CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Gândul zilei

 

 

 

 

”Constatam mai înainte de toate ca românii nu sunt nicăiri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor.

Căci dacă astăzi se mai ivește câte un neamț singular care caută sa ne aduca de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieste el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanță.

Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români și punctum.

Nimeni n-are să ne-nvețe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruși ne-ar ademeni să ne facem nemți sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flatati să ne contopim cu nația maghiară, toate acestea sunt iluzii de școală; limba și naționalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte și fără urmași a noastră, nu prin desnaționalizare și renegațiune.

A persecuta naționalitatea noastră nu însemnează însa a o stinge, ci numai a ne vexa și a ne învenina împotriva persecutorilor. S-apoi ni se pare că nici un neam de pe fața pământului nu are mai mult drept sa ceara respectarea sa decât tocmai românul, pentru ca nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure țările românești sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au vroit și să vorbească ce limba i-au plăcut.

Nu se va găsi o țară în care să nu se fi încercat de a face prozeliti din conlocuitorii de altă lege ori de altă limba; hughenotii în Franța, maurii în Spania, polonii față cu rutenii, ungurii cu românii – toți au încercat a câstiga pentru cercul lor de idei populațiile conlocuitoare și aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul privește c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, și nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia și trăiesc nesupărați în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanții, evreii, toți sunt față și pot spune dacă guvernele românești au oprit vro biserică sau vro școală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.

Ni se pare deci că pe pamânturile noastre strămoșești, pe care nimene nu le stăpâneste jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba și biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.”

 

 

Mihai Eminescu

 

 

(Curierul de Iași, noiembrie 1876, reprodus din volumul Tudor Nedelcea, Eminescu istoricul, Fundația „Scrisul Românesc”, 1998)

 

 

Tot mai citesc măiastra-ți carte”, în Grădina Mare | Obiectiv ...

  Foto: Poetul nepereche al românilor, Mihai Eminescu, născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850- d. 15 iunie 1889, București, jurnalist, prozator, membru post-mortem al Academiei Române.

 

 

 

Este considerat de criticii literari poetul naţional al României, fiind supranumit „luceafărul poeziei româneşti”, dar şi cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească.

 Erudit prin complexitatea cunoştinţelor acumulate (a studiat filosofia, dreptul, medicina, a fost interesat de economie, sociologie şi alte discipline), a avut un real succes în cariera de jurnalist, articolele sale de critică literară, socială şi politică fiind publicate în „Timpul” şi „Curierul de Iaşi”.

Întreaga sa activitate de ziarist a fost pusă în slujba dreptului la existenţa naţională a poporului român, susţinând în articolele sale cauza românilor din Transilvania, Bucovina și Basarabia.

Publicistica politică a lui Eminescu poate fi considerată drept „cel mai bun manual de jurnalism naţional”.

Boala şi moartea sa prematură (a decedat la numai 39 de ani) au întrerupt ascendenţa unui talent care abia atunci ajungea la maturitatea creaţiei sale şi care avea potenţialul de a deveni cu adevărat un poet de talie mondială.

Asupra bolii şi morţii sale, circumstanţele nu au fost nici până astăzi pe deplin elucidate. Mihai  Eminescu s-a stins din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse, în casa de sănătate a doctorului Şuţu.

A fost înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul său a fost  dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” (1932), G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„.

09/04/2020 Posted by | ROMANII DESPRE ROMANI | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CLOSETELE VOIEVODALE ÎN ISTORIA NOASTRĂ

 

 

 

Imagini pentru wc uri în evul mediu photos

 

 

WC-URI VOIEVODALE ȘI O BOMBĂ CU CĂCAT DE LA MEDIAȘ

 

Cea mai veche mențiune a unui loc destinat excreției în spațiul românesc datează din 1509, când nepotul lui Țepeș, Mircea Miloș a cumpărat ”verigi pentru ieșitoare”.

Cel mai probabil era vorba de balamale sau o încuietoare pentru ușă (am scris mai multe despre catastiful lui Mircea Miloș aici).

La 1509 ”ieșitoarea” era o gaură în pământ, înconjurată de trei pereți cu un acoperiș și o ușă, așa cum există cu sutele de mii încă în gospodăriile românești din ziua de azi.

”Ieșitorile” nu prea fac obiectul mențiunilor documentare, cam greu de scris o istorie amplă a lor.

Miron Costin povestește că în 1620 boierii Șeptilici și Dumitru Goia au fost decapitați de voievodul Alexandru Iliaș pentru vina de a-l fi ucis pe voievodul anterior – după decapitare trupurile celor doi boieri au fost aruncate în ”umblătoare”.

O pedeapsă simbolică extremă: corpurile celor doi în loc să fie înmormântate creștinește sunt echivalate cu materiile fecale.

”Și cu cale le-au făcut, că după scârnave fapte scârnave morți vin” concluzionează cronicarul. Pedeapsa pare să fie de inspirație otomană unde era practicată mai des.

În cetăți sau mănăstirile înconjurate cu ziduri– mai ales pentru uzul fețelor nobile – existau latrine ceva mai elaborate: mici balcoane acoperite, dotate cu o gaură în podea îndreptată spre șanțul ce înconjura de obicei astfel de construcții.

Astfel de umblători sunt atestate la Brâncoveni, Putna, Cetatea Albă, Cetatea Neamțului, Probota, Soroca, Sucevița.

Secretarul lui Brâncoveanu, del Chiaro, notează că românii preferau latrinele exterioare și nu prea erau de acord cu oala de noapte, preferând să se îmbrace ca să meargă iarna la umblătoare, chiar cu riscul de a se îmbolnăvi.

Contele de Saint-Simon vorbește în memoriile sale de un nobil francez care stătea la masă pe ”scaunul cu gaură” sub care se găsea oala de noapte: ce băga în gură în cantități impresionante elimina pe loc fără să se deranjeze.

În sfârșit, o relatare germană din 1705 despre asediul orașului Mediaș de către curuți amintește că o ghiulea a asediatorilor a nimerit într-o umblătoare împrăștiind materii fecale peste tot, ceea ce l-a făcut pe un român să exclame:

”Batye te Dumne Zeu, vess csche facsche akum Kuruczi, puschke schu ku kakat!” (”Bată-te Dumnezeu, vezi ce face acum curuții, pușcă și cu căcat!”).

Fraza asta românească transcrisă de un german îmi amintește de una similară cam din aceeași perioadă, cuvintele cu care i-a întâmpinat căpitanul Ilie Birt de la Brașov pe niște funcționari sași: ”Kekemesch en gurre la woy!”

Pe scurt: românii medievali știau de nevoia unei minime igiene, construiau instalații destinate menținerii acestei igiene conform tehnologiei vremii, exista o separare clară între spațiul de locuit și spațiul destinat excreției, acesta din urmă asimilat cu toxicitatea și înjosirea, ”scârnav”.

Însăși vechea denumire – ieșitoare, umblătoare – este aluzivă și face trimitere la o eliminare asupra căreia nu are rost să se insiste prea mult.

 

Sursă informații: Maria Magdalena Székely, Ieşitorile în lumea românească medievală şi premodernă, Studii şi Materiale de Istorie Medie (SMIM) XXXV:293-327

 

https://historice.ro/wc-uri-voievodale-si-o-bomba-cu-cacat-de-la-medias/

22/09/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Un comentariu

Miron Costin, Cronica țărilor Moldovei și Munteniei, 1677 (cu un dicționar latin-român)

 

 

 

 
 

  Marele cărturar  moldovean Miron Costin (n. 30 martie 1633 – 1691), a fost fiul hatmanului Iancu Costin şi al Saftei, din cunoscuta familie de boieri a Movileştilor .

A fost un mare reprezentant al culturii româneşti din secolul al XVII-lea, un om de o aleasă cultură si  un adevărat poliglot, posedând în aceeaşi măsură limbile română, polonă, ucraineană, slavă veche şi latină.

Îndeplinind multe funcţii pe lângă domnii moldoveni, M. Costin a fost martor şi în acelaşi timp participant, la multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte le-a reflectat în cronica sa.

Miron  Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală …

Principala sa operă este “Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-voda  încoace de unde este părăsit de Ureche , vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron Costin, vornicul de Ţara de Jos, în oraş Iaş, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea mîntuitorului lumii Iisus Hristos, 1675 meseţă …dni“.

O altă remarcabila  lucrare a sa este “Cronica Moldovei şi a Munteniei“, scrisă în 1677.

In ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat la opera sa  intitulata “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor“.

Erudit, cunoscător de limbi străine și conștient de rolul culturii în evoluția statelor, Costin a trecut în eternitate lăsând posterității o operă valoroasă atât din perspectivă istorică, documentară, cât și din punct de vedere literar.

Activitatea dregătorului, a diplomatului ce se remarcă prin patriotism și ură împotriva asupritorilor nației sale, cunoașterea tuturor aspectelor politicii din vremea sa, experiența luptătorului s-au împletit cu preocupările cărturarului, ale istoricului devotat pământului strămoșesc și ale scriitorului deschizător de drumuri în literatura română

 

Blogul Tipărituri Româneşti (https://tiparituriromanesti.wordpress.com), 

având ca sursă: polona.plredă un fragment din lucrarea „Miron Costin, Cronica țărilor Moldovei și Munteniei, 1677 (cu un dicționar latin-român)” 

Traducerea după: Miron Costin, Opere alese, București, 1966

 

 

 

 

miron-costin-cronica-polona-1miron-costin-cronica-polona-2

 

„Despre limba volohă sau rumânească

Cea mai strălucită dovadă a acestui popor, de unde se trage, este limba lui, care este adevărată latină, stricată, ca și italiana. Am avut un ban de aramă găsit în pământ lîngă Roman, pe care erau foarte lămurite cuvintele acestea: hereditas romana, iar acum moldovenii numesc hereditas – herghelie, așa s-a stricat acea limbă în vremea îndelungată, care ce nu schimbă și nu strică pe lume?

Totuși, întreaga temelie a vorbirii și până astăzi se ține pe limba latină, și o parte din cuvinte stau neschimbate nici măcar cu o literă.

Cea mai mare parte însă a cuvintelor este la fel sau la început, sau la mijloc, sau la sfârșitul cuvântului; o parte însă mai mică, și substantive și verbe, au în sine împrumuturi din toate limbile vecine, dar mai mult din cea slavă, iar mai puțin din limbile ungurească și turcească. Înfățișez și o probă a acestei limbi:

 

 

 

 

 

miron-costin-cronica-polona-3

 

 

 

Substantive:

homo – omul
sanguis – syndzie (sânge)
caput – capul
mens – mynte
frons – frunte
scientia – szcynca (șțiința)
supercilia – sprinczene (sprâncene)
oculus – okiul
nasus – nasul
facies – faca (fața)
ora – gura
bacia – budza
lingua – limba
dentes – dincy (dinți)
mustax – mustaca (mustața)
barba – barba
pectus – pieptul
anima – inima”

17/02/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: