CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

La 5 aprilie 1924, o ordonanță a Comandamentului Corpului II armată interzicea activitatea Partidului Comunist din România

 

 

 

 

 

5 aprilie 1924: interzicerea activităţii P.C.d.R.

 

La 5 aprilie 1924, printr-o ordonanță a Comandamentului Corpului II armată este interzisă activitatea Partidului Comunist din România.

Impactul financiar al interzicerii P.C.d.R

Partidul Comunist din România, secţie a Internaţionalei a III-a (Comintern), s-a format prin sciziunea grupărilor de extremă stânga din partidele socialiste/social-democrate din Vechiul Regat şi din provinciile unite cu acesta după primul război mondial şi unifcarea lor într-o unică formaţiune, demarată în 1921 şi niciodată realizată pe deplin în perioada interbelică.

În 1924, statul român a interzis activitatea comunistă, care a rămas prohibită până la 23 august 1944.

În toată perioada interbelică, PCdR a rămas cel mai mic şi mai slab partid comunist european, ideologia şi practicile comuniste găsind un ecou minor în societatea românească a vremii.

Această realitate a avut mai multe cauze. Dintre acestea, cele mai evidente sunt: slaba industrializare; dezechilibrul social – tradus în existenţa unei pături industriale puţin numeroase şi de dată recentă, lipsită de tradiţie şi de experienţa confruntărilor cu patronatul pentru dobândirea de drepturi; platforma politică excesivă a Partidului Comunist, care îşi propunea să acţioneze complet «contra curentului» şi să destructureze însăşi baza regimului creat după 1918.

În afară de acestea, în opinia noastră mai pot f identifcate două posibile explicaţii. Prima ţine de sfera mentalităţilor – puseele revoluţionare erau incompatibile cu «firea românului», mai precis a ţăranului român care reprezenta mai bine de 80% din populaţia României interbelice.

A doua – de paradoxurile ce par a guverna existenţa poporului român încă de la apariţia sa, descrisă drept «o enigmă şi un miracol istoric»: deşi slaba capacitate administrativă a statului român l-ar fi  făcut în mod normal victimă sigură în cazul unei agresiuni, în timp s-a dovedit că arbitrariul şi aproximativul au format un zid protector peste care nu s-a putut trece.

Înţelegerea aproximativă a normei juridice, a legii şi procedurilor derivate din aceasta şi-a găsit corelativul în corupţie.

După formula lui Constantin Rădulescu-Motru, în România legile «nu se respectă nici de aceia care le fac, nici de aceia pentru care se fac. În principiu, s-ar putea zice, că nerespectarea legilor, acolo unde se constată, este datorită educaţiei cetăţeneşti necompletă. Acesta nu este cazul la noi. La noi nerespectarea legilor este o manifestare directă a individualismului subiectiv. Românul consideră nerespectarea legii ca un titlu de mărire şi de putere». (Rădulescu-Motru, 1938: 167)

Orice import – ideatic, instituţional, de resurse umane – a sfârşit prin a se adapta la cutumele locului.

În 1924, activitatea comuniştilor în România a fost, teoretic, interzisă, iniţial prin două ordonanţe militare, din aprilie şi iulie, apoi prin Legea de reprimare a unor infracţiuni contra liniştii publice (Legea Mârzescu) [1] din decembrie.

Anul 1924 şi următorii doi sunt semnifcativi pentru istoria comunismului interbelic, din două motive: pe de o parte, arată deruta statului în faţa mişcării comuniste, transpusă inclusiv în lipsa de legislaţie; în al doilea rând, pentru că arată reacţia primă a comuniştilor din România, ghidaţi de Comintern, faţă de noua situaţie în care se găsea gruparea odată cu Legea Mârzescu.

Împingerea Partidului Comunist în ilegalitate a atras şi consecinţe fnanciare: un «ilegal» costa mişcarea sume importante, necesare pentru procurarea de acte false, închirierea unei locuinţe ilegale, transport, uneori hrană şi alte mijloace de subzistenţă; se adăuga salariul, dacă respectivul conta drept «funcţionar al partidului» sau «revoluţionar profesionist» [2].

De susţinere financiară era nevoie şi pentru activităţile curente precum tipărirea de publicaţii, închirierea de săli pentru sindicatele controlate de Partid, plata curierilor care traversau ţara ducând şi aducând fonduri, mesaje, tipărituri. Costau, evident, şi nu puţin, călătoriile în străinătate, spre şi dinspre nodurile reţelei comuniste europene – Viena, Praga, Berlin, Paris, Moscova.

Întreţinerea la închisoare a deţinuţilor condamnaţi pentru delicte incriminate de Legea Mârzescu, precum şi ajutorarea familiilor acestora, se făcea în bună măsură tot pe spezele mişcării comuniste. Încărcau bugetele Partidului onorariile pentru avocaţi – străluciţi dar cu onorarii pe măsura competenţei.

Şi sumele consistente folosite pentru ceea ce în documentele Partidului se numesc «intervenţii», a se citi mită pentru funcţionarii statului, de la poliţişti până la judecătorii din Curţile militare unde s-au judecat cele mai multe procese ale comuniştilor români din perioada interbelică.

PCdR se fnanţa atât din surse externe, cât şi din fonduri proprii. Din exterior, banii veneau pe două căi: pe de o parte, pentru bugetul propriu-zis al Partidului; pe de altă parte – fondurile trimise de Ajutorul Roşu Internaţional (MOPR) [3], flialei sale din România.

De vreme ce MOPR era tot o structură pilotată şi fnanţată de Internaţionala a III-a, sursa fondurilor era, evident, aceeaşi. Unele sume se mai atrăgeau din abonamente făcute la ziarele partidului sau la cele care făceau servicii comuniştilor, oferindu-se drept tribună legală. În perioada legală, partidul dobândea unele sume din cotizaţiile plătite de membri.

Secţia română a Ajutorului Roşu Internaţional a fost creată în toamna lui 1924, urmare a deciziei luate de C.C. al PCdR ales la Congresul al III-lea în prima sa şedinţă, din 23 august 1924, ţinută la Viena.

Cu acea ocazie, s-a mai decis dizolvarea Comitetului Central de Ajutorare, un «strămoş» al MOPR român înfinţat în 1922 şi care servise aceloraşi scopuri în perioada legală a Partidului (Feneşan, 2011: 33). Contextul politic nefavorabil PCdR din cursul anului 1924 a făcut utilă apariţia unei structuri mai bine coagulate.

Cominternul a recomandat să se găsească o formulă de a legaliza Ajutorul Roşu, pentru a putea în acest fel să se colecteze bani de la lucrători, în mod organizat (Feneşan, 2011: 925).

Nu au reuşit, Ajutorul Roşu Internaţional a rămas tot ilegal, dar s-a înfinţat un Comitet Central de Ajutorare, legal, care activa pe lângă sindicate [4].

Aceasta era formula legală găsită de PCdR, la recomandarea Kominternului. După 1924, cotizaţia a fost înlocuită, informal, cu donaţiile către Ajutorul Roşu plătite mai cu seamă de simpatizanţi, dar şi de membri, prioritar de membrii sindicatelor controlate de comunişti.

Primul secretar al Ajutorului Roşu a fost Gheorghe Vasilescu-Vasia. Vechi socialist de la Călăraşi, la un moment dat politica Internaţionalei a II-a socialistă i s-a părut insufcient de percutantă în raport cu nevoile reale ale societăţii româneşti, astfel că a aderat la aripa stângă a Partidului Socialist din Vechiul Regat, pe structura căruia avea să se articuleze în 1921 PCdR. Al doilea membru al C.C. al MOPR a fost Ştefan Foriş. Îi ajuta Paula Dik-Mendelovici.

Vasea-Vasilescu a părăsit partidul şi MOPR în primăvara anului 1925, în locul lui find numit Ştefan Foriş.

 

[1] Legalitatea  Ordonanței  nr.  1  a  Corpului II Armată  din  5  aprilie  1924  (în  «Adevărul»,  nr. 12420, din 25  iulie 1924)  și a Ordonanței nr. 2 a aceleiași  instanțe  din  23  iulie  1924  (în  «Universul», nr. 167 din 26  iulie 1924) au fost contestate în instanță de avocații Partidului Comunist, care au ridicat excepția de incompetență (Conform Constituției  din  1923, Parlamentul  era  unica  autoritatea legislativă  a  țării,  prin  emiterea  celor  două  ordonanțe Consiliul  de Război  substituindu-se  puterii legiuitoare  legitime).  Justiția  a  făcut pasul  înapoi, anulând  cele două ordonanțe  și,  implicit,  efectele produse de acestea, ceea ce s-a soldat cu eliberarea din starea de arest a persoanelor culpabile de fapte ce cădeau sub incidența amintitelor acte.

[2] Evident,  istoriografia din perioada  comunistă a evitat să spună că activiștii comuniști erau remunerați. Ar fi însemnat să admită că înregimentarea în slujba ‘cauzei’ avea, uneori, și o motivație financiară. Or idealul comunist nu putea fi maculat cu asemenea detalii meschine.

[3] Ajutorul Roșu Internațional (MOPR) a fost creat în 1922, după Congresul al IV-lea al Cominternului, organizat în noiembrie-decembrie 1922, la Moscova. Crearea secțiilor externe a fost decisă la  Prima  Plenară  a  Comitetului  Central  (C.C.  al MOPR), din iunie 1923, când s-a recomandat crearea cu precădere de filiale ale Ajutorului Roșu în țările supuse «terorii albe».

Prima conferință internațională a avut loc la Moscova, în iulie 1924, odată cu Congresul al V-lea al Cominternului. Ajutorul Roșu Internațional era o organizație asemănătoare Crucii Roșii,  cu  scopul  declarat  să  ajute  deținuții politici și familiile lor cu bani și bunuri, în perioada detenției. De asemenea, să ofere asistență  juridică acuzaților de simpatii comuniste.

[4] Arhivele Naționale Istorice Centrale, Colecția Dosare de partid ale membrilor de partid cu stagiu din ilegalitate care au încetat din viață (Colecția 53), dosar A/113, f. 3.

Feneşan, Costin (2011), Sub steag străin. Comuniștii din Partidul Comunist din România în arhiva Kominternului (1919-1924), București, Editura Enciclopedică.

Rădulescu Motru, Constantin (1938), Psihologia poporului român, în Dimtrie Gusti (coord.), Enciclopedia României, Vol. I: Statul, București, Imprimeriile Naționale.

*fragment din Comuniştii şi corupţia administraţiei româneşti, 1924-1926, autor: Cristina Diac.

Publicitate

08/04/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , | Lasă un comentariu

ORIGINILE MASONICE ALE COMUNISMULUI

 

 

 

 

masonerie

 

 

MASONERIA – „TATĂL” COMUNISMULUI

 

În 1829 iluminista engleză Frances „Fanny” Vright ţine o serie de conferinţe la New York, la care participă inclusiv iluminaţii americani, susţinători ai lui Weishaupt.

Cei prezenţi sunt informaţi că Iluminaţii doresc să unească grupurile nihiliste şi ateiste cu toate celelalte organizaţii subversive şi să formeze o Organizaţie Internaţională care va primi numele de „Comunism”.

A fost alcătuit un comitet, format din Clinton Roosevelt – strămoş direct al lui F. D. Roosevelt , Charles Dana şi Horace Greelcy, însărcinat cu strângerea de fonduri pentru această acţiune.

În 1843 este creată în SUA organizaţia B’nai B’rith (Fiii Alianţei), lojă exclusiv rezervată evreilor. Ea a înfiinţat loja israelită „Alianţa Drepţilor”, care a devenit societatea secretă „Liga Comuniştilor”.
Marx şi Enghels confirmă în prefaţa la ediţia a doua a Manifestului Comunist, că această societate i-a însărcinat cu redactarea şi publicarea unui program teoretic şi practic al partidului. De reţinut că, pe 17.11.1845, Karl Marx a devenit membru al Lojii Socialiste din Bruxelles.

În 1864, La Londra, în sediul Marii Lojă Unite a Angliei (Freemasons’ Hall) au loc discuţii care au dus la înfiinţarea primei Internaţionale Comuniste. Lideri: K. Marx şi cneazul Bakunin, francmason de gradul 32 în ritul Scoţian Antic şi Acceptat.
„Internaţionalismul proletar sub forma socialismului a dat un nou avânt ideilor masonice. Războiul franco-german şi căderea lui Napoleon al III-lea favorizează preluarea puterii în Franţa de către masoni. Din guvernul celor 11, 7 erau francmasoni.

La 18 martie 1871 se proclamă Comuna din Paris. Victoria finală aparţine însă masonilor conservatori, conduşi politic de Adolphe Thiers. Această victorie duce la separarea comuniştilor de masonerie.

Comuniştii îşi vor crea organizaţii proprii, paramasonice. Ei vor prelua de la masonerie principiul internaţionalismului proletar, deviza „Libertate, egalitate, fraternitate” şi unele simboluri masonice (de exemplu steaua cu cinci colţuri” (1).
Profesorul suedez şi francmason Zimmermann a declarat la o Convenţie Masonică din Winterhur: „Marxismul este cel mai nobil fenomen al secolului XX”. Un alt francmason proeminent a considerat marxismul ca fiind „o filozofie a francmasoneriei, o ştiinţă socială pentru controlul maselor”.

PLANUL „MARBURG” PENTRU INTRODUCEREA COMUNISMULUI

La începutul secolului XX, marii bancheri de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman ;I Frank Vanderlip au înfiinţat un cartel prin care au „comunizat” state importante.

Prin organizaţii oculte l-au scos în faţă pe Lenin care avea să declanşeze moda tiraniei totalitare individuale, asumată sub cauză generoasă.

Nu pot fi de acord cu cei care consideră că bolşevismul transformat apoi în stalinism, comunism, socialism multilateral-dezvoltat, a avut iniţial, un filon umanist, pentru înlăturarea situaţiei mizere a maselor populare, a unor naţiuni întregi.

 Multe popoare au plătit scump vina de a se fi lăsate înşelate de cea mai odioasă şi mai bine elaborată minciună „cea care promitea bunăstarea tuturor făcându-i să dispară tocmai pe cei care reprezentau forţa vitală a unei naţiuni: preoţi, intelectuali, liderii vieţii economice şi politice, ţărani avuţi tocmai graţie hărniciei lor şi care, angajându-se în luptă cu ciuma roşie aveau să ducă un cumplit război timp de 72 de ani” (2).
Nu voi intra în amănuntele modului în care a fost finanţată, şi cu cât, „revoluţia bolşevică”, desfăşurarea ei, nici izbucnirea Primului Război Mondial.

În schimb voi oferi câteva informaţii în premieră. Cartelul marilor bancheri internaţionali a întocmit „Planul Marburg”. La New York acest sindicat al „bancherilor internaţionali” a fost numit „Trust of money” („Trustul banilor”), care a finanţat şi revoluţia lui Pancho Villa din Mexic, în urma căreia SUA au luat de la Spania un vast teritoriu.
Există o documentaţie foarte vastă privind implicarea acestui cartel al „bancherilor internaţionali” în revoluţia chineză condusă de Sun Yat-sen. Bancherul Charles B. Hill, care conducea trei filiale ale lui „Westinghouse”, este cel care a tratat direct cu Sun Yat-sen aspectul financiar al revoluţiei.
În 1905 a finanţat „duminica sângeroasă” de la St. Petersburg, condusă de Părintele Sapon, un agent al Ohranei – poliţia secretă rusă.

Prin banca suedeză NYA Banken, condusă de bancherul promarxist Olof Aschberg, au finanţat apoi instaurarea comunismului în Rusia, la 7.11.1917.
„Acelaşi Charles B. Hill a folosit filiera „Westtinghouse” din Rusia pentru a-i finanţa generos pe bolşevici.

În 1923 – când URSS şi-a creat prima bancă internaţională „Ruskombank” – asociatul lui J. P. Morgan, bancherul suedez Olof Aschberg a devenit Preşedintele băncii sovietice, iar Max May, vicepreşedinte la „Guaranty Trust (J. P. Morgan), a preluat funcţia de director al „Ruskombank”.

Primul ambasador sovietic în SUA – Ludwig Matens – a fost susţinut financiar de „Guaranty Trust” al lui J. P. Morgan” (3).
Bolşevismul a fost prima formă de „globalizare” prin crearea unei structuri supranaţionale.

Cominternul nu este altceva decât „bunicul” Uniunii Europene.
W. B. Thompson, unul din bancherii ce va finanţa generos propagarea „revoluţiei bolşevice” în alte ţări, printre care şi România, era directorul lui „Federal Reserve” al SUA. În mai 1918 acesta va înfiinţa în SUA o ligă pentru întrajutorarea şi cooperarea cu Rusia, iar Edwin Gay, de la Departamentul Comerţului de Război va expedia Departamentului de Stat, în iunie 1918, un memorandum în care recomandă „relaţii comerciale şi prieteneşti mai strânse între SUA şi Rusia”.

 Mai prevedea că dacă populaţia din regiunile controlate de bolşevici va avea condiţii economice mai bune, aceasta va accepta puterea bolşevică fără a se opune. Că apoi situaţia s-a schimbat mult în rău este o altă poveste…
Despre delegaţia „Crucii Roşii” americane, debarcată la Petersburg la 7.08.1917 iarăşi nu se vorbeşte nimic.

Formată din 36 de „medici” şi „asistenţi medicali”, afişând scopuri pur umanitare, această delegaţie debarcase direct de pe Wall Street şi era condusă de „medicul” William Boyce Thompson, directorul lui Federal Reserve a SUA.

 Alături de el mai erau încă 25 dintre cei mai mari oameni de afaceri, industriaşi şi bancheri americani. Cele 10 cadre medicale autentice s-au înapoiat în America la începutul lunii septembrie 1917.

În august, cei 26 de „medici” sunt primiţi în audienţă de Lenin şi se pun la cale toate detaliile pentru puciul planificat.
Thompson va deschide prima secţie de spionaj economic bolşevic în SUA cu sediul la New York, în aceeaşi clădire în care îşi aveau birourile 22 dintre cei mai influenţi bancheri de pe Wall Street.

GENERALUL LUDENDORFF: „RUSIA TREBUIE DOBORÂTĂ”

Pentru instalarea lui Lenin au conlucrat două puteri: SUA şi Germania. America avea nevoie să exploateze resursele uriaşe ale Rusiei. Cu Germania Lenin a propus un „troc” lui Max Warburg şi serviciului secret al acestei ţări: Germania să-l ajute să preia puterea la Petersburg, iar el, Lenin, va încheia o pace separată, în condiţiile propuse de germani.

Ceea ce s-a şi întâmplat la Brest-Litovsk, în 1918.

Decizia Germaniei de a sprijini „revoluţia” din Rusia avea un interes aparte: intrarea SUA în război de partea Angliei era iminentă, motiv pentru care germanii aveau interesul să încheie urgent o pace separată cu Rusia. Deci cu Estul, pentru a obţine „pacea separată” de la Brest Litovski.
„Către mijlocul lui aprilie, germanii au luat o decizie sinistră. Ludendorff îşi cobora vocea când venea vorba despre ea.

E adevărat, trebuie ţinut cont şi de riscurile disperate pe care comandanţii militari germani şi le asumaseră. Ei se găseau în aceeaşi stare de spirit care îi condusese la declanşarea unui război submarin, ştiind prea bine că acesta va provoca intrarea în război a Statelor Unite contra Germaniei.

Totuşi, nu fără un sentiment de teroare, au îndreptat împotriva Rusiei arma cea mai respingătoare dintre toate: Lenin. L-au transportat pe Lenin din Elveţia în Rusia, într-un vagon plumbuit…” (4).
Istoricii uită sistematic să vorbească despre o problemă. Max Warburg şi colonelul Nicolai din serviciul secret german au creat „legende” pentru câţiva zeci de ofiţeri ai acestui serviciu cărora le-au dat nume ruseşti şi i-au trimis la Petrsburg, ca experţi în organizarea puciului. Ulterior, pe tot parcursul Războiului Civil, aceştia au ocupat funcţii de conducere în Armata Roşie, iar până în 1921 au asigurat securitatea şi gardarea conducerii bolşevice.

De remarcat că acelaşi Max Warburg a finanţat şi Pravda.

În memoriile sale de război, generalul Ludendorff scrie că „el şi statul major au visat adesea să realizeze revoluţia rusă, care trebuia să uşureze sarcinile militare ale Germaniei” şi se preocupau de organizarea „unei propagande menite să răspândească în armata rusă germenii unei campanii pacifiste”.

Şi mai scrie: „Expediindu-l pe Lenin în Rusia, guvernul nostru şi-a asumat o mare răspundere . Această călătorie era justificată din punct de vedere militar, deoarece trebuia că Rusia să fie doborâtă. Dar guvernul nostru ar fi trebuit să ia măsuri ca să nu i se întâmple şi Germaniei acelaşi lucru”.
La mai bine de şapte decenii de la apariţia memoriilor generalului Lunderdorff, Marin C. Stănescu şi Costin Feneşan tipăreau la Bucureşti lucrarea „Lenin şi Troţki versus Ludendorff şi Hoffmann”, aducând la lumină documente „păstrate” cu grijă de guvernanţii roşii români, documente ce se află la Arhivele Naţionale Bucureşti, Colecţia C.C. al P.C.R., fond nr. 50, dosar 447, care sunt tratate cu indiferenţă de marii istorici ai comunismului.

În baza acestora, reiese că activitatea „tătucului popoarelor” şi a acoliţilor acestuia, nu a fost tocmai patriotică.
Nu intru în amănuntele modului în care acest set de documente a ajuns, în primăvara anului 1920, în posesia organelor române de contrainformaţii, iar apoi la autorităţile de decizie ale statului. Autenticitatea acestor documente a fost confirmată de experţi internaţionali.

MAREA TRĂDARE BOLŞEVICĂ

În urma victoriei revoluţiei bolşevice din octombrie politica agresivă faţă de Antanta s-a intensificat. Normele dreptului internaţional au fost încălcate în mod grosolan.

Echipe mixte de supraveghere, germano-bolşevice şi bolşevico-austriece au trecut la supravegherea directă a reprezentanţelor diplomatice ale statelor Antantei la Petrograd, dar şi la arestarea unor şefi ai acestora, cum a fost cazul trimisului român Constantin Diamandy.
Din numeroasele documente, cum ar fi şi Raportul liderului bolşevic Armand Joffe, reiese că, la şedinţa din 29.12.1917, generalul Max Hoffmann ceruse colaborarea bolşevicilor pentru ca armata română să accepte imediat încheierea unei păci „democratice” cu Germania.

 În cadrul şedinţei, Troţki, pe atunci ministru de Externe, şi-a exprimat regretul că nu au nici un mijloc ”de a influenţa Statul Major român”.

„În replică, generalul Hoffmann a evidenţiat necesitatea şi posibilitatea „trimiterii unor agenţi de încredere în rândurile armatei române (acelaşi lucru s-a întâmplat în Valea Jiului, când au fost trimişi agenţi NKVD pentru organizarea „nucleelor muncitoreşti” – nota T.F.), arestarea misiunii române la Petrograd (peste câteva zile s-a şi întâmplat – nota T.F.), şi luarea unor măsuri privind anihilarea regelui român şi a organelor de comandă ale armatei române” (2).

 Krîlenko, comandantul-şef al trupelor bolşevice, a trimis în România, la 21.01.1918 un comando sub conducerea unui faimos terorist – Grigorii Semionovici Roşal, pentru a duce la îndeplinire cele stabilite.

La Iaşi, însă, într-o conlucrare perfectă, ofiţeri ai serviciilor de contraspionaj române, ruse şi franceze i-au atras într-o capcană, i-au capturat şi executat după legile nescrise ale războiului.
Colaborarea pe plan militar între bolşevici şi germani s-a soldat cu trădare din partea primilor, în urma căreia au avut de suferit trupele aflate pe câmpul de luptă.

Urmările suportate de Armata română în urma trădării aliatului său, Rusia bolşevică, este un subiect ce va trebui aprofundat. Pornind de la documentele nou apărute.

Consider de o importanţă excepţională Nota secţiei de Informaţii din Petrograd a Marelui Stat Major german adresată lui Troţki la 12.01.1918, căruia i se aduce la cunoştinţă că ordinul de la Berlin era „pentru alegerea (în Comitetul Executiv al Partidului bolşevic) a următoarelor persoane: Troţki, Lenin,, Zinoviev, Kamenev…”
Prin prisma celor prezentate consider că teza potrivit căreia apariţia proletariatului, dar mai ales definirea lui ca o pătură socială conştientă de propria menire, capabilă să-şi creeze propria doctrină se dovedeşte a fi în întregime falsă.

Lenin şi acoliţii săi au fost plătiţi regeşte ca să distrugă Imperiul ţarist şi să instaureze bolşevismul „coafat” apoi în comunism.

 

 

___

 

 

Prima grijă a nucleului instalat la Petrograd a fost decretarea amnistiei generale. Imediat după lovitura de stat, „populaţia revoluţionară” a eliberat circa 300.000 de deţinuţi de drept comun, care au creat adevărate tulburări de masă.

Mulţi dintre aceştia au devenit viitoarele „cadre de nădejde” ale partidului. Acest aspect vă aduce aminte de ceva, stimaţi cititori?

Între „capitalismul occidental” şi „bolşevismul sovietic”, ambele creaţii ale Masoneriei, au existat dintotdeauna legături strânse, avantajoase pentru ambele părţi., lucru ascuns cu grijă.

Bancherii internaţionali au tratat direct cu guvernele impuse de ei, atât din punct de vedere financiar cât şi economic. Astfel, prin înţelegeri directe cu guvernul sovietic americanilor le-a fost garantată exploatarea pe termen lung a bogăţiilor Rusiei.

 Cu garanţii guvernamentale. General Electrics, spre a da un singur exemplu, va obţine un contract deosebit de avantajos din punct de vedere financiar pentru electrificarea Rusiei. „Lampa lui Ilici” despre care am învăţat în şcoală a fost o altă minciună a propagandei bolşevice.
Majoritatea masonilor din întreaga lume susţineau regimul de violenţă al sovieticilor. Colaborarea cu bolşevicii a continuat.

Mulţi masoni francezi au oferit ajutorul lor comuniştilor sovietici.
Un aspect mai puţin cunoscut este faptul că masonii bolşevici aveau nevoie de sacrificii umane în ritualurile pe care le făceau.

„Din dispoziţia lui Lenin, aceştia au sacrificat oameni către demonul Molok, aşa după cum relatează fostul lider Georges Solomon, care a părăsit tabăra bolşevicilor (el chiar a scris cartea „Printre cârmuitorii roşii”, apărută la Stockholm în 1930 – nota T. F.) Cum realizau comuniştii masoni sacrificiile lor ritualice către Molok?

La cartierul general al securităţii – Ceka din Kiev – în 1920 exista o cameră care avea un bazin, altă dată plin cu caraşi roşii. Acest bazin era umplut cu sângele rezultat din sacrificiile umane. De-a lungul pereţilor erau amplasate cârlige de care erau atârnate corpurile umane.

 Pe umerii ofiţerilor erau scrijeliţi epoleţi, iar pe piepturile creştinilor cruci. Unii erau jupuiţi, iar carcasele lor lăsate atârnate în cârlige. Pe o masă era un vas cu alcool în care se afla capul tăiat al unui om. Capul aparţinea unui grevist, un bărbat frumos trecut de 30 de ani” (5).

În 1932, Marele Orient s-a întrunit în Convenţia extraordinară de la Paris, unde preşedintele Gason Bergler a afirmat: „Ni s-a raportat personal de către fratele Radek din Marele Orient din Rusia faptul că guvernul sovietic intenţionează să menţină o legătură strânsă cu francmasoneria mondială, şi ni se solicită totodată să îi influenţăm pe fraţii americani să facă tot ceea ce le stă în putinţă pentru a determina guvernul Roosevelt să recunoască puterea sovietică.

Reprezintă o datorie morală pentru noi aceea de a-i susţine pe fraţii ruşi, şi împreună cu ei să continuăm lupta împotriva duşmanului comun” (6).
Vă mai prezint un scurt aspect al acestei colaborări în domeniul politicului, ascuns cu foarte mare grijă de cei interesaţi.

La începutul anilor ’30, Iagoda, devenit celebru ca director al NKVD-ului, se afla în America.

Era în strânse legături cu Kenneth Durand, şeful serviciului de spionaj înfiinţat de Thompson la New York. Acesta l-a pus în legătură cu Joseph Lash, membru al Partidului Comunist american.

În noiembrie 1932, Iagoda îi trimite o scrisoare „tătucului” Stalin, în care îl sfătuia să finanţeze campania electorală a lui F. D. Roosevelt, ceea ce s-a şi întâmplat. Iagoda a avut legături strânse şi permanente cu familia locatarului de la Casa Albă, cu Departamentul de Stat.

Timp de 10 ani şi-a cultivat aceste relaţii după care a fost numit director al NKVD!!!
La intervenţia masonilor francezi şi a lui Iagoda, la începutul anului 1933, Statele Unite au recunoscut puterea sovietică.

Surse:

Teodor FILIP
ne-cenzurat.ro prin Basarabia literara

si:
1. almeea.com;
2. agero-stuttgard;
3. ziua.ro;
4. W. Churchill, „The World Crisis”, (Criza mondială), Vol. IV, p.72-73;
5. Aleksei Shiropayev, „Închisoarea neamului”, Moscova, 2001, p.71;
6. Oleg Platonov, „Istoria secretă a francmasoneriei”, Vol.II, Moscova, 2000, din ziarul electronic Necenzurat.

28/01/2014 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | 8 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: