În timpul celei mai tragice Pandemii din istorie, românii nu au stat acasă, s-au dus la Alba Iulia să-și recâștige țara !

 

 

 

 

 

 

 

 

Gripa spaniolă și Marea Unire! Românii s-au adunat la Alba Iulia în timpul celei mai tragice Pandemii din istorie. Nu au stat acasă!
  
S-au împlinit 100 de ani de la încetarea pandemiei de gripă spaniolă, considerată cea mai tragică din istorie.

Conform informațiilor oficiale, această pandemie (declanșată în 1918) a infectat aproximativ 500 de milioane de oameni în întreaga lume (o treime din populația planetei) și se estimează că a provocat moartea a 50-100 de milioane de oameni scrie jurnalistul Miron Manega în http://www.certitudinea.ro. 

Printr-o stranie coincidență, tocmai în anul acesta, care marchează și centenarul Tratatului de la Trianon, a izbucnit o altă pandemie, ale cărei consecințe finale nu le cunoaștem: pandemia de COVID 19.

Primele focare ale Gripei Spaniole au apărut în Europa, Statele Unite și în anumite părți din Asia, iar virusul s-a răspândit rapid pe toată planeta. În România a produs 100.000 de victime.

Merită menționat un detaliu cu semnificații istorice: Marea Adunare de la Alba Iulia, când s-a semnat actul Marii Uniri, s-a desfășurat sub spectrul acestui flagel îngrozitor.

Putem aprecia cât de mare a fost determinarea românilor de a împlini acest vis milenar, dacă au putut sfida instinctul de conservare și pericolul morții, numai pentru a fi prezenți la acest eveniment.

De altfel, majoritatea celor care au absentat de la Adunarea Naţională au dat vina pe molima aceasta teribilă, căreia i-au căzut victime sociologul și filosoful Max Weber, pictorul Gustav Klimt, scriitorul Guillaume Apollinaire, fiica afaceristului american William Randolph Hearst, prințul Eric al Danemarcei.

Pe Câmpul lui Horea unde a stat mulțimea, au funcționat  pe parcursul Adunării patru puncte sanitare, organizate de medicii orașului.

Boala aceasta, care nu a făcut discriminări de clasă socială, s-a manifestat puternic și în spațiul românesc: 100.000 de victime, printre care și generalul Eremia Grigorescu (a fost răpus de gripă spaniolă, la 19 iulie 1919).

Regina Maria a fost și ea printre românii care au contractat boala, dar a supraviețuit.

„Am fost bolnavă, foarte bolnavă – a povestit ea, ulterior.
Pe neașteptate, aproape fără să-mi dau seama, parcă m-a izbit ceva în spate și m-a pus jos, tocmai când lumea voia să petreacă cu mine. M-am îmbolnăvit oribil, dureros, așa cum n-am mai fost niciodată.
Au fost zile chinuitoare de febră și stare proastă, de slăbiciune, de înspăimântător delir și insomnie, de am crezut că o să-mi ies din minți. Deci așa arată faimoasa gripă spaniolă! […] Văzându-i pe alții murind în jurul meu, toată lumea tremura pentru mine”.

Marea Adunare de pe Câmpul lui Horea de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 n-a fost doar o binemeritată festivitate a împlinirii unui vis milenar.

A fost ea însăși o luptă, o confruntare, o înfruntare a unui dușman teribil și nevăzut, care făcuse deja mii de victime: gripa spaniolă.

La 1 Decembrie 1918, românii „n-au stat acasă”. S-au dus la Alba Iulia, să-și recâștige țara !

 
 
 

Publicitate

Ungaria a fost primul stat din Europa care a legiferat măsuri antisemite, în timp ce refuzul guvernului român de a-și preda evreii poate fi considerat ca unul din marile acte de rezistență din Europa, într-un moment când Germania se afla în culmea puterii sale

 

 

Foto: Mareşalul Antonescu şi Hitler

Dr. ISRAEL GUTMAN (Israel): „Refuzul guvernului Antonescu de a-și preda evreii poate fi considerat unul din marile acte de rezistență din Europa”.

În Decembrie 1986 apărea în Ungaria, la Budapesta, o carte monumentală, ISTORIA TRANSILVANIEI în 3 volume, însumând cca. 2.000 pagini, editată de Academia de Științe din Budapesta.

Ca redactor semna ministrul Culturii de la vremea aceea, Bela Doepecz.

Această carte, pusă în slujba revizionismului unguresc, fiind publicată sub egida unui for oficial (Academia de Științe din Budapesta) și prezentată publicului de un membru al guvernului (ministrul Culturii), reprezenta, în fapt, punctul de vedere oficial – atât științific, cât și politic – al Ungariei. 

Indignat de apariția acestei uriașe mistificări propagandistice, scriitorul evreu din România, Oliver Lustig (1926-2017), a ripostat ferm, în mai 1987, printr-un amplu articol publicat în „Magazin Istoric”.

Precizăm că Oliver Lustig a fost unul din supraviețuitorii lagărului de exterminare de la Auschwitz și autor al mai multor cărți despre Holocaust și despre cel de-al Doilea Război Mondial. Prezentăm un fragment din articolul amintit, intitulat „Denaturări și falsificări care jignesc și profanează memoria victimelor terorii horthyste”(Miron Manega)

DENATURĂRI ȘI FALSIFICĂRI CARE JIGNESC ȘI PROFANEAZĂ MEMORIA VICTIMELOR TERORII HORTHYSTE

Terminând de citit cartea Istoria Transilvaniei,recent apărută la Budapesta, mă văd silit să constat cu amărăciune și indignare că, în ciuda înaltului for – Academia Ungară de Științe – care a patronat-o, ea se abate cu o consecvență demnă de o cauza mai nobilă și de la probitatea științifică, și de la etică istoriei […].

Ungaria a fost primul stat din Europa care a legiferat măsuri antisemite.

[…] Nu-mi venea să cred, nu puteam să concep că, într-o carte ce se pretinde de istorie, apărută sub egida Academiei Ungare de Științe și din al cărei colectiv redacțional face parte un membru marcant al guvernului de la Budapesta, se consemnează pur și simplu exterminarea unei întregi populații, fără să se dea acestei crime odioase nici un fel de caracterizare, fără să se facă cea mai vagă referire la cauzele care au generat-o, fără să se spună un singur cuvânt de condamnare la adresa făptuitorilor.

Înainte de toate trebuia – și trebuie – spus răspicat, fără ocolișuri, că aplicarea „soluției finale”, cu alte cuvinte „rezolvarea definitivă a problemei evreiești în stil horthyst” a fost urmarea directă a politicii fasciste, șoviniste, rasiste și antisemite, promovată de regimul lui Horthy.

De altfel, mai marilor acestui regim le plăcea să se mândreasca – și nu fără temei – că în perioada de după primul război mondial, Ungaria a fost primul stat din Europa care a legiferat măsuri antisemite […]

În 1938 a apărut din nou o lege antievreiasca, purtând titlul nevinovat:

„Asigurarea mai eficientă a echilibrului vieții sociale și economice”, menite să limiteze accesul evreimii la viață economică și socială din Ungaria.

Peste numai o jumătate de an, parlamentul ungar a adoptat o altă lege antievreiasca, care stabilea că trebuiau considerați evrei, alături de cei de religie izraelită, toți acei cetățeni unguri care aveau un părinte ori doi bunici de religie izraelită în momentul ori înaintea întrării în vigoare a legii.

Noțiunea de evreu a fost extinsă apoi prin legea din 1941 privind „apărarea rasei”.

Bazându-se pe această realitate, Endre Laszlo, numit de Horthy secretar de stat la Ministerul de Interne, într-o declarație difuzată la posturile de radio și reluată de întreaga presă ungară, a combătut vehement „concepția potrivit căreia problema evreiască ar fi apărut din nou (adică după 19 Martie 1944 – n.n.) ca rezultat al situației politice mondiale”.

El a subliniat că „unanimitatea societății ungare apărătoare a purității rasiale urgentează de aproape 25 de ani rezolvarea problemei evreiești.

Antisemitismul ungar nu este o politică lamodă, nu este copierea sau imitarea unor tendințe și idei actuale. Nu de un an-doi, ci de decenii întregi, că să spunem așa, prima în Europa, ungurimea a simțit pe propria piele, ce pericol catastrofal reprezintă creșterea în proporții tot mai mari a influenței evreiești.

De-a lungul unei lupte de decenii, s-a cristalizat convingerea că numai o rezolvare radicală poate duce la rezultatul definitiv și satisfăcător, dorit de ambele părți”.

„Convingerea noastră de nestrămutat – și-a continuat declarația primul colaborator al ministrului de interne horthyst – putem s-o sintetizăm astfel pentru neamul nostru ungar, evreimea este un element care nu este dorit, nici din punct de vedere moral, nici spiritual, nici fizic.

Conștienți de această descoperire, trebuie să căutăm acea rezolvare care departajează și elimină în întregime evreimea din viața ungurimii” […].

Este de-a dreptul curios că autorii Istoriei Transilvaniei, în timp ce despre holocaustul evreilor din nord-vestul României aflat sub ocupație horthystă n-au găsit de cuviință să scrie decât patru rânduri și jumătate, despre soarta evreilor din România s-au hotarât să scrie ceva mai mult: șase rânduri.

Autorii le-au folosit din plin pentru a spori confuziile, a continua cu mistificările și denaturările.

Pentru a înțelege mai bine jocul periculos al falsificării istoriei la care se dedau autorii acestei improvizații istorice, e necesar să reproducem un citat anterior, care arată viziunea pe care doresc s’o acrediteze.

Potrivit autorilor, după dictatul fascist de la Viena, a început așa-numita „politică de reciprocitate față de naționalități; la expulzari s-a răspuns cu expulzări de cealaltă parte, la internări cu internări, la închidere de școli s-a răspuns cu închidere de școli,creîndu-se o totală nesiguranță a soartei românimii din Nord, respectiv a maghiarimii din Sud”.

Se încearca, așadar, să se sugereze cititorilor existența unui paralelism între situația din nordul și sudul Transilvaniei. Dar o asemenea încercare este mai mult decât revoltătoare.

Când și unde, în care comună din sudul Transilvaniei au fost măcelăriți   oameni nevinovați – femei gravide și mame cu copii la sân, bărbați în floarea vârstei și bătrâni de-a valma – așa cum s-a întâmplat în nordul Transilvaniei, în noaptea de 13 spre 14 Septembrie 1940, în comuna Ip?

Când și unde, în care comună din sudul Transilvaniei a avut loc un masacru asemănător celui săvârșit de horthyști la 9 Septembrie 1940 în comună Trăznea  ?

Când, unde, în ce comune din sudul Transilvaniei s-au comis asemenea crime cutremurătoare ca acelea săvârșite de horthyști la Moisei, Sărmaș sau Leordina?

Autorii încearcă să lanseze ideea unui paralelism și în atitudinea față de evrei.

O anunță lapidar, ca pe un lucru care, chipurile, este firesc: „Poliția fascistă a mers mână în mână de ambele părți (adică și în nordul și în sudul Transilvaniei – n.n.) cu antisemitismul”.

Urmează apoi fraza pe care am reprodus-o la începutul articolului, în carte autorii înfățișează, în cele patru rânduri și jumătate, tot ce le-au dictat inima și conștiința să scrie despre exterminarea evreilor din Nordul Transilvaniei cotropit.

O logică elementară ar fi pretins ca, în continuare, să se arate ce s-a întâmplat în sudul Transilvaniei pentru a susține ideea lansată privind similitudinea „în ambele părți”.

Autorii sacrifică însă, fără remușcări, orice logică și, spre stupoarea cititorului, nu fac nici cea mai mică referire la starea de lucruri din sudul Transilvaniei, ci sar, fără nicio legătură, la situația evreilor din întreaga Românie.

Firește, autorii au făcut acest salt pentru că n-au avut tăria să consemneze adevărul istoric: în sudul Transilvaniei, sub regimul lui Antonescu, viața nici unui evreu n-a fost periclitată.

În timp ce evreii din Cluj, din Oradea și Satu Mare, din toate orașele și satele Transilvaniei de Nord au fost strânși și, toți, până la ultimul bătrân, până la ultimul sugar, au fost mânați sub amenințarea baionetelor horthyste spre crematoriile și camerele de gazare din Birkenau-Auschwitz, evreii din Turda și Alba Iulia, din Arad și Timișoara, n-au purtat nici măcar steaua galbenă.
Mai mult, aceste orașe, ca de altfel orașele din întreaga Românie, au oferit adăpost sigur tuturor evreilor din nordul Transilvaniei – și chiar din orașele Ungariei – care au reușit să evadeze din ghetouri și să fugă în România.

Autorii susțin că „în timpul celui de al doilea război mondial – potrivit aprecierilor – în România, mai ales la est de Carpați, au fost asasinați cca 337.000 de evrei”.

Este bine cunoscută, frecvent citată în literatură de specialitate, telegrama din Budapesta expediată la Berlin, în care Veesenmayer raportează:

„… Din cercurile consulatului general român din Cluj s-a aflat că evreii din Ungaria refiugiați în România sunt tratați acolo ca refugiați politici, urmând a li se înlesni de către guvernul român emigrarea în Palestina”.

Poporul român, împotriva „soluției finale”

În discuție este acum Istoria Transilvaniei, falsurile și denaturările pe care le conține, nu destinul evreilor sub regimul lui Antonescu.

Totuși, pentru că autorii ei au făcut o asemenea apreciere, câteva precizări se impun.
Nu este prima dată când autori din Ungaria, cu o simplă trăsătură de condei, trec în totalitate numărul evreilor din nord-vestul României căzuți victima aplicării în stil horthyst a „soluției finale” în seama regimului antonescian.

Trebuie arătat că, în România de sub autoritatea guvernului român, în cadrul granițelor stabilite în vara lui 1940, în ciuda marilor și repetatelor presiuni ale Berlinului, „soluția finală” nu s-a aplicat.

Profesorul universitar Dr. Israel Gutman din Israel, într-un referat întitulat „Situația evreilor din România pe fondul Europei cucerite sau dominate de naziști”, arată că planurile naziste de a-i deporta pe evrei din România în lagărele de exterminare din Polonia au întâmpinat „o opoziție energică din partea poporului român și a autorităților românești, inclusiv a guvernului și dictatorului Ion Antonescu…

Refuzul lor de a-i preda pe evrei a crescut cu timpul și această rezistență este factorul care a salvat majoritatea evreilor români de <soluția finală> de concepție nazistă.

Mi se pare că aceasta nu a fost doar consecință unor poziții oportuniste și a schimbărilor de front, ci, în mare măsură, și în parte în mod decisiv, rezultatul deosebirilor de poziții și concepții care existau între Germania nazistă și România de sub dictatură lui Antonescu în privința evreilor”.

Potrivit documentelor originale aflate în arhiva Iad Vashem-ului din Ierusalim, la 15 septembrie 1942, Hauptsturm-fuehrer-ul Gustav Richter, sosit la București ca specialist în „problemele evreiești” al Berlinului, semnează planul german de deportare a evreilor din România.

Nerăbdător, Bukarester Tageblatt, editat de legația germană din București, anunța că, în cursul anului 1942, vor fi evacuați evreii din sudul Transilvaniei și Banat, iar în anul viitor toți evreii din vechiul regat vor fi deportați, așa încât nu va mai exista nici un evreu în România.

Ziarul afirmă, sigur de informațiile pe care le deținea, că „România va servi de astă dată drept exemplu pentru alte țări”. Intenția de deportare devenind publică, un val de proteste ale celor mai diferite cercuri politice, economice, culturale și religioase din România au început să-și facă simțită presiunea.

Într-un protest al Românilor din sudul Transilvaniei și din Banat – intelectuali, comercianți, industriași și meseriași – înaintat Ministerului de Interne de la București – se spunea:

„Oricare ar fi concepția noastră despre evrei, suntem creștini și oameni și noi, care am suferit atât sub dominația ungară și care știm cât suferă astăzi ai noștri sub aceeași dominație, ne cutremurăm la gândul că cetățenii unui stat ar putea, fără nici o vină, să fie despuiați de tot avutul lor și alungați din țara în care s-au născut și în care zac de secole osemintele părinților, bunicilor și străbunilor lor”.

Planul de deportare n-a putut fi pus în aplicare. A eșuat.

În același studiu intitulat „Situația evreilor din România pe fondul Europei cucerite sau dominate de naziști”, Dr. Israel Gutman din Israel trage următoarea concluzie:

„Dacă considerăm Stalingradul ca eveniment hotărîtor în istoria celui de al doilea război mondial, un moment care marchează începutul sfârșitului dominației naziste în Europa, atunci refuzul guvernului român de a-și preda evreii poate fi considerat ca unul din marile acte de rezistență din Europa, într-un moment când Germania se afla în culmea puterii sale” […].

Oliver Lustig

Text publicat în bilunarul CERTITUDINEA 

 

 

Mihai Eminescu si Mihail Manoilescu, doi mari români fondatori ai Braziliei moderne

 

 

 

 

 

 

 

Stiați pe ce carte se bazează economia braziliană performantă? Pe cartea Teoria protecționismului și a schimbului internațional, scrisă de românul Mihail Manoilescu, pe la 1929.

Nu sînt fantezii, însuși Jerônimo Moscardo de Souza, fost ambasador al acestei ţări în România, a făcut la modul cel mai oficial în 2003, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa  din partea Academiei Române, o declaraţie cel puţin descumpănitoare.

 

 

Iată declarația sa:

„În privința economică, se credea că suntem condamnați să rămânem o țară agrară, ca și România la un moment dat. Dar a dat Dumnezeu să existe un mare român, fost ministru de Externe al țării dumneavoastră și un economist de talie mondială: Mihail Manoilescu.

După traducerea, în 1932, a lucrării sale geniale, Noua teorie a protecționismului și schimbului internațional, aceasta a fost până în ziua de azi inspiratoarea dezvoltării economice a Braziliei. L-am avut pe președintele Vargas, care a condus Brazilia timp de 15 ani, exact în perioada lui Manoilescu, marele său mentor.

A urmat președintele Kubitschek, constructorul orașului Brasília, al cărui principal ministru, Furtado, a fost, de asemenea, un mare discipol al economistului român. În fine, chiar și președintele actual al Braziliei este, într-o oarecare măsură, unul dintre discipolii marelui român.

Prin Manoilescu, responsabilii brazilieni și-au clarificat originile inegalității, rolul proiectelor de dezvoltare industrială, raporturile dintre industrie și agricultură, dintre exporturi (ieftine) și importuri (scumpe) etc.

Astăzi, Manoilescu este considerat unul dintre fondatorii Braziliei moderne.“

 

 

 

 

 

Ambasadorul Moscardo de Souza

Jurnalistul Miron Manega, care a investigat afirmația ambasadorului brazilian, ne împărtășește ce a descoperit: Mihail Manoilescu unul dintre cei mai mari economiști români, fost Guvernator al Băncii Naționale, a încorporat într-o celebră lucrarea de-a sa, „Noua teorie a protecționismului și schimbului internațional”, Teoria Statului Organic a lui Eminescu.

Prima reacție la o astfel de știre poate să fie cea de neîncredere. Vorba aia, Eminescu a fost poet. Ce treabă ar avea el cu avântul economic al unui stat modern?!

Ei bine, Eminescu a fost și jurnalist, a fost și sociolog, chiar și politician…

Asadar, Mihail Manoilescu, unul dintre cei mai mari economişti români, fost guvernator al Băncii Naţionale, a încorporat într-o celebră lucrarea de-a sa, intitulată ,,Noua teorie a protecţionismului economic internaţional”, studiul lui Mihai Eminescu, ,,Teoria Statului Organic”. Cartea lui Manoilescu, publicată în anul 1932, după ce a fost tradusă în portugheză, ajunge în Brazilia, unde devine curs universitar, apoi, din anii ’70 ajunge program economic al ţării, iar în perioada 2000-2012 aplicarea ideilor din ea transformă radical Brazilia, generînd o creştere economică spectaculoasă…

Pe 15 aprilie 2016, BNR a lansat trei monede, din aur, argint și cupru, celebrând trei personalități ale perioadei interbelice. Una dintre acestea este Mihail Manoilescu.

Emisiunea numismatică a fost criticată de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” și Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington.

BNR nu a avut însă nicio reacție până când Ambasada SUA nu s-a declarat „dezamăgită” de comemorarea unui „nazist”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BNR a afirmat că emisiunea numismatică lansată în luna aprilie 2016 face parte dintr-un proiect, inițiat în anul 2015, de prezentare a istoriei BNR și a personalităţilor care au ocupat de-a lungul anilor demnitatea de guvernator al acesteia.

Demersul  vizează marcarea activității a trei dintre guvernatorii băncii centrale la împlinirea unui număr semnificativ de ani de la naștere – 175 de ani de la nașterea lui Ion I. Cîmpineanu, 140 de ani de la nașterea lui Ion Lapedatu și 125 de ani de la nașterea lui Mihail Manoilescu, cei trei ocupînd demnitatea de guvernator în perioade istorice diferite.

Includerea în emisiunea numismatică a lui Mihail Manoilescu, care a deținut demnitatea de guvernator al BNR în anul apogeului Marii Crize Economice (1931 – n.r.), într-un context global și european caracterizat de transformări profunde, a vizat exclusiv activitatea sa în fruntea băncii centrale și cea în domeniul cercetării economice și financiare la nivel mondial.

 BNR a anunțat că pe viitor, pentru a evita „situațiile regretabile”, va colabora cu instituții reprezentative. A fost un răspuns diplomatic fără consecințe, pentru că pe 16 mai colecția se afla încă la vânzare, în toate sucursalele BNR.

 

Cine a fost Mihail Manoilescu ?

 

Nascut la 9 decembrie 1891 ,in orasul Tecuci   a fost un publicist, gânditor economic și politic, politician român dintr-o veche familie aristocratică.

A decedat in ziua de  30 decembrie 1950,in închisoarea comunista de la Sighet.

În 1910, tânărul Manoilescu a reușit să intre primul la Școala de Poduri și Șosele din București, pe care a absolvit-o ca șef de promoție (la fel ca și tatăl său) în 1915.

În 1929, Manoilescu  a publicat la a editura Giard, în colecția „Bibliothèque Économique Internationale”, prima versiune a operei sale fundamentale La théorie du protectionisme et de l’echange international (cu versiuni în italiană și engleză), lucrare cu care s-a afirmat în gândirea economica a vremii.

A fost guvernator al B.N.R. în perioada 14.07.1931 – 27.11.1931. În aceasta calitate, s-a opus dorintei regelui Carol al II-lea de a salva Banca Marmorosch-Blank de la faliment prin interventia B.N.R. , atitudine care i-a adus destituirea din functie.

În iulie 1940, Manoilescu a fost desemnat ministru de externe în guvernul  condus de Ion Gigurtu, calitate oficială in care el a trebuit să semneze, la 30 august 1940, Dictatul de la Viena, prin care Germania și Italia au acordat Ungariei o importantă parte a Transilvaniei.

Pe 12 octombrie 1944, la puțin timp după începutul ocupației sovietice, Manoilescu a fost întemnițat fără proces, timp de 14 luni. După eliberare, în perioada decembrie 1945 – decembrie 1948 Manoilescu și-a oferit experiența în economie noilor autorități comuniste.

A fost arestat din nou în decembrie 1948 și întemnițat fără a fi judecat (!!!).

A fost deținut în închisorile de la Jilava, Ocnele Mari și Sighet, fiind grav bolnav, iar la Sighet (”închisoarea elitelor”) a murit la sfârșitul lui 1950. Adevarata cauza a mortii sale a ramas necunoscuta.

A fost aruncat într-o groapă comună, nu se știe unde, la fel ca Iuliu Maniu și alți reprezentanți ai elitei politice și intelectuale romanesti.

Deși fusese omorât de multă vreme, ani de zile autoritățile au refuzat să le spună rudelor despre soarta lui. Abia în 1958, familia a fost anunțată de moartea sa.

Este recunoscut rolul gândirii sale în stabilirea strategiilor de dezvoltare economică, în special în Brazilia, şi, în consecinţă, după cum afirmă B. Fausto: “e cujas idéias foram uma espécie de Bíblia para boa parte dos industriais brasileiros, (ideile lui au fost un fel de Biblie pentru cea mai mare parte a industriaşilor brazilieni)” (Fausto B, ,,Estado novo no contexto internacional”, în: Pandolfi D (ed.) Repesando o Estado Novo. Rio de Janeiro: Ed. Fundação Getulio Vargas, 1999, p. 18).

O apreciere similară nu întâlnim în exegeza românească, foarte reticentă, de altfel, faţă de accentuarea originalităţii şi contribuţiei româneşti la dezvoltarea ştiinţei. Teoria lui Manoilescu despre decalajul de dezvoltare dintre societăţile industrializate şi agrare s-a constituit ca răspuns la teoriile evoluţioniste despre modernizare.

Opera lui Manoilescu a fost importantă, în spaţiul iberic şi în Brazilia deoarece doctrina sa economică a oferit argumente industriaşilor din Brazilia de a recurge la protecţionism drept cale de dezvoltare a economiei în aceste zone.

Se consideră că ideile sale au stat la baza constituirii organizaţiei Economic Commission for Latin America (ECLA). Doctrina lui Manoilescu a cunoscut reacţii critice din partea unor autori din America Latină, dar el a continuat să fie prezent în spaţiul iberic prin publicarea lucrărilor sale, de pildă, în Chile, “Productividad del trabajo y comercio exterior,” Economía, VIII, 22-23, 1947.

În analiza economică, Manoilescu a plecat de la premisa decalajului de productivitate a muncii din societăţile agrare faţă de ţările industrializate, încât el susţine că productivitatea în industrie este superioară celei în agricultură, printr-un raport de patru la unul, deoarece valoarea capitalului pe lucrător în industrie este mult mai mare a decât celui în agricultură.

In acest caz, ţările industriale, cu o productivitate naţională superioară câştigă în relaţiile comerciale internaţionale pe seama ţărilor agrare din cauza productivităţii muncii lor mai scăzute.

De aceea, se impune dezvoltarea industrială a ţărilor agricole prin o politică de protecţie a propriilor materii prime faţă de comerţul internaţional.

Peste decenii, această teză a savantului român avea sa fie dezvoltată în scrierile teoreticienilor dependenţei şi ai subdezvoltării.

Manoilescu a demonstrat, în lucrările sale teoretice referitoare la schimbul internaţional, că ştiinţa economică clasică a fost falsă şi tendenţioasă, fiindcă preconiza o diviziune a muncii şi a producţiei care împarte popoarele în industriale şi agricole.

El arăta că ştiinţa de import este falsă şi tendenţioasă având ca substrat tendinţa de exploatare a popoarelor agricole. Philippe C. Schmitter, după ampla analiză a corporatismului din lucrările lui Manoilescu, desprinde concluzia că acesta, aşa cum este descris de savantul român, nu este sinonim cu conceptul de ,,fascism”.

Acum, cand  teoria lui Eminescu despre Statului Organic, dezvoltată de Mihail Manoilescu în „Noua teorie a protecționismului și schimbului internațional”, a ajuns să fie program economic de succes al unei țări cu o suprafață aproape cât a Europei, ne-am putea întreba de ce nu o aducem în dezbaterea publică din România și apoi să o folosim pentru progresul economic al țării ?

 

Surse: http://www.cunoastelumea.ro/mihail-manoilescu-fondator-al-braziliei-moderne-ucis-de-comunisti ; http://www.worldwideromania.com/2016/08/18/ambasadorul-braziliei-i-a-multumit-lui-eminescu; https://ro.wikipedia.org ; certitudinea.ro