, „Traiasca Moldova”.

 In curtea Mitropoliei şi a palatului Roznovanu, aflat peste drum, se adunase o mulţime de ieşeni, ridicaţi din mahalale de Toderiţă Lăţescu, boier de neam vechi, de o forţă fizică de temut.

La palatul Roznovanu, Mitropolitul Calinic a binecuvîntat mulţimea şi a semnat declaraţia de independenţă.

Apoi, în sunetele clopotelor Mitropoliei, Calinic, cu crucea în mîna, s-a pus în fruntea mişcării, îndemnîndu-i spre Palat, unde se afla locotenentul domnesc, Lascăr Catargiu, venit cu o zi înainte în capitala moldavă, pentru a zădărnici mişcarea antiunionistă.

În mulţime, alături de înalta faţă bisericească, se găseau şi mulţi clerici, printre ei şi diaconul Ion Creangă.

Armata a fost  chemată să intervină, astfel că mulţimea antiunioniştilor a fost respinsă pe Uliţa Mare, spre Mitropolie şi palatul Roznovanu..

Din Palat s-au tras focuri de armă, iar militarii sositi sa restabilească ordinea a fost atacati cu pietre. După ce a tras câteva focuri de avertisment și generalul Davilla a încercat să pacifice mulțimea, trupa a tras în plin pentru a împrăștia răzvrătiții.

Baricada din fața reședinței Roznovanu a fost dărâmată, iar soldații l-au arestat pe Nunuță Roznovanu  si…”au tras de picioare de sub canapele” pe alți conspiratori aflați în situație disperată.

După câteva ore de confruntări între cei aproximativ 500 de demonstranți (număr foarte mare, pentru acea perioadă) și  soldații  unui regiment muntean adus special să potolească revolta, care a atacat la baioneta, rebeliunea a fost înăbușită.

 Mișcarea separatista  a fost favorizată si de slăbiciunea guvernanților,care nu se puteau hotărî asupra persoanei ce urma să fie aleasă în locul lui Cuza.

Numarul victimelor nu se stie precis, pentru ca autoritatile au facut ancheta in cel mai mare secret, dar este vorba oricum de cel putin citeva zeci de morti si alte zeci de raniti.

Mitropolitul Calinic Miclescu s-a ales cu o rana, fiind ajutat de diaconul Ion Creanga care, impreuna cu colegul sau, Ienachescu, il ascund in pivnita unei case din apropiere, salvindu-i astfel viata.

S- au operat numeroase arestari in randul rebelilor, iar Mitropolitul Moldovei a fost pus sub acuzare.

Ceva mai tarziu, Mitropolitul s-a intilnit in taina cu Titu Maiorescu, care l-a convins sa se predea. A fost dus la Manastirea Sf. Spiridon, iar apartamentul sau de la Mitropolie i-a fost sigilat.

Suspendat între 6 aprilie 1866 și 2 iunie 1866, el a girat  episcopiile de Roman si Husi și a Dunării de Jos.

Probabil, ca Mitropolitul ar fi cazut  in definitiva dizgratie, daca Printul Carol, care tocmai intrase in tara, nu ar fi semnat la Gaesti un decret de amnistiere, care l-a  salvat de la o pedeapsa aspra si i-a iertat pe opozantii moldoveni, absolvindu-i de “crime si delicte politice”.

Asemenea multor personalități ale vremii, Calinic Miclescu s-a  împacat până la urmă cu realitatea.

În aprilie 1868, când prințul Carol I a călătorit în Moldova, el a acceptat să-l găzduiască la Palatul Mitropoliei din Iasi, iar liderul mișcării antiunioniste  din 1866, fostul rebel N.Rosetti – Roznovanu, îl invita pe Prinț la ceremonia căsătoriei sale.

 

 După moartea mitropolitului Nifon Rusaila,  la 31 mai 1875 IPS Calinic Miclescu este ales mitropolit primat al României, deținând această demnitate până la moarte.

La 11 aprilie 1876, senator de drept fiind, e ales, la propunerea lui I.C.Bratianu ,președinte al Senatului, cu 47 de voturi din 53 de votanți.

La 14 martie 1881, Senatul, urmând Camerei Deputaților, votează Legea prin care România devine Regat, Carol I fiind proclamat Rege.

În cuvântul rostit cu acest prilej, mitropolitul Calinic  a omagiat regalitatea si natiunea romana spunand:

„(…)Clerul român se asociază din tot sufletul la acest mare act național și, împărtășind simțămintele de bucurie ale întregii națiuni române, roagă pe cel Atotputernic să binecuvânteze acest mare act și să facă ca scumpa noastră Patrie să prospere înmiit sub scutul Regalității și sub conducerea Augustului și prea iubitului nostru Suveran Carol I.
Să trăiască Majestatea-Sa, Carol I, Regele României!
Să trăiască Majestatea-Sa Doamna, Regina României!

Să trăiască Națiunea română și guvernul care a condus până aci destinele ei! (aplauze generale)”

 – Stenograma ședinței –

 

 

 

Monumente  ale Unirii Principatelor Române de la 1859

 

 

 

 

Statuia lui Cuza, cu bani „jidanesti”

 

 

Un alt episod relevant pentru pasiunile politice generate de  Unirea Principatelor il constituie inaugurarea la Iasi, pe 27 mai 1912, a statuii lui Alexandru Ioan Cuza.

Intr-un articol – document aparut in urma cu doi ani, in „Ziarul de Iasi”, istoricul Andi Mihalache surprindea in detaliu contextul tensionat in care s-a facut dezvelirea monumentului. Mai intii, disputa s-a dus pe amplasamentul statuii lui Cuza.

Locul initial fusese stabilit pentru „Piata Noua”, o zona aflata in fata actualului hotel Continental.

A.D. Xenopol si A.C. Cuza s-au impotrivit amplasamentului, argumentind ca in 1857 si 1859 Hora Unirii se jucase in fata fostului hotel Petre Bacalu, situat pe locul actualului cinematograf Victoria.

Protestul celor doi a ajuns pina la urechea primul ministru Ionel Bratianu, prin intermediul unei scrisori adresate de primarul Iasilor, Nicolae Gane.

Edilul se plingea atunci Guvernului ca cei doi „agitatori” fusesera initial de acord cu primul loc si ca municipalitatea cumparase in acest sens terenul si darimase unele cladiri. „

Abia acum domnii profesori Xenopol si Cuza au avut tristul curaj sa intreprinda o campanie contra comunei si sa agite tinerimea universitara”, scria primarul.

Intr-un final, s-a acceptat amenajarea statuii pe actualul amplasament, in actuala Piata a Unirii, cu conditia ca toate cheltuielile survenite sa nu fie suportate de primarie, ci de cei care venisera cu ideea. Scandalul era departe de a se fi incheiat.

Pentru lucrarile suplimentare, Xenopol a gasit sprijin financiar la citiva intreprinzatori evrei. Fireste, si-a pus in cap presa nationalista si antisemita apropiata de Partidul Conservator, formatiune politica pe care Xenopol tocmai o parasise.

Ziarele semnalau malitios ca statuia lui Cuza se ridica cu „bani jidanesti”, dintr-un „capriciu politico-electoral” si cu sprijinul interesat al ziarului „Adevarul”, publicatie care ar fi fost finantata de  Alianta Israelita.

 

 

 

 

               Principele Carol I

 

 

 

 

Regele, atacat de ieseni cu mere stricate

 

Doi ani mai tirziu, in preajma dezvelirii monumentului, contextul politic era la fel de agitat. Regele Carol I intentiona sa se foloseasca de vizita la Iasi pentru a-i impaca pe Titu Maiorescu cu Take Ionescu si P.P.Carp, ultimii doi farimitind miscarea conservatoare prin infiintarea unui partid distinct.

Regele venea la Iasi sperind ca aici, intr-un context festiv, va reusi sa puna capat dezbinarii dintre conservatori, revigorind astfel pionul necesar bipartidismului.

In plus, regele trebuia sa dea satisfactie lui Dimitrie Greceanu, sef al conservatorilor ieseni, nemultumit ca nu primise nici un portofoliu in guvernul Titu Maiorescu.

Serbarea de la Iasi era astfel un bun prilej de aranjamente pe scena politica. In ziua inaugurarii statuii, autoritatile au luat masuri extraordinare de securitate, temindu-se de eventuale manifestatii antiregale sau anticentraliste.

De altfel, Carol I nu avea amintiri prea placute din precedentele vizite la Iasi, cind fusese la un moment dat „atacat” cu mere stricate. Detaliile organizarii au mers pina

intr-acolo incit istoricului Nicolae Iorga i s-a interzis initial sa apara pe lista oratorilor, fiind susceptibil ca va folosi tribuna pentru a formula acuzatii la adresa guvernului. Pana la urma, inaugurarea statuii lui Cuza a decurs fara probleme.

Cu o singura exceptie, mai degraba comica. Dezvelirea monumentului putea fi ratata pentru ca pinza care-l inconjura cadea de la sine.

Evenimentul a fost salvat de stapinirea de sine a lui Carol I, care a observat defectiunea si a ordonat imediat garzii sa dea onorul, lasind impresia ca momentul fusese intocmai gindit.

De-a lungul domniei sale, avertizat asupra starii de spirit din Moldova, Carol I va avea grija sa menajeze susceptibilitatile moldovenilor, creind compensatii simbolice pentru „sacrificiul” lor.

Astfel, el numea Iasul, inca din primele discursuri, „a doua capitala” (titlu revendicat de ieseni), „a doua resedinta” sau, preluind o idee lansata pentru prima data de Titu Maiorescu, „capitala culturala a tarii”.

După revolta din 3/15 aprilie 1866, separatismul moldovenesc și-a pierdut, treptat, din influență, el nemaiconstituind o mișcare importantă în peisajul politic.

Singurul său purtător de cuvânt a rămas Teoor Bolur- Latescu , animator al ziarului satiric „Boldul”.

Revendicările moldovenești și conservarea identității regionale au devenit  apanajul unei elite diversificate, fără o orientare precisă din punct de vedere politic.

Anii au trecut si frictiunile s-au imblinzit cu timpul, iar din negocierile initiale dure pentru stabilirea sediilor de institutii  nu a ramas pina azi decit cutuma numirii Mitropolitului Moldovei ca Patriarh, precum si faima infiintarii primei universitati din tara, la Iasi. 

 

 

 

 

21/10/2014 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: