Cronicarul Miron Costin, marele reprezentant al culturii româneşti din secolul al XVII- lea

Miron Costin, cronicar al Moldovei  (1633 – 1691)

Mare reprezentant al culturii româneşti din secolul XVII. Miron Costin a fost fiul hatmanului Iancu Costin şi al Saftei din cunoscuta familie de boieri a Movileştilor din Moldova, s-a născut în 1633.

Deja în 1634 Iancu Costin cu întreaga sa familie a fost nevoit să se refugieze în Polonia, salvîndu-şi viaţa de mînia turcilor.

Aici ei au obţinut cetăţenia (indigenatul) polonez şi includerea în şleahta poloneză.

În timpul aflării în Polonia, viitorul cronicar, îşi face studiile la colegiul iezuit din oraşul Bar. Ajuns la maturitate, Miron Costin devine un om de o aleasă cultură, un adevărat politolog, posedînd în aceeaşi măsură limbile română, polonă, ucraineană, slavă veche şi latină.

Se întoarce în patrie abia la începutul anilor ’50, unde în scurtă vreme urcă virtiginos pe scara unor înalte dregătorii boiereşti pînă la cea de logofăt, pe care a ocupat-o din 1675 pînă la sfîrşitul anului 1683, cînd se retrage din activitatea de stat.

Îndeplinind multe funcţii pe lîngă domnii moldoveni, M. Costin a fost martor şi în acelaşi timp participant la multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte le-a reflectat în cronica sa.

În 1683, după înfrîngerea oastei otomane, M. Costin, ca participant la asediul Vienei  (în tabăra otomană) a fost făcut prizonier de către regele Poloniei Ian Sobieţki, care însă l-a miluit, punîndu-i la dispoziţie unul din castelele sale de lîngă oraşul Stryi, unde cronicarul a desfăşurat o activitate cărturărească timp de aproape doi ani.

După ce i s-a permis repatrierea, M. Costin nu a mai reuşit să capete încrederea domnului Constantin Cantemir, tatăl principelui cărturar Dimitrie Cantemir,  care printr-o învinuire neîntemeiată l-a condamnat la moarte în 1691.

Foto: Constantin Cantemir, domn al Moldovei în perioada 25 iunie 1685-13 martie 1693.

Uciderea lui Miron Costin

De departe însă, cea mai gravă și mai tragică decizie luată de vreun domnitor la beție a fost cea a lui Constantin Cantemir, tatăl cărturarului Dimitrie Cantemir, voievod al Moldovei (1685-1693) care a decis executarea marelui cronicar Miron Costin în 1691, fără nicio dovadă și în pofida realității, acuzat că ar fi complotat împotriva sa.

Fratele lui Miron, marele vornic Velicico Costin, într-adevăr conspirase împotriva domnului, dar fără știința lui Miron Costin. Rău sfătuit dar și sub influența vinului băut fără măsură, Constantin Cantemir ordonă executarea lui Miron Costin, fără să-i ofere acestuia prilejul să se dezvinovățească.

Faptă cu atât mai lipsită de omenie cu cât unul dintre fiii cronicarului urma să se căsătorească cu fiica domnitorului.

Ridicat de la conacul lui din Bărboși, Miron Costin a fost decapitat la Roman, în decembrie 1691.

Astfel sfârșea unul dintre marii erudiți ai românilor, un diplomat de excepție, cel care îi dăduse marelui vizir Ahmed Koprulu antologicul răspuns la întrebarea înaltului demnitar otoman dacă îi pare bine pentru cucerirea Cameniţei de la polonezi:

„Suntem noi moldovenii bucuroși să se lățască împărăția în toate părțile cât de mult, iar peste țara noastră nu ne pare bine să se lățască”. 

Confruntat cu grozăvia faptei sale, Constantin Cantemir a regretat profund uciderea lui Miron Costin, după mărturia altui mare cronicar, Ion Neculce: „Cantemir-vodă dup-aceea mult să căiè ce-au făcut și de multe ori plânge între toată boierimea și blăstăma pe cine l-au îndemnat de-au grăbit de i-au tăiat”.

 În afară de această prea neomenoasă faptă, Constantin Cantemir a intrat în folclorul popular grație unui cântecel ale cărui versuri făceau apel la domn să bea cât vrea el, dar să nu mai pună biruri greu de suportat: „Domnul la masă îi poftea/ Și cu cotnar îi cinstea/ Până ce îi îmbăta/ Boierii când închina/ Îi zicea: «Măria-ta, cu paharul îndesește/ Dar cu birul mai rărește»”.

M. Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală cărturărească.

Principala sa operă este “Letopiseţul Ţării Moldovei de la  Aron Voda încoace de unde este părăsit de Ureche , vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron Costin, vornicul de Ţara de Jos, în oraş Iaş, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea mîntuitorului lumii Iisus Hristos, 1675 meseţă …dni“.

Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite “zaciale“, şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între anii 1595-1661, încheindu-se cu relatarea morţii lui Ştefăniţă vodă Lupu şi înmormîntarea sa.

Înzestrat cu o înaltă măiestrie de povestitor, Miron Costin a rămas în primul rînd istoric, căutînd să-şi întemeieze opera sa istorică pe o largă bază documentară.

La elaborarea cronicii sale cărturarul a apelat pe larg la un şir de lucrări ale istoricilor transilvăneni şi polonezi: L. Topeltin, “Despre originea şi căderea transilvănenilor“, P. Piaseţki “Cronica celor mai mai însemnate evenimente din Europa (1568-1638)“, A. Guagnini, “Descrierea Sarmaţiei europene” etc. Î

Începînd cu evenimentele din 1633, M. Costin apelează frecvent la amintirile şi impresiile proprii, letopiseţul căpătînd într-o măsură oarecare un aspect de memorii, mai cu seamă cînd este vorba de domniile lui  Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan.

O altă operă a marelui cărturar este “Cronica Moldovei şi a Munteniei“, scrisă în 1677.

În cîteva mici capitole autorul descrie cuceririle romane în Dacia, precum şi un şir de vestigii ale culturii materiale ce atestă dominaţia romană în Bazinul carpato-dunărean; prezintă date convingătoare cu privire la originea latino-romanică a limbii materne, se opreşte succint la legenda despre Dragoş, la credinţele şi superstiţiile moldovenilor, înşiruie ţinuturile, rîurile şi oraşele Ţării Moldovei.

În timpul prizonieratului în Polonia, M. Costin a scris “Poiema polonă” în versuri (limba poloneză), în care proslăveşte originea romană a poporului său, deplînge soarta grea a contemporanilor săi sub dominaţie turcilor, exprimîndu-şi încrederea că vor fi în stare să izbîndească în lupta pentru libertate cu ajutorul regelui polon.

În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şi înaltă ţinută ştiinţifică, intitulată “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor“.

Opera constă din 17 capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova, despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi datinile moldovenilor etc.

Scopul urmărit de autor constă în a artăta originea nobilă romană a poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor numită limba română, care de asemenea este de origine latină.

Drept argumente, Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice, numismatice şi etnografice.

Miron Costin a continuat cronologic nu numai letopiseţul lui Grigore Ureche, ci şi unele dintre ideile de bază ale precursorului său. Dintre acestea face parte şi ideea originii romano-latine a comunităţii şi unităţii de neam a poporului său. Miron Costin a dezvoltat această concepţie în primul rînd în cunoscuta sa operă “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor“, scrisă prin anii 70-80 ai secolului XVII, precum şi două lucrări mai mici de limbă poloneză: “Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei” şi “Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească“.

Subiectul acestor din urmă două luări este acelaşi ca şi în lucrarea “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor“. Autorul încearcă să-i edifice pe vecinii noştri din partea de nord, polonezii, asupra originii moldovenilor şi a tuturor românilor, indiferent de ţara în care locuiesc.

Scopul principal pe care l-a urmărit Miron Costin în aceste lucrări, dar mai cu seamă în lucrarea monografică “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor“, era acela de a combate basna interpolatorului Cronicii lui Grigore Ureche, Simion Dascălul, şi de a arăta originea moldovenilor şi tuturor românilor din coloniştii aduşi de împăratul Traian în străvechea Dacie.

După cum demonstrează cu diverse argumente ştiinţifice Miron Costin, chiar numele arată pe descendenţii românilor de astăzi, adică contemporani cu el; ei “nu şi-au schimbat numele său, ce tot Romanus, apoi cu vremea şi după îndelungate veacuri, români pînă azi îşi zic“.

Acest scop este foarte clar formulat chiar în Predislovie:

“Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu, şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume şi români şi pînă astăzi, de unde şuntşi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de pămîntu…”

Pentru a ilustra cu cît mai multă convingere concepţia şi viziunea lui Miron Costin referitor la aceată problemă, aducem cîteva dintre cele mai reprezentative fragmente din lucrarea “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” –

“Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (enumărate şi caracterizate de Miron Constin mai sus:

“Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal” – A.E.), numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma.. tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi..“.

“Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobînditescu şi alte numere, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân.

Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, rară nu întrebăm: “ştii moldoveneşte?”, ce “ştii româneşte?” pre limba latinească… Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Românească“

“De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” reprezintă un adevărat simbol al conştiinţei latine şi al mîndriei originii romane de neam a poporului nostru.

Spiritul şi ideile din această operă au fost dezvoltate, căpătînd dimensiuni cu adevărat monumentale în operele lui Dimitrie Cantemir    şi prin intemediul acestuia, în lucrările cărturarilor Şcolii Ardelene de la hotarul secolelor XVIII-XIX.

Miron Costin este considerat în acelaşi timp drept unul din întemeietorii poeziei româneşti din Moldova. Lui îi aparţin asemenea opere poetice ca “Viaţa lumii“, “Stihuri de descălecatul Ţării Moldovei“, etc.

Miron Costin prin întreaga sa operă a adus o mare contribuţie la dezvoltarea culturii, istoriografiei, limbii, şi literaturii româneşti.

”De neamul moldovénilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor. Predoslovie, adecă cuvântare dintăi de descălecatul ţărâi cel dintăi şi a neamului moldovenescŭ” de Miron Costin

”Aşa toate neamurile suptŭ multe numere toate suntŭ. Ungurii: huni, maghiari, ugrii, iară sasii: dachii, saţii, goţii, masaghetii.

Şi acéstea nu toate numerile, numai unile dintr-însile ţi le-am însemnatŭ, pentru înţelesul numerilor mai lesne neamului şi acestor ţări, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românilor din Ardeal.

Aşa şi neamul acésta, de carele scriem, al ţărâlor acestora, numele vechiŭ şi mai direptŭ ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma.

Acest nume de la discălicatul lor de Traian, şi cât au trăit pănă la pustiirea lor di pre acéste locuri şi cât au trăitŭ în munţi, în Maramoroş şi pe Olt, tot acest nume au ţinut şi ţin pănă astăzi şi încă mai bine munténii decât moldovénii, că ei şi acum zic şi scriu ţara sa rumânească, ca şi românii cei din Ardeal.

Iară streinii şi ţările împrejur le-au pus acestŭ nume vlah, de pe vloh, cum s-au mai poménit, valios, valascos, olah, voloşin, tot de la streini suntŭ puse acéste numere, de pre Italiia, cărora zic vloh.

Apoi mai târziu, turcii, de pre numere domnului carile au închinat ţara întăi la turci, ne zic bogdani, munténilor cara-vlah, grecii bogdano-vlah, munténilor vlahos.

Că acestŭ nume, moldovan, ieste de pre apa Moldovei, după al doilea discălicatul aceştii ţări de Dragoşu-vodă.

Şi munténilor, ori de pe munte, muntean, ori de pe Olt, olteani, că léşii aşa le zic, molteani.

Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vréme, cu vacuri, cu primenéle au şi dobândescŭ şi alte numere, iară acela carile ieste vechiŭ nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân.

Cum vedem că, măcară că ne răspundem acum moldovéni, iară nu întrebăm: ştii moldovenéşte?, ce ştii românéşte?, adecă râmlenéşte, puţin nu zicem: sţis romaniţe? pre limba latinească.

Stă dară numele cel vechiŭ ca un teméi neclătit, deşi adaog ori vrémile îndelungate, ori streini adaog şi alte numere, iară cela din rădăcină nu să mută.
Şi aşa ieste acestor ţări şi ţărâi noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti numele cel direptŭ de moşie, ieste rumân, cum să răspundŭ şi acum toţi acéia din Ţările Ungureşti lăcuitori şi munténii ţara lor şi scriu şi răspundŭ cu graiul: Ţara Românească.

Şi acestŭ nume vlah de la turci şi de la greci ieste, de la némţi vallios, de la franţoji valahos, de la léşi voloşin, de la moscali şi de la rusi tot aşa voloşin şi de la unguri olah; acesta nume tot de pe vloh ieste şi vloh ieste italiianŭ, din care ţări a vlohului, adecă a Italiei, au pornitŭ Traian, împăratul Râmului, fără număr mulţime de norod şi i-au aşezatŭ în aceste ţări a Dachiei cei vechi.

Să fie acest nume vlah de pre Fleac hatmanul Râmului, precum scriu unii, basne suntŭ.

”Rămâne aici rândul a arăta de graiul şi slovele, de unde ieste izvorât, acestor ţări de care pomenim.

Precum dar s-au arătat de-plin neamul acestor ţări aşedzate pe aceste locuri de râmleni, aşè şi graiul totŭ de la râmleni izvorât, cu ciilalţi historici mărturiséşte şi Topeltin, care aşè dzice: Am dovedit mai sus a fi Italiia pricina descălicării valahilor, aşè şi aicè aceiiaş laudă mărturisim, că limba lor ieste limba vechilor romani, amestecată sau mai mult stricată cu sârbască, rusască, dăţască, horvăţască slovenească procâi.  graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sine însămnarea graiului românescŭ şi lătinescŭ, decât a graiului de acmu a italiianilor.”

Citiți și:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/01/17/romani-sau%e2%80%a6moldovenivlahivalahivolohi-video-asa-i-romanul-2/

Surse:

– Istoria md

– Un fragment din articolul „Vinul și politica”, publicat în numărul 37 al revistei „Historia Special”. 

Publicitate

Gândul zilei

 

 

 

 

”Constatam mai înainte de toate ca românii nu sunt nicăiri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor.

Căci dacă astăzi se mai ivește câte un neamț singular care caută sa ne aduca de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieste el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanță.

Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români și punctum.

Nimeni n-are să ne-nvețe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruși ne-ar ademeni să ne facem nemți sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flatati să ne contopim cu nația maghiară, toate acestea sunt iluzii de școală; limba și naționalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte și fără urmași a noastră, nu prin desnaționalizare și renegațiune.

A persecuta naționalitatea noastră nu însemnează însa a o stinge, ci numai a ne vexa și a ne învenina împotriva persecutorilor. S-apoi ni se pare că nici un neam de pe fața pământului nu are mai mult drept sa ceara respectarea sa decât tocmai românul, pentru ca nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure țările românești sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au vroit și să vorbească ce limba i-au plăcut.

Nu se va găsi o țară în care să nu se fi încercat de a face prozeliti din conlocuitorii de altă lege ori de altă limba; hughenotii în Franța, maurii în Spania, polonii față cu rutenii, ungurii cu românii – toți au încercat a câstiga pentru cercul lor de idei populațiile conlocuitoare și aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul privește c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, și nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia și trăiesc nesupărați în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanții, evreii, toți sunt față și pot spune dacă guvernele românești au oprit vro biserică sau vro școală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.

Ni se pare deci că pe pamânturile noastre strămoșești, pe care nimene nu le stăpâneste jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba și biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.”

 

 

Mihai Eminescu

 

 

(Curierul de Iași, noiembrie 1876, reprodus din volumul Tudor Nedelcea, Eminescu istoricul, Fundația „Scrisul Românesc”, 1998)

 

 

  Foto: Poetul nepereche al românilor, Mihai Eminescu, născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850- d. 15 iunie 1889, București, jurnalist, prozator, membru post-mortem al Academiei Române.

 

 

 

Este considerat de criticii literari poetul naţional al României, fiind supranumit „luceafărul poeziei româneşti”, dar şi cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească.

 Erudit prin complexitatea cunoştinţelor acumulate (a studiat filosofia, dreptul, medicina, a fost interesat de economie, sociologie şi alte discipline), a avut un real succes în cariera de jurnalist, articolele sale de critică literară, socială şi politică fiind publicate în „Timpul” şi „Curierul de Iaşi”.

Întreaga sa activitate de ziarist a fost pusă în slujba dreptului la existenţa naţională a poporului român, susţinând în articolele sale cauza românilor din Transilvania, Bucovina și Basarabia.

Publicistica politică a lui Eminescu poate fi considerată drept „cel mai bun manual de jurnalism naţional”.

Boala şi moartea sa prematură (a decedat la numai 39 de ani) au întrerupt ascendenţa unui talent care abia atunci ajungea la maturitatea creaţiei sale şi care avea potenţialul de a deveni cu adevărat un poet de talie mondială.

Asupra bolii şi morţii sale, circumstanţele nu au fost nici până astăzi pe deplin elucidate. Mihai  Eminescu s-a stins din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse, în casa de sănătate a doctorului Şuţu.

A fost înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul său a fost  dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” (1932), G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„.

CLOSETELE VOIEVODALE ÎN ISTORIA NOASTRĂ

 

 

 

 

 

WC-URI VOIEVODALE ȘI O BOMBĂ CU CĂCAT DE LA MEDIAȘ

 

Cea mai veche mențiune a unui loc destinat excreției în spațiul românesc datează din 1509, când nepotul lui Țepeș, Mircea Miloș a cumpărat ”verigi pentru ieșitoare”.

Cel mai probabil era vorba de balamale sau o încuietoare pentru ușă (am scris mai multe despre catastiful lui Mircea Miloș aici).

La 1509 ”ieșitoarea” era o gaură în pământ, înconjurată de trei pereți cu un acoperiș și o ușă, așa cum există cu sutele de mii încă în gospodăriile românești din ziua de azi.

”Ieșitorile” nu prea fac obiectul mențiunilor documentare, cam greu de scris o istorie amplă a lor.

Miron Costin povestește că în 1620 boierii Șeptilici și Dumitru Goia au fost decapitați de voievodul Alexandru Iliaș pentru vina de a-l fi ucis pe voievodul anterior – după decapitare trupurile celor doi boieri au fost aruncate în ”umblătoare”.

O pedeapsă simbolică extremă: corpurile celor doi în loc să fie înmormântate creștinește sunt echivalate cu materiile fecale.

”Și cu cale le-au făcut, că după scârnave fapte scârnave morți vin” concluzionează cronicarul. Pedeapsa pare să fie de inspirație otomană unde era practicată mai des.

În cetăți sau mănăstirile înconjurate cu ziduri– mai ales pentru uzul fețelor nobile – existau latrine ceva mai elaborate: mici balcoane acoperite, dotate cu o gaură în podea îndreptată spre șanțul ce înconjura de obicei astfel de construcții.

Astfel de umblători sunt atestate la Brâncoveni, Putna, Cetatea Albă, Cetatea Neamțului, Probota, Soroca, Sucevița.

Secretarul lui Brâncoveanu, del Chiaro, notează că românii preferau latrinele exterioare și nu prea erau de acord cu oala de noapte, preferând să se îmbrace ca să meargă iarna la umblătoare, chiar cu riscul de a se îmbolnăvi.

Contele de Saint-Simon vorbește în memoriile sale de un nobil francez care stătea la masă pe ”scaunul cu gaură” sub care se găsea oala de noapte: ce băga în gură în cantități impresionante elimina pe loc fără să se deranjeze.

În sfârșit, o relatare germană din 1705 despre asediul orașului Mediaș de către curuți amintește că o ghiulea a asediatorilor a nimerit într-o umblătoare împrăștiind materii fecale peste tot, ceea ce l-a făcut pe un român să exclame:

”Batye te Dumne Zeu, vess csche facsche akum Kuruczi, puschke schu ku kakat!” (”Bată-te Dumnezeu, vezi ce face acum curuții, pușcă și cu căcat!”).

Fraza asta românească transcrisă de un german îmi amintește de una similară cam din aceeași perioadă, cuvintele cu care i-a întâmpinat căpitanul Ilie Birt de la Brașov pe niște funcționari sași: ”Kekemesch en gurre la woy!”

Pe scurt: românii medievali știau de nevoia unei minime igiene, construiau instalații destinate menținerii acestei igiene conform tehnologiei vremii, exista o separare clară între spațiul de locuit și spațiul destinat excreției, acesta din urmă asimilat cu toxicitatea și înjosirea, ”scârnav”.

Însăși vechea denumire – ieșitoare, umblătoare – este aluzivă și face trimitere la o eliminare asupra căreia nu are rost să se insiste prea mult.

 

Sursă informații: Maria Magdalena Székely, Ieşitorile în lumea românească medievală şi premodernă, Studii şi Materiale de Istorie Medie (SMIM) XXXV:293-327

 

https://historice.ro/wc-uri-voievodale-si-o-bomba-cu-cacat-de-la-medias/