CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Poporul de împărați din ţara nimănui

Astăzi popoarele care au dăruit lumii marile civilizaţii, ori au dispărut (sumerienii, perşii, vechii egipteni, incaşii, …) ori, comparativ cu gloria trecută, vegetează (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, turcii, arabii etc.)

NOI cei născuţi din ciocnirea a două civilizaţii care au modelat faţa Lumii Vechi, traco-dacă şi romană, nu am avut încă momentul nostru de strălucire. Ba parcă, cel puţin teritorial, trăim într-un regres continuu!

Suntem un popor „născut bătrân”, sau „neterminat”, spun unii, „popor vegetal”, proclama altii ! „Străinii sunt de vină” şi faptul că ne-am născut în „calea răutăţilor”, proclamăm NOI !

Sau „greaua moştenire a trecutului” susţine fiecare generaţie lamentându-se că „nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vreme” şi refuzând să priceapă că omul nu poate fi „sub vremi” ci tot sub oameni, sub alţi oameni care au avut tăria să-şi supună vremurile.

Şi niciodată nu ne-am pus întrebarea de bun simţ: „Dar NOI, NOI chiar nu avem nici o vină” ? Străinii ne resping pentru că au ceva cu NOI, sau pentru că nu pot să ne înţeleagă ? Dar, NOI, NOI îi înţelegem oare ? Am făcut ceva concret să-i înţelegem şi să ne facem înţeleşi ?

Îi vorbim străinului, adesea copilul său chiar nepotul nostru, la scara istoriei, în limba lui şi pe coordonatele mentalului lui, sau în limba noastră pe coordonatele gândiri, noastre întortocheate, de griji bătrân şi sfătos chiar şi când cere ?.

Se împacă vreunul din NOI cu ideea de a fi doar simplu soldat al datoriei şi nu un Napoleon genial în toate, gata să găsească soluţii şi să dea sfaturi oricui, la orice, oricând şi în oricare împrejurare ?

Se simte vreunul din NOI în stare să primească lecţii, nu numai să dea ? Vrem cu adevărat să învăţăm despre şi de la alţii şi să-i învăţăm, la rândul nostru, câte ceva, despre NOI ? ştim şi dacă ştim, recunoaştem oare cine suntem cu adevărat ?

DE CE?

Ne tragem seva, ca popor statornic, în această parte a Lumii Vechi, dintr-o „seminţie” care era, pentru antici, „cea mai numeroasă” după cea a „inzilor” considera Herodot cu, două milenii şi jumătate în urmă, ar fi putut fi „de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile pământului”! Ar fi putut fi, dar nu a fost ! De ce ? Nu numai că înaintaşii noştri nu au durat un imperiu care să supună lumea, dar si-au pierdut treptat baştina!

Spaţiul nord tracic, spaţiu al etnogenezei omeneşti, cuprins, între Dunărea de mijloc şi Adriatica, Kosovo, Nordul Greciei (linia Skok-Jirecek-Philippide) a explodat în puzderie de “insule” gravitând, de jur împrejurul „continentului nord-dunărean” (Adolf Arnbruster) redus la ceea ce, la 1 Decembrie 1918 s-a numit România Mare. Şi „erodarea” a continuat: am pierdut Tisa cu Jula, Seghedinul şi Debreţinul, Timocul şi Vestul Banatului în 1920, Moldova de Est şi de Nord, cu Ţara Herţei, în 1940, Vlahia Dristorului care s-a dus, tot în 1940, după fosta „Vlahie care este Ţara lui Asan”, Insula Şerpilor în 1948…

De ce, dacă vitejia nu ne-a contestat-o niciodată nimeni ? şi nici dreapta judecată! De ce, dacă înaintaşii noştri au fost „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” (Herodot)?

În Evul Mediu românesc nici un proiect de cruciadă nu ne-a ocolit, împăratul latin de Constantinopol, Henri de Hainaut (1206-1216) fiind încredinţat că românii erau „oamenii… cei mai temuţi şi cei mai tari ai întregului imperiu, ba chiar ai pământului”! şi nici un papă, rege ori împărat catolic n-a imaginat o cruciadă anti-otomană fără „Magna Valahia” (Marea Ţară a Românilor, Mapamondul Borgian), sec. XV, sau „blocul dacic” ( 1595 Barton, agent englez la Poartă), scrie istoricul Mircea Dogaru în https://culturaromana.ro/mircea-dogaru-poporul-de-imparati-din-tara-nimanui.

Imagini pentru mircea dogaru

Foto: istoric Mircea Dogaru

De ce, dacă „s-a temut însuşi Soliman (Magnificul, după Anton Verancsics) să ne atace în 1526 când a desfiinţat Ungaria, sau în 1526 când a îndrăznit să asedieze Viena, de ce, când în fata Plevnei, în 1877 ruşii ne-au cerut disperaţi ajutor, de ce, când în prima conflagraţie mondială, Occidentul, prin Georges Clemenceau declara „în faţa poporului român îmi scot respectuos pălăria”, am pierdut treptat aproape totul ? De ce am câştigat bătălii, dar am pierdut de fiecare dată, războiul ?

De ce vitejii traco-daci şi-au pierdut rând pe rând pământurile în faţa legiunilor Romei, în 146 î. Chr. şi 106 p.Chr ? De ce, dacă erau „superiori aproape tuturor popoarelor şi aproape egali cu grecii” (Cassius Dio) şi-au pierdut limba, mare parte din obiceiuri şi tradiţii, într-un cuvânt cultura, capotând în faţa civilizaţiei romane ? şi dacă tot şi-au împletit destinul cu al seminţiilor mediteraneene, de limbă şi cultură latină, venite în dacii „ex toto ni orbe Romano” (Eutropius), de a ce poporul rezultat din împletire n-a moştenit de la români tenacitatea, disciplina, acceptarea ordinei, şi „supunerii faţă de porunci” (Strabon) care, racordate calităţilor lor naţionale, aceştia ca şi ale românilor, iar fi făcut stăpânii lumii ? De ce i-au influenţat ei pe cuceritori, odată deveniţi cetăţeni ai republicii şi militari, legiune după legiune proclamându-si comandantul împărat şi îndreptându-se de la Dunăre spre Roma, cu vechea „netemere de moarte” a „poporului nemuritor” (Herodot, Ovidiu, Pomponius Mela, Strabon).

De ce n-am suportat, ca germanicii ideea unui conducător pe care să-l urmăm ? De ce inteligenţi fiind şi autori individuali de planuri perfecte, niciodată aproape duse la bun sfârşit, n-am durat o putere care să înfrunte veacurile ? De ce împăraţii basmelor noastre, Roş Împărat, Verde Împărat etc. sunt simpli cnezi de sate în realitate, de ce Feţii noştri Frumoşi au alergat după himere şi „tinereţe fără bătrâneţe” sau „viaţă fără de moarte” nu după concret, chiar dacă fetele noastre l-au preferat pe Cătălin, “Luceafarului” ?

De ce ţăranii noştri şi-au spus pruncilor “coconi”, adică fii de împăraţi şi nevestelor „cocoane”, voievozii s-au numit „dominus -domn”, purtând mantia de purpură şi coroana imperială? De ce, având ca indivizi toate calităţile şi stăpânind un pământ atât de bogat, a cărui „dulceaţă” l-am preschimbat în Eden pentru „latrones gentium” din toate timpurile, am fost şi suntem condamnaţi să fim veşnic „popor sărac din ţara bogată ?

De ce, dârzi şi războinici.” ?„adevărată întruchipare a lui Marte” (Ovidiu) ne-am topit în popoarele moderne vecine, constituite pe pământul nostru, cu sângele nostru curgându-le prin vene, cu trăsăturile noastre, dar cu alte apucături în spatele pavezei ridicată de limbi străine nouă, pe care le-am însuşit uitându-ne stirpea ?

De ce suntem români, dar şi, în parte, unguri, secui, ceangăi, bulgari, sârbi, croaţi, sloveni, slovaci, cehi, huţuli, şi de foarte curând „ucrainieni”? De ce buciumele şi doinele noastre plâng? De ce întotdeauna eroul moare acceptându-şi cu fatalism destinul? De ce, la trei români, doi se întorc întotdeauna împotriva celui de-al treilea?

De ce, beneficiind de uriaşul bagaj de cunoştinţe tehnice şi inventivitate moştenit de la înaintaşii traco-romani, am durat o civilizaţie a lemnului, în „Ţara de piatra”? De ce NOI, „urmaşii cetăţenilor Romei” care au clădit Europa, NOI artefact al istoriei suntem astăzi invitaţi să intrăm, alături de urmaşii „barbarilor” în „casa comună” care a fost de fapt CASA NOASTRĂ ?

De ce, din bagajul de înţelepciune moştenit ne-am făcut lozinci doar din proverbele ce acceptă fatalitatea: „Apa trece, pietrele rămân”! „Capul plecat sabia nu-l taie”! „Fă-te frate cu, dracul până treci puntea”! s.c.l., sugrumându-ne în numele lor, în faşă, eroii? şi fără să ne gândim că, apa trecând roade piatra care, se tot micşorează, că nu e nevoie ca sabia să desprindă capul care va fi strivit de cizma străină pusă pe grumaz şi că o dată pe punte, diavolul ne va arunca de fiecare dată în hău ! De ce ne-am împiedicat eroii să-şi urmeze destinul ?

Din „pizma” care, potrivit cronicilor l-a ucis şi pe Domnul Unirii? Ca nu cumva să sară „cizmarul peste calapod”? De ce ne place să ne punem în frunte proşti, pentru a, putea să-i batjocorim apoi cum ne vine la gură, arătându-ne superioritatea doar prin vorbe? şi de ce vedem întotdeauna doar „paiul din ochii altora” şi niciodată „bârna” din proprii ochi ?

De ce la NOI, „prostul moare” întotdeauna „de grija altuia”? De ce n-am acceptat niciodată principiul „omul potrivit la locul potrivit”? De ce clamăm nevoia de Ţepeş, dar admitem că „hoţul neprins e negustor cinstit”? De ce admitem transformarea hoţilor în negustori cinstiţi şi a trădătorilor în eroi, gratulându-i cu invidie cu un „bravo lui, băiat deştept !

Cine poate, oase roade”? De ce, generaţie după generaţie, ne confruntăm în sărăcie cu lustru, exact cu aceleaşi probleme, refacem ca Sisif drumul, la infinit, când soluţia era moştenită? De ce sfârşim la bătrâneţe prin a deveni exact ceea ce uram mai mult în tinereţe, pentru ca generaţia următoare să o ia de la capăt, cu speranţa că, dacă, „strânge un pic cureaua”, o să-i fie mai bine, cândva, „la pastele cailor” sau, mai curând pe lumea cealaltă? „Vulturii nu vânează muşte!”, ne-au lăsat diata moşii şi exact asta facem, născându-ne şi murind, generaţie după generaţie, în una şi aceeaşi veşnică reformă, care ne scoate periodic gunoaiele la suprafaţă, ca furtuna ce răscoleşte fundul apelor adânci, fiindcă mândria ne-a împiedicat de fiecare dată, să începem cu începutul cu acel strop de înţelepciune care spune „Cunoaşte-te pe tine însuţi”! Şi, cunoscâdu-ne, ne-am fi dat seama că tragedia noastră încape în cinci vorbe – „Să moară şi capra vecinului”!

Avem tot ce ne trebuie să clădim piramide dar conştiinţa noastră nu depăşeşte stadiul de plan, fiindcă de mii de ani ne amăgim cu minciuna că “Pe-al nostru steag e scris Unire/ Unire-n cuget şi-n simţiri”! Noi cei care sărim întotdeauna cu uşurinţa nevăstuicii, dintr-o extremă în cealaltă ! De ce scăpaţi de marxism, de patriotardism, ne aruncăm astăzi, cu bucuria prostului într-un nou tip de „înternaţionalism” la fel de antiuman ca şi cel „proletar”? Chiar nu putem trăi fără „isme”?

CE NE LIPSEŞTE ?

Cheia insucceselor noastre din totdeauna nu stă în suma defectelor noastre care, trecând pe plan la elite, ne sabotează INTERESUL NAŢIONAL, aceleaşi defecte sesizate de Herodot în veacul V a.Chr., de Mauricius în veacul VI. P. Chr., de Kekaumenos în 1078, de mii de tineri reformatori ai naţiei sau de observatori străini pe care ne grăbim să-i huiduim şi chiar de NOI înşine, atunci când ne analizăm la rece clasa, politică, în cuvinte identice pe parcursul a două milenii şi jumătate: „umblă pe toţi să-i înşele şi minte straşnic şi fură mult, jurându-ne zilnic cu jurăminte înfricoşate şi îşi calcă uşor jurămintele şi făcând şi frăţii de cruce şi de cumetrii, închipuindu-şi că prin aceasta va înşela pe cei mai simpli !

Cheia se află în cuvintele lui Herodot –„sub o conducere unitară”! „Sub o conducere unitară”, seminţia înaintaşilor noştri şi a noastră ar fi putut deveni „de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile pământului”!

Dar de câte ori au acceptat înaintaşii noştri şi noi înşine unitatea în istorie? – „De ce ăla şi nu EU” ? De circumstanţă l-au acceptat pe Burebista în faţa asaltului Romei şi, când Cezar a pierit, de „Maur” n-a mai fost nevoie ! Porniţi pe un drum uniţi în interes naţional s-au găsit întotdeauna, de-a doua zi, unii cu idei, care au acţionat independent şi contrar, din poziţie subalternă.

Decebal trădat şi părăsit, Vitalian trădat şi ucis, Gelu părăsit şi uitat, Ahtum trădat şi ucis şi aşa mai departe, Vlad Dracul, Vlad Ţepes, Ion Vodă, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea, Tudor, Avram Iancu, Ion Antonescu s.c.l. Au rezistat ca lideri la români cei foarte norocoşi şi cei ce au ştiut să-i scurteze de cap pe „hicleni”. Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Petru Rareş s.c.l., dar acestora li s-a dus vestea de „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”.

Ţara a rămas aceeaşi şi a îndurat şi mai departe, suportându-şi fatalist boierii pe care Macarie îi definea la 1538, pentru eternitate, drept „minţi oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar să-şi însuşească averile altora, iar pe ale lor să le înmulţească cu mijloace nedrepte”, prea rar săturându-se de reformă şi sculându-se împotriva „balaurilor ce ne înghit de vii” (Tudor Vladimirescu)! Ba chiar acceptând periculoasa idee că nu am fost şi nu suntem în stare să facem nimic decât „sub bici”!

Soarta noastră ar fi fost alta şi va putea fi alta dacă am fi înţeles ori vom înţelege că, în numele INTERESULUI NAŢIONAL ar fi trebuit sau va trebui, odată decizia luată şi liderul ales, să acţionăm uniţi nu numai prin vorbe, de la “opincă la vlădică”, pentru ţelul propus, fără să acordăm prioritate intereselor personale sau de Dovada că două milenii de istorie de experienţe catastrofale, de pierderi irecuperabile, de la Herodot citire la trezirea conştiinţei naţionale, n-au schimbat într-adevăr nimic, stă în plângerea „reformiştilor” de la 1769, care-şi doreau exact ce ne dorim şi NOI astăzi:

„În cele patru părţi ale lumii
Prea numiţi erau românii
Ca sunt escusiţi la fire
Dar n-au între ei unire.
Şi dintr-a lor neunire
Va veni a ţării pieire.”

(Istoria ţării Româneşti dă la let 1769)

Iar dacă cei ajunşi, cel mai adesea pe nemerit, în fruntea bucatelor, au subordonat aproape întotdeauna INTERESUL NAŢIONAL, lăcomiei: setei de putere, ambiţiilor lor meschine, poporul sa făcut în egală măsură vinovat de a se fi complăcut, adaptându-se fără ambiţii oricărei situaţii şi făcând din complăcere şi adaptabilitate un modus vivendi.

În 1736-1739, unul din cumplitele războaie ruso-austro-turce, decise să rezolve „Chestiunea Orientală” (nerezolvată nici astăzi cu toate bombardamentele din Kosovo), ne-au însângerat pentru a mia oară ţara, excese deosebite petrecându-se în Banat, acolo unde românii luptau atât în armata romano-germană, cât şi în armata turcă si, cei mai mulţi pe cont propriu, ca haiduci împotriva coloniştilor catolici.

Cu stupoare notau agenţii imperiali că, la hore, duminica, jucau alături de ţărani, haiduci şi soldaţi români în uniforme nemţeşti sau otomane chiuind „Ţine Doamne tot aşa, nici cu turcu nici cu neamţu ! Ţine Doamne tot aşa!” Haosul devenise stare naturală, iar urmaşii cuceritorilor Lumii Vechi – un popor de supravieţuitori !

Trădările şi ambiţiile personale, lipsa de unitate au făcut ca planul unirii tuturor românilor, conceput atunci, la jumătatea veacului XVIII, să tot fie amânat, până Europa s-a încăierat, miza fiind tocmai bogăţiile noastre, şi – Războiul Crimeei a pus capăt celei de-a „n-“ a „Noi Ordini” continentale introdusă cu tunul de „Sfânta Alianţă”.

Condusă de tineri cu pregătire militară, dar şi şcoliţi în revoluţiile europene, generaţia paşoptistă a reuşit să-şi impună voinţa vechilor „boieri” şi să realizeze, dintr-o ficţiune numită „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, printr-o luptă tenace, în perioada 24 ianuarie 1859 – 11 decembrie 1861, unirea reală, într-un singur stat numit ROMÂNIA. Ne va dezvălui secretul scrisoarea din 13 ianuarie 1856 a lui Mihail Kogălniceanu către C.A. Rosetii: „am îndemnat pe toată lumea şi sper să fi reuşit, ca fiecare să lase deoparte orice duşmănie, orice părere de mâna a doua şi să ne ţinem hotărât şi uniţi sub marele şi nobilul steag al Unirii”!

Printr-un efort de voinţă surprinzător, care a dovedit că se poate, unitatea a rezistat atunci până la împlinirea obiectivului Unirii având deci ca liant camarazii de arme şi idei, dar a capotat ulterior în faţa magicului cuvânt „Reformă”. Proiectul de reformă agrară din 1862 i-a făcut pe cei ce purtau în suflet germenul parvenirii şi demonul lăcomiei, să devină peste noapte, din „marxisti”, boieri. Este cazul lui I.C. Brătianu, dacă nu artizanul, cel putin sufletul „Monstruoasei coaliţii” care a dus la răsturnarea ctitorului României moderne, Alexandru Ioan Cuza, punând sub semnul întrebării însăşi Unirea în perioada 11 februarie – 10 mai 1866 !

În locul lui Cuza care a acceptat sacrificiul de dragul INTERESULUI NAŢIONAL, a fost adus un străin şi inoculată criminala idee că nu suntem în stare să ne guvernăm singuri. Că, ne trebuie un mediator străin pentru a realiza ceva ! Nemaivorbind de faptul că NOI cei născuţi într-o Republică devenită „imperium mundi” am acceptat reîntoarcerea de la democraţie la barbarie prin „regalitatea” reintrodusă într-o Europa unită şi civilizată de germanici (franci, ostrogoţi, vizigoţi, vandali, saxoni) la începuturile evului întunecat!

Uităm adesea, datorită meritelor minore incontestabile ale lui I.C. Brătianu, în continuarea operei cuziştilor, de modernizarea structurilor statale, uităm că, la apusul carierei, el a fost alături de Carol I, partizanul şi semnatarul unui tratat secret de alianţă a României cu Austro-Ungaria-Viena, 18/30 octombrie 1883) îndreptat nu numai şi împotriva Franţei, Marii Britanii şi Rusiei, dar şi a INTERESULUI NAŢIONAL care cerea eliberarea teritoriilor celor 4 milioane de români supuşi de Ungaria dualistă genocidului etnic şi cultural şi Unirea lor cu ţara!

Ca o ironie a sorţii însă, cel ce va relua munca lui Mihail Kogalniceanu şi Cuza, în perspectiva primei mari conflagraţii mondiale, avea să fie tocmai fiul său, Ionel Brătianu, adevăratul artizan, alături de Regina Maria, a Marii Uniri din 1918. Cu diplomaţie dar şi cu duritate, el a explicat generaţiei sale că „În chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplătirii!”

De ce era necesara o astfel de punere la punct ? Pentru că adevărul în privinţa elitei noastre politice din primele decenii ale veacului trecut, elita idealizată de„urmaşii” săi întru totul de astăzi, diferă ca Cerul de Iad de ceea ce ni s-a înoculat prin educaţie, şi fără cunoaşterea acestui adevăr, am ajuns să facem scump plătita greşeală din 1996, când ne-am dat pe mâna celor „15.000 de specialişti”, adică propriilor noastre himere!

În cuvinte cumplit de actuale, unul dintre analiştii politici lucizi, făcea din interior, radiografia elitei politice româneşti a anilor 1914-1919 definind-o drept Turn Babel… în care cele mai scârboase ambiţii căutau să-şi facă locul la adăpostul declaraţiilor patriotice… Toată lumea făcea politică europeană şi nimeni românească, adică toată lumea se preocupa de soarta Europei şi nimeni de a României.

„Românii se împărţeau în francofoni şi germanofili şi cereau intrarea noastră imediat în război, după cum simpatiile lor se îndreptau spre unii sau alţii din beligeranţi, fără să se ocupe de interesele româneşti. Nimeni nu mai simţea româneşte.”! (C. Argetoianu).

Dacă am fi cunoscut şi acceptat acest adevăr am mai fi fost oare nevoiţi să o luăm iarăşi de la capăt sau să suportăm orăcăiala bicisnică a unor falşi profeţi botezaţi „analişti politici”? Fiindcă Europa nu a permis Unirii celei Mari, plătită cu un milion de martiri, cărora, în loc de Rememberance Day, le dăm astăzi Valentine’s Day, să existe decât 20 de ani, după care, în anul trădării generale 1940, când diplomaţii leşinară ca midinetele, semnându-i decesul, când regele, politicienii şi generalii, şi-au pus limba în ghips ne primind ordinul de luptă, armata ţării s-a retras de la toate fruntariile fără să fi tras (suprema umilinţă) un foc de armă!

Cu o singură excepţie – maiorul Valeriu Carp, simplu comandant de batalion care s-a jertfit INTERESULUI NAŢIONAL, oprindu-i pe ruşi cu foc în faţa Putnei! Iar răsplata ia fost pe măsură! Proclamat de Rusia „criminal de război” figurează încă pe lista infamiei, în ţara în care, o justiţie chioară i-a declarat eroi pe spionii „defectori”, care, văzând secrete economice şi militare „n-au trădat poporul român, ci pe Ceausescu” ( ! ! ! !)

În aceeaşi situaţie se afla Reintregitorul, militarul care a reînviat virtutea română, angajându-i pe români într-un RĂZBOI NAŢIONAL FĂRĂ ALIAŢI CONSFINŢIŢI PRIN TRATATE! şi a făcut-o ridicând prin proclamaţia „Către români” din ianuarie 1941, steagul lui Mihail Kogalniceanu, Cuza şi Ionel Brătianu: „Fii om, fii drept şi recunoaşte că deasupra ambiţiilor şi intrigilor şi urilor este Patria, este veşnicia Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna chiar dacă nu înţelegem de fiecare dată.”! (Ion Antonescu).

Pentru că nu Unirea pământurilor noastre într-un tot a fost “cheia de bolta” a edificiului nostru naţional ci „unirea în cuget şi-n simţiri”, unitatea care ne-a lipsit aproape întotdeauna şi ne lipseşte şi astăzi când suntem pe cale să cedăm pentru eternitate, parţi din teritoriul rămas, fără se ne punem, orbi la colapsul spre care ne îndreptăm că neam, întrebări.

Ai voie ?
Ai voie în dispreţul majorităţii, urmând doar propriul interes, să calci în picioare jertfa generaţiilor trecute şi viitorul generaţiile nenăscute? Ai voie să te substitui lui Dumnezeu, decizând unilateral ca binele general nu ţine de voinţa majorităţii dispreţuite, ci de voinţa celor puţini şi (auto) „aleşi”, despre a căror moralitate şi calităţi reale ar fi multe de spus? Ai voie să vinzi în detrimentul INTERESULUI NAŢIONAL suflete de români, pământ românesc, păduri, păşuni, ape, fabrici, holde, mine, drumuri, flote, bănci? Gândeşte-te, spunea geniul naţional şi el hulit astăzi de epigoni, că „Ţara este rodul muncii unor zeci de generaţii şi aparţine altor zeci de generaţii care vor veni.” (Mihai Eminescu).

Iar INTERESUL NAŢIONAL este liantul fără de care ne-am înceta existenţa ca fiinţă etnică, este coloana noastră vertebrală, este ceea ce ne face demni şi egali în rândul celorlalte naţiuni, amintindu-le că avem, NOI „o misie a împlini în lume.” (Nicolae Bălcescu). Cu singura condiţie de a ne ţine „hotărât uniţi” sub steagul lui! Cine s-a săturat de România este liber să plece unde o vedea cu ochii! Dar fără pământul morţilor noştri şi al pruncilor noştri nenăscuţi, pe tălpi ! Pentru că nimeni nu are dreptul să ia decizii pentru alţii !

De mii de ani ne lamentăm! De mii de ani clădim scenarii şi ne ucidem, din indolenţă sau invidie visele. De mii de ani sperăm că, poate o nouă generaţie va avea curajul să se privească sincer în oglinda sufletului şi să extirpeze, în sfârşit cancerul din NOI!

Românul… duşmanul românului! Singurul etern! De mii de ani adormim cu speranţa că generaţia copiilor noştri va fi poate cea aleasă, aceea care va găsi soluţia nu în “isme”, nu pe pământ străin, ci în sine! Să fii sosit oare clipa? Să se fi născut în sfârşit o generaţie de români soldaţi, după atâtea generaţii de români – Napoleoni şi „împăraţi”?

O generaţie unită, capabilă să-i schimbe mentalul, genetic moştenit, de „supravieţuitor”, într-unul de „cuceritor”? Şi, dacă aceasta este generaţia, va întelege ea, oare, că nu Canada trebuie cucerită, nu Statele Unite, nu Germania, ci ROMÂNIA.

Dr. Mircea DOGARU

08/02/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTORIA BASARABIEI ȘI ÎNTÂLNIREA LUI MIRCEA DOGARU CU ALEKSANDR DUGHIN. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Citiți și cine este Aleksandr Dughin accesând :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/07/04/aleksandr-gelievici-dughin-adept-al-doctrinei-neo-imperialiste-a-eurasianismului-noi-rusii-am-comis-multe-greseli-in-relatia-cu-romania-video/

 

 

17/06/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Maiorul erou Valeriu Carp – „Peste Putna nu se trece!”. VIDEO

 

 

 

„Din ordinul meu şi pe a mea răspundere, deschideţi focul!”

La 23 august 1939, împăraţii Răsăritului şi Apusului şi-au dat mâna încheind, prin intermediul miniştrilor lor de externe, Molotov şi Ribbentrop, un “pact de neagresiune” care prevedea, în secret, împărţirea Europei. Unul (Adolf Hitler) îşi adjudeca, în numele “uniunii europene” naţional-socialiste, partea occidentală şi centrală a continentului, celălalt (I.V. Stalin), în numele “uniunii europene” comuniste, Răsăritul şi partea central-răsăriteană.

O frontieră a ruşinii brăzda harta Lumii Vechii, de la Nord spre Sud, smulgând Finlandei regiunile estice, desfiinţând Ţările Baltice, împărţind Polonia în două şi pulverizând România Mare.

Ruşii pretindeau nordul şi estul Moldovei, arbitrar denumite de “hoţii de pământuri” ai veacurilor precedente “Bucovina” (în 1786) şi “Basarabia” (în 1807), urmând să dispună, în favoarea satelitului lor, Bulgaria, şi de Dobrogea, iar germanii, interesaţi de petrolul românesc, dar şi de menţinerea în Axă a celui ce se declarase primul “fascist” al lumii postbelice, bătrânul amiral de Bálaton, Miklos Horthy aveau libertatea de a decide în privinţa restului.

Urmare a trocului de popoare din august 1939, în prima jumătate a lunii septembrie 1940, Polonia a fost invadată de armatele nazisto-sovietice, Finlanda şi Ţările Baltice cotropite de ruşi. Marea Britanie şi Franţa au declarat război celor doi agresori pe care Societatea Naţiunilor i-a condamnat.

În aceste condiţii, România a primit notele ultimative din 26 şi 27/28 iunie 1940 şi sub presiunea Germaniei, regele Carol al II-lea (1930-1940) şi miniştrii săi au cedat.

Pentru armata română a început umilinţa retragerii fără un foc de armă de la hotarele întemeiate de Muşatini şi, în acelaşi timp, calvarul. Pentru că bandele de cazaci şi trupele regulate ale “Armatei Roşii” nu au respectat nici măcar termenul de 4 zile, impus de Moscova, hărţuind trenurile regimentare, batjocorind, în scopul provocării, ofiţerii şi trupa. Şi nu au respectat nici măcar noua linie de frontieră impusă tot de Moscova, depăşind-o şi înaintând pas cu pas în adâncimea teritoriului.

Aşa a căzut, în Nord, Herţa şi invadatorul şi-a început înaintarea spre Putna şi Suceava, localităţile-simbol ale mândriei şi vitejiei de odinioară ale românilor, în epoca marelui Ştefan. De nestăvilit, pentru că la Bucureşti îşi făcuse loc deruta, frica şi trădarea!

Regele nu a îndrăznit să reacţioneze, guvernul nici atât, astfel că, de la ministrul de război nevenind nici un ordin, Divizia 7 a generalului Stavrat şi-a continuat retragerea spre nicăieri. Unde s-ar fi oprit invadatorii, stimulaţi de obedienţa generalilor, de trădarea oştirii române de către elita politică, numai Dumnezeu ştie!

Din fericire pentru un popor în al cărui cod genetic este înscrisă supravieţuirea, în astfel de momente apar Eroii! Adevăraţii eroi, cei cărora le datorăm parte din însăşi fiinţa noastră, cei care-şi fac mai mult decât datoria, dovedind că şi românii pot supune voinţei lor vremurile, dar care nu pătrund în cartea de aur a istoriei neamului pentru că impostura şi ticăloşia, neputând suferii comparaţia, fac tot ce pot spre a le arunca numele în uitare!

Curajul lor fără egal rămâne să fie povestit urmaşilor de către martori, dacă aceştia au şansa să supravieţuiască.

Un astfel de erou a fost atunci maiorul Valeriu Carp  (n. 27 noiembrie 1897, Iași, județul Iași – d. iulie 1944, Pașcani), comandantul Batalionului 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7, cel care şi-a asumat o răspundere pe care nici comandanţii regimentului şi diviziei, ministrul de război, guvernul şi regele nu au îndrăznit să şi-o asume. Aflat în ariergardă, a lăsat regimentul să-şi continue ruşinoasa retragere şi, cu de la sine putere, a ordonat ofiţerilor batalionului său:

“De aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece! Mergeţi la unităţi, organizaţi-vă poziţii de apărare şi, dacă ruşii mai înaintează un pas, DIN ORDINUL MEU ŞI PE A MEA RĂSPUNDERE, deschide-ţi focul!”

Astfel, “mareea roşie” a fost oprită cu foc pe aliniamentul care a devenit, în Nord, graniţa României, aliniamentul Valeriu Carp. Incidentul odată produs, ameninţând să se transforme în scandal internaţional, ruşii au trebuit să cedeze.

Un ofiţer oarecare, un comandant de batalion, a decis astfel, în locul politicienilor şi capilor armatei, oferindu-ne o frontieră şi scăpându-ne de ruşinea de a vizita astăzi, cu paşaport, mormântul lui Ştefan cel Mare!

Pentru curajul său maiorul Valeriu Carp a fost declarat de sovietici şi a rămas până astăzi… criminal de război!

I s-a atribuit vina de a fi judecat ulterior, condamnat şi executat, în conformitate cu legea marţială, două duzini de cetăţeni români trădători, care i-au întâmpinat cu pâine şi sare pe invadatori, au atacat trupele române, acţionând ca o coloană a V-a sovietică.

Din nenorocire făceau parte din categoria “supraoamenilor”, a adepţilor unei anumite religii care le permite să se considere mai oameni decât oamenii. Nimic nou sub soare! Vlad Ţepeş a executat 341 de catolici şi a rămas până astăzi simbolul Satanei.

Gabriel Bethlen şi Ştefan cel Mare au tras în ţeapă mii de români ortodocşi, în Transilvania şi Muntenia şi, ultimul, zeci de mii de tătari şi nimeni nu s-a sesizat, dovadă că, în ochii unora, nu suntem toţi egali în faţa lui Dumnezeu!

Cei care l-au acuzat pe maiorul Carp de moartea agenţilor lor sunt aceiaşi cu cei care, chiar în acele zile, au atras, sub pretextul acordării dreptului de strămutare în România, populaţia străvechilor sate româneşti de pe Siret şi Siveţel (Tărăşeni, Suceveni, Bănila, Poiana Mare, Boian, Igeşti, Cireş, Adâncata, Hliboca, Volcineţ, Crasna, Ciudei, Sinăuţii Vechi, Bahrineşti etc.) la Fântâna Albă (Belaia Kriniţa) şi i-au masacrat fără milă.

Dar ce contează, în cumpăna justiţiei lumii “civilizate”, 15.000 de români, populaţie civilă, bărbaţi tineri şi bătrâni, femei, copii, ucişi pentru singura vină de a se fi născut români, pe pământul strămoşilor lor, în comparaţie cu 20-25 de terorişti “aleşi”, reprezentanţi ai Dumnezeului-BAN?

Exonerat de răspundere de Conducătorul României şi el recomandat încă memoriei colective drept “fascist” şi “criminal de război”, pentru vina de a fi încercat să ne apere “sărăcia şi nevoile şi neamul”, maiorul Valeriu Carp a avut şansa pe care o au numai eroii autentici – aceea de a cădea în luptă pentru patria sa, în iulie 1944, la Paşcani.

Neputându-se răzbuna pe trupul său, neputându-l executa sau târî prin gulag-uri pe cel ce le interzisese, prin gestul eroic de a nu se conforma ordinelor primite, înaintarea în adâncimea teritoriului românesc, bolşevicii s-au răzbunat pe amintirea sa.

Pentru 55 de ani, Valeriu Carp a fost aruncat în uitare!

Şi ar fi fost poate, asemeni multor eroi autentici, definitiv şters din memoria colectivă a neamului său, intoxicat cu “eroi” de teapa unui Filimou Sârbu, I.M. Pacepa sau Mircea Răceanu, dacă un bătrân şi suferind veteran de război, astăzi în vârstă de 86 de ani, pe vremea aceea tânăr locotenent, în subordinea maiorului Valeriu Carp, nu şi-ar fi adunat ultimele puteri, pentru a-şi aşterne pe hârtie, amintirile, în folosul generaţiilor tinere, născute spre neşansa lor în minciună, hrănite cu iluzii şi promisiuni deşarte de adepţii lui Iuda.

În ianuarie 1999, colonelul (r) Ioan Ambrosă îşi publica parţial memoriile la Editura “Fiat Lux”, unul dintre punctele forte ale lucrării sale – “Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul” – fiind relatarea odiseei maiorului Valeriu Carp. Ca “Motto”, bătrânul cavaler ne transmite în cuvinte simple o constatare tulburătoare, care se constituie într-un adevăr de un cumplit tragism pentru militarii români ai tuturor timpurilor: “Celor ce şi-au servit cu credinţă patria, dar au fost lipsiţi de recunoştinţa ei”.

Iată de ce, tocmai pentru a repara această nedreptate într-un caz concret, cu valoare de simbol pentru toţi aceia care mai simt româneşte, am scris aceste rânduri, în atenţia colegilor de generaţie şi a camarazilor de front ai maiorului Valeriu Carp.

“Asociaţia Naţională Cultul Eroilor” are datoria de onoare de a face postum dreptate, în pofida a ceea ce ar putea spune diverşi senatori din SUA, CSI, Insulele Capului Verde sau Bangladesh, în cazul Valeriu Carp!

Armata română îşi va recăpăta demnitatea pe care i-au terfelit-o elita politică în vara anului 1940 şi nu numai, abia atunci când singurul militar şi român care a avut curajul să-şi asume în acele clipe de cumpănă, răspunderea unei decizii româneşti îşi va primi locul pe care-l merită, în galeria eroilor autentici ai neamului!

Abia atunci când bustul maiorului Valeriu Carp va străjui hotarul pe care el l-a fixat şi apărat, pentru NOI, cei de astăzi, împotrivindu-se, ca David lui Goliat, celui mai cumplit flagel al secolului XX! 

 

 

 

 

 

 

http://www.dacoromania-alba.ro/

Colonel dr. MIRCEA DOGARU

04/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: