MAI DOREȘTE PREŞEDINTELE PNL LUDOVIC ORBAN, AZI PRIM MINISTRU, SCOATEREA BALADEI „MIORIȚA” DIN PROGRAMA ȘCOLARĂ ?…

 

 

 

 

 

 

Orban susţine scoaterea baladei Mioriţa din programa şcolară. Explicația liderului PNL

UNII AU ÎNȚELES MIORIȚA PE DOS.

 

Într-o totală confuzie și a cauzei, dar și a efectului, Ludovic Orban, preşedintele PNL, s-a pronunțat cu privire la scoaterea baladei „Mioriţa” din programa şcolară, motivând, așa cum a mai auzit pe la alții, c-ar fi prea fatalistă.

Evident, un inginer TCM-ist își poate prezenta somptuos o părere despre un subiect ce ține de filologie, așa cum tot românul se pricepe la toate.

 

 

 

 

 

 

 

”Avem o poezie, Miorița, vă spun sincer că susțin să fie scoasă din programa școlară. Nu numai fatalismul care există şi faptul că un om, deşi este înştiinţat că o să i se întâmple ceva rău, nu face nimic, mai sunt şi alte lucruri care nu cad bine.

Sunt nişte chestiuni acolo care intră în subconştientul copilului care învaţă această poezie, care reflectă o mentalitate contrară unei societăţi care trebuie să evolueze, care trebuie să se dezvolte, care trebuie să bată cărări nebătute, trebuie să recupereze un decalaj moștenit nu din cauza noastră”, a afirmat Ludovic Orban anul trecut, la evenimentul „Români care mişcă România” .

Orban nu a precizat dacă nu cumva ar fi oportun ca în locul ”Mioriței” să fie predate cursuri de mandolină…..

Victor Ravini

Unii au înțeles Miorița pe dos

 

De unde vine disprețul unora dintre noi față de ciobanul din Miorița? De ce este ponegrit? De ce negăm valoarea poemului nostru național? Filologul austriac Leo Spitzer, profesor universitar în Germania și în USA, teoretician al literaturii și fondatorul stilisticii moderne, a afirmat că Miorița este „una dintre marile opere clasice ale literaturii universale.”[1]Ce au unii împotriva celei mai frumoase poezii create de strămoșii noștri?Miorița nu poate să le placă celor ce o înțeleg pe dos, celor ce nu văd abstracțiunile exprimate prin cuvinte concrete cu sens metaforic și confundă conținutul poetic sublim din versuri, cu relatarea unui fapt divers de la ziar. Cum de au înțeles greșit? Beneficiază de scuza că au citit-o în grabă și au crezut că textul prezintă vreo acțiune din realitatea concretă.

Nu au observat că aparenta narațiune descrie o simțire din suflet și ceva ce se petrece numai în imaginația personajului principal.Au clasificat Miorița ca un text epic, narativ, iar nu ca un text liric. Au simplificat definiția pe care o dădeau rapsozii populari–cântec bătrânesc– un gen literar extrem de complex, specific literaturii române și au crezut că ar fi o baladă despre un fapt întâmplat. Tot din grabă și cu o superficialitate la fel de scuzabilă,mulți nu au remarcat bogăția de idei frumoase și luminoase din Miorița. Nu au remarcat sensul simbolic, metaforic al cuvintelor și nici măcar nu au observat sensul unei simple conjuncții sau altor cuvinte cheie. Să o luăm pe îndelete, bătrânește.

Adelaïde-Marie-Émilie Filleul, marchiză de Souza-Botelho,contesă de Flahault de la Billarderie, fiica nelegitimă a lui Ludovic XV, a fugit din Franța ca să nu-i taie gâtul ghilotina, ca soțului ei. A ajuns la Londra fără niciun ban și s-a apucat să scrie cărți, ca să aibă din ce trăi. Cărțile ei au avut un succes uriaș, a devenit atât de cunoscută,sub numele Madame de Souza, încât a tras sforile la cel mai înalt nivel diplomatic și a exercitat o putere neoficială asupra mai multor țări, de la Lisabona până la Moscova.

Talleyrand, vulpoiul suprem al acelor vremi turburi, a întrebat-o care era optimismul absolut. Această femeie, cu așa inteligență în diplomație și cu o asemenea capacitate intelectuală, încât cărțile ei se reeditează mereu și se vând bine chiar și azi, a dat vulpoiului un răspuns pe măsura lui: „A își începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…).[2] La fel își începe testamentul ciobanul nostru din Miorița: Şi de-a fi să mor (versul 49 din varianta lui Alecsandri).

Dacă o fi să mor, zic toate variantele Mioriței. Cum de nu au observat savanții această conjuncție cheie: dacă? Mai sunt și alte cuvinte cheie, care de la înălțimea celor mai înalte vârfuri intelectuale, au rămas nebăgate în seamă. Probabil că Jules Michelet și mulți alții nu cunoșteau aceste vorbe ale celebrei scriitoare, când au spus că ciobanul este pesimist.

Bonjouriștii noștri nu au pus la îndoială discernământul francezului. Prima datorie în cercetarea științifică este de a pune la îndoială și a verifica tot ce au stabilit autoritățile științifice precedente. Iar Jules Michelet nici măcar nu era om de știință, ci un romantic pesimist, cu o înțelegere strict personală a istoriei țării sale, dezavuat de toți istoricii francezi. Ce să înțeleagă el despre ceva din afara Franței? Cercetarea anterioară a Mioriței a neglijat conjuncția condițională dacă, cât și faptul că ciobanul pune verbele la condițional și la conjunctiv, moduri prezumtive în Gramatica Academiei noastre.

Antropologul scoțian Victor Turner[3] arată că aspectul modal al verbului este hotărâtor în comunicare. El analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. Omul în realitatea cotidiană face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea reală este dirijată de necesitate economică și raționalitate, pe când cea teatrală sau rituală e fantezie. Acțiunea adevărată este la modul indicativ.

Cea neadevărată e la modul conjunctiv sau optativ și exprimă sentimente, dorințe sau temeri, spre deosebire de atitudinile cognitive, care implică o acțiune rațională. Modul conjunctiv, optativ și condițional sunt moduri prezumtive, care exprimă o acțiune virtuală și neîndeplinită. Pornind de la V. Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

– rapsodul, mioara, ucigașii sau ciobanul vorbesc de un omor viitor, iar verbul este la modul prezumtiv – uciderea e părelnică și nu a avut loc

– ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează niciodată

– rapsodul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.

Primele două categorii concordă cu ceea ce spune Dumitru Caracostea[4], care respinge istoricitatea acțiunii din poezie; cu Victor Kernbach[5], care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Al. Amzulescu[6], care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”[7]

În unele variante mai vechi, bine păstrate, ciobanul cere el însuși să fie ucis de trei ori: la răsăritul soarelui, la amiază și la apus.[8] Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori. El mai cere să fie îngropat de trei ori la rând, în diferite locuri și să nu pună pământ peste el, iar el va cânta din fluier pentru oile sale. Cine a mai pomenit să fie careva îngropat de trei ori la rând în aceeași zi? Și fără să fie acoperit cu pământ? Niciun etnolog n-a mai întâlnit un asemenea obicei.

În altă variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. Trei substantive la plural, cel puțin șase obiecte, pentru doi ucigași. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe arme pentru doi ucigași? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo era o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală, ci de o punere în scenă. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, un ritual tradițional, cu sensuri simbolice sacre, unde el este regizorul și actorul principal.

Numărul de 9 topoare din Miorița (varianta CXCIII rândul 7, pagina 651 din antologia lui Adrian Fochi[9], culeasă în Munții Apuseni) coincide cu numărul de 9 topoare din bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. Topoarele „acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei.[10]

Miorița prezintă un simulacru de ucidere, mimesis, ca la teatru sau ca într-un ritual. Aceeași moarte simbolică a eroului principal are loc și în jocul călușarilor, moment eliminat din spectacolele coregrafice de azi, desacralizate. Doar în câteva variante omorul este la indicativ trecut, însă ciobanul e reînviat de mama lui. Asemănarea cu alți eroi mitologici, din alte culturi, este evidentă. Cercetătorii care au făcut comparații cu Călușul sau cu mituri asemănătoare din alte culturi, au fost discreditați fără drept de apel, sancționați chiar și de către Eliade.

Varianta lui Alecsandri, ca și toate variantele din primele două categorii susmenționate, se încheie cu vorbele ciobanului. Așadar, după ce ne-a spus poezia și ne-a lăsat cu gurile căscate, el revine la oile sale și pleacă cu ele la păscut. Este evident că ciobanul din Miorița nu a fost ucis. Toată acțiunea se petrece în imaginația lui. El ne povestește viziunea sa poetică despre o eventualitate – care nu are loc– și ce presupune el că ar putea zice mama lui. George Călinescu[11] și încă alții ne-au atras atenția că Miorița nu este o relatare despre o întâmplare concretă, ci e un mit. Însă unii cercetători l-au desconsiderat pe Călinescu și pe ceilalți și au afirmat că poemul descrie o crimă adevărată.Cum a putut să fie înțelegerea celor mai fini intelectuali mai apropiată de crimă, decât de poezie? De la Ovid Densusianu[12] și până la Mircea Eliade[13], mulți au confundat frumusețea poetică și sensurile înalte din Miorița, cu un fapt divers de la ziar. Academicianul Romulus Vulcănescu afirmă că „Variantele care se referă la o culpă reală și justă nu comentează moartea ciobanului, ci o consemnează pur și simplu, ca un fapt divers.”[14] El argumentează pe larg că ciobanul e condamnat la moarte pe drept sau pe nedrept, pentru unsprezece crime.[15]

În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere cu implicații juridice. Cuvântul lege apare în sumedenie de variante ale Mioriței din antologia lui Adrian Fochi[16], a lui Virgil Medan[17]sau a lui Cristea Sandu-Timoc[18]și s-a crezut fără temei că are sens juridic. Celebrități universitare, prea conștiente de superioritatea lor față de restul lumii, nu s-au gândit să caute în orice dicționar român-român și să vadă că lege are două sensuri, unul religios – mai vechi și unul juridic – mai nou. În toate textele vechi, de la Coresi până la clasicii noștri, ba chiar și mai recent,în ziarul Contemporanul (seria postbelică), lege are un sens religios[19]. Clasicii zic pravilă în loc de lege cu sens juridic, ba chiar și Mihai Beniuc zice pravilă, când vrea să dea culoare rurală.[20]În cultura populară, orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu un sens juridic. Deci, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice, ci religioase.

Este de mirare că Mircea Eliade a acceptat întru-totul interpretarea juridică a lui Adrian Fochi și a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös).[21]Eliade ignoră ce a spus Călinescu și exclude că Miorița ar fi un mit. Nu e nevoie să avem cine știe ce studii superioare ca să vedem singuri că ciobanul din Miorița nu poate fi un personaj concret, ci un personaj literar, exponent al bunătății și perfecțiunii omului în general. El este un erou din mitologia pre-creștină a strămoșilor noștri, ce trece printr-un ritual tradițional, sacru, ezoteric, de inițiere a ciobanilor în tainele psihicului uman și ale universului, așa cum le înțelegeau oamenii pe atunci.

Confundarea mitologiei arhaice cu realitatea de la tribunalele din zilele noastre a fost inițiată de Ovid Densusianu. Caracostea a arătat greșeala metodologică a acestuia–că Miorița nu poate fi datată pornind de la 37 de sentințe de la tribunal, posterioare publicării ei –dar nu a fost luat în seamă și s-a ajuns astfel la regretabila răstălmăcire a poemului. Erudiți îngropați în cărți și cu dispreț pentru originea țărănească a culturii noastre strămoșești, au crezut că străbunii noștri erau proști, incapabili de a crea metafore și alegorii poetice.Au citit Miorița cu ochelari opaci, iar tot ce este luminos și înălțător în Miorița au văzut ca întunecos și tragic.

În acest fel ni s-a băgat pe gât o înțelegere pe dos a Mioriței, cum că ar fi vorba de o crimă murdară, ciobanul ar fi resemnat, pesimist și un laș, iar ca el ar fi întregul popor român. Concepția că Miorița ar fi dăunătoare individului și națiunii este falsă. Dăunătoare individului și națiunii este interpretarea greșită a Mioriței, din partea unor savanți orbiți de propria lor strălucire. În apărarea lor, pentru că îi stimez și trebuie să îi stimăm, aș zice că nu își dădeau seama de aberațiile pe care le-au scris.

Străbunii noștri nu puteau să fie proști sau răuvoitori, ca să creeze și să ne lase moștenire nouă, strănepoții lor, un poem nociv, așa cum au afirmat unii sau alții. Nocive și răuvoitoare sunt teoriile unor celebrități prea mari ca să mai respecte vreun cadru teoretic și vreo metodologie de cercetare adecvată. Singura lor metodologie a fost părerismul, iar cadrul teoretic a fost bunul lor plac.Nu s-au bazat pe nicio lucrare neutră de referință, ci doar și-au atacat rivalii. Au înțeles totul anapoda,în lipsă de orice alte idei. Au pus pe seama ciobanului și a tuturor românilor propriile lor frustrări, spaime,defecte de caracter și deruta lor existențială. Doctrina cu care ne-au mințit încă de pe băncile școlii l-a făcut pe Nichita Stănescu să creadă că Miorița ar fi școala tristeții noastre naționale[22]. Noi nu avem vreo tristețe națională, oricât de triști am fi unii dintre noi câteodată.

Nu Miorița este școala tristeții noastre naționale, ci școala interpretărilor tenebroase, confuze și contradictorii, păguboase, pe care ni le-au injectat unii dintre cei mai străluciți intelectuali. Cercetători,pe care îi respect, au încercat să cenzureze pasaje întregi și ne-au propus să aruncăm la gunoi cele mai frumoase și mai emoționante versuri din Miorița. În ce scop? Ei știau mai bine decât oricine că știința nu dă voie cercetătorilor să modifice textul cercetat. Cam prea mulți au atacat în fel și chip acest poem străbun. Nu putem ști dacă exegezele lor vătămătoare au fost o strategie premeditată sau inconștientă de a pângări cea mai luminoasă creație a folclorului nostru și să înjosească astfel identitatea noastră națională, de care le-o fi fost rușine. În toată bibliografia la Miorița nu am găsit cuvântul țăran.

Nu avem de ce să ne fie rușine că ne tragem din țărani sau din ciobani, ci ne putem mândri. Sunt cele mai onorabile meserii, la baza oricărei civilizații. Eliade se codește să foloseasă cuvântul cioban și zice păstor, ceea ce pentru Miorița este inadecvat, deoarece acest cuvânt a pătruns din latină în română cu sensul de conducător religios și abia în vremuri moderne a fost extins de către orășeni la sensul de cioban.

În Miorița nu poate fi vorba de un sacrificiu uman sângeros, ci de un ritual tradițional sub formă teatrală, un obicei ce se repetă an de an.Cele mai vechi și mai bine păstrate variante ale Mioriței sunt colinde. Acestea se cântă în cor în ograda fiecărui gospodar, ca să-i ureze trai bun și belșug în noul an. De la o casă la alta, ciobanul din Miorița primește numele bărbatului care e nădejdea familiei și care astfel devine personaj în text. Țăranul respectiv primește rolul eroului mitologic, ce se sacrifică ritual și se unește cu natura divinizată, pentru a o reînvigora cu forța sa. El ascultă cu mândrie ceea ce i se cântă lui. Dacă în Miorița ar fi vorba de o ucidere adevărată, ce familie i-ar mai fi primit pe colindători să le ureze moartea bărbatului care e capul familiei? Ar fi asmuțit câinii pe ei. Savanții nu au înțeles ceea ce orice țăran analfabet și cu palmele crăpate înțelegea. Vorba veche din bătrâni: „Unde e carte multă, e și prostie multă.”

Savanți, pentru care am tot respectul, au vrut să ne convingă că e vorba de o crimă adevărată. Nu au văzut că poemul prezintă o visare poetică. Au refuzat cu inexplicabilă îndârjire să accepte că totul e simbol, metaforă și alegorie cu multiple înțelesuri abstracte, luminoase și sublime. Mulți savanți l-au ignorat pe Călinescu și au tras concluzii pripite, aberante, jignitoare pentru demnitatea de român. Nu și-or fi dat seama că astfel ei calomniază și insultă propria nație? Pentru apărarea lor, am arătat în carte că interpretările lipsite de logică și contradictorii pornesc de la o documentare insuficientă, definiții greșite, evaluări sau clasificări eronate și alte deficiențe metodologice. Nu pot ști din ce cauză, unii savanți, de a căror bună credință nu ne putem îndoi, au încercat să ne îndoctrineze cu interpretări false și otrăvite ale Mioriței.Nu știu nici în ce scop. E inexplicabil.

Mioara îi spune ciobanului să-și cheme un câne,cel mai bărbătesc și cel mai frățesc. Deci cel mai…dintre mai mulți.Pluralul e clar. Încă de la început ni se spune că el are câini mai bărbați, la plural. El însuși spune: În dosul stânii, Să-mi aud câinii. Dacă ar fi fost vorba să cheme câinele pentru ca să îl apere de cei doi ucigași, de ce să-și cheme numai un câine și nu toți câinii? Oricine știe că nici cel mai viteaz câine nu poate face față, când are de luptat cu doi adversari. Înseamnă că nu este vorba să-l apere, ci e vorba de altceva. O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine adevărat. Cine a mai pomenit vreo operă literară în care animale fabuloase vorbesc cu sau despre animale reale? Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara este alter-egoul său. Mioara e o metaforă ce poate simboliza acea parte din sufletul omenesc pe care C. G. Jung o numește Anima, adică partea feminină a sufletului fiecărui om, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.[23]

Toată acțiunea din Miorița se petrece în peisajul lăuntric, psihologic al ciobanului și este proiectată asupra peisajului exterior, geografic. Autorii anonimi ai Mioriței amestecă imagini interne și imagini externe, cu aceeași măiestrie derutantă ca și Dante, Petrarca, Omar Khayyam, Baudelaire sau alți scriitori celebri ai literaturii culte, la care farmecul este că autorul reușește să ne vrăjească cu confuzia dintre realitate și fantezie, încât luăm abstracțiunea din poezie drept adevăr concret, în așa fel încât ne trec fiorii, ne transpunem în situația eroului principal și ne identificăm cu el. Baudelaire ne face să ne transpunem în situația unui albatros cu penele zmulse, iar savanții noștri nu s-au putut transpune în situația personajului principal din Miorița și l-au înțeles cum l-au înțeles. Au confundat sensul luminos al poemului cu o crimă murdară, iar înălțătoarea lui experiență sufletească cu resemnarea, pesimismul, lașitatea și ce li s-a mai părut lor. Fiecare din noi înțelegem o operă literară după cum ne este predispoziția caracterului și structura din sufletul nostru.

Moartea, îngroparea și nunta cosmică a ciobanului se repetă simbolic,în colinde la început de an, iar în unele variante la Sf. Ilie.[24]Ciobanul din Miorița moare simbolic, la fel ca atunci când apostolul Pavel, din Biblie, spune că el moare în fiecare zi, pentru a se uni cu Dumnezeu și recomandă credincioșilor să facă și ei la fel.[25] Multe alte personaje celebre din civilizația altor popoare au efectuat experiențe psihologice de extaz poetic sau religios și sunt bine analizate de știința religiei. Alegoria morții și alegoria nunții cosmice sunt două alegorii diferite, nu pot fi termenii unei singure alegorii cum s-a crezut, în baza unei clasificări și a unei definiții greșite. Ambele alegorii sunt bine-cunoscute în istoria literaturii universale și în fenomenologia religiilor. Ciobanul moare simbolic pentru a se uni cu divinitatea adorată, zeitatea feminină din ceruri sau care în alte variante apare pe munte ca o fată împodobită cu simboluri solare ori lunare.

Fata ce apare pe munte este apariția (hierofania) unei divinități, iar nu o nimfomană, cum au crezut unii cercetători, cărora li se alătură până chiar și Eliade, care îi citează fără rezerve și fără comentarii[26]. Este vorba de o hierogamie, adică bine-știuta unire a sufletului omului cu o divinitate, o stare de fericire, cu senzația de nemurire și că timpul s-a oprit în loc– oricât de trecătoare ar fi acea trăire. Ciobanul din Miorița a reușit, cu îndrumarea spirituală a mioarei (alter-egoul său), ceea ce nu a reușit Gilgamesh îndrumat de Utnapishtim și nici Faust al lui Goethe cu ajutorul lui Mefisto (tot un alter-ego, al lui Faust și al lui Goethe).

Frumusețea peisajului geografic din Carpați, în care se desfășoară părelnica acțiune din Miorița, simbolizează metaforic frumusețea gândurilor și sentimentelor ciobanului și totodată este o proiecție în exterior a peisajului lăuntric, din sufletul lui. Acest procedeu este frecvent folosit în literatura universală și a fost bine analizat de către psihologul american James Hillman.[27]Principalul peisaj mioritic se află mai de grabă în sufletul eroului principal din poezie, iar el,sau autorii anonimi ai poemului, îmbină peisajul geografic și cel sufletesc cu o desăvârșită măiestrie. Tot ce se petrece în jurul ciobanului se petrece de fapt în inima lui și se adresează inimii noastre. Miorița o receptăm în inima noastră. Mai depinde și cum o receptăm în cap. Au străinii capete mai inteligente decât avem noi?

Leo Spitzer sau Ernest H. Latham Jr.[28]și alți străini– care până la sfârșitul secolului trecut făcuseră 123 de traduceri ale Mioriței în diferite limbi[29]–prețuiesc poemul nostru național mai mult decât îl prețuiesc unii dintre savanții noștri. Chiar așa se poate sfida discernământul unor intelectuali străini imparțiali sau al lui George Călinescu, al lui Marin Sorescu și al multor, multor altor români care acordă o înaltă prețuire pentru Miorița, la fel ca pentru Luceafărul lui Eminescu?

Am arătat cu multe alte argumente în cartea Mioriţa – Izvorul nemuririi[30]că poemul nostru național folosește aceleași procedee de tehnică literară și are același conținut de idei sublime, comparabile cu cele mai valoroase opere din literatura universală. Avem datoria să denunțăm totalitarismul din știință și să repunem Miorița pe piedestalul pe care au pus-o de la început traducătorii străini și de unde câțiva din erudiții noștri au trântit-o în noroiul dâmbovițean al rivalităților universitare, fără să își dea seama că în noroi ne împingeau și pe noi toți, cu strămoși și strănepoți cu tot și cu toată țara, dar în primul rând s-au îmbrâncit pe ei înșiși.

Să-i spălăm pe cei care au murdărit Miorița și să repunem valorile la locul lor. Fără valorile noastre naționale, noi ce valoare avem? Valoarea declarată la fisc?

Aia azi e, mâine nu mai e, ca și fabricile, pădurile și orice bogăție materială. Dar Miorița este moștenirea noastră nepieritoare și inalienabilă. Miorița e tot ce avem mai scump și nu ne-o poate fura nimeni, nici chiar ai noștri ca brazii, care prin scrierile lor au încercat să ne facă operație la creieri și să o aruncăm la gunoi. Miorița este conștiința noastră de noi înșine ca națiune și ca indivizi, e mândria noastră de români în lume.

Miorița, cu toate cele peste două mii de variante ale ei, a fost, este și va fi izvorul nemuririi limbii române, al culturii românești și al eternității neamului nostru.

Repet și voi repeta:

Cui lăsăm Miorița și cum o lăsăm? Voi repeta până când toți elevii, din toate școlile, vor afla ce spune Occidentul, ce gândesc traducătorii străini, care sunt de acord cu Leo Spitzer,că Miorița este „una dintre marile opere clasice ale literaturii universale.”

Până când profesorii le vor explica elevilor de ce este o capodoperă universală în timp și pe toate meridianele.

 

Bibliografie  (surse):

 

http://basarabialiterara.com.md/?p=40852

 

[1]„… eine der großen klassischen Schöpfungen derWeltliteratur …” (Gabony, Anneli Ute, Miorița,înKindlers Neues Literatur Lexikon, Chefredaktion Rudolf Radler, Band 19, Anonyma, München, 1992 (pp. 120-121).

[2]Castelot, André, Talleyrand ou le cynisme, Librairie Académique Perrin, Paris, 1980 (p. 41).

[3]Turner, Victor, From Ritual to Theatre. The Human Seriousness of Play, PAJ Publications,A Division of Performing Arts Journal Inc, New York, 1982 (pp. 30-39, 115).

[4]Caracostea, Dumitru & Bârlea, Ovidiu, Problemele tipologiei folclorice, EdituraMinerva, Bucureşti, 1971 (pp. 105-106, 124-159); Caracostea, Dumitru, Balada populară română, Curs universitar, Bucureşti, 1932/1933 (pp. 543, 777).

[5]Kernbach, Victor, Universul mitic al românilor, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1994 (p. 324).

[6]Amzulescu, Alexandru, Repere şi popasuri în cercetarea poeziei populare, Editura Minerva, Bucureşti, 1989 (p. 107).

[7]Filipciuc, Ion, XXIV contrapoziții despre Miorița, în Cronica, Iași, XVIII, nr. 34(917), 1983 (p. 5); Miorița în sistemul colindelor și baladelor, în Miorița, III, nr. 1(5), Câmpulung Moldovenesc, martie 1993 (pp. 18-50).

[8]De exemplu variantaDXXXIV, p. 904 r. 69-78 și DXXXV p. 906 r. 71-80.

[9]Fochi, Adrian (1964), Mioriţa, Editura Academiei Române, Bucureşti.

[10]<http://www.cunoastelumea.ro/descoperire-arheologica-de-exceptie-in-iasi-9-topoare-din-bronz-vechi-de-3-500-de-ani-vide/>

[11]Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, EdituraMinerva, Bucureşti, 1986 (pp. 58 -59), (prima ediție 1941).

[12]Densusianu, Ovid, Flori alese din cântecele poporului. Viaţa păstorească în poezianoastră populară, Folclorul – Cum trebuie înţeles, Graiul din Ţara Haţegului, Editurapentru literatură, Bucureşti, 1966 (Primele ediții 1915, 1920, 1922-1923).

[13]Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-han. Studii comparative despre religiile şifolclorul Daciei şi Europei Orientale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980 (pp. 223-250).

[14]Romulus Vulcănescu, Etnologie juridică, Editura Academiei, București, 1970 (p. 221).

[15]Romulus Vulcănescu, Etnologie juridică, Editura Academiei, București, 1970 (pp. 222-232).

[16]Fochi, Adrian, Mioriţa, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1964.

[17]Medan, Virgil, Cântece epice, Comitetul judeţean de cultură şi educaţie socialistă,Cluj-Napoca, 1979.

[18]Sandu-Timoc, Cristea, Cântece bătrâneşti şi doine, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967.

[19] Lege, în Dicţionarul Limbii Române Literare Contemporane, vol 2 D-L, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1956.

[20] Pravilă, în Dicționarul Limbii Române, Editura Academiei.

[21]Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-han. Studii comparative despre religiile şifolclorul Daciei şi Europei Orientale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980 (p. 240, nota 34 și 35).

[22]„Fără Mioriţa noi n-am fi fost niciodată poeţi. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fundamentală. Mioriţa este şcoala tristeţii naţionale. Matricea. Matca. Regina.”Nichita Stanescu, Amintiri din prezent, EdituraSport-Turism, București, 1985. Selecția textelor și însemnarea finală de Gheorghe Tomozei.

[23]Jung, Carl Gustav, Seelenprobleme der Gegenwart, Rascher Verlag, Zürich und Leipzig, 1941 (pp. 191-202);Jung, Carl Gustav, Psykologiska typer, Natur och Kultur, Stockholm, 1993 (pp. 195-201).

[24]Varianta CDIX p. 799 din antologia lui Fochi.

[25]Apostolul Pavel zice: „Eu mor în fiecare zi” (1 Cor. 15:31 ),„Tot așa și voi înșivă, socotiți-vă morți față de păcat, și vii pentru Dumnezeu” (Rom. 6:11).

[26]Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-han. Studii comparative despre religiile şifolclorul Daciei şi Europei Orientale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980 (p. 240, nota 34).

[27]Hillman, James, Re-Visioning Psychology, Harper Perennial, New York, 1997.

[28] Latham Jr, Ernest H, Mioriţa an icon of romanian culture, The Center for RomanianStudies, Iași – Oxford – Portland, 1999.

[29]Ursache, Petru, Mioriţaîntranshumanţămondială, înConvorbiriliterare, CXXXVI, nr. 1 (85), ianuarie 2003, Iaşi (pp. 113-114).

[30]Ravini, Victor, Mioriţa – Odödlighetens källa, Carpati Publishing, Gothenburg, 2012.

Ravini, Victor, Mioriţa – Izvorul nemuririi, Carpati Publishing, Gothenburg, 2012.

Ravini, Victor, Miorița – Izvorul nemuririi, Editura Alcor EDIMPEX, București, 2016, 2017.

Istoria românilor falsificată de un aşa zis istoric din Bulgaria

  

Incredibil: Un istoric bulgar susține că Miorița este a bulgarilor, că bulgarii au locuit în Carpați și că peste ei au năvălit românii, luându-le țara!!!

Publicaţia Gorjeanul.ro scrie că un oarecare  Nicolai Ivanov Todorov din Silistra, oraş din ţara vecină care a aparţinut României, se împiedică în istoria României, debitând fel de fel de aberații privind etnogeneza civilizației de la Dunărea de Jos.

E convins că „statul de la nord de Dunăre nu e (…) nimic altceva decât o creație artificială” și de aceea încearcă „demontarea falsei istorii mitologizante a românilor, care trâmbițează patetic despre întâietatea lor pe aceste meleaguri, despre veșnica legătură dintre pământ și stăpânitorii lui de astăzi, românii/dacii”, cum se exprima, în 2010 (Egreka-Bălgarskoto ovcearsko, Ceast I).

Pentru N.I. Todorov, românii n-ar avea o continuitate istorică a populației geto-dace pe teritoriul care îl ocupă astăzi, ci ar exista la nord de Dunăre abia din secolele XIII-XIV e.n., după o perioadă barbară, când Bulgaria (în 1018) ar fi intrat sub stăpânire bizantină, iar împărații de la Constantinopol ar fi populat teritoriul din nordul Dunării cu trupe militare și coloniști vlahi din Tesalia și italieni din Calabria (Grecia Mare) de religie ortodoxă, ”limba devenind italiano-vlahofonă”.

Într-o astfel de „cunoaștere” a istoriei, bulgarii ar fi fost „stăpânii permanenți” ai civilizației de la Dunărea de Jos, păstorii lor și-au dus turmele din Balcani până în Carpați, în vremea „statului medieval bulgar”, prin „întinsa țară a bulgarilor”.

Țara Românească și Moldova ar fi fost provincii târzii ale românilor.

În Transilvania, românii ar fi „o minoritate neînsemnată”, „Miorița”, balada identitară pentru români, ar fi o creație bulgară.

Până şi câinele ciobănesc „așa–zis românesc” ar fi și el o …. creație bulgărească.

Cu astfel de „istorie”, Todorov „a făcut-o de…oaie”. Gospodin din Silistra vrea să rămână, desigur, un istoric celebru cu ale lui „cărți științifice”,−intitulate „Sentimentul de teamă la bulgarul din Evul Mediu ”(2005), „Reprezentarea lumii de dincolo în mentalitatea bulgarului din Evul Mediu ”(2008) și „Egresca…”(2010).

„Istoricul” și „antropologul” Nicolai Ivanov Todorov din Silistra este pasionat, cum îi este firesc, se știe, de arme, de câini, de iaurt și de balade.

Cine îl plătește oare pentru „istoria bulgară” de pe pământul civilizației de la Dunărea de Jos? Prietenii bulgari?…

Prof. Ion Mocioi

Sursa: Gorjeanul.ro

Proverbele românilor, argumente la încheierea Tratatului privitor la drepturile asupra Transilvaniei in 1919

Românitate și occidentalizare

Una dintre armele câştigătoare ale paşoptiştilor a fost ceea ce s-ar putea numi bătălia folclorului. Neştiind nimic despre români, apusenii solicitau dovezi de creativitate a acestui popor pentru care militau tinerii intelectuali paşoptişti.

Era nevoie de probe că nu aveau de a face cu o populaţie barbară. Ecouri umoristice ale acestei situaţii întâlnim în povestirea Balta Albă a lui Alecsandri.

Dar poetul, reîntors în ţară, porneşte la drum pentru descoperirea comorilor. Ele trebuiau puse sub ochii occidentalilor şi era nevoie ca acestea să strălucească.

Iar cea mai importantă comoară la care se opreşte Alecsandri este poezia populară. El declanşează o acţiune de anvergură în toate provinciile româneşti. Bate el însuşi în lung şi în lat unele zone spre a da de pietrele preţioase, cu precădere balade.

În 1844, Propăşirea şi Gazeta de Transilvania dădeau anunţuri în numele poetului spre a i se trimite material folcloric. Strădaniile vor fi încununate în anii 1852-1853, când vor apărea, la Iaşi, cele două volume de Poesii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate de V. Alecsandri. Simultan, îşi scrie opera originală pe care o şi face cunoscută prin traduceri, în Franţa. Cu un efort susţinut, traduce el însuşi în franceză cele două volume de poezii populare, care vor apărea la Paris cu o prefaţă de Ubicini.

Cu un an mai înainte, apăruse versiunea londoneză a lui E. C. Grenville Murray, reeditată în 1859. În următorii doi ani, vor apărea alte tălmăciri în engleză şi germană, datorită eforturilor lordului Henry Stanley şi ale scriitorului Wilhelm von Kotzebue.

În 1855, Alecsandri publică un răsunător articol, Prietenii românilor, rezultat al unor demersuri persuasive în faţa acestora, când le prezintă comoara folclorică, pentru ca „să vă dovedească, domnilor, că poporul ce grăieşte astfel e de neam latinesc, iar nu slav precum au îndrăznit a pretinde campionii panslavismului care s-au înşelat a crede că naţionalităţile se pot scamota prin câteva note şi manifestări diplomatice”.

 

O bătălie era câştigată.

 

O bătălie era câştigată. Ubicini, Michelet şi ceilalţi sunt impresionaţi de frumuseţea folclorului românesc şi scriu despre el, oferind semne de legitimitate europeană unui popor ignorat până atunci.

Conjunctura politică putea deveni favorabilă, în Occident, pentru făptuirea Unirii. În 1856, Alecsandri semnează alături de alţi unionişti petiţia către domnitorul Grigorie Ghica, prin care se cerea unirea Moldovei cu Muntenia.

În acelaşi an, publica în Steaua Dunării celebra Hora Unirii. Dar Grigorie Alexandru Ghica va fi sacrificat, intrând în horă intrigile caimacamului Vogoride şi ale altora şi trebuind să părăsească tronul şi să moară în exil. Memoriul adresat împăratului Napoleon al III-lea, prin care cerea sprijin în favoarea Principatelor, va fi contracarat de campania denigratoare din Moldova, culminând cu o broşură imundă a lui Nicolae Istrati.

Abia după ce războiul Unirii va fi câştigat acest domnitor patriot va fi reabilitat în 1863, la 9 februarie, în Parlament, printr-o expunere de motive a lui Mihail Kogălniceanu.

După 20 de ani de la revoluţie, Alecsandri nota:

„La 1848 orice armă a fost bună: istoria, geografia, etnografia, poezia poporală, datini strămoşeşti, limba mai ales… toate au fost întrebuinţate cu succes pentru a proba că suntem de neam latin, că ne coborâm din Traian. Şi lumea, în fine, ne-a crezut…”

Unele voci consideră că bătălia folclorului câştigată de Alecsandri în faţa Europei, în numele românităţii, se bazează pe un fel de impostură asociată cu un spirit de autosacrificiu ca poet. Cuvântul care a declanşat suspiciunea este îndreptate.

S-a pus întrebarea cât de mult „a îndreptat” Alecsandri poeziile populare adunate, încât acestea să mai poată fi considerate folclor. Cercetătorii au arătat demult că metoda lui Alecsandri de publicare a folclorului nu este una ştiinţifică. Dar nu au mers niciodată atât de departe, încât să nege statutul de creaţii populare textelor din colecţia Alecsandri.

Pasul decisiv l-a făcut criticul Nicolae Manolescu într-un fragment din Istoria critică a literaturii române, publicat în 1991, în România literară, apoi ca prefaţă la volumul Poezii apărut la Fundaţia Culturală Română în 1993. El consideră că toate poeziile din antologia Alecsandri trebuie considerate opera lui Alecsandri, nicicum folclor. În consecinţă, Mioriţa ar fi capodopera bardului de la Mirceşti, cu nimic mai prejos decât Luceafărul eminescian.

Argumentul existenţei a peste o mie de variante la Mioriţa nu-l convinge pe critic. Acestea ar fi apărut după răspândirea prin scris a colecţiei Alecsandri. Şi pentru a-şi legitima teza, Nicolae Manolescu emite o mirare: „Succesul răspândirii acestor poezii şi uşurinţa cu care au fost «însuşite» arată că poporul s-a recunoscut în ele. Căderea în consum popular este, de altfel, evenimentul cel mai uimitor legat de această producţie cultă prin care romanticii au simulat folclorul”.

Dacă Nicolae Manolescu se mulţumeşte cu a emite doar presupuneri, punând la îndoială existenţa însăşi a folclorului ca valoare artistică, dat fiind că variantele la Mioriţa sunt inferioare artistic versiunii Alecsandri, demonstraţia acestei ipoteze o face Alexandru Bulandra, într-o amplă şi elaborată lucrare, amintită deja.

Ancheta pare a avea toate datele unei investigaţii temerare, fără cusur. Autorul are abilitatea de a nu apăsa pedala pe care pariază Nicolae Manolescu, aceea a imposturii, ci priveşte lucrurile din perspectiva autosacrificării lui Alecsandri ca mare poet, atribuind propriile creaţii poporului român spre a-i convinge pe străini de geniul acestuia în bătălia pentru emanciparea occidentală a patriei. Recunosc că la d-l Bulandra demonstraţia este impresionantă.

Este adevărat că specificul inconfundabil al unui popor este cristalizat de elitele lui. Extraordinara generaţie de la 1848 este, desigur, creatoarea naţiunii române moderne. Paşoptiştii i-au dat suflul spiritual şi unitate politică. Dar mai ştiu un lucru: că nimic nu e posibil fără arheitate, adică fără rădăcini. Nicolae Manolescu nu-şi poate explica de ce poporul s-a recunoscut atât de deplin într-o creaţie ca Mioriţa, încât a creat atâtea variante.

Şi asta mai ales că Alexandru Bulandra dovedeşte că Alecsandri n-a avut la îndemână o baladă pe care s-o fi „îndreptat”, ci, pur şi simplu, a creat-o el mai din nimic, având ca punct de plecare doar două colinde laice primite din Ardeal, Pecurariul streinel şi Trei păcurăraşi. Varianta culeasă de Alecu Russo la Soveja n-a fost Mioriţa, ci o baladă oltenească, Toma a lui Moş devenită Toma Alimoş.

Şi Duiliu Zamfirescu a strigat împotriva lui Alecsandri în amvonul Academiei, arătând că nici o baladă românească nu rezolvă un conflict prin resemnare, ci prin luptă: „nu ca flăcăul voinic din Mioriţa care, în loc să pună mâna pe bâtă şi să se apere, pune mâinile pe piept şi face poezii”. Argumentul acesta va deveni mană cerească pentru ideologii comunişti în tentativa lor de a elimina miturile naţionale din cultura poporului român.

În 1948, oportunistul Victor Eftimiu, voind să contribuie la schimbarea mentalităţii „învechite” a poporului român, insuflându-i optimism revoluţionar, găsea vinovat pe ciobanul mioritic pentru că o femeie se sinucisese şi nu avusese curaj să se lupte cu iubitul ei care o ameninţase cu divorţul. Imbatabilul argument era:

„Cunoaşteţi, desigur, faimoasa baladă a Mioriţei, pe care unii o socotesc cea mai frumoasă poezie românească şi pe care eu aş scoate-o din toate cărţile de cetire, întrucât cuprinde o monumentală lecţie de laşitate, de renunţare…”. Şi comuniştii l-au ascultat, într-adevăr, interzicând Mioriţa odată cu Doina eminesciană! În 1950, la un secol de la apariţia baladei, nu s-a scris nici un rând în presa românească despre Mioriţa, fiind, evident, scoasă şi din manualele şcolare.

În acel an, constată Ion Filipciuc, doar la Freiburg a fost amintită balada. Interesant că stângismul antimioritic al lui V. Eftimiu se exersase într-un atac furibund la adresa lui Eugen Lovinescu, în 1942, acuzându-l pe critic că e bolnav de… mioritism. Arma antimioritică s-a folosit şi împotriva lui Eminescu, învinuit grav, în anii ’50, de resemnare şi de pesimism prin pana unor critici proletcultişti ca Ovid S. Crohmălniceanu. Ea a fost resuscitată după 1989 exact din aceleaşi raţiuni.

Din această perspectivă, îi mai putem aduce o vină gravă lui Alecsandri: el a falsificat mitologia românească, lansând filosofia resemnării mioritice, prin care toţi vitejii elitelor româneşti explică subistoria umilă a românilor şi, spre a schimba lucrurile, vorbesc cu suveran dispreţ despre mioritism. Aceşti bravi luptători contemporani vor fi, desigur, dezamăgiţi să afle de la Duiliu Zamfirescu şi din cartea d-lui Alexandru Bulandra că Mioriţa n-a existat, ca baladă, în folclor.

Da, dar atunci pe cine vom mai acuza de micimea noastră ca popor dacă se prăbuşeşte ciobanul mioritic, dacă mai dispare şi biata mioriţă năzdrăvană?! Suntem în epoca demitizărilor şi putem, deci, spera că ne vom elibera de blestemul mioritic.

Cu atât mai uşor, cu cât avem acum posibilitatea nesperată să aruncăm oprobriul asupra nefericitului Alecsandri, care, din prea multă dragoste de România aflată în faşă, a scornit această capodoperă pe care, rău prevăzător, a atribuit-o poporului, minţindu-i pe Ubicini şi pe Jules Michelet.

Abia în 1991-1993 s-a găsit un intelectual de curaj care, cum se cuvenea, tocmai la Fundaţia Culturală Română, destinată propagandei în străinătate, s-a hotărât să restabilească adevărul în faţa Europei şi a culturii naţionale.

Şi totuşi Mioriţa nu e capodopera capitulării în faţa istoriei.

Şi totuşi Mioriţa nu e capodopera capitulării în faţa istoriei. Mai mult de atât, nici măcar nu este opera lui Vasile Alecsandri, ci chiar folclor. Prefaţatorul cărţii lui Alexandru Bulandra, criticul Aureliu Goci, remarcând temeritatea demersului, strecoară o undă de îndoială, simţind pe ce nisipuri mişcătoare ne aflăm:

„Alecsandri ar fi putut scrie Mioriţa, dar n-ar fi putut scrie şi Meşterul Manole, din simplul motiv că circulaţia balcanică paralelă exclude un singur autor şi face improbabilă o singură variantă originară”. Dacă obiecţia se admite, atunci trebuie să ne întoarcem la martorul Alecsandri şi să reactualizăm ce zice el că a îndreptat şi ce nu:

„Le-am respectat subiectul, stilul, forma şi chiar multe rime incorecte, care fac parte din caracterul lor. Departe de a le fi aranjat conform gustului modern, le-am păstrat ca pe nişte bijuterii…” Mai departe: „Comoara aparţine poporului, care singur este în stare să producă minunăţii aşa de originale”.

Şi: „dacă natura binevoitoare m-ar fi înzestrat cu un geniu atât de mare, ca să compun o Mioriţă, un Toma Alimoş, un Mihu Copilu etc., m-aş fi simţit onorat şi-aş fi fost destul de egoist ca să le public sub numele meu”.

S-a văzut limpede că atunci când Alecsandri a schimbat stilul popular cu al său, geniul nu l-a mai ajutat, stilul său biedermeierizân-du-se abia acum, ca să-l parafrazez pe Nicolae Manolescu. Ar mai putea fi şi alte surprize.

Dosoftei cunoştea tiparul poeziei populare, ca şi pe cel cult. În Psaltirea în versuri el se slujeşte de ambele tipare. Fireşte, deţinătorii logicii folclorului creat pe cale cultă sunt în măsură să aducă argumentul că unii psalmi au intrat în folclor sub formă de colinde.

Ceea ce nu exclude realitatea modelării pe stil folcloric de către poetul cult. Dar cu peste 70 de ani înainte de Dosoftei cărturarii cunoşteau scenariul mioritic.

În 1988, un harnic scotocitor basarabean prin manuscrise vechi, Pavel Bălan, a făcut o descoperire excepţională în Biblioteca „V. I. Lenin” din Moscova. Este vorba de Evangheliarul de la Elisabetgrad, compus din 317 file de pergament scrise de un copist necunoscut, discipol al lui Atanasie Crimca, în „unciala moldovenească”, între anii 1595 – 1606.

Acest manuscris, păstrat în oraşul ţarinei Elisabeta, ajuns la Moscova, apoi, este o copie după evangheliarul vestitului caligraf-monah Simion, scris la Târnovo, în Bulgaria, în 1356. După invadarea Bulgariei de către turci, manuscrisul a ajuns la curtea lui Alexandru cel Bun, cumpărat de acesta, moment consemnat de o însemnare pe pagina 5.

Evangheliarul a constituit multă vreme model pentru vestiţii copişti moldoveni, actualmente aflându-se în Anglia. Una dintre copiile artistice este şi Evangheliarul de la Elisabetgrad, opera unui copist anonim din Moldova. Manuscrisul este o capodoperă de artă miniaturală şi caligrafică.

Copistul trădează însă originalul în ceea ce priveşte miniaturile, pe care le „moldovenizează”. „Surpriza cea mare – ne mărturiseşte Pavel Bălan – a fost însă alta. Am deschis la întâmplare Evangheliarul de la Moscova şi la pagina 146 am văzut povestită în imagini picturale… balada Mioriţa”.

Imaginile reproduse în paginile revistei, din păcate în alb-negru, refac, într-adevăr, scenariul epic din baladă cu o fidelitate tulburătoare.

Apar principalii actori: cei doi ciobani complotişti sfătuindu-se, iar în altă imagine un cioban stând la sfat cu o mioară desprinsă de restul turmei. Peisajul este carpatin.

Confruntând aceste miniaturi cu cele din modelul bulgar, Pavel Bălan constată că moldoveanul a schimbat imaginile. În originalul de la 1356, în pagina similară, apare ilustrat momentul naşterii Mântuitorului, când îngerii aduc vestea păstorilor.

„Laicizarea” aparentă a copistului de la 1595 atestă că scenariul mioritic exista în mentalul popular din colinde, căci colindele vestesc naşterea lui Iisus.

Altminteri, colindele sunt admise ca sursă primară a Mioriţei şi de către ultimul cercetător comentat aici, Alexandru Bulandra. Dar o asemenea mărturie picturală vine să restabilească adevărul alecsandrian asupra genezei baladei.

Desigur, putem să nu considerăm relevantă proba surprinzătoare adusă de Evangheliarul de la Elisabetgrad. Numai că aceasta nu este singulară înainte de 1850, când s-a tipărit Mioriţa în gazeta Bucovina. Sunt contrariat că Alexandru Bulandra nu a luat cunoştinţă de cercetările lui Ion Filipciuc, care au venit şi ca replică la pomenita aserţiune a lui N. Manolescu privind Mioriţa.

Cea mai veche atestare a nucleului mioritic, tot de sorginte colindică, dar şi cu elemente baladice, datează de la 1794 şi o datorăm cercetărilor Şcolii Ardelene, confirmând organica legătură dintre această mişcare şi paşoptism în ceea ce priveşte ideea românităţii.

Căpitanul Ioan Şincai, fratele mai mare al lui Gheorghe Şincai, a cules între anii 1792-1794 mai multe creaţii populare (doine, cântece de cătănie, colinde, strigături, oraţii de nuntă) din zona Năsăudului, între care primul text de model mioritic, intitulat de Ion Filipciuc O mioară zdrăvioară, după un vers pe care-l conţine.

Din păcate, textul a zăcut două veacuri în Arhivele Statului din Târgu-Mureş, fiind publicat abia în 1991, în Manuscriptum de către Elena Mihu şi Dimitrie Poptămaş. Această variantă posedă întreg misterul arhaic al conflictului mioritic, pus de Alexandru Bulandra pe seama deformărilor ad-hoc ale lui Alecsandri, care au dus la varianta lui clasică.

Colindele erau texte cu funcţie ritualică în cele 12 zile şi nopţi dintre Anul Vechi şi Anul Nou, simetrice celor 12 calende ale celor 12 luni ale anului.

Ele narau, în vechime, faptele unui tânăr nelumit (alteori, ale unei fete) în confruntare cu un animal straniu, în fiecare colind acesta corespunzând semnului zodiacal, berbec sau mioară etc.

Simbolul zodiacal cel mai frecvent şi mai contradictoriu, la români, era Berbecul cu stele în coarne sau Mioara, ceea ce atestă sorgintea arhetipală pentru un popor de păstori, fapt care poate explica foarte bine de ce poporul şi elitele româneşti s-au recunoscut în capodopera pe care N. Manolescu o atribuie exclusiv lui Alecsandri, uimit de amploarea „căderii în consum” a baladei.

În textul cules de Ioan Şincai, motivul „mioarei zdrăvioare” e suprapus peste cel al şarpelui cosmic, care provoacă jertfa. Ion Filipciuc cutează o coroborare a acestor simboluri cu şarpele tomitan cu cap de oaie, aflat în Muzeul Arheologic din Constanţa.

Mioara „din cântec ar putea fi interpretată ca un semn iconic natural implicând jertfa umană cerută de un şarpe cosmic – o vietate celestă care nu se înduplecă nici în faţa unor fenomene cosmice precum ploaia sau ninsoarea („măcar cât le-a ploua şi le-a ninje”).

Stratul arhaic, aşadar, nu se referă la conflictul dintre ciobani, ci e unul ritualic, coborând din ispita şarpelui ceresc şi lumindu-se în invidia fraţilor biblici Cain şi Abel, autohtonizându-se în vreme, până la Alecsandri, în complotul mioritic.

Precedentul cel mai apropiat de scenariul mioritic datează de la 1843, când preotul catolic Petrás Incze János, din Cleja (Bacău) a cules de la ceangăi mai multe cântece, pe care le-a donat Academiei din Budapesta.

Marea surpriză e că, printre acestea, este şi o „Mioriţă”, izbitor de apropiată de varianta Alecsandri. Şi acest text a rămas îngropat în arhive până a fost dezgropat în 1956 de doi folclorişti maghiari.

Variantele maghiare ale Mioriţei ar putea contrazice opinia curentă că balada, spre deosebire de Monastirea Argeşului, este specific românească. Foarte probabil, motivele arhaice sunt de circulaţie europeană şi orientală.

Încă Alexandru Odobescu atrăsese atenţia asupra fenomenului în studiul Răsunete ale Pindului în Carpaţi, Diochiul. Năluca. Mioara. Moş-Ajun (1861).

Peste toate, însă, existenţa Mioriţei la ceangăi poate fi un argument extrem de solid că această populaţie este de origine românească, deznaţionalizată lingvistic şi religios, dat fiind că nimic nu e mai străin de spiritul unguresc decât geniul mioritic.

Iar dacă e să mă întorc la semnificaţia bătăliei folclorului câştigată de Alecsandri şi de generaţia lui, trebuie observat că folclorul românesc a fost şi a doua oară combatant în mişcarea de unificare a românilor. S-a întâmplat în a doua Unire, cea Mare, de la 1918.

De astă dată, protagonistul a fost Iuliu A. Zanne, cu monumentala lui lucrare în zece masive volume, Proverbele românilor.

Nu Zanne s-a luptat direct, ci Ionel I. C. Brătianu i-a folosit opera, la încheierea Tratatului de la Versailles, în 1919.

Atunci, propaganda maghiară, extrem de activă, era pe punctul să-i convingă pe europeni că România e o ţară semibarbară, fără tradiţii culturale şi, în consecinţă, Europa ar fi greşit enorm lăsând Transilvania în grija acesteia.

Lui Ionel I. C. Brătianu i-a venit ideea să aducă pe masa tratativelor cele zece volume ale lui Zanne.

„Efectul a fost imens, scrie Mugur Vasiliu, îngrijitorul recentei ediţii anastatice. Nici una dintre părţile prezente la negocierea reîmpărţirii spaţiului european – cu alte cuvinte nici una dintre ţările europene – nu putea opune o operă de asemenea anvergură”.

În 1918, europenizarea României devenea deplină. Idealul românităţii paşoptiştilor se vedea împlinit cu asupra de măsură.