CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un studiu sociologic comandat de HISTORY România evidențiază faptul că deși uitarea nu este un remediu, românii se refugiază în trecut …

Un studiu realizat de către compania iSense Solutions pentru HISTORY România, pe un eșantion reprezentativ de 1.051 de respondenți din mediul urban, cu vârsta cuprinsă între 16-65 de ani, demonstrează puterea miturilor istorice și efectele selective ale memoriei sociale in randul românilor.

In acest studiu, se evidentiază faptul ca aproape jumătate dintre cei intervievati  consideră că perioada interbelică (1918-1938) a fost cea mai benefică din ultimii 100 de ani pentru România (42 %), urmata de cea comunistă, adică perioada 1944 – 1989 (18,2 %).

Doar 11,6% dintre români consideră perioada 2007 şi până în prezent ca fiind cea mai benefică, iar procentul este şi mai mic pentru perioada de pre-aderare la Uniunea Europeană, 1989-2007 (7,8%). Pe de altă parte, peste o cincime (21,3%) dintre români sunt de părere că migrația în UE este evenimentul economic din ultimii 100 de ani cu cel mai mare impact pozitiv asupra societății românești. 

In clasamentul personalităților care au avut un impact pozitiv asupra vieții românilor din 1918 până în prezent, Regele Mihai este indicat într-o proporţie covârşitoare (41,7%),fiind urmat de Nicolae Ceaușescu, cu peste o cincime dintre voturi (21%).

Topul continuă cu alte personalităţi au întrunit mai puţin de 10% dintre voturi (Iuliu Maniu – 9,7%, Corneliu Coposu – 5,1%, Gheorghe Gheorghiu Dej – 3,4%, iar la finalul clasamentului se găsește Ion Iliescu Ion Iliescu – 1.8%), in vreme ce peste 11% dintre români au preferat să nu nominalizeze o anumită persoană.
 

Ceaușescu și Regele Mihai, în topul personalităților preferate de români din ultimii 100 de ani. Marea Unire de la 1918, considerată evenimentul istoric cu cel mai mare impact pozitiv asupra țării

În anul Centenarului, 41,9% dintre românii chestionati consideră Marea Unire ca fiind evenimentul istoric din ultimii 100 de ani cu cel mai mare impact pozitiv asupra ţării.

Un număr similar de respondenţi indică, însă, alte două evenimente – Revoluția din decembrie 1989 (22,8%) și Aderarea la UE (20,4%), ca având un impact extrem de important asupra României.

Pe următoarele două locuri se situează restituirea pământului colectivizat și a proprietăților expropriate (18,3%) și privatizarea și tranziția la economia de piață (17,1%).

În acelaşi timp, un procent semnificativ (14,5%) consideră industrializarea în socialism ca fiind evenimentul economic cel mai benefic din ultimii 100 de ani, cu toate ca doar 3,8% dintre români cred că instaurarea comunismului a avut un efect benefic asupra ţării.

Clasamentul literaturii românești din ultimii 100 de ani este dominat de Mircea Eliade (28,7%), urmat de Marin Preda (23,5%), Liviu Rebreanu (16,9%) și Nichita Stănescu (10%), iar in  domeniul științei, 34,2% dintre români îl plasează pe Henri Coandă în topul personalităţilor cu cel mai mare impact pozitiv în ultimii 100 de ani, în timp ce aproximativ o cincime i-a indicat pe Ioan Cantacuzino(19,4%) și Ana Aslan (18,1%).

Pe de altă parte, unul din 10 români nu a știut să indice unele mari nume importante pentru știința romanească, precum Emil Racoviță sau Nicolae Paulescu, obținând sub 9%.

In randul personalităților din muzica românească a ultimilor 100 de ani primul loc in aprecierile romanilor il ocupa George Enescu (57,1%), urmat la o distanță considerabilă de Maria Tănase (14,7%) și trupa Phoenix (10,4%), iar artiști de muzică ușoară  cu impact pozitiv asupra muzicii romanesti sunt considerati Tudor Gheorghe, Gică Petrescu și Ion Dolănescu fiecare înregistrând între 3% şi 6% dintre voturi.

Vedem asadar ca romanii raman un popor nostalgic si ca idealizeaza multe evenimente si personalitati din trecut.

Stim ca după 1944, țara a fost ocupată de ruși, care, cu sprijinul unor trădători care s-au găsit întotdeauna printre români, au distrus elita intelectuală a țării, pe care au băgat-o în pușcării și lagăre de muncă forțată, au obligat România la plata unor despăgubiri  de război înrobitoare  și au adus la conducerea țării indivizi hrăpăreți, complet lipsiți de responsabilitate față de destinul acestui Neam.


Regele Mihai, care a stat pe tronul Romaniei intr-o perioada nefast
ă datorată razboiului mondial si a dezastrului care a urmat după acesta, a fost  in centrul evenimentelor de la 23 august 1944, a coabitat o vreme cu comuniștii și apoi a părăsit țara. A avut o atitudine destul de pasivă în exil, nereușind sau nedorind să coaguleze într-un front comun toate forțele care se opuneau regimului tradator comunist instalat de sovietici.
Nicolae Ceaușescu s-a înconjurat de securiști și activiști PCR, și-a promovat propria familie în funcții de conducere și a acceptat un cult grețos al personalității, concomitent cu instaurarea unei atmosfere de teroare, in timp ce populatia a fost obligata sa suporte  lipsuri de toate felurile.

Opiniile nostalgice care idealizeaza un trecut plin de suferin
țe pentru poporul roman, se datoreaza in principal faptului ca politicienii cața
rati la putere dupa revolutia anticomunista din decembrie 1989 au făcut  în așa fel încât oamenii să regrete acele vremuri.

Mitul perioadei interbelice, a vârstei de aur a României, persistă  ajutat de faptul că multi dintre respondenţii la aceasta analiza sociologica nu a trăit în acea perioadă, iar istoria populară este încă departe de a fi demontată sau modulată de istoria academică. 

 

Surse:

https://www.forbes.ro/studiu-history-peste-jumatate-dintre-romani-considera-ca-george-enescu-avut-cel-mai-mare-impact-pozitiv-muzica-romaneasca-

https://alba7.ro/studiu-history-regele-mihai-si-ceausescu-in-topul-personalitatilor-din-ultimul-secol-preferate-de-romani/

https://pongogonzo.wordpress.com/2018/12/02/romanii-se-simt-mai-bine-in-trecut-decat-in-prezent-dar-uitarea-nu-e-un-leac-universal/

https://www.activenews.ro/stiri/Ceausescu-si-Regele-Mihai-in-topul-personalitatilor-preferate-de-romani-din-ultimii-100-de-ani.-Marea-Unire-de-la-1918-considerata-evenimentul-istoric-cu-cel-mai-mare-impact-pozitiv-asupra-tarii-153569

05/12/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

De la extaz la agonie – Ce droguri luau scriitorii români? VIDEO

Care a fost relația unor scriitori români cu drogurile? Mulţi au consumat narcotice pentru a descoperi noi tărâmuri sau pentru a evada din lumea în care se simțeau captivi.

Se drogau în căutare de inspirație, sau pentru că doreau să scape de durerile fizice. Au fost și scriitori care s-au sinucis din cauza  depresiilor provocate de droguri…

 

Ce droguri luau scriitorii români? 

Care a fost, cu adevărat, relația scriitorilor români cu narcoticele?

Unii prizau cocaină. Alți apelau la cafea în exces, alcool, eter, bromură, camfor sau mescalină.

Îi interesa să aibă o minte foarte trează, mai ascuțită şi căutau să plutească pe valurile visării induse de opiu și morfină.

Artiștii le-au consumat pentru a se folosi de ele în procesul de creație, pentru a-şi întări mesajul poetic. 

I-au transformat drogurile în artiști desăvârșiți?  

Cert este că fiecare avea propriul său mod de a se raporta la droguri. Viciile şi depresiile i-au determinat pe unii dintre ei să se sinucidă.

 

Mihai Eminescu – Nevropatia poetului

 

 

Ce droguri luau scriitorii romani - Mihai Eminescu 1

 

Despre nebunia lui Eminescu s-a scris mult. Titu Maiorescu vorbea despre cauze ereditare.

Iată ce nota acesta în jurnalul său:

„Dacă a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv internă, este înnăscută, este ereditară. Viața lui era neregulată. Adesea se hrănea numai cu narcotice și excitante: abuz de tutun și de cafea, nopți petrecute în citire și scriere, zile întregi petrecute fără mâncare.

Și apoi, deodată, după miezul nopții, mâncăruri fără alegere și fără măsură. Așa era viața lui Eminescu”. 

Eminescu a fost tratat cu morfină de catre doctorul psihiatru Alexandru Șuțu, care deschisese primul azil privat de psihiatrie, „Caritas“, pe strada Plantelor nr. 9, din Bucureşti.

De altfel, Eminescu a și murit la această adresă. Poetul își nota chiar că se duce la doctorul Șuțu pentru a lua „calmante de 10 franci“, o sumă importantă pentru acea epocă.

Totuși, consumul de stupefiante nu era ceva neobișnuit în vremea lui Eminescu. În multe studii de psihiatrie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea se recomandau tratamente cu opiu și hașiș.

Consumul de stupefiante în lumea literaturii româneşti a continuat şi în perioada interbelică şi după al Dolea Război Mondial.

 Nume mari, precum Emil Botta şi Ion Barbu, au experiemntat adeseori narcoticele, care au lăsat un impact covârşitor asupra poeziilor lor.

 

Ion Barbu și cocaina săptămânală

Ocazional, poetul Ion Barbu priza cocaină împreună cu prietenul său, Tudor Vianu. Pe fondul consumului, depresia psihică prin care trecea Ion Barbu se accentua tot mai mult.

În vara anului 1924, poetul s-a internat pentru tratament psihiatric și dezintoxicare la spitalul de boli mintale amenajat în Mănăstirea Mărcuța.

ce droguri luau scriitorii romani - ion barbu

 

 

 Ion Barbu priza cocaină săptămânal.

Iată cum descrie însuși Ion Barbu într-o scrisoare motivul pentru care începuse să consume droguri:

„Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări și a interesului meu viu pentru experiențe spirituale, am luat la Berlin obiceiul anumitor stupefiante: eter și cocaină”.

Din aceeași epistolă aflăm despre frecvența cu care se droga: eterul era folosit în fiecare zi și praful de cocaină, săptămânal.

După perioada petecută la spitalul de la Mănăstirea Mărcuța, Barbu depășește perioada de sevraj, se înzdrăvenește și părăsește spitalul în primăvara anului 1925.

 

 

Emil Botta și viciul despre care nu vorbea nimeni

 

 

ce droguri luau scriitorii romani - emil botta

 Pasiunea secretă a lui Emil Botta era morfina.

Dependența de morfină a actorului şi poetului Emil Botta ține de mitologia istoriei literaturii române.

Se știa și se vorbea despre năravul acestui aristocrat al teatrului și al poeziei, dar nimeni nu scria despre el.

Câteva dintre stările depresive ale poetului sunt redate în jurnalul regizoarei de teatru Jeni Acterian:

„Botta a băut cam mult și l-a năpădit disperarea. A început să recite versuri. Întâi Eminescu, apoi, nu chiar din senin, disperarea i-a atins un fel de demență și a recitat clocotitor, nebun, cu gesturi grele tot ce i-a trecut prin minte.”

Declaraţiile sunt susţinute şi de jurnalul lui Arșavir Acterian, în care sunt menţionate deseori aceste aspecte ale vieţii de narcoman a lui Emil Botta:

„In bârlogul în care se încuie îl surprind răvăşit, prăbuşit. Are o voce cavernoasă, parcă ţâşnită dinlăuntrul lui, încât cu greu percep ce spune.

L-am descoperit cu greutate mai deunăzi în singurătate şi tăcere. Respira cu mare dificultate, bea totuşi cafele cu căni mari şi fuma că un posedat, rebel oricărui sfat şi oricărei asistențe.”

 

Alexandru Odobescu, mort din cauza unei supradoze.

În literatura română, una dintre victimele dependenței de morfină a fost şi Alexandru Odobescu.

El a decis să se sinucidă în casa lui din București în noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1895, la vârsta de 61 de ani. Încercarea sa a fost, însă, ratată…

 

ce droguri luau scriitorii romani - alexandru odobescu

 

Odobescu a ingerat o doză prea mare, iar efectul a fost paradoxal. Tocmai pentru că doza înghițită a fost enormă, el a vomitat-o.

Disperată, soția lui Odobescu s-a rugat de el și astfel savantul a luat „contra otravă” și a scăpat. Dar Odobescu totuși era hotărât să moară.

A reușit să se sinucidă 2 zile mai târziu, injectându-și o doză masivă de morfină.

 

Dependența lui Eugen Ionescu, descrisă de Emil Cioran.

 

ce droguri luau scriitorii romani - eugen ionescu

Un alt mare scriitor român care s-a abandonat viciului a fost Eugen Ionescu. Dependenţa sa de alcool era de notorietate în lumea filosofilor și eseiştilor români.

Emil Cioran aminteşte următoarele în scrierile sale:

„Eugen îmi telefonează din Lucarno, unde ar trebui să facă o cură într-o clinică. E ora 10 dimineaţa şi îmi spune că nu mai rezistă.

Nu poate ieşi din crizele de depresie şi mă întreabă cum fac ca să trăiesc. Eu, însă, nu beau şi i-am spus lui Eugen că alcoolul e diabolic, că atâta vreme cât o să bea nu va putea ieşi din infern.”

Mircea Eliade și experiențele extazului

 

Ce droguri luau scriitorii români? Au existat şi autori care au utilizat drogurile în scopuri mai degrabă spirituale.

Un exemplu în acest sens este Mircea Eliade, care consuma cannabis şi opiu pentru a-și aprofunda stările obţinute în urmă meditaţiilor yoga.

 

 

ce droguri luau scriitorii romani - mircea eliade

Eliade vorbeşte îndeosebi despre tufe de marijuana, cannabis indica. Frunzele acestei plante, fierte sau fumate, produc o toropeală mult gustată de misticii indieni.

Fumatul de marijuana le facilitează acestora concentrarea mentală şi le clarifică meditația. Eliade a plecat în 1929 în India. Avea doar 22 de ani.

Era inevitabil ca la acea vârstă şi în acel loc, în furnicarul uman numit Calcutta, să consume opiu, marijuana şi haşiş.

Era o epocă în care nu se puneau încă probleme juridice sau morale în legătură cu consumul de stupefiante. A încercat opiu în cartierul Chinatown din Calcutta.

Apoi, s-a retras într-un ashram, un fel de schit călugăresc din Himalaya, devenind discipol al unui brahman din Nepal.

Acesta l-a învăţat să folosească o plantă de Cannabis pentru a-şi folosi mai bine mintea, inclusiv în timpul meditaţiilor.

După ce s-a întors în România, pe la începutul anilor ’30, fosta lui gazdă din Calcutta i-a scris că i-a făcut rost de ceea ce Eliade i-a cerut: o pipă pentru opiu.

Interesul lui pentru aceasta ustensilă este grăitor.

 

 

 

ce droguri luau scriitori romani - pipa opiu

Foto:  O pipă pentru fumat opiu

 

În 1936, într-o scrisoare către Emil Cioran, când acesta era depresiv, Mircea Eliade îl întreabă:

„Dar ce-i cu tine? Nu ai vreun opiu la îndemână?”

Apoi, între anii 1941 și 1945, Mircea Eliade a fost ataşat cultural la Ambasada României din Lisabona.

Acolo, lua passiflorină, nişte narcotice calmante. Eliade a traversat la Lisabona o puternică depresie: îi moare soţia, rebeliunea legionară este înăbuşită, iar apoi începe „sovietizarea” României.

Eliade folosea şi pervitin, o metamfetamină inventată de nemţi şi băgată în ranițele soldaţilor germani plecaţi pe frontul de Est.

Pervitin era bun nu doar pentru anihilarea foamei, setei şi frigului, dar şi pentru anihilarea stresului şi a fricii.

 

 

ce droguri luau scriitorii romani - pervitin

 

Metamfetaminele Pervitin, preferatele naziștilor, aveau și adepți români.

Totuși, datorită efectelor colaterale, naziştii au eliminat această substanţă din dotarea standard a soldaților. Hitler și apropiații săi, însă, au continuat să o consume.

Plecarea în Statele Unite îl plasează pe istoricul religiilor în plin avânt al subculturii  hippie din anii ’60-’70.

Consumul de droguri şi libertatea sexuală ale acestei mişcări care a schimbat lumea au fost atent studiate de Eliade, iar cărţile lui au devenit best-seller-uri.

Mircea Eliade chiar a comparat mișcarea hippie cu creştinismul primitiv, şamanismul sau vrăjitoria.

 

Acest articol publicat pe https://incredibilia.ro/agonie-si-extaz-ce-droguri-luau-scriitorii-romani/ a fost realizat  pe baza cărții lui Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română.

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/21/ziua-de-21-mai-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/21/o-istorie-a-zilei-de-21-mai-video-4/

 

 

21/05/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Mircea Eliade despre moda existentă printre unii tineri intelectuali de a-şi renega românitatea

 

 

 

Mircea Eliade (n. Bucureşti, 28 februarie 1907 — Chicago, 22 aprilie 1986), filosof al religiilor, istoric al religiilor, eseist, prozator, profesor universitar.

 În luna octombrie 1925 a început studiul filosofiei la Universitatea Bucureşti, încheindu-şi studiile în 1928 cu o teză despre filosoful italian Tommaso Campanella.

A studiat limba sanscrită şi filosofia indiană la Universitatea Calcutta până în 1931, an în care a petrecut şase luni la Hardwar, la cîţiva kilometri de Rishikesh, pe celălalt mal al Gangelui, la Ashram.

Şi-a susţinut doctoratul în filozofie, la Bucureşti în 1933, cu teza intitulată Yoga, o lucrare asupra gândirii şi practicilor yoga.

Între anii  1933-1940 a ţinut cursuri de filozofie şi de istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti. În timpul războiului a fost ataşat cultural al ambasadei României la Londra (1940–1941) şi al legaţiei române de la Lisabona (1941–1945). Din 1945 s-a stabilit la Paris, unde a predat istoria religiilor, până în 1948  la École Pratique des Hautes Études, apoi la Sorbona.

A fost invitat în S.U.A. unde după un an de cursuri ţinute ca Visiting Professor pentru „Haskell Lectures” (1956–1957), a acceptat postul de profesor titular şi de coordonator al Catedrei de istoria religiilor, care din 1985 se numeşte Catedra „Mircea Eliade” a Universităţii din Chicago.(http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Mircea_Eliade)

 

Mircea Eliade despre MODA DE A REGRETA CA ESTI ROMÂN: ”Nu cred ca se afla tara europeana in care sa fie atâţia intelectuali carora sa le fie rusine de neamul lor”.

 

A apărut acum, de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali şi scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. 

Să ne înţelegem bine: tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi şi gândi valorile universale; ei nu spun: “Nu mai sunt român, pentru că sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu universal şi etern”.

Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru că sunt comunişti sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români – nu. 

S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, de eroism, de probleme filozofice, de creaţie artistică şi aşa mai departe.

Unul dintre ei se îndoieşte demult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi propune să citească istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii şi i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria şi cultura “românească” nu e de origine română. Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. – toţi, dar absolut toţi sunt străini.

Sunt slavi, ovrei, armeni, nemţi, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deştepţi, sunt şmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur că e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. 

Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie: “Am sânge grecesc!” sau “Strămoşu-meu a fost rus”. Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat românească.

 Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atât  a frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.

Toţi tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deştepţi, şi asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme.

Cine nu are probleme sufleteşti, cine nu capătă insomnii din cauza meditaţiilor şi agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei şi al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu urlă “Neant! Agonie! Zădărnicie!”, cine nu se dă cu capul de pereţi ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” şi “viaţa interioară” – acela nu poate fi om, nu poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu poate crea nimic.

Românii sunt deştepţi – ce oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi foloseşte faptul că poţi cunoaşte, superficial, realitatea – când îţi lipseşte facultatea de a imagina probleme, îţi lipseşte boala prin care poţi întrezări moartea şi existenţa, îţi lipsesc înseşi elementele dramei lăuntrice?

Tinerii aceştia sunt supăraţi pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte şi nu se sinucid din desperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică şi etică a desperării. Şi, pentru că desperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept-credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. (…)

Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate care să semene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprie.

 Tinerii au reacţionat împotriva curentului de acum 10-12 ani, pornit de la Gândirea şi Ideea Europeană (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originale sunt tot în cursurile şi publicaţiile lui N. Iorga), care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic” în artă şi în gândire şi încercase cea dintâi filozofie ortodoxă prin crearea tipologiei româneşti.

Cauzele acestei reacţiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negaţie a istoriei, relativism în cultură, disoluţia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante şi prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. De altfel, nici n-am încercat aici să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunţăm câteva din aberaţiile ultimei mode intelectuale.

Aceia care desperează de destinul de a se fi născut români judecă strâmb meritele şi defectele poporului. Ei vor problematici, îndoieli, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala şi despre eroi are o concepţie cu totul familiară.

Pentru un tânăr intelectual, credinţa şi îndoiala au valoare filozofică, deschid căile meditaţiei, pun probleme; pentru un ţăran român nu există îndoială, el crede firesc (aşa cum curg apele, cum cresc florile), fără “probleme” (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). (…)

Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiţia noastră umană, acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea.

Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur şi simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace să ne fie ruşine că ne-am născut români numai pentru simplul motiv că nu găsim în valenţele româneşti ceea ce vrea Şestov sau Dostoievski.

 

Mircea Eliade – Oceanografie (1934) – Editura Humanitas, 1991, prin 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/06/10/mircea-eliade-teroarea-istoriei-si-destinul-romaniei/

 

 

 

19/04/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: