TRECUTUL CARE INFLUENȚEAZĂ VIITORUL R.MOLDOVA

La începutul anilor 60, la Chişinău, Cernăuți, Bălți, Tiraspol urma să înceapă redeșteptarea națională. Intelighenția română din Basarabia și nordul Bucovinei se confrunta cu o problemă dificilă: alegerea între conformism, colaboraționism şi rezistență consemnează omul politic unionist Mircea Druc, fpost prim ministru al R.Moldova ,conștientizând faptul că te opui deznaționalizării, încercai un sentiment de izolare. Cu timpul, cunoșteai şi alte persoane iluminate, care își aliniau viața la valorile românești. Aveam cu toții o senzație similară de tensiune, de căutare febrilă.

Ne apropiam sufletește, pentru a crea ceva. Dar de la deșteptarea conștiinței naționale până la acțiune avea să mai dureze.

Între timp, după debarcarea lui Hrușciov, PCUS dăduse indicații ca în toate republicile unionale, serviciile speciale să întocmească liste negre. Disidenți, naționaliști, sioniști, religioși etc.

La Chişinău, am trăit din plin recidiva staliniștilor, care pregăteau noi campanii de epurare şi rusificare.

La finele anilor 80, oamenii sovietici erau deja contaminați de „morala burgheză”. Unii nomenclaturiști și ofițerii KGB, savurau „How to Stop Worrying and Start Living” („Lasă grijile, începe să trăiești”) şi alte scrieri de Dale Carnegie, traduse în rusă. Iar în prezent, prin fostele colonii sovietice poți auzi frecvent îndemnul: „Să nu răscolim trecutul!”.

În 2013, un marcant exponent al vechii nomenclaturi comuniste, relansa la Chişinău sloganul „Să îngropăm trecutul!”.

Imediat, publicistul Vasile Grozavu l-a taxat: „Că fostul președinte Petru Lucinschi are un viitor strategic…, e clar ca bună ziua. E regretabil că acest viitor nu coincide cu interesul nostru național. Cu alte cuvinte, Lucinschi vrea să ne îngroape de vii, fără ca noi să știm care a fost rolul lui strategic la căderea noastră în hăul negru al uitării de sine”.

De fapt, Petru Lucinschi s-a pronunțat în baza unui principiu cheie al celor mai moderne doctrine vizând dezvoltarea umană: „Nu fă referire la trecut sau viitor decât atunci, când ar fi absolut relevant pentru prezent”; „Nu proiecta trecutul asupra prezentului!”.

Astfel, suntem îndemnați subtil să abandonăm în cărțile de istorie, în arhivele statului memoria individuală și colectivă; să lăsam răutățile personale în seama cabinetelor de psihoterapie. Promotorii acestor doctrine neo-umaniste, îmi sugerează persuasiv: „Druc, întoarce foia, uită trecutul! Ce-a fost a fost! Ura pe care o simți, o manifești, se explică prin cauze personale: frustrări, umilințe, ofense, adversități, întâmplări nefaste…

Dacă afirmi că urăști, înseamnă că treci sub tăcere adevăratele tale probleme. Dacă simți într-adevăr că urăști, înseamnă că ești prizonierul unui simplu miraj!”.

Astăzi, o pleiadă numeroasă de autori prolifici inundă piața mondială a cărții cu lucrări consacrate „artei de a trăi și a învinge în lupta vieții”. Aceștia se consideră, într-un fel, lideri spirituali pentru cei dispuși „să închidă ușile de fier către trecut şi viitor, ca să trăiască în compartimente etanșe de timp”. Unii insistă: ostentația trecutului conferă omului o identitate, iar ostentația viitorului o promisiune de realizare ca personalitate, ambele fiind, de fapt, niște iluzii; există doar o singură cale spre lumină şi iubire: să-i iertăm pe toți și pe noi înșine.

Totuși, în pofida generalizării unor asemenea „doctrine pacifiste”, personal îmi iau o pauză. După atâta lectură și auto trening, constat: nu pot renunța la trecut. Evoc adeseori întâmplări trăite deoarece nu pot evita conflictul psihic, care însoțește perpetua dilemă: libertate sau captivitate? Pe neo-comuniștii moldoveni nu-i interesează victimele invaziei sovietice. Nici urmele sângerânde, impregnate de „Roata Roșie” în ființa noastră. Aversiunea lor față de tot ce amintește de calvarul basarabenilor și nord-bucovinenilor înseamnă, de fapt, dorința „eliberatorilor” și a descendenților acestora de a-și recăpăta integral privilegiile.

Tot ce le-a acordat lor regimul colonial sovietic în detrimentul autohtonilor. Aceștia intenționează să demoleze un simbol al trecutului: „piatra lui Ghimpu”, amplasată în Piața Marii Adunări Naționale.

Nu pot ignora simptomele, avertismentele din lumea actuală. Instituțiile statului, primăriile, școlile, comisariatele de poliție nu reușesc să rezolve conflictele generate la nivel de scară de bloc, iar pe alocuri nici problema câinilor vagabonzi. Totodată, ONU, înarmată cu sacrosanta lege internațională, se ostenește lamentabil să instaureze o pace planetară. Dorită, visată, însă dinamitată în permanență. Şi, concomitent, reanimez discursul lui Andre Glucksmann. Filozoful francez constată: miopia persistă, iar „cei care cu siguranță vor să moară idioți” o iau mereu de la capăt, cu același refren: „Dați pagina mai departe, uitați trecutul! Amnistie generală! Îmbrățișări unanime! Pupici! Căci ura nu este decât fructul alterat al lipsei voastre de educație. Totul se explică, se înțelege şi este scuzat. Violatorii sunt odraslele ratei ridicate a șomajului. Asasinii unor bătrâne pensionare duceau o lipsă acută de bani.

Pedofilii sunt victimele unei copilării nefericite”. Numeroase evenimente cotidiene și diversele crize generalizate ne sugerează faptul că abia acum începe conflagrația totală. Iar ura, însoțită de frică, este trăsătura principală a acestui început. Şi viceversa, frica însoțită de ură este o dramă inevitabilă a zilelor noaste… Indiscutabil, realitatea se schimbă alarmant.

Nu putem ierta… Și nu doar traumele cauzate de Imperiului ideocratic bolșevic. NOI n-avem dreptul să uităm primul, şi cel mai mare genocid din istoria Europei. Am în vedere consecințele invaziei Imperiului Roman în Dacia Felix: decimarea unei civilizații autentice de către niște barbari romani de strânsură. Viitorul nu ne permite nici uitarea, nici iertarea. Crimele Imperiului, comise pe întreg cuprinsul planetei, nu se prescriu. Consider necesară o anchetă judiciară sui generis: depistarea nominală şi condamnarea simbolică a celor care au brevetat traficul uman. Cine a profesionalizat și instituționalizat vânătoarea şi comerțul cu sclavi? De unde şi cum erau recrutați vânătorii? Din ce țară, de ce naționalitate erau primii escroci mondiali, acei sponsori ai vânătorii de forță motrice pentru dezvoltarea capitalismului timpuriu?

Nu vreau s-o duc mai bine în prezent, împăcându-mă cu trecutul. Mă întorc în copilărie și adolescență. Revin la Pociumbăuți, la Zăicani, la Zăbriceni; retrăiesc anii când știam pe de rost Cântece fără țară, de Octavian Goga. Vorba poetului: „Deschid poarta minții şi a sufletului pentru trecut – acest sinistru oaspete de amurg din a cărui haină ciuruită curg drept zdrenţe, aducerile-aminte”.

La Chișinău, Petru Lucinschi, Mircea Snegur, Vladimir Voronin (Bujeniță), Victor Pușcașu, Vasile Stati se manifestă ca moldoveni stataliști. Iar Alexandru Șoltoianu, Gheorghe Ghimpu, Dumitru Matcovschi, Vladimir Beșleagă ca români unioniști. Și unii și alții având aceeași origine etnică, născuți de-o parte și de alta a Nistrului, în aceeași epocă istorică, fiind colegi de generație și de studii. De ce nomenclaturiștii din Moldova Sovietică nu s-au comportat, de exemplu, precum fostul lider comunist lituanian Algirdas Brazauskas. Ce factori psiho-sociali au contribuit la formarea identității lor? La atare întrebări încerc să răspund în „Niște complexați”, „Moldofoni și rusofoni”, „Nostalgie moldovenească”, „Evadarea” și alte capitole din cartea „EI și NOI”.

Mărturiile și memoriile unor personalități basarabene sunt necesare : „Vom înțelege mai bine cum a evoluat societatea aflată în județele dintre Prut și Nistru captive și azi unei mentalități pe care o mai aveau după 1989 landurile estice ale Germaniei reunificate. Am fost în RDG unde mi s-a semnalat nostalgia unor cetățeni influențați de propaganda sovietică, conform căreia landurile din est au o istorie diferită de cele din vest și de aceea dezunirea celor doua statalități germane era soluția ipocrită a viitorului. La fel se întâmplă astăzi în județele din republica de buzunar din dreapta Nistrului.

Dincolo de etichetele unor partide de tinichea, de la Chișinău, se afla doar pofta de putere în statalitatea inventată de sovietici. Prejudecățile au rămas, balansul oficialilor de azi și de mâine, între București și Moscova fiind tipic celor obișnuiți de decenii să aibă picioarele în doua luntrii. Înțelepciunea cultivării dialogului omnidirecțional lipsește. Plăcerea de a servi mic dejunul cu statalitatea artificială întinsa pe o pâine neagra este mai mare, decât anularea de facto a consecințelor Pactului dintre Hitler si Stalin. Totuși, până la urmă din pământul redeșteptării naționale vor răsări ghioceii visați – revenirea Prutului la condiția de râu intern” ( Ion Petrescu, publicist, analist politic).

Să recitim și să asimilăm evenimentele și evaluările expuse în extrem de actuala „Cronică a Basarabiei 1990-1999”, realizată de Mircea Radu Iacoban – un mare om de cultură, care încheie cele două volume astfel: „Triunghiul suveranitate – rusofilie – românofobie rămâne emblematic pentru guvernarea agrariană și, în pofida modificărilor petrecute în zona politicului, el continuă să-și pună pecetea pe evoluția relațiilor dintre frați. La rândul lor, românii au fost crunt dezamăgiți de ceea ce s-ar putea numi „trădarea basarabeană”, întruchipată de ideologia moldovenismului primitiv și întemeiată pe două falsuri monumentale: teza potrivit căreia moldovenii ar putea fi un popor aparte și aberanta inventare a „limbii moldovenești”. S-a crezut, prin 91-92, că sufletul basarabenilor este mai deschis către România și că unirea este doar o chestiune de timp. Într-adevăr unirea a depins și de factorul timp; aflându-se în firea lucrurilor, ea în făptui-se-va. Când? Aici e aici”.

Iată și principale motivele care explică reîntoarcerea mea provizorie în trecut:
– mă oripilează ofensiva socialistă-comunistă și ostentația neo-imperialiștilor ruși în spațiul nostru ancestral; aceștia prezintă încleștarea ocupanților cu cei ocupați drept eliberare; un fel de matrimoniu din dragoste, consfințit cu pâine şi sare; NOI, generația martor, protestăm vehement: vai de cei învinși! vai de cei eliberați!;
– mă deranjează nostalgicii Imperiului; aceștia consideră orice inițiativă de promovare a adevărului „o tentativă de rescriere a istoriei”; ei nu țin cont că Parlamentul European confirmă adevărul nostru: „Țările europene au suportat în secolul douăzeci două regimuri totalitare puternice, nazist şi stalinist, care au promovat genocidul, încălcarea drepturilor şi libertăților omului, delicte militare şi crime contra umanității”;
– mă preocupă faptul că admiratorii noului țar de la Kremlin cer încrâncenat anularea Rezoluției de la Vilnius, din 2009, care declară 23 august, (data când a fost semnat, în 1939, pactul „Molotov-Ribbentrop” drept „ziua general europeană a memoriei victimelor stalinismului şi nazismului în numele păstrării memoriei victimelor deportărilor şi execuțiilor în masă”.

Trăind în trecut, ne vine greu să imaginăm și să creăm un nou viitor. De aceia este necesară și benefică abandonarea negativismului generat de vechile programe inconștiente. Totuși, la nivel individual și colectiv invocarea trecutului are sens. Mai ales când retrospectiva evidențiază tangențe directe cu prezentul. Un exemplu: migrația basarabenilor, nord-bucovinenilor, transnistrenilor, herțenilor, maramureșenilor în vastitatea eurasiatică a Imperiului sovietic și actuala migrație în spațiul euro-atlantic. Aceste două procese dramatice din istoria românilor ar merita un studiu academic comparativ în plan economic, social și psihologic. Poate și o teză de doctorat, filme documentare și artistice. Ar fi bine venite cât mai multe memorii autobiografice, amintiri din copilărie, mărturii. Astfel, am diagnostica corect de ce românii basarabeni, nord-bucovineni, transnistreni au fost și sunt atât de diferiți. Cred că merită încurajați toți acei care tratează, fără menajamente, românii din teritoriile noastre ancestrale integrate în gloriosul an 1918. Să avem reprezentații umoristice de genul „Moldovenii” și „Vacanța Mare”, și cu ardeleni, bănățeni, basarabeni, bucovineni, cu toate pretinsele „identități regionale” și complexele lor de superioritate sau de inferioritate…

Deși viața nu poate fi trăită decât Aici şi Acum, nu e cazul ca noi, românii, să ne îngropăm trecutul față de care avem o sfântă datorie. Nimeni şi nimic nu ne scutește de răspundere. Nici conformismul nativ, nici ordonanța superiorilor, nici propriile rătăciri. Simțul înnăscut al dreptății – iată cine aduce la suprafață aducerile-aminte! Atunci, în iunie 1940, în Basarabia şi nordul Bucovinei a început o eclipsă, care durează la infinit. Și este dreptul nostru firesc să ne aducem aminte de ceea ce nu putem uita. Cândva, demult, doctorul William Osler se adresa către studenți: „Izolați-vă de trecut! Lăsați trecutul mort să-şi îngroape morții…” Profesorul nu-i îndemna pe discipolii săi de la Yale să-şi uite istoria Patriei. El dorea să-i convingă că o pregătire eficientă pentru mâine înseamnă îndeplinirea exemplară a sarcinilor de astăzi. Numai printr-un efort cotidian, inteligent, plin de abnegație, te poți pregăti de viitor.

Publicitate

Mircea Druc: Rușii de profesie și moldovenii ”stataliști” continuă campania de anatemizare a unionștilor din R.Moldova

Omul politic Mircea Druc (foto), s-a născut la 25 iulie 1941, la Pociumbăuți, raionul Rîșcani, în Basarabia și a fost ultimul premier al Moldovei sovietice şi lider al Frontului Popular. A îndeplinit funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldova în perioada 25 mai 1990 – 28 mai 1991 și a fost un adept al reunificării Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța cu patria- mamă, România.

Pentru rușii de profesie și moldovenii stataliști din Basarabia, autorul acestui articol este „ un trădător unionist”, scrie fostul prim-ministru al RSS Moldovenești, Mircea Druc în https://basarabialiterara.com.md/.

În iunie 1990, Alexandr Kasatov, corespondentul săptămânalului «Коммерсантъ», a dat startul denigrării noului guvern de la Chișinău.

Respectiva publicație centrală apăruse odată cu demararea procesului de reforme gorbacioviste.

De aceea, eu o consideram „de-a noastră” fiindcă promova, chipurile, perestroika și glasnost.

Peste puțin timp, am înțeles de ce a declanșat o campanie de anatemizare a noilor lideri politici din colonii.

Neofitul Kasatov a interpretat rolul unui scamator.

Scoțând demonstrativ din șapca veche imperială un iepure, tânărul gazetar a creat din mers o media-minciună – «Друк и молдаване жаждут крови» („Druc și moldovenii sunt setoși de sânge!”).

La demonizarea conducerii de la Chișinău (Snegur-Druc-Costaș) a contribuit din plin și Ксения Григорьевна Мяло, o moldovenistă născută la Râbnița.

Ulterior, Igor Smirnov a decorat-o cu medalia «Участнику миротворческой операции в Приднестровье» și «Орден Почёта (ПМР)». Eram deputat în Sovietul Suprem și președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM.

Și, pe ambele maluri ale Nistrului, mass-media controlată de comuniști și interfrontiști, m-a etichetat-«ставленник Народного Фронта Молдавии».

Mă declarau culpabil de toate tarele extenuantei Perestroika – tranziția de la o economie planificată centralizat la una de piață liberă.

De la Chișinău, în octombrie 1990, locotenent-colonelul АнатолийЮркин, corespondentul ziarului «Красная Звезда», expedia o infogramă șefilor din capitala Imperiului în agonie:

„Aici, ca și în republicile baltice, rușii îl condamnă pe Elțîn, acest fățarnic, care prin semnarea tratatului cu Chișinăul și-a atins obiectivele sale politice în contul petrolului, lemnului și metalului Rusiei.

Naționaliștii locali din FPM, care au ocupat pozițiile cheie în Sovietul Suprem și în Guvern, îi cântă ditirambi lui Elțîn.

Este lăudat pentru faptul că echipa sa a impus supremația legilor republicane asupra legislației unionale.

Nespus de mulțumit de aceasta se arată Mircea Druc – elev și discipol al lui G.H. Popov.

Însă, toți rusofonii din RSSM declară că Elțîn încă nu înseamnă Rusia”.Editorialistul revistei moscovite «Власть» întreba retoric:

„Așa fel de cadre a pregătit puterea sovietică pentru republicile unionale!?

Bunăoară, noul președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM, care a absolvit două facultăți, la cele mai prestigioase universități de stat din Leningrad și Moscova.

A mai făcut și aspirantura la Institutul Americii Latine al Academiei de Științe a URSS. Nu se compară cu ceilalți conducători, care au terminat doar Institutul agricol din Chișinău.

Ei bine, acest Druc este, indiscutabil, un trădător unionist, fanatic și periculos…

Asta-i mulțumirea că i-am eliberat pe moldoveni de sub ocupația fasciștilor germano-români !?”.

În toamna lui 1990, la (ТСН) ЦТ ССС Рemisiunea de știri începea cu: „Mircea Druc, călăul Republicii Găgăuze …” sau „În Pridnestrovie, la Dubăsari, sângerosul premier a provocat….”.

Regretabil, însă aceste produse, vădit exagerate și tendențioase, difuzate de «спецпропаганда» imperială sovietică, erau preluate gratuit și de corespondentul CNN la Moscova, intoxicând, volens nolens, telespectatorii din lumea întreagă.

Redactorul și prezentatoarea principală a știrilor Tatiana Mitkova părea indulgentă, sau chiar solidară, cu lituanienii, letonii și estonienii, dar necruțătoare cu moldovenii.

De-a lungul anilor, Agenția de Informații Regnum a întrecut orice măsură în denigrarea României și a unionismului.

Regnum se referă adesea şi la umila mea persoană titrând invariabil: „Mircea Druc – ex-prim ministru, unionist fanatic şi inițiator al campaniei găgăuze”.

Iată o mostră de insinuare, repetată la infinit:

„În octombrie 1990, drept reacție la cursul adoptat de conducerea RSSM de a se uni cu România, autoproclamata Republică Găgăuză a decretat organizarea alegerilor în Sovietul Suprem al Găgăuziei. Aceasta a servit ca pretext pentru a expedia în Găgăuzia coloane de mașini cu activiști ai Frontului Popular din Moldova şi voluntari din România, escortați de detașamente ale miliției cu scopul de a bloca alegerile şi a suprima Mișcarea găgăuză pentru independență națională.

În fruntea „Campaniei găgăuze” s-a postat prim ministrul Mircea Druc”. Aceeași agenție publică articolul „Genocidul găgăuzilor şi esența ideologiei unioniste a românilor”. Autorii Ivan Kirioglo şi Oles Goncear (frații noștri, unul găgăuz şi altul ucrainean) cer imperativ: „să fie judecat pentru genocid călăul poporului găgăuz Mircea Druc”.

Atunci, la Comrat, am evitat vărsarea de sânge nu datorită „implicării unor structuri ale forțelor armate sovietice”, ci în pofida faptului că ofițerii Diviziei aeropurtate din Bolgrad înarmau şi antrenau comandouri găgăuze.

Apropo, voluntarii, invocați de Regnum, erau în exclusivitate basarabeni (Vedeți pe youtube.com documentarul „Zile de cumpănă”). Statul major al Armatei a 14-a aștepta „un piculeț de sânge”, pretext pentru „a curăța Chișinăul de naționaliști moldoveni pro-români”.

După dezmembrarea URSS, ne-am transformat din RSSM în Republica Moldova și, culmea, propaganda antiunionistă s-a amplificat.

Foto: Harta R.Moldova independente

Tinerii jurnaliștii Stan Horja (Valeriu Reniţă), Lilian Ciubotaru și Lucian Apostu, tutelați de deputatul Valeriu Daraban, colonel KGB, antiunionist şi românofob, continuau defăimarea lui Druc.

Merită menționată și poziția unui proeminent moldovean statalist, colonelul KGB Ivan Mahu.

Acesta scria într-un ziar rusesc de la Tiraspol:

„În 1989, până la obținerea Independenței, au început schimbările în structurile KGB din RSSM.

Ofițerii au prevăzut venirea la putere a naționaliștilor. Atunci s-au transferat la Moscova 20, iar la Kiev 25 de profesioniști. Unii au ajuns generali ai serviciilor de informație.

La 9 septembrie 1990, KGB a fost transformat în Ministerul Securităţii de Stat.

Druc avea grijă ca naționalismul şi românismul să pătrundă în structurile ministerului.

De fapt, exact aceasta era misiunea lui principală: să pregătească serviciile speciale ca acestea să renunțe la funcția de apărare a statului.

Să facă în așa fel ca serviciile de informație şi contrainformație să nu împiedice românizarea republicii. Însă, colectivul nostru rămânea încă un întreg monolit. De acea speranțele lui Druc, în general vorbind, nu s-au încununat de succes.

După debarcarea lui Druc a fost numit un nou ministru – Anatol Plugaru. Dar revenirea serviciilor în făgașul lor firesc a fost posibilă odată cu numirea în funcție a generalului Vasili Calmoi.

Pe timpul lui, problema naționaliștilor din „contingentul Druc” a fost rezolvată definitiv, în mod practic. Frontul popular din Moldova, în plan politic, a fost anihilat”.

Ivan Mahu coordonează activitatea foștilor ofițeri KGB, care luptă cu „încercările fără precedent de românizare a Republicii Moldova și cu riscul înalt de pierdere a identității naționale, limbii și istoriei”.În spatele ”foștilor” se află acum Dodon și Vlad Bătrâncea, scutierul său, deputatul care a rupt demonstrativ în parlamentul de la Chișinău harta României Reîntregite. Mișcarea antiunionistă e formată din ex-directori ai SIS și MAI, nepoți de KGB și FSB.

„Dodoniști și stataliștii” (sintagma sugestivă aparține scriitorului Alexandru Vakulovski) fabrică dosarele ”trădătorilor” – o bancă de date on line intitulată ”Iudele Moldovei”.

Listă neagră cuprinde adevărate personalități basarabene, din cele mai diverse domeniul de activitate. Printre iudele RM figurez și eu, fapt care mă onorează. Cunosc polemica de secole privind „posibila reabilitare a lui Iuda”.

Mulți istorici din diverse țări îl descriu drept „revoluționar și conducător al rebeliunilor iudaice contra Imperiului Roman, unul dintre apostolii cei mai stimați,calomniat că l-ar fi trădat pe Isus”.

Am locuit la Rio de Janeiro chiar alături de Catedrala Sfântul Iuda. Uneori, duminica, asistam la serviciul divin, după care discutam cu enoriașii „despre sfântul Iuda, un adevărat erou al luptei de eliberare națională a iudeilor”. „Trădarea lui Iuda” rămâne una dintre istoriile cele mai controversate ale Creștinismului.
Până în prezent, homo sovieticus, cu logica sa specifică, justifică acțiunile Kremlinului, dar neagă dreptul Republicii Moldova de a-și apăra integritatea teritorială.Desigur,Centrul imperial era obligat să evite colapsul, dar Periferiile nu mai puteau să suporte captivitatea.În această ordine de idei, portalul http://www.enews.md scria în 2010,citez:

„Cine i-a permis odiosului premier să bată câmpii cu Unirea!? După logica acestui сукин сын,Centrul ar fi trebuit să ridice lăbuțele în sus, să capituleze, dându-se pe mâna lui Mircea Druc, fără să întreprindă careva acțiuni întru apărarea măreței Uniuni Sovietice.

Într-adevăr, acest om nu merită pedeapsa cu moartea prin împușcare, merită să fie executat prin spânzurare”. Bineînțeles, într-o asemenea abordare a relației ”Moscova-Chișinău”, am putea admite că portalul de limbă rusă, condus de Iulia Semionova, o mercenară a războiului informațional-psihologic, are dreptate. ”Odiosul premier” nu avea voie nici măcar să aducă vorba despre o eventuală Reunire a Basarabiei cu România.

El nu avea decât să alerge la Comrat cu buchete de flori, ca să felicite ”eroii norodului găgăuz” – Topal, Kendighelean și Burgundji – cu proclamarea Republicii Găgăuze. Sau să fi procedat ca următorii prim miniștri, care au acceptat autonomia pe criterii etnice, sau ca actualul președinte Dodon.

În consecință, situația la Comrat nu s-a ameliorat nici astăzi, fiindcă separatiștilor și mafioților găgăuzi le vine pofta mâncând.

Exemplu – politica duplicitară pro rusă a bașcanilor Mihail Formuzal și Irina Vlah.

MIRCEA DRUC, FOSTUL PRIM MINISTRU AL RSS MOLDOVENEȘTI, VORBEȘTE DESPRE NOSTALGIA RUȘILOR DUPĂ IMPERIUL SOVIETIC

Mircea Druc (n. 25 iulie 1941, Pociumbăuți, raionul Rîșcani, Moldova) este un om politic unionist din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldova în perioada 25 mai 1990 – 28 mai 1991.

Este un adept al reunificării Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța cu România.

Rușii oftează după imperiul sovietic

Nostalgie rusească

La finele anilor ’80, majoritatea populației Uniunii Sovietice nu mai spera că va ajunge să trăiască în comunism.

Despre „viitorul luminos” și îndeplinirea planurilor cincinale n-avea rost să vorbim. În ideologia partidului-stat (sau statului-partid) nu mai credea nici măcar Politbiroul.

În scopuri politice, sub Boris Elțîn, Kremlinul a respins în bloc trecutul. Neoliberalii l-au înlocuit cu mitul unei uverturi prerevoluționare, descrise ca un fel de epocă de aur.

Ulterior, Vladimir Putin a recuperat ideologic complexul militar-industrial, victoria asupra Germaniei, expansiunea hegemonică sub pretextul „eliberării noroadelor asuprite”.

Reabilitarea lui Stalin, ca strateg și modernizator, a constituit un element central al propagandei ruse. Cât despre victimele stalinismului, acestea continuă a fi ignorate.

În prezent, societatea rusă suferă de o amnezie parțială, o descompunere a memoriei, care a devenit capricioasă și selectivă, a declarat fostul prim ministru al RSS Moldovenești Mircea Druc, reluat de https://ioncoja.ro/rusii-ofteaza-dupa-imperiul-sovietic/

Rușii preferă să se identifice cu un regim criminal, nu cu victimele acestuia. Astfel, Kremlinul are în continuare mari dificultăți cu detașarea Federației Ruse de trecut. Practic, nici nu și-o dorește.

În Rusia nu există niciun monument național ridicat de către statul rus pentru victimele stalinismului și niciun efort comemorativ național. EI au suferit o gravă criză de identitate; au evitat chestiunea dificilă a responsabilităților; au preferat refularea trecutului la periferia memoriei colective, iar astăzi regretă din tot sufletul prăbușirea URSS.

NOI am salutat dezagregarea imperiului ideocratic bolșevic; am ales libertatea, dar nu am reușit să ne reglăm conturile cu trecutul și am rămas profund traumatizați de efectele invaziei sovietice și de stalinism.

În anii 1990, dificultățile cotidiene îndurate în URSS încă mai dăinuiau în mintea mulțimilor: magazine prin care sufla vântul; cozile permanente, deși nimeni nu era sigur că va apuca să pună ceva în sacoșă.

Cu toate acestea, în Federația Rusă comuniștii reprezentau o forță politică. Sociologii ruși explicau relativa popularitate a Partidului Comunist prin inerția, deprinderea și disciplina electorilor în etate. Observatorii scenei politice se îndoiau că Partidul Comunist va rămâne cap de afiș la alegeri.

Influența comuniștilor urma să dispară „de moarte naturală”, concomitent cu electoratul acestora. Totuși, diversele guverne neoliberale se simțeau amenințate de o eventuală revanșă comunistă.

În deceniile următoare, comuniștii au pierdut o mare parte din ponderea lor politică. Paradoxal, însă nostalgicii roșii, din contra, s-au reanimat. La alegerile prezidențiale din 2000, contracandidații comuniștilor le-au preluat retorica.

Pentru mobilizarea rușilor discursul despre trecutul glorios era mai eficient decât cuvântările despre liberalism, economia de piață și valorile democrației. Iar ideocrații Lumii Ruse au lansat sloganul „Назад в СССР!” [Înapoi în URSS!].

La finele lunii octombrie 2018, Rusia a sărbătorit cu mare pompă, printr-un concert solemn organizat de Kremlin, centenarul komsomolului, creat în 1917 și dizolvat în 1991. Cântece sovietice de epocă.

Câteva lacrimi tandre prelinse pe obrazul publicului compus din înalți funcționari și mari patroni. O bună parte dintre actualii conducători și oligarhi au trecut, efectiv, prin Komsomol, care avea sarcina să contribuie la formarea nomenclaturii PCUS.

La ora actuală, tot mai mulți fanatici ai retrospectivei vorbesc și scriu despre viața fericită din URSS. Există pe Internet mii de fotografii neretușate din „epoca de aur” făcute de către profesioniști. Însă nostalgicii apelează la vederile agitației vizuale sovietice.

De regulă, niște postere desenate: truditorii vizitează magazinele doldora de mărfuri, sindicatele oferă foi de odihnă la stațiunile balneare sau cheile de la noile apartamente. Situația seamănă cu jocurile Tolkien, cu legile și relațiile unei lumi inventate.

Numai că acei jucători sunt conștienți de lumea lor ireală, pe când majoritatea nostalgicilor după URSS consideră că EI studiază „adevărata istorie”. Internetul e plin de rețele de socializare, forumuri, site-uri, grupuri pe Facebook și conturi Twitter, unde se întâlnesc fanii comunismului de sorginte bolșevică. EI fac schimb de amintiri – diverse mituri și fabulații, care s-au transformat deja într-o realitate separată, existentă doar în mintea lor, având puțin comun cu ceea ce a fost Uniunea Sovietică.

Realitatea inventată devine tot mai persistentă, migrând intactă de la un forum la altul. Fanii URSS, la o beție, își aduc aminte de tinerețe; de acele timpuri minunate când iarba era mai verde și apa mai udă, soarele mai strălucitor și lumea din jur mai solidă. Iar acum, oriunde te-ai uita, numai tinerime sfrijită.

Constatăm că nostalgicilor simpli, de la orașe și sate, nu le este dor de coadă la alimentara, de subotnik și voskresnik, de ședințe de partid și sindicate, de pedepse aplicate pentru devierea de la linia partidului.

Lor tare le plăcea statul puternic, care domina popoarele de la Marea Baltică până în Asia Centrală, din Carpați până în Kurile și Kamceatka.

EI regretă statul învingător de care se temeau adversarii de orice fel. Le pare rău că progeniturile lor nu mai fac armata în trupele dislocate în Germania, dispuse să ajungă la Canalul Mânecii într-o săptămână.

De fapt, obiectul nostalgiei rusești nu e comunismul, ci imperiul, pe care propria ideocrație l-a falimentat.

De-a lungul istoriei, imperiile s-au descompus frecvent, mai ales în secolul XX. Nu cred că la ora actuală francezii și englezii visează să ducă din nou mostre de civilizație în Africa sau Indochina.

Puțin probabil că vreun austriac n-are somn și plânge nopțile după marele Imperiu Austro-Ungar. Comparativ, problema rusului e diferită. Țara sa nu a înregistrat realizări pe plan național, precum Anglia sau Franța.

Rusia s-a format de-a lungul secolelor ca imperiu. Ea și-a început expansiunea în Orient încă înainte de a-și fi căpătat trăsăturile minimale de stat național.

Toate succesele înregistrate de Rusia au fost imperiale, inclusiv Marea Victorie, comemorată la 9 mai. Altceva mai nou, pentru a se putea lăuda, rușii nu au.

În spațiul ex-sovietic, perioada anilor ’90 a corespuns căutării febrile a unei noi identități naționale. Astăzi, Uniunea Sovietică încă mai există în mintea multor nostalgici, mai ales a „rușilor de profesie”, eșuați prin fostele colonii ale imperiului spulberat.

Regretabil, însă la Chişinău, Tiraspol, Bălți și Comrat, nostalgicii după URSS plutesc în ceață, contra curentului.

Declarativi, ei vor să ne convingă că roșii sunt patrioții, albii – dușmanii poporului; internaționalismul – da, naționalismul – ba şi nu vor să recunoască esenţialul: socialism german = socialism sovietic; dictatură hitleristă = dictatură stalinistă; nazism = bolșevism.

Uniunea Europeană a egalat stalinismul cu nazismul. Mentalitatea de homo sovieticus și propaganda bolșevică nu mai au credit. Vladimir Putin nu este Vladimir Ulianov şi nici Leiba Bronştein, ca să lanseze un Decret despre adevărul istoric.

Acum, în Federația Rusă, primul și cel mai important catalizator al nostalgiei ține de mentalitatea imperială, de pierderea sentimentului de apartenență la o mare putere.

Dar, în lumea contemporană, identitatea și etnoconștiința au o importanță excepțională și nu pot fi înlocuite cu o Lume Rusă amorfă sau cu un eurasianism imaginar.

În fond, actualul disconfort psihic al rușilor e generat nu atât de colapsul imperiului, cât de lipsa națiunii, pe care imperiul ideocratic bolșevic a înlocuit-o până la un timp.

De aici și dorința de întoarcere în trecut, deoarece pentru ruși URSS întruchipa nivelul maxim de „dizolvare” a naționalului în imperial.

În lumea întreagă s-au perfectat culegeri de documente vizând crimele nazismului și bolșevismului. Citez dintr-un asemenea document elaborat de cercetătorii ruși:

„Într-o goană necruțătoare, sângeroasă, negativă ca rezultat final, au fost executați prin împușcare, au pierit în războaie, au murit de foame şi boli peste 50 de milioane de compatrioți.

Au fost distruse, întoarse pe dos destinele a milioane de oameni… Bolșevismul a comis crime monstruoase contra omenirii, fără termeni de prescripție!” (Красное колесо – преступления без наказания, www.proza.ru; http://bikol.narod.ru).

Pe baza documentelor de arhivă, apar, în pofida dificultăților inerente, tot mai multe lucrări de investigație, monografii și filme despre victimele „eliberării sovietice”.

Astăzi, toți profesioniștii, nu doar istoricii, acționează, pătrund în esența circumstanțelor istorice, care tind să se repete necruțător. O bibliografie la temă, incluzând și materiale audio-video, volumele de memorii ale refugiaților, deținuților politici, deportaților ar cuprinde zeci de pagini. Totodată, avem parte de numeroase mostre de nostalgie pentru ceea ce a fost cândva.

De exemplu, la Moscova, în septembrie 2013, s-a ținut un târg internațional de carte, cu 1,2 mii de exponenți din 57 de țâri. Pe unii vizitatori i-a exaltat o lucrare de proporții: Stalin. Enciclopedie.

Pe alții, numeroasele volume despre pravoslavie, autocrație și URSS. A prezentat interes chiar și o broșură cu adresarea pucistelor, din august 1991, către poporul sovietic. Așadar, surse de informație există, n-avem de ce ne plânge.

În biblioteci şi pe internet sunt cărți, avem filme, spectacole de teatru, cântece, materiale de arhivă în diverse limbi și accesibile pentru toți doritorii, indiferent de opțiunea și convingerea personală.

Dacă nu ai trăit în „paradisul sovietic” e suficient să accesezi maxim-nm.livejornal.com ca să ai idee ce a însemnat acesta cu adevărat. Maxim Mirovici și toți acei care postează pe site-ul respectiv pulverizează miturile vehiculate de fanii URSS.

Doritorii mai pot afla ce-a fost bine în Uniunea Sovietică, pe timpul lui Stalin, și ce-a fost bine în Germania, pe timpul lui Hitler. În 2009, Zahar Prilepin, Alfred Koh şi Boris Mineaev, în timpul unor ședințe de spiritism, formulează numeroase întrebări pertinente.

Chestionate, cele două personaje istorice răspund, ca şi cum ar fi în viață.

Interviurile intitulate Vorbește Hitler şi Vorbește Stalin au fost publicate în revista „Медведь” (http://medved-magazine.ru/).

Citindu-le,
poţi afla, dacă te interesează, desigur, multe lucruri inedite vizând motivația celor doi dictatori. De exemplu, convingerea lui Iosif Stalin că el era, conform Torei, „un om fără prihană, evlavios”. Iar Adolf Hitler „a fost un băiat bun”, după cum ne explică Rabbi Yosef Tzvi Ben Porat, dacă îi urmărim prelegerile pe youtube.com.

Site-ul http://www.ava.md prezenta recent un document secret din arhiva NKVD referitor la dinții și coroanele dentare din aur ale decedaților în lagărele sovietice și întreba cititorii:

„În ce constă diferența dintre lagărele de concentrare naziste și lagărele din gulagul sovietic?”; „Prin ce se deosebesc «eroii» NKVD-ului de călăii hitleriști?”.

Iată câteva răspunsuri traduse din rusă: „O singură diferență: enkavediștii au învins, gestapoviștii au pierdut. Învingătorilor – coroana de lauri, perdanților – coroana de spini. E logic” (Dufa);

„Diferența constă într-aceea că inițial gestapoviștii au fost pe rol de ucenici, în timp ce enkavediștii pe rol de maeștri” (Vlad);

„Nu e nicio diferență dintre lagărele de concentrare naziste și lagărele gulagului, doar că în gulag erau maltratați propriii cetățeni, iar în lagărele naziste – străinii și prizonierii de război ai inamicului.

Dar coronele dentare din aur ale decedaților sunt extrase de unele rude și în timp de pace. De ce ar fi renunțat bolșevicii sau naziștii la aurul «inamicului»? Fotografiile prezentate ar părea o nelegiuire, dar pe atunci nimeni nu se speria de asta” (Grin).

Deviza „Înapoi în URSS!” mai înseamnă și o modalitate de respingere a capitalismului oligarhic și adaptarea la vicisitudinile vieții cotidiene.

Rusul crescut în „comunism” este șocat nu atât de proporțiile inegalității, cât de nivelul injustiției. Populația Rusiei nu percepe elitele actuale ca fiind demne de statutul și averea acestora. Iar atitudinea puterii față de „masele largi populare” și „oamenii muncii de la orașe și sate” provoacă o tot mai accentuată iritare.

În Uniunea Sovietică, fiind societatea unei inegalități moderate, se consolidase treptat o tradiție axată pe abaterea „corectă” de la legislația în vigoare.

În lipsa democrației, regimul asigura multiple instrumente de control și decontare locală a puterii administrative și politice, acordând o atenție relativă și principiilor meritocrației.

De-acum, unora le pare deja că viața nomenclaturii sovietice reprezenta o mostră de „servire a poporului” în ambalajul unei abnegații și dezinteresări de tip franciscan.

Desigur, majoritatea rușilor regretă destrămarea URSS și din motive strict personale. Acestea nu merită ironizate sau ignorate.

În general, creșterea cotei de nostalgie rusească este legată de viața psihică a mulțimilor. „Indexul nostalgiei” evoluează în dependență de categoriile de vârstă. O creștere constantă se înregistrează printre cei care și-au trăit anii tinereții în URSS, iar acum îmbătrânesc în Rusia. Unii se simt drept parte intrinsecă a trecutului mort („dar eu încă sunt viu”). Alții speră să supraviețuiască în noul sistem, care îi reciclează treptat.

Puterea Sovietică nu a putut asigura multe din comoditățile elementare, un nivel de trai ridicat nici măcar ca cel din RDG. A creat însă percepția confuză a ideii de progres: identificarea omului sovietic cu revoluția științifico-tehnică; zborurile spațiale și valorificarea energiei nucleare întruchipau supremația tehnologică a primului stat socialist din lume; susținerea decolonizării însemna situarea Kremlinului pe „partea corectă a istoriei” – libertatea popoarelor, internaționalismul ca viitor al umanității. La ora actuală situația este aproape diametral opusă: Rusia luptă cu Ucraina pentru teritorii, iar Europa se integrează; rușii se cramponează de trecut, iar occidentalii forțează interferențele culturale; rușii expun spre vânzare produse depășite, inclusiv tehnică militară, iar în țările occidentale circulă vehicule electrice și se dezvoltă inteligența artificială.

În Federația Rusă sondajele sociologice arată că cel puțin 66% dintre cetățeni duc dorul trecutului; circa 52% dintre respondenți regretă așa-numitul „spațiu economic unitar”.

Sentimentul lor nu e decât o simplă perfidie, deoarece unitatea economică invocată nu era percepută de nimeni în perioada sovietică. Așa că, nu mai are rost să ne lamentăm de lipsa unui atare spațiu unic în prezent.

Inițial, nostalgia rușilor după regimul sovietic era asociată cu probleme de identitate națională și pierderea prestigiului internațional. În prezent nostalgia e pusă pe seama dificultăților economice.

În 2014, Rusia a intrat în recesiune economică din cauza scăderii prețului petrolului și a sancțiunilor occidentale, iar oamenii de rând au fost afectați de stagnarea veniturilor, devalorizarea rublei și inflație. Contestata reformă a pensiilor a scos oamenii îi stradă și i-a redus popularitatea lui Putin.

Într-un discurs în Dumă, președintele Putin a definit destrămarea Uniunii Sovietice ca cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX. Când o țară nu înregistrează nicio performanță, începe să se agațe disperată de trecut.

Dacă nici retrospectiv nu are cu ce se mândri, ea poate oricând inventa mituri și legende. Acest fenomen controversat provoacă diverse suspiciuni. Este un simptom cu mult mai grav decât toate preocupările enumerate de către politicienii și experții Rusiei contemporane.

Dorul rușilor de trecut nu generează visul viitorului. Imperiul sovietic, cu atâtea popoare cucerite și teritorii străine anexate, cu o economie excesiv centralizată dependentă de resursele naturale, era destinat falimentării.

Mulți ruși îi deplâng dispariția blestemând adversarii externi și trădătorii interni. Pare ridicol și absurd, dar într-un deșert șoarecii vor continua să roadă un cactus; în Federația Rusia acest cactus istoric decorativ se numește „nostalgia după realitatea sovietică”.

Reabilitarea nostalgică a Uniunii Sovietice merită toată atenția exegeților. Ea reprezintă un ansamblu de coduri înscrise în cultura societății ruse; o construcție a memoriei colective, modelată de anumite structuri statale prin discursurile din mass-media ale unor lideri și formatori de opinie.

Nostalgia este, de asemenea, rezultatul unei selecții, fiind fasonată de obiecte materiale și filtre subiective. În memoria comunicațională a societății nostalgiile, ca și amintirile, se confruntă cu voci divergente.

La fel ca aducerile aminte, și nostalgiile circulă prin „locurile memoriei individuale” (mediile în care se află dizolvate experiențele trăite și împărtășite de fiecare ființă umană în parte). Suspiciunea față de arhivele ajustate de regimul sovietic ne face să credem că nostalgiile și amintirile proliferate de istoria orală oferă accesul la un adevăr non-voalat sau trucat.

Așadar, recidiva comunistă și nostalgia rusească reprezintă o îmbinare de fenomene explicabile și de înțeles: tristețea iluziilor pierdute; disconfortul existenței în cadrul unor limite neclare ale spațiului național; percepția mișcării într-o direcție incorectă sau contrară standardelor specifice țărilor dezvoltate; senzația crescândă a electoratului că politicienii i-au trădat și își duc viața într-o lume a lor paralelă; dezamăgirea față de elitele naționale și incapacitatea mulțimilor de a înțelege încotro se îndreaptă lumea contemporană. Toate aceste stări de spirit clare constituie psihismul (viața psihică) națiunii ruse în prezent.

La majoritatea națiunilor un atare cumul de factori ar fi declanșat o reorientare rapidă a minților luminate spre căutarea imaginii viitorului. Așa s-a întâmplat în secolul luminilor până la perioada cristalizării în Europa a ideilor comunismului și fascismului. În Rusia însă, anume acest aspect productiv al nostalgiei lipsește. Rusia va deveni țară modernă numai abandonând circulația pe contrasens. La ora actuală, rușilor li se pare că țara lor a fost cea mai modernă din lume în epoca sovietică.

Desigur, nostalgia rusească după URSS reprezintă o dorință iluzorie de a se întoarce pe „partea corectă a istoriei”. Respingerea evoluției firești și dezamăgirea personală duc la creșterea nostalgiei post sovietice, dar cale de întoarcere nu există.

„Cine nu deplânge disoluția Uniunii Sovietice nu are inimă, cine vrea s-o creeze așa cum era nu are minte”. O realitate tristă, dar adevărată.

Federația Rusă repetă unele erori tragice, care o fac vulnerabilă. Și multă lume consideră că o dezagregare, precum cea a Uniunii Sovietice, e doar o chestiune de timp.

MIRCEA DRUC