CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Românii la Centenarul Marii Uniri și acțiunea subversivă continuă de deposedare a lor de pământul strămoșesc

 

 

 

 

 

Foto: Samoilă Mârza – Românii votează la 1 decembrie 1918, pe Câmpia Libertății de la Alba Iulia, Marea Unire cu Țara mamă.

 

 

Vâslind senin prin Istorie la Centenarul Marii Uniri

 

A privi cu luciditate Istoria neamului în care ai fost plămădit mi se pare că este o obligație morală căreia trebuie să-i dai curs dacă ții la condiția umană. Trebuie să fii critic atât cu tine însuți, cât și cu semenii tăi, pentru că mascarea adevărurilor despre simbioza individului cu a sa nație duce nu doar la un dezastru garantat, ci, în cele din urmă, la un soi de anxietate din care nu se poate evada nici după consumarea unor volume de filosofie existențialistă… Pe de altă parte, a te concentra doar pe partea goală a paharului unei națiuni creează blocaje, apatie și o viziune sumbră care paralizează circuitul energetic al unui neam.

Doar ironia și sarcasmul mai pot înflori în lăuntrul său, dar nu-i asigură salvarea…

Știm că la 100 de ani de la miracolul Unirii din 1 Decembrie 1918 suntem aproape în zdrențe. Nu doar pierderile teritoriale survenite odată cu anul 1940, dar și decapitarea economiei naționale prin corupție și spoliere, concomitent cu migrația halucinantă au ucis mult din speranța redresării ființei naționale în spațiul străbun al Daciei.

Totuși, pentru a putea supraviețui cât de cât decent aici, pe meleagurile unde – întru hrană și adăpost înaintașii au frământat cu tălpile și palmele lor acest pământ – e bine să privim și fața senină a Țării, să-i identificăm seva care încă mai curge viu.

Concret, ne putem întreba cine sunt tinerii din satele românești care, după căsătorie, lucrează pământul și își construiesc (și) astăzi o mică fermă de creștere a animalelor, de regulă vite sau oi, din care își asigură traiul zilnic.

Să analizăm puțin starea pământului din Câmpia de Vest, din Depresiunea Transilvaniei ori din zona Moldovei.

În anii de după evenimentele din decembrie ’89, terenurile agricole din aceste zone erau pârloage, unde înfloriseră bojii și ciulinii, iar astăzi sunt lucrate cu utilaje de cele mai multe ori moderne, având productivitate uneori comparabilă cu cea din Apusul Europei.

Că s-au vândut străinilor, pe mai nimic, vaste suprafețe de teren a fost o tragedie, pe care însă fiecare român și-a asumat-o din rațiuni personale, dar cred că ar fi fost o catastrofă și mai mare ca acest pământ să nu producă hrană. (N-am pomenit de Câmpia Română, deoarece doar după refacerea sistemului de irigații pământul va prinde și aici rodul așteptat).

Firește, nu mi-am propus o abordare exhaustivă în privința găsirii argumentelor întru speranță pe pământ românesc în Anul Centenar al Marii Uniri, deși parcă n-aș trece cu vederea înflorirea companiilor de IT ori resuscitarea industriei constructoare de tractoare românești în orașul Reghin.

Pășind însă spre altă dimensiune, cu sufletul și mintea nu pot să eludez rolul Bisericii Ortodoxe Române în comunitățile dinlăuntrul Țării, dar și în localitățile dinafara sa. Și nu mă refer doar la cele din Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Transcarpatia sau Valea Timocului, ci și la cele aparținând diasporei din Europa de Vest sau de peste Ocean.

În peregrinările realizate observăm că, mai ales în Occident, Biserica Ortodoxă Română este punctul de întâlnire, de cristalizare a unor legături, adeseori trainice, între români.

Cum nu excelăm la capitolul armonie, Biserica noastră din Apus a venit să creeze o punte între inimile valahe. Poate părea o naivitate, dacă ținem cont că în sânul BOR s-au identificat și acte de corupție ori abuzuri, de preoți puși pe căpătuială într-un mod similar cu acela al decidenților politici, alături de care s-au afișat. Sunt totuși cazuri sporadice, esența fiind alta: Biserica Ortodoxă Română nu reprezintă un parazit care îndobitocește poporul, după cum afirmă unii clarvăzători, ci, ținând cont de profilul poporului român, a constituit, alături de limba română, coloana vertebrală a românismului în spațiul carpato-danubiano-pontic! 

Un popor creativ, talentat, adesea contemplativ și coleric, care de-a lungul timpului a alternat perioadele de muncă epuizantă cu alunecările zgomotoase înspre Zeul Bacchus până la pierderea de sine, un popor ospitalier, dar capabil să-ți ia gâtul după o vorbă ușor contondentă avea nevoie de Biserică pentru a se elibera de povara păcatelor. Poporul a văzut și vede în Preot mijlocul de a interfera cu Dumnezeu, iar în Biserică lăcașul întâlnirii cu Taina Sfântă. Cine suntem noi să afirmăm că această credință ori acest instinct ancestral al poporului român este o elucubrație?!?

Am văzut oameni vehemenți la adresa construirii Catedralei Mântuirii Neamului Românesc, oameni furioși că se clădesc biserici și nu se zidesc școli și spitale. Le-aș sugera să monitorizeze ce s-a construit bine din bani publici în ultimele trei decenii.

Ce autostrăzi care nu s-au surpat după prima ploaie torențială brăzdează România?!

Câte spitale și școli moderne, cărora nu le-au picat plafoanele ori nu le-au zburat acoperișurile, după ce muncitorii și-au strâns ustensilele sau, mai pe scurt, câte lucruri trainice s-au înălțat la noi în astă perioadă?!?

Peste o sută sau chiar peste o mie de ani singura realitate arhitecturală din perioada postdecembristă va fi Catedrala Mântuirii Neamului Românesc. Asta dacă nu (re)vin, pe șenile, ateii…

 

Prof. Gruia COJOCARU

 

Vâslind senin prin Istorie la Centenarul Marii Uniri

21/12/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Miracolul istoric al Unirii de la 1918

Stema Regatului României

 

 

1878-1856 = 22

1940-1918 = 22

1991(?) +22 = 2013

 

Ceea ce vedeţi mai sus nu sunt nişte cifre luate la întâmplare. Şi, cu atât mai mult, nu sunt nişte calcule aberante.

În primele două rânduri sunt indicaţi anii în care anumite părţi ale teritoriului pruto-nistrean au revenit deţinătorului său legitim (care se numea fie Principatul Moldovei, fie Regatul României).

Ca să fiu mai explicit: 3 judeţe sud-basarabene (Cahul, Bolgrad şi Ismail) au fost retrocedate Moldovei, conform prevederilor Păcii de la Paris (1856), pentru ca peste 22 de ani, acestea să fie reanexate la Imperiul Rusiei, ca urmare a hotărârilor Congresului de la Berlin (1878).

Ulterior, la începutul sec. XX, datorită circumstanţelor create, Basarabia (alias Republica Democratică Moldovenească = R.D.M.) se uneşte cu România (1918), dar peste alţi 22 de ani este încorporată de Uniunea Sovietică (în 1940, apoi în 1944).

Această abordare algebrică nu rezidă dintr-o predilecţie pentru „metoda matematică a studierii istoriei” (în rusă – математическии метод изучения истории, o disciplină existentă spre sfârşitul perioadei sovietice în cadrul facultăţilor de istorie), ci din convingerea că nu voi reuşi să fiu exhaustiv, prin urmare, măcar să punctez anumite idei pe care le consider esenţiale:

  1. Revenirea Basarabiei (sau cel puţin a unei părţi) în cadrul Moldovei = României (România nu ar fi existat fără Principatul Moldovei!) a fost posibilă doar datorită eşecului politico-diplomatic înregistrat de Imperiul de la răsărit (iniţial ţarist, devenit ulterior „sovietic”) atât în urma Războiului Crimeii (1853-1856), apoi ca urmare a Primului Război Mondial, dar şi (cu o largă marjă de aproximaţie) după finisarea „Războiului rece”, atunci când „colosul cu picioarele de lut” s-a prăbuşit (1991) şi Republica Moldova părea să fi purces pe drumul reunificării.

  2. „Generaţia unirii”, precum şi cea paşoptistă, care au pus mai presus interesele naţiunii decât cele conjuncturale, de grup sau personale, are un rol edificator în revendicarea şi realizarea dezideratului naţional, iar numele celor care au luptat pentru idealul reîntregirii va rămâne veşnic în memoria românilor.

  3. Basarabia (mă refer la jumătatea de est a Ţării Moldovei), situată la periferia spaţiului românesc, s-a aflat într-o constantă confruntare (din sec. XVIII) cu intenţiile expansioniste ale imperiului răsăritean şi a fost, deseori, iniţiatoarea unor procese unioniste.

  4. În acest sens, trebuie subliniat faptul că basarabenii au fost primii care s-au unit cu patria-mamă în 1918 şi, tot ei, s-au manifestat dintâi contra regimului în 1989 (dacă nu chiar mai devreme, pe când românii din dreapta Prutului – cu o „întârziere” de câteva luni).

La întrebarea cum a fost posibil anul 1918 se poate răspunde doar ţinând cont de evoluţia principiului de naţionalitate, care a conferit legitimitate acelor ţări beligerante ale primei conflagraţii mondiale cărora le lipsea unitatea naţională.

Altfel spus, Vechiul Regat al României, un stat insignifiant în raport cu Imperiile vecine: austro-ungar şi ţarist, s-a avântat în vâltoarea unui război total doar pentru a-şi reitera dreptul reîntregirii teritoriilor înstrăinate (Transilvania, Bucovina, Basarabia).

În această ordine de idei, putem spune că anul 1918 nu ar fi fost posibil dacă România nu devenea subiect de drept internaţional (1856-1864) şi nu obţinea recunoaşterea independenţei (1877-1878). Cu alte cuvinte, dacă România nu ar fi existat pe harta politică a lumii, unirea de la 1918 nu s-ar fi realizat.

De asemenea, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (1859)[1] a fost, în esenţă, o „Mare Unire” (aşa cum o numeau contemporanii), respectiv consecinţele acelui act sunt definitorii pentru anul 1918 (iată şi o altă coincidenţă matematică: Sfatul Ţării adoptă Declaraţia de independenţă a R.D.M. pe 24 ianuarie, o dată la care în urmă cu 59 de ani a fost ales A.I. Cuza domn al Ţării Româneşti).

În acelaşi timp, ataşamentul populaţiei majoritare din provinciile româneşti, precum şi argumentaţia organelor regionale reprezentative (Consiliul Naţional şi Congresul General pentru Bucovina, Sfatul Ţării pentru Basarabia şi Consiliul Naţional Român pentru Transilvania) rezidă din principiul autodeterminării, formulat fără echivoc de către T. Wilson, conform căruia naţiunile opresate în cadrul unui sistem politic multinaţional au posibilitatea de a opta pentru recunoaşterea suveranităţii lor într-un anumit spaţiu istoric.

De altfel, consider că instituţiile legislative din provinciile româneşti au realizat transferul de suveranitate de la puterea imperială la cea naţională.

Dintr-un alt punct de vedere, Unirea de la 1918 a fost posibilă datorită reformelor: militară şi agrară.

Asta deoarece situaţia incertă în care s-a pomenit România (noiembrie 1916 – ianuarie 1917)[2] este comparabilă cu cea a Basarabiei (noiembrie 1917 – februarie 1918) şi doar intervenţiile salvatoare ale armatei române la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, precum şi la Chişinău, au permis supravieţuirea statului român şi a tinerei republici pruto-nistrene: „integritatea teritorială a Basarabiei a putut fi păstrată cu ajutorul armatei române, care nu numai că a pus capăt dezmăţului organizat de zemstva judeţului Cetatea Albă, dar a instaurat ordinea şi liniştea în întreaga provincie, inclusiv în capitala ei, unde front-otdel-ul bolşevic urzea planuri antinaţionale şi încerca să destabilizeze situaţia”[3].

De altfel, constat că promotorii ideii de „anexare” a Basarabiei de către Regatul Român[4] desconsideră următorul aspect: România, de fapt, a salvat Rusia de la o mai pronunţată dezintegrare, prin rezistenţa sa pe frontul de est, astfel încât trupele germane şi austro-ungare au fost incapabile să purceadă la cucerirea teritoriilor sudice ale defunctului Imperiu ţarist.

În acest context se justifică insistenţele Puterilor Centrale de a scoate România din război sau măcar de a legifera ocuparea Dobrogei, ca o punte indispensabilă pentru un potenţial atac înspre Crimeea: „contele Czernin a exprimat dorinţa Împăratului de a face pace cu România, dar, ca o condiţie de sine quo non a cerut cedarea întregii Dobrogei Împătritei Alianţe”[5].

Cât priveşte reforma agrară, este cunoscut faptul că datorită decretelor semnate de M.S. Regele Ferdinand şi a legii despre reforma agrară votată de Sfatul Ţării (la 26 noiembrie 1918)[6], a fost demarat procesul de împroprietărire, ceea ce nu a constituit doar o modalitate de a spori adeziunea populaţiei (în special a celei rurale) faţă de demersurile conducătorilor, ci o condiţie inerentă a supravieţuirii statale (pentru România) şi naţionale (pentru Basarabia).

De altfel, prima dintre condiţiile înaintate de deputaţii basarabeni (la 27 martie 1918) s-a referit la „rezolvarea şi realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului”[7].

Din lipsă de spaţiu, precizez faptul că Basarabia nu s-a unit cu România din considerente mercantile sau din necesitatea asigurării unei legitimităţi internaţionale, întrucât Regatul României dispunea, la acea dată, de numai două judeţe, iar Sfatul Ţării (şi, implicit, R.D.M.) obţinuse o cvasi-recunoaştere internaţională[8].

Totodată, este de remarcat faptul că elita basarabeană a reuşit să dea un imbold decisiv procesului de unificare, modelul adoptat de membrii Sfatului Ţării fiind preluat ulterior de bucovineni şi ardeleni.

Astfel, constat următoarele similitudini:

  • Republica Democratică Moldovenească, înfiinţată la 1 decembrie 1917 şi Republica Bănăţeană, creată în octombrie 1918 (cu toate că cea din urmă avea un scop diametral opus celei dintâi);

  • Militarii moldoveni organizează un Congres la Odesa, pe când cei bănăţeni – la Timişoara, în frunte cu Aurel Cozma (asta deoarece militarii erau mai aproape de realităţile social-politice din acea perioadă);

  • În Sfatul Ţării s-a votat în mod democratic Actul Unirii (86 voturi pentru, 36 abţineri şi 3 împotrivă), la fel şi în şedinţa plenară a Congresului General al Bucovinei (deputații români – 74, germani – 7 și polonezi – 6 au votat pentru, în timp ce cei 13 deputați ucrainieni s-au retras înaintea votului final).

Finalmente, consider că miracolul istoric din 1918 a fost posibil graţie sacrificiului militar şi politic, de care a dat dovadă o generaţie întreagă de români, dar şi datorită contextului internaţional creat.

Lovitura de stat bolşevică, precum şi reverberaţia Antantei pe frontul de vest au accelerat realizarea dezideratului naţional românesc, iar spiritul de iniţiativă, secondat de conştientizarea apartenţei etnice, a permis elitelor româneşti din regiunile înstrăinate să ia atitudine şi să se manifeste plenar pentru idealul statului unitar naţional.

Nu a existat un plan prestabilit, ci un ansamblu de circumstanţe. Adică nu românii au creat bolşevismul şi nu ei au decis, în definitiv, soarta Primului Război Mondial, dar, totuşi, generaţia unirii a dat dovadă de coerenţă şi coeziune, încununând procesul de renaştere naţională cu actul inevitabil de la 1 decembrie 1918.

 

[1] a se vedea: Apelul către unire al lui Cuza-Vodă la 1859 // Academia Română, Memoriile secţiunii istorice, seria III, tomul XII, mem. 8.

[2] despre care dl Iurie Colesnic afirmă: „Anul 1917 punea în faţa României nu seculara problemă a reîntregirii, ci elementara problemă a supravieţuirii” (Generaţia Unirii, Ed. Museum, Fundaţia Culturală Română, Chişinău-Bucureşti, 2004, p. 7).

[3] V. Popovschi, art. Sfatul Ţării apără integritatea Basarabiei, limba română şi pe deputaţi // Magazin istoric, nr. 3 (528), martie 2011, p. 6.

[4] a se vedea: A. N. Kroupensky, The Roumanian occupation in Bessarabia. Documents,Paris, Peace Conference, 1919, precum şi Paul Miliukov, The case of Bessarabia, a collection of documents on the roumanian occupation, Londra, 1919.

[5] N. Iorga, Acte privitoare la istoria marelui războiu, extras din „Revista istorică”, anul al XVIII-lea, nr. 7-9, Bucureşti, 1932, p.14.

[6] Iurie Colesnic, Generaţia Unirii, Ed.Museum, Fundaţia Culturală Română, Chişinău-Bucureşti, 2004, p. 89.

[7] Ibidem, p. 69.

[8] P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918), Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1992, p. 250.

10/11/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: