CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DOSARE ISTORICE. MAGHIARII DIN ROMANIA DUPA MAREA UNIRE DE LA 1918

 

 

In 1918, minoritatile nationale nu au fost prezente la adunarile de la Alba Iulia, atunci cand s-a hotarit unirea Transilvaniei cu Romania.

Dupa ce sasii intruniti la Medias la 8 ianuarie 1919 si svabii reuniti la Timisoara doua zile mai tirziu, precum si reprezentantii minoritatilor evreilor si tiganilor, si-au exprimat adeziunea la actul unirii Transivaniei cu Romania, liderii minoritatii maghiare au adoptat o atitudine de espectativa, sperand ca la Conferinta de Pace de la Paris nu se va recunoaste unirea acestui teritoriu cu Romania.

La Conferinta de Pace de la Paris din ianuarie 1919, statul unitar roman a fost recunoscut, iar  prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, Ungaria recunostea la randul ei, unirea Transilvaniei cu România.

Locuitorii  Bucovinei, Basarabiei si  Transilvaniei au devenit  cetateni  români cu drepturi depline.

Conform statisticilor din 1919, in România reintregita  aproximativ 28% dintre cetateni  apartineau minoritatilor nationale.

Harta României reintregite dupa primul razboi mondial

 Integrarea minorităţilor naţionale în viaţa Statului Român era o problemă dificilă. Mai ales în legătură cu unele minorităţi – precum aceea a ungurilor sau a bulgarilor -, situaţia era agravată de permanentele îndemnuri la nesupunere civică, la încălcarea legilor şi chiar la revoltă, venite dinspre Ungaria şi Bulgaria, scopul fiind revizionist.

La fel se întâmpla şi cu ruşii şi ucrainenii din răsărit, întărâtaţi de URSS.

Ponderea cea mai mare dintre minoritari o aveau maghiarii cu 7,9%.

Aceeasi situatie se prezenta si pe teritoriul Transilvaniei, unde cele 52,12 de procente formate din romani erau urmate de cele 26,46 de procente detinute de populatia de etnie maghiara.

Cu toate acestea, 20 din cele 23 de judete ale Transilvaniei populatia romaneasca detinea majoritatea.

Marea majoritate a maghiarilor a adoptat pentru inceput o pozitie de “rezistenta pasiva” fata de actul unirii de la 1 decembrie 1918, sperind ca la Conferinta de Pace de la Paris, ulterioara terminarii primului razboi mondial, nu se va confirma unirea Ardealului cu Romania.

La început, majoritatea ungurilor angajaţi în instituţii de Stat au refuzat să depună jurământul de credinţă României si au refuzat să înveţe limba română deşi aceasta era oficială. S-au adăugat foarte multe acte de violenţă, cu autori unguri.

Intr-un raport trimis de Poliţia din Oradea la 10 aprilie 1921, se prezentau actele îndreptate „contra Neamului şi Statului nostru”. „Ungurii din această margine – se scria – au fost crescuţi cu o mentalitate cu totul anormală. Şi, de la început au dovedit făţiş o atitudine ostilă Neamului şi Statului românesc.

Au folosit toate mijloacele şi prilejurile ca să împiedice închegarea şi consolidarea Statului Român. (…) Profesorii şi elevii deopotrivă se unesc pentru a-şi manifesta ura lor.

În noi, organele Statului Român, nu văd altceva decât călăii patriei lor prăbuşite. Ura e atât de adâncă, încât o traduc şi în viaţa privată, întrerupând atingerea socială cu românii şi cu acei unguri care au trecut în slujba Statului Român, cu cari înainte trăiseră în prietenie. (…) În bisericile lor, publicul unguresc în lacrimi şi în hohote de plâns cântă la fiecare liturghie, cu mic, cu mare, cu tineri, cu bătrâni, Imnul unguresc şi rugăciune pentru Ungaria.

Episcopii lor, de asemenea, reprezintă aceeaşi mentalitate (…), îndeamnă la opunere şi rezistenţă”.

Dupa semnarea la 4 iunie 1920 a Tratatului de la Trianon, reprezentantii minoritatii maghiare au abandonat pozitia initiala de asteptare si au inceput sa se organizeze pentru a-si apara propriile interese.

In acest scop s-a infiintat in 1921 „Uniunea Maghiara”, iar in 1922 „Partidul Popular Maghiar”, care in acelasi an a fuzionat cu „Partidul National Maghiar”, formandu-se astfel „Partidul Maghiar din Romania”.

 Organul central de presa al partidului era “Keleti Ujsag”iar conducerea partidului era asigurata de vechea aristrocratie maghiara,  finantarea acestuia fiind sustinuta  de institutii bancare solide, de bisericile maghiare, de numeroase asociatii culturale, precum si de o retea puternica de cooperative.

Partidul  se considera aparatorul intereselor intregii minoritati maghiare din Romania, desi existau si etnici maghiari care aveau orientari politice diferite, alegand inclusiv  Partidul Comunist din Romania, sau Federatia Partidelor Socialiste.

Partidul Maghiar, ca si alte organizatii politice din Romania, a cunoscut numeroase framantari interne.

Unii reprezentanti ai comunitatii   acuzau autorităţile române de tratament discriminatoriu, înaintând nenumărate plângeri Societăţii Naţiunilor, chemând personalităţi occidentale în Transilvania pentru a constata „relele tratamente”.

In vara anului 1927 un grup de carturari in frunte cu Kecskemethy Istvan, profesor la Institutul Teologic Protestant, si scriitorul Kos Karoly, au adresat un apel „Catre poporul maghiar din Ardeal”, in care afirmau ca au fost in mod constant calomniati de politicienii maghiari care nu mai reprezinta interesele minoritatii maghiare si, in consecinta, anuntau formarea Partidului Popular Maghiar.

Acest nou partid n-a avut insa prea multi sorti de izbinda, liderii Partidului Maghiar reusind sa anihileze tendinta de divizare a maghiarimii din Romania.

Intre anii 1918- 1921 a avut loc in Romania o ampla reforma agrara, in urma careia au fost improprietariti si 206.265 de cetateni romani apartinind minoritatilor nationale, dintre acestia 46.069 erau maghiari.

Cu prilejul aplicarii acestei reforme, s-a creat o alta problema, cea a “optantilor”, adica a celor aproximativ 260 de mari proprietari din Transilvania, care au optat pentru cetatenia maghiara si care, conform legii agrare din Romania, au fost expropriati.

Acestia au acuzat statul roman ca i-a expropriat doar pentru ca erau maghiari si au cerut sa fie exceptati de la aplicarea legii.

Partidul Maghiar, sustinut de guvernul de la Budapesta, a desfasurat o ampla campanie in strainatate in problema optantilor, sustinand ca guvernul roman nu respecta prevederile Tratatului minoritatilor si pe cele ale Tratatului de la Trianon.

Aceasta chestiune a ajuns si la Societatea Natiunilor si la Curtea Internationala de Justitie de la Haga.

 De fapt, sub pretextul acestei probleme a optantilor, Partidul Maghiar si guvernul de la Budapesta incercau sa acrediteze pe plan international ideea ca exista o “problema a Transilvaniei”, ramasa nerezolvata de Tratatul de la Trianon.

Timp de sapte ani, Romania a fost confruntata cu aceasta problema a optantilor maghiari, a caror cauza era  aparata de guvernul Ungariei.

Odata cu realizarea Unirii de la 1918, limba romana devenea limba oficiala a noului stat creat, iar daca insusirea limbii romane de catre celelate minoritati nu a constituit o problema, a existat totusi o rezistenta din partea unor functionari de etnie maghiara , care au refuzat sa-si insuseasca si sa foloseasca limba oficiala a tarii.

Daca inainte de 1918 in Transilvania nu exista nici o scoala cu limba de predare romana intretinuta de statul ungar, dupa aceasta data statul roman si-a asumat sarcina de a sustine financiar toate scolile de stat cu predare in limbile minoritatilor nationale.

In 1920, Universitatea maghiara din Cluj a devenit universitate romaneasca, continuand sa fie frecventata de un numar mare de studenti apartinind minoritatilor nationale.

 Unele dintre nemultumiri era legata de “romanizarea” Universitatii maghiare din Cluj, dar si de incetarea activitatii unor scoli de stat in limba maghiara,   si de insuficientul  sprijin material din partea statului.

In ciuda acestor divergente, viata culturala si sociala a maghiarilor din Romania decurgea relativ normal.

Spre exemplu, in 1922 existau 144 de publicatii in limba maghiara (numarul lor va fi de 192 in 1929) si circa zece teatre.

Numarul scolilor primare depasea 560. Tot in acea perioada au primit autorizatie de functionare si 10 teatre maghiare.

Al doilea razboi mondial avea sa tulbure intreaga Europa.

In 1940, in urma Dictatului de la Viena, Romania a fost silita sa cedeze Transilvania de nord, Ungariei.

Pe acest teritoriu, conform recensamantului din anul 1941, traiau circa 2,5 milioane de oameni, dintre care 52,1 la suta erau maghiari si 41,5 la suta romani.

In schimb, pe portiunea din Transilvania care a mai ramas Romaniei, se mai aflau circa o jumatate de milion de etnici maghiari.

Odata cu incheierea razboiului si dupa semnarea Tratatului de pace de la Paris, la 10 februarie 1947, intregul Ardeal de nord este retrocedat Romaniei.

File:Administrative map of Romania, 1952-1956.png

In 1951, in urma unei noi impartiri teritoriale (confirmata prin Constitutia din 27 septembrie 1952), dar a presiunii sovieticilor, Romania accepta sa creeze o Regiune  Autonoma Maghiara in zonele locuite majoritar de catre secui.

Capitala regiunii, care va functiona timp de opt ani, a fost la Targu-Mures.

Regiunea Autonomă Maghiară (în maghiară Magyar Autonóm Tartomány), cunoscută şi ca Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară, a fost o regiune care a existat între septembrie 1952 şi februarie 1968.

Între 1952 – 1968, suprafata acesteia a fost de aprox. 13.550 km², iar populaţia număra cca. 730.000 locuitori. Limbile oficiale ale regiunii au fost româna şi maghiara.

In 1950 avusese loc reorganizarea administrativă a României, după modelul sovietic şi transformarea celor 58 de judeţe existente pana atunci  în 28 de regiuni şi 177 de raioane.

Doi ani mai târziu, în 1952, are loc o primă reorganizare a acestui sistem, în urma căreia, prin comasarea a zece raioane din fostele Regiuni Mureş şi Stalin, se înfiinţa Regiunea Autonomă Maghiară.

Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară în cadrul împărţirii administrative a României (1960-1968).

O nouă reorganizare are loc în 1960 când este adopatată noua denumire de Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară.

Fişier:Administrative map of Romania, 1960-1968.svg

 

 

 Două raioane, care până în 1952 aparţinuseră Regiunii Mureş, locuite în majoritate de români (Luduş şi Tîrnăveni), trec de la Regiunea Cluj la Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară, iar două raioane, cu populaţie majoritar maghiară, (Târgu Secuiesc şi Sfântu Gheorghe, cu 85,3% respectiv 90,2% maghiari conform recensământului din 1956), care între 1950-1952 aparţinuseră Regiunii Stalin, revin Regiunii Braşov (succesoarea Regiunii Stalin).

 Odată cu aceste modificări proporţia populaţiei maghiare scade de la 77,3% la 62,2%.

Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară a fost desfiinţată prin noua organizare teritorială adoptată în februarie 1968.

În 1968 Guvernul României a renunţat la organizarea administrativă de tip sovietic şi a reinstaurat judeţul ca unitate administrativă, sistem care este folosit şi în ziua de astăzi.

Din acest motiv, Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară a fost impartită în judeţe, nedelimitate pe bază etnică.

Două judeţe noi au fost formate din ultimul teritoriu al Regiunii Mureş-Autonomă Maghiară: Mureş şi Harghita, în timp ce judeţul Covasna s-a format, în cea mai mare parte, din fosta Regiune Braşov.

Evenimentele revolutionare din 1956 de la Budapesta, au indus schimbari importante in relatia dintre guvernantii de la Bucuresti si maghiarii din Transilvania.

Un eveniment, care va marca negativ comunitatea maghiara s-a petrecut  in anul 1959, cand autoritatile comuniste  decid desfiintarea Universitatii maghiare din Cluj,hotarand totodata catoate unitatile scolare in limba maghiara sa fie incorporate in scoli romanesti.

In a doua jumatate a anilor ’60, presiunea asupra minoritatilor etnice s-a intensificat, prin promovarea national-comunismului.

Sub regimul comunist, toata populatia Romaniei a avut de suferit (fie ca privatiunile au fost politice sau de ordin material), insa viata minoritatilor etnice – indeosebi a celei maghiare – a fost ingreunata de o serie de masuri premeditate ale autoritatilor:   utilizarea intr-o masura tot mai mica de-a lungul anilor a invatamantului in limba materna, discriminarea neoficiala in ce priveste accederea in institutiile de invatamant sau in functii publice, deposedarea de unele  bunuri  comunitare, cenzura publicatiilor etc.

Nu in ultimul rand, trebuie consemnate eforturile autoritatilor comuniste de a rupe legaturile firesti dintre comunitatile maghiare si bisericile traditionale, acestea din urma – in ciuda diviziarii confesionale – contribuind masiv de-a lungul timpului la mentinerea constiintei nationale a maghiarimii.

In aceste conditii, opozitia tacuta si neorganizata fata de regimul comunist, a avut un caracter special in randul minoritatii maghiare.

In cazul maghiarilor din Romania, problema rezistentei a fost mult mai complexa, ea  asociindu-se nu doar cu adversitatile ideologice, dar capatand  in plus si o incarcatura nationalist- sovina.

Surse: Scritube.com, divers.ro si Wikipedia

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/02/27/obiectivul-operativ-transilvania-spionajul-maghiar-in-romania/

Publicitate

10/09/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTRO-ROMÂNII – VALAHII DE LA ADRIATICA

 

 

 

VALAHII DE LA ADRIATICA/ISTRO-ROMÂNII

Istroromânii reprezintă o comunitate din vestul Croaţiei, în Peninsula Istria, de aproximativ 2.000 de locuitori. Sunt strâns înrudiţi cu românii şi în propria limbă ei se numesc „rumâri”. Cunoscuţi de localnici sub numele „ciribiri” şi de filologi ca „vlahii din Istria”,locuitorii acestei zone sunt remarcabili pentru supravieţuirea lor lingvistică.

În ultimul secol, numărul acestora a scăzut simţitor, fiind ameninţaţi cu dispariţia.

Deşi situaţi izolat şi la distanţă, într-o masă de slavi, ei au ştiut, secole întregi, să-şi păstreze identitatea de neam, de limbă şi tradiţie. Iata de ce, originea, istoria, limba şi tot ce ţine de cultura lor a intrat în atenţia a numeroşi istorici, lingvişti, filologi, etnografi şi folclorişti din întreaga lume.

Aşezaţi într-o regiune săracă, puţinii locuitori de aici, care au fost capabili de acest adevărat miracol, au dus întotdeauna o viaţă grea. După cucerirea romană în care au intrat în secolele I şi II d. Ch., cei din Peninsula Istria au făcut faţă invaziei slavilor şi apoi celei otomane, cunoscând de-a lungul anilor şi alte stăpâniri, cum ar fi cea comunistă, iugoslavă. O asemenea istorie i-a supus pe cei din acest teritoriu la grele încercări şi de aceea mulţi dintre ei au plecat în Italia sau mai departe.

Aşa se face ca mulţi dintre membrii acestei mici comunităţi româneşti au fost nevoiţi să ia calea pribegiei. O situaţie ca aceasta, pe lângă multe altele, poate explica uşor cum se face ca, din cei peste 5.000 de membri cât număra această comunitate românească la începutul veacului, astăzi nu mai sunt aproximativ 2000.

Referitor la origine, cei mai mulţi cercetători, din păcate, consideră că istroromânii sunt urmaşii unor emigranţi valahi din secolul al XIV-lea, omiţând ipoteza mult mai apropiată de realitatea istorică, conform căreia aceştia sunt românii vechi, protoromânii, primii pe aceste teritorii, înaintea croaţilor. Asemeni aromânilor, istroromânii sunt o rămăşiţă a marelui popor ce se întindea pe un teritoriu vast, cuprins între Marea Neagră şi Marea Adriatică, Carpaţii Păduroşi şi Munţii Pind, poporul TRAC.

Răspândire

Istroromânii sunt concentraţi în special în opt localităţi din partea croată a peninsulei Istria şi în două localităţi din partea slovenă a peninsulei. În Croaţia, este vorba de satul Žejane/Jeiăni (cel mai mare dintre ele, situat la nord de Muntele Mare sau Maggiore/Učka) din plasa Mune, judeţul (Županija) Primorsko-Goranski, precum şi de satul Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şi cătunele Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostračani/Costerceani, Letaj/Letai şi Zankovci din plasa Kršan/Crişan, judeţul (županija) Istria, iar în Slovenia este vorba de localităţile Golac şi Polijane. Multe surse vorbesc şi despre alte localităţi din peninsula Istria, cum ar fi Dolinšćina, Draga, Dražina, Gradinje, Grobnik, Jelavići, Miheli, Trkovci, Perasi, în care există astăzi vorbitori ai dialectului istroromân.

Se mai cunoaşte că acum şapte decenii existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsulă, cum ar fi: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilazzo, Santa Lucia, Ceravizzo, Cărbune, Cărniţa, Stara Guna, Corte Alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Liţul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, Romania, Vale, Vlahobreg, Vodiţe şi altele.

Toponimia peninsulei ne demonstrează însă o prezenţă masivă a istroromânilor în Evul Mediu: două aşezări cu denumirea Romania, altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbulişte, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricici. În 1896, Teodor T. Burada publica o listă de 114 localităţi sau cătune populate altădată de români şi care îşi pierduseră în secolul al XIX-lea limba maternă, dar mai păstrau un şir de caracteristici etnice româneşti. Primul istoric care i-a descris pe istroromâni a fost triestinul Manarutta, cunoscut ca Fratele Irineo della Croce.

El scria în 1698 că aceştia aveau „o limbă proprie a lor, similară limbii române. De aceea, ei se numesc între ei, în propria lor limbă, „rumeri” şi că locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi Gropado. De asemenea, până în secolul al XIX-lea, istroromânii mai locuiau într-un număr destul de mare şi în insulele Veglia/Krk şi Cherso/Cres din Marea Adriatică.

Românii de pe aceste insule au fost asimilaţi (lingvistic). Astăzi, există o mică diasporă istroromână în oraşul italian Trieste, din nordul peninsulei Istria, şi o altă diasporă, care nu depăşeşte 500 de persoane, în SUA, concentrată la New York. Există un număr de câteva zeci de istro-români răsfiraţi în Canada, Australia şi Noua Zeelandă.

Tot mai mulţi cercetători şi ziarişti români sau străini care au vizitat Istria confirmă că numărul vorbitorilor de istroromână scade vertiginos şi alarmant, aceştia fiind într-un stadiu avansat de deznaţionalizare.

Cultură

Nu există o literatură cultă în dialectul istroromân. Această ramură a tracoromânilor a fost şi este cea mai mică şi cea mai ameninţată. Chiar dacă nu sunt numeroşi, istroromânii au dat naştere unor personalităţi demne de remarcat. Andrei Glavina, cel numit „apostolul istroromânilor”, cel care a înfiinţat şi a condus între 1921 şi 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şcoala „Împăratul Traian” cu predare în dialectul istro-român şi în româna literară, autor al primei cărţi de rugăciune în dialect istroromân.

Cea mai mare personalitate a istroromânilor este considerat Nicolae Teslea (Drăghici) (1856-1943), devenit cetăţean american şi cunoscut ca Nicola Tesla (în croată şi în alte limbi).

Savantul şi inventatorul Nicolae Teslea, astăzi revendicat şi de sârbi, şi de croaţi, a fost propus în 1915, împreună cu Thomas Edison, la Premiul Nobel pentru fizică, premiu pe care l-a refuzat.

Nicolae Teslea a descoperit câmpul magnetic rotitor, a inventat radioul înaintea lui Marconi, sistemele de comunicare fără fir şi sistemul bifazat de curent electric alternativ. Acest inventator istroromân genial a construit primele motoare asincrone bifazate, generatoarele electrice, transformatorul electric de înaltă frecvenţă.

Fire harnică şi vizionară, supranumit „extraterestrul român”, Nicolae Teslea a înregistrat peste 1200 de invenţii de o tehnicitate ce surclasa contemporaneitatea.

 

 

În SUA, foarte multă lume spune că numele corect al secolului al XXI- lea este Nicolae Teslea. Marea preocupare ştiinţifică a acestui istroromân a ţinut de transmiterea informaţiei şi a energiei la distanţă, mai bine zis fără fir (wireless). A murit la New York într-o mizerie cumplită.

De origine istroromână a fost şi Matei Vlăhici (1520-1575), teolog protestant de limbă latină şi germană din secolul XVI, primul şi cel mai de încredere colaborator al lui Martin Luther. Matei Vlăhici este cunoscut şi ca Matthias Flacius Illyricus (în latină), Matija Vlačić/Vlachich (în croată) şi Matthias Flach (în germană).

 

Un alt mare istro-roman a fost Andrei Glavina, apostolul istro-românilor, cel care a înfiinţat şi a condus între 1921 şi 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa o şcoală cu predare în dialectul istroromân şi în româna literară, autor al primei cărţi de rugăciune în dialect istroromân.

 

 

 

 

Este autorul primelor lucrări în dialectul istroromânilor, pledând pentru păstrarea identității etnice și recunoașterea acesteia. Lui i se datorează numeroasele mărturii cu privire la situația acestei ramuri apusene a românismului și la procesul de deznaționalizare la care era supusa. A compus de asemenea Imnul Istroromânilor.

Andrei Glavina a fost supranumit apostolul istroromânilor. A publicat în 1905  Calendarul românilor din Istria, în care a adăugat diverse proverbe și zicale istroromâne.

În Italia există actualmente Asociația culturală „Andrei Glavina”.

Imnul Istro-românilor

Roma, Roma i mama noastră

noi Romani rămânem

Romania i sara noastră

tot un sang-avem

nu suntem siguri pe lume

si’nea avem frați

Italiani cu mare lume

mâna cu noi dați

ca să fim frate și frate

cum a dat Dumnezeu

să trăim până la moarte

eu și tu și tu și eu.

 

 

Istroromâni au fost şi profesorul Luigi Belulovici şi medicul Giuseppe Belulovici. Tot istroromân este scriitorul de limbă italiană Ezio Bordul, ca şi jurnalistul de limbă italiană şi croată, dar de origine istroromână, Ezio Mestrovich (1941-2003).

Un mare entuziast este istroromânul Corrado Clănaţ (Clagnaz), care a înfiinţat în 1994, la Trieste, împreună cu alţi entuziaşti, Asociaţia culturală istroromână „Andrei Glavina”. Această asociaţie editează pe speze proprii revista „Scrisore către fraţ rumeri” (Scrisoare către fraţii români).

În SUA, una dintre persoanele cele mai active din sânul comunităţii istro-române este arhitectul Maria Luisa (Marisa) Ciceran.

Dialectul istroromân

Istroromâna este ultima care s-a desprins din limba  protoromana si se presupune că istroromânii s-au așezat în Istria în secolul al XII-lea , deoarece atunci este menționat un domnitor al Istriei pe nume Radul (probabil un nume românesc).

Totuși, primele atestări documentare elocvente ale istroromânilor, datează din 1329 , când cronicile sârbești vorbesc despre o populație vlahă în regiune. Aceasta sugerează că istroromânii au sosit în Istria în sec.al XIV-lea  sau mai înainte.

Locul de origine se bănuiește că ar fi bazinul munților Carpatii. Unii lingviști (printre care și Ovid Densusianu) sunt de părere că istroromânii au venit în această regiune din din Transilvania prin Serbia, acum aproape 1000 de ani.

Primele atestări ale istroromânei sunt o listă de sintagme și două propoziții (urări) traduse în latina sau în italiana, notate într-o lucrare de istorie despre  Triest   a lui F. Irineo della Croce, apărută la  Venetia in 1693.. Următoarele atestări, mici texte izolate, apar abia la începutul secolului al XIX- lea .

Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea sunt publicate culegeri importante de literatură populară: basme scurte, snoave, proverbe, mai puțin poezii.

Singura lucrare cultă este un almanah cu texte traduse din română și influențate de aceasta

Majoritatea lingvistilor si istoricilor sunt de acord ca Istroromâna este unul din cele patru dialecte istorice ale limbii române vechi, mai asemănător cu standardul literar dacoromân decât cu aromâna.

Istroromâna este caracterizată prin câteva particularităţi, cum ar fi rotacismul (transformarea lui „n” intervocalic în „r”, bunăoară: inimă-irimă, lumină-lumiră, lună-lură, mână-mâră, pâne-pâre, un-ur sau rumâni-rumâri) şi apariţia unei noi vocale egal apropiate atât de „a” cât şi de „o”, marcate prin semnul grafic „å” (bunăoară: årde/arde, cåle/cale, dråg/drag, cårle/care(le), cårne/carne, cåsă/casă, påste/paşte, sårpe/şarpe, våche/vacă), dar şi transformarea grupului „ge” în „je” sau „jă”.

În privinţa vocabularului, a fost influenţat de limba sârbocroată, dar şi pe alocuri de limba italiană cu care a intrat în contact de mai multe ori de-a lungul vremurilor, mai ales in perioada interbelică, Istria făcând parte din Italia în acele momente. Dialectul istroromân conservă un şir de vechi reflexe lingvistice româneşti, de la cumpăna secolelor al XII-lea şi al XIII-lea sau chiar de mai înainte, explorând într-un mod interesant perioada străromână.

Există şi un ingredient lexical croat destul de puternic, dar nu într-atât încât să nu recunoaştem trăsăturile româneşti ale dialectului.

Mulţi dintre cercetătorii care s-au aplecat cu pasiune şi cu interes asupra întrebărilor ce se pun pe seama acestor comunităţi, au ajuns la concluzia că limba ce-o vorbesc are elemente ce pot fi atribuite „latinei balcanice” (Carlo Taglavini).

Un interes deosebit l-au arătat istroromânilor şi români ca Gh. Asachi, I.H.Rădulescu, V.A.Urechia, Ion Maiorescu, Lecca Morariu, Sextil Puşcariu, T.T.Burada, Vlad Bejan şi Emil Petru Raţiu.

Dintre conaţionalii noştri, este impresionantă contribuţia carturarului Gh. Asachi, care şi-a trimis şi fiul pentru a cerceta şi cunoaşte pe aceşti fraţi ai noştri şi care a publicat în ţară o culegere de texte în graiul comunităţii istroromâne. Este, de asemenea, de apreciat Lecca Morariu pentru îndemnul său, ca să se selecţioneze şi să se trimită în zonă ,,echipe de exploratori” care să încerce ,,să salveze acolo ce mai poate fi salvat”.

Importante sunt şi observaţiile făcute de T.T.Burada, care constată că istroromînii, care ,,îşi păstrează limba” nu-ţi reneaga neamul şi că, deşi au fost ,,daţi uitării” sute de ani, românii de aici au ,,conştiinţa de sine”.

În ultimii ani, s-au făcut primele încercări de a cristaliza forme de organizare comunitară cu funcţii de conservare, protejare şi dezvoltare a identităţii istroromânilor.

Astfel, la 29 aprilie 1994, a luat fiinţă la Trieste Asociaţia istroromână „Andrei Glavina”, în martie 1995 s-a înfiinţat la Şuşneviţă asociaţia culturală „Soboru lu istrorumeri” (Uniunea istroromânilor), există un celebru grup folcloric numit „Žejanski Zvončari”/„Clopotarii din Jeiăni”, condus de Mauro Doričić, un inimos animator al vieţii culturale istro-române încă destul de timide, şi, în fine, mai există Asociaţia Democratică a Românilor din Croaţia.

Măsuri de protecţie


Organizaţia internaţională UNESCO a inclus dialectul istroromân în Cartea Roşie a limbilor în pericol (UNESCO Red book on endangered languages), amintind că este grav periclitat, întrucât nu există administraţie, învăţământ, presă sau biserici în acest dialect istoric al limbii române.

Ministerul croat al Culturii a aprobat pe hârtie şi un complex de măsuri de protecţie a „purtătorilor bunului”, obligându-se să promoveze funcţiile şi cunoaşterea acestui bun în societate, să-l includă în programele sale de planificare, să asigure susţinerea lui inclusiv prin învăţământul formal şi informal, revitalizarea segmentelor pierdute ale bunului, sensibilizarea istroromânilor asupra necesităţii de a evita pericolul pierderii dialectului lor.

Cu toate acestea, Decizia ministerială rămâne, deocamdată, literă moartă, întrucât statul croat nu a deschis nici o linie de finanţare bugetară pentru salvarea şi perpetuarea graiurilor istroromâne.

Unul dintre angajamente ţine de întocmirea unei gramatici şi a unui dicţionar, precum şi includerea dialectului istroromân ca limbă maternă în programele de învăţământ. Aici nu s-a făcut nimic şi nici nu se ştie când se va face ceva.

Prin Decizia Ministerului croat al Culturii, din 27 august 2007, graiurile istroromâne – Istrorumunjski govori (vlaški i žejanski) – au fost declarate drept bun cultural nematerial şi incluse în Lista bunurilor culturale nemateriale protejate (Lista zaštićenih nematerijalnih kulturnih dobara), care cuprinde orice bun care s-a înrădăcinat ca tradiţie şi prezintă valoare deosebită sub aspect ştiinţific, etnografic, sociologic, antropologic sau lingvistic.

Graiurile istroromâne sunt tratate la fel ca şi cântarea polifonică, unele dansuri sau obiceiuri şi tradiţii croate de sărbătoare.

Decizia Ministerului croat al Culturii nu specifică suficient de clar ce se are în vedere prin „purtători ai bunului”, dar sunt vizate un şir de instituţii cărora le-a fost adresat acest document: Primăria oraşului Rjeka/Fiume, plasa (općina) Kršan/Crişan, judeţele Primorsko-Goranski şi Istria, Institutul de Filologie croată din Zagreb, Consevatoarele din Rjeka şi Pola şi Direcţia de protecţie a patrimoniului cultural.

Bibliografie selectivă

1. Mihăilă, Gheorghe, „Cele patru dialecte ale limbii române” (Discurs de receptie la Academia Română)

2. Puşcariu, Sextil, „Studii”, vol. 2

 

 

 

 

 

 

 

30/10/2014 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTRO-ROMÂNII – o enigmã a românitãţii. VIDEO

     Click screen to close

 

 

 

Istro-romanii sunt un mic grup etnic care, se pare ca apartin chiar de stramosii nostri de la nord de Dunare. Cu o populatie autohtona nu mai mare de 1250 – 1500 vorbitori de limba romana,  situati izolat si la distanta de Romania , intr-o masa de slavi, ei au stiut, secole intregi, sa-si pastreze identitatea de neam, de limba si de traditie.

 Iata de ce, originea, istoria, limba si tot ce tine de cultura lor, a intrat in atentia a numerosi istorici lingvisti, filologi, etnografi si folcloristi din intreaga lume.               

 Asezati intr-o regiune extrem de saraca, din partea central-estica a Peninsului Istria, care astazi apartine Croatiei, putinii locuitori de aici care au fost capabili de acest adevarat miracol au dus intotdeauna o viata grea.

Dupa procesul de romanizare balcanica in care au intrat in secolele I si II d. Ch., cei din Peninsula Istria au facut fata invaziei slavilor si apoi celei otomane, cunoscand de-a lungul anilor si alte stapaniri, cum ar fi cea comunista, iugoslava.

 O asemenea istorie i-a pus pe cei din acest teritoriu la grele incercari si de aceea multi dintre ei au plecat in Italia sau mai departe. Asa se face ca multi dintre membrii acestei mici comunitati romanesti au fost nevoiti sa ia calea pribegiei.

Peste 500 dintre ei s-au stabilit la New York, iar cateva zeci au ajuns in Australia.

O situatie ca aceasta, pe langa multe altele, poate explica usor cum se face ca, din cei peste 5 000 de membri cat numara aceasta comunitate romaneasca la inceputul veacului, astazi nu mai sunt decat in jur de 1250 – 1500.              

  In prezent, mai multi sunt in localitatea Jeiani (Seiani), situata la cca. 20 km de Fiume (Rijeka). Mai putini se intalnesc (sau se mai intalneau) si la Susnevita, Sucadru, Letai, Bardo si Nosel. Oamenii de aici isi pastreaza constiinta si identitatea nationala si se numesc pentru aceasta rumari sau vlaschi.

De altfel, multi dintre cercetatorii care s-au aplecat cu pasiune si cu interes asupra intrebarilor ce se pun pe seama acestor comunitati, au ajuns la concluzia ca aceasta a fost fondata pe o colonie romana (poate chiar inaintea colonizarii Daciei de catre Traian) (P.Kandler) si ca limba ce-o vorbesc are elemente ce pot fi atribuite «latinei balcanice» (Carlo Taglavini).               

 Un interes deosebit l-au aratat istro-romanilor si romani ca Gh. Asachi, I.H.Radulescu, V.A.Urechia, Ion Maiorescu, Lecca Morariu, Sextil Puscariu, T.T.Burada, Vlad Bejan si Emil Petru Ratiu    

Dintre conationalii nostri, este impresionanta contributia carturarului hertean Gh. Asachi (Herta), care si-a trimis si fiul pentru a cerceta si cunoaste pe acesti frati ai nostri si care a publicat in tara o culegere de texte in limba (n.n. graiul) comunitatii istro-romane.

Este de asemenea de apreciat Lecca Morariu pentru indemnul sau, ca sa se selectioneze si sa se trimita in zona «echipe de exploratori» care sa incerce «sa salveze acolo ce mai poate fi salvat». 

Importante sunt si observatiile facute de T.T.Burada, care constata ca istro-romanii, care «isi pastreaza limba» nu-si reneaga neamul si ca, desi au fost «dati uitarii» sute de ani, romanii de aici au «constiinta de sine». 

Iata deci, motivele pentru care consideram ca Tratatul bilateral incheiat de Romania cu Croatia in 1944, care creaza cadrul legislativ pentru afirmarea culturala a minoritatii istro-romane, este pe deplin justificat. (…)

* Material preluat din lucrarea «Romanii din jurul Romaniei» coordonata de Prof. Dr. Doc. Ion Gherman, Ed. Vremea, Bucuresti, 2003.

 

Lecție de istorie: Istroromanii, fratii uitati din Croatia

 

 

Foto:

Istromani in Jeian

 

 

 

In vestul Croatiei,mai exact în Peninsula Istria,o comunitate mică de oameni,care se autodenumesc ,,rumîrii,, se luptă sa își pastreze graiul,traditiile,datiniile,folclorul,cultura…ei sunt <<istroromanii>>,fratii nostri,din păcate,uitati.

Procesul de slavizare a romanilor este din ce in ce mai agresiv:fie el în Republica Moldova,mai ales Transnistria,Buceag,Tinutul Herta,Bucovina de Nord,Timocul Sarbesc(Valea Timocului,uneori Tribalia,Cr?a??) sau în acest caz:Istria.

Ei se luptă să fie ceea ce sunt!

Un cunoscut savant cu origini aromane,și istroromane este sarbul cu cetatenie austro-ungara,croată,americană Nicolae Tesla .

,.Portul lor se aseamana bine cu cel daco-roman,cel meglenoroman și cu cel aroman.

Limba lor este mai asemanatore cu cea romana,decat de cea aromana.

De precizat ca un roman și un istroroman se pot întelege vorbind fiecare cu,cuvintele materne.

Limba lor,e caracterizată prin inlocuirea ,,n,,-ului cu ,,r,,-ul (roman-rumîr)Se crede ca sunt romani,veniti din Banat, Ardeal și Crișana.

Istroromani, rumeri, rumani, ciribiri, vlahi, vlașci, valahi, rumîri desemnează aceeași comunitate din Balcani.Este alarmantă ,deznationalizarea, slavizarea, sau pierdea datinilor. Statul roman,din păcate nu se simte răspunzator pentru această comunitate de romani.

De pe Wikipedia aflam despre prezența istromanească in Istria,aratata de numele unor localitati :

2 cu numele de Romania,și altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbuliște, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricic.

Prezenta latinitatii,dacogismului,romanismului între slavi nu se limitează doar la Istria,Macedonia,Grecia,Serbia(Voivodina și Timoc),Romania si Republica Moldova,și alte teritorii, provincii, pamanturi, plaiuri, meleaguri, tinuturi romanești, ci și chiar și în mai multe localitați slovene(partea slovenă a Peninsulei Istria)populate de istroromani.

De citit pe aceeași temă:

  • Istria,articolul Wikipedia,în care sunt amintiti si istroromanii

Harta etnică a Istriei:
Istroromanii reprezentati cu pete gri

jurnalulpolitic.blogspot.ro

 

 

Urmariti in continuare un documentar interesant despre situatia istroromanilor in zilele noastre :

 

 

 

 

07/11/2013 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: