CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Reanimarea”moldovenismului”şi a „limbii moldoveneşti”în Ucraina. De ce încurajează Ucraina „moldovenismul”? VIDEO

 

 

 

 

Reanimarea „limbii moldoveneşti” şi a „moldovenismului” în Ucraina: imperativ etnic sau comandă politică?

    Problema „limbii moldoveneşti” în Ucraina se părea că a fost rezolvată definitiv şi ireversibil acum zece ani, când s-a revenit la veşmântul ei firesc – cel latin şi i s-a recunoscut identitatea ei adevărată – cea de limbă română.

Astfel, toate şcolile din cele trei zone cu populaţie compact românească din Ucraina, şi anume regiunile Cernăuţi, Transcarpatică şi Odesa, care au fost pe timpul imperiului sovietic „moldoveneşti”, au devenit şcoli cu predare în limba română.

Catedra de filologie moldovenească de la Universitatea din Cernăuţi în mod firesc şi-a schimbat titulatura în Catedra de filologie română, redacţiile pentru emisiunile de radio şi televiziune în „limba moldovenească” s-au transformat oficial în redacţii pentru emisiunile în limba română, la fel şi ziarele etc.

Desigur, calea pe care a parcurs-o acest proces de depăşire a glotonimului „limba moldovenească”, cultivat în mod foarte dur şi insistent timp de cinci decenii (printre altele, şi cu concursul lingviştilor autohtoni de origine română, care au făcut carieră ştiinţifică dovedind „autonomia limbii moldoveneşti” faţă de limba română şi situarea ei în imediata vecinătatea a limbii ruse), precum şi procesul de repunere a limbii române în drepturile ei legitime n-a fost chiar atât de neted, însă trebuie de recunoscut fără echivoc că autorităţile ucrainiene, forurile politice şi intelectuale au manifestat atunci suficientă înţelegere şi în ultimă instanţă nu s-au opus acestui proces firesc, logic şi legitim, deşi voci şi atitudini adverse venite din partea anumitor forţe şi persoane cu vedere extremiste şi antiromâneşti au existat îndeajuns şi în acel timp.

     Spre regret, o asemenea perioadă de normalitate nu a durat decât vreo cinci ani, după care s-au reluat tratativele de reanimare a „limbii moldoveneşti”, de menţinere a divizării, moştenite de la regimul precedent, a vorbitorilor românofoni în două etnii separate – români şi moldoveni. De fapt, această divizare nu a fost denunţată niciodată   de autorităţile ucrainiene.

Dimpotrivă, ea a fost menţinută permanent în statisticile oficiale, iar presa de limbă ucrainiană, scriind despre comunitatea noastră, precizează de ani de zile şi cu insistenţă de invidiat că ar fi vorba despre români şi moldoveni, deşi uneori mai sunt nevoiţi măcar tacit să admită că aceştia ar constitui, totuşi, o entitate unică, însă.. dublă, mixtă sau altceva de acest gen.

 

 „În Ucraina sunt circa jumătate de milion de români, împărțiți artificial după model stalinist de către autoritățile ucrainene în români și „moldoveni”. Populația românească se află sub o puternică presiune asimilaționistă, principalul instrument utilizat de autorități fiind închiderea școlilor românești sau transformarea lor în școli cu predare în limba ucraineană”, relatează Anatol Popescu, preşedinte al Asociaţiei Naţional-Culturale a Românilor din regiunea Odesa „Basarabia”, în respectivul Memoriu.

Aici se amintea că, imediat după semnarea Tratatului ucraineano-român de bună vecinătate din 1997, Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei din Ucraina începe, din anul 1998, procesul de învăţământ în școlile din regiunea Odesa în limba „moldovenească”, aprobând o programă şcolară duplicitară, practic identică cu programa românească.

 

     Cum au fost transformaţi românii din regiunea Cernăuţi în „moldoveni”

 

     Este necesar de subliniat că în regiunea Cernăuţi, conform recensământului efectuat încă în anul 1989, sunt 11 la sută români şi 9 la sută moldoveni, iar în Ucraina ei constituie aproape o jumătate de milion, dintre care doar circa o sută cincizeci de mii sunt înscrişi români.

Populaţia românofonă din regiunea Transcarpatică a figurat în paşapoarte ca români, cea din regiunea Odesa ca moldoveni, iar cea din regiunea Cernăuţi – ca români (raioanele Herţa, Hliboca şi Storojinet, parţial Noua Suliţă) şi ca moldoveni (parţial raionul Noua Suliţă), deşi o parte din locuitorii satelor din jurul centrului regional care au făcut parte din Bucovina istorică – Mahala, Boian, Ostriţa, Voloca, Molodia, Corovia, Ceahor, Valea Cosminului – a fost trecută drept moldoveni în paşapoarte de către ocupanţii sovietici, care erau extrem de experimentaţi în aplicarea principiului „divide et impera”, intenţia de „moldovenizare” a românilor fiind făcută cu bătaie lungă.

Faptul că anume în special românii din localităţile din jurul Cernăuţiului au fost „moldovenizaţi” în primul rând. nu a constituit niciodată şi pentru nimeni vreun secret – pentru a crea în jurul celui mai mare şi mai important oraş din Bucovina un „cordon sanitar” etnic altul decât cel românesc existent de peste o jumătate de mileniu.

În majoritatea localităţilor respective au fost desfiinţate şcolile româneşti, iar „moldovenii” treptat au devenit „ucrainieni” şi în prezent doar în două localităţi din cele ucrainizate după război (Molodia şi Corovia) au fost deschise clase româneşti, pe baza cărora s-au creat puţin mai târziu şcoli româneşti, dar care, din păcate, nu au acum nici o şansă să supraveţuiască.

Numărul elevilor s-a redus treptat, iar în ultimul timp, destul de considerabil, pentru ca să se ajungă la situaţia când la deschiderea acestor şcoli nu s-au mai putut forma clase de-a întâia româneşti.

 

Integrarea europeană şi parlamentarii ucrainieni inventatori de limbi

 

     Aşadar, în primii ani ai existenţei Ucrainei „limba moldovenească” a fost recunoscută oficial că ar fi identică cu limba română, însă vorbitorii acestei limbi comune au continuat să fie divizaţi în două etnii separate, unicul argument fiind cel al existenţei unui stat denumit Republica Moldova, care, printre altele, pe atunci recunoştea limba română ca limbă oficială a sa.

Când pentru toţi elevii şcolilor din aşa-zisele zone „moldoveneşti” din Ucraina a devenit o certitudine că ei învaţă în limba română, unii funcţionari de stat, îndeosebi din Ministerul Învăţământului de la Kiev, deputaţi, fruntaşi publici, politologi, au început să se îndoiască de acest lucru, adică au început din nou să recurgă la strategia imperial-sovietică de deosebire a limbii române de cea „moldovenească”…

Adică, odată cu trecerea timpului, a început să se modifice viziunea asupra inexistenţei „limbii moldoveneşti”, iniţiativa, evident, pornind de la un nivel destul de înalt, chiar de la Kiev, viziune care în cele din urmă s-a materializat într-o „nouă” dar aceeaşi veche concepţie a aceleiaşi „limbi moldoveneşti” confirmată chiar printr-un act legislativ.

La finele anului 1997, Rada Supremă a Ucrainei a inclus „limba moldovenească”, alături de limba română, în numărul celor zece limbi asupra cărora se extind principiile Cartei europene a limbilor regionale sau limbilor minorităţilor naţionale, recunoscute şi consfinţite în ţara respectivă prin adoptarea Legii „Cu privire la ratificarea Convenţiei-Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale”. Astfel parlamentarii ucrainieni şi-au manifestat grija lor deosebită pentru o limbă care nu există, care nu se predă în nici o şcoală din Ucraina şi care nu are nici un suport material, adică în această limbă nu se editează nici un fel de publicaţii, cărţii etc.

Interesant ar fi de aflat de la aceşti parlamentari ce deosebiri văd ei între, să spunem, moldovenii unui stat din raionul Noua Suliţă şi românii unei localităţi din raioanele Herţa sau Hliboca. Sau, mai bine, chiar între moldovenii din Răchiţa şi românii din Boian, sate învecinate care se află în acelaşi raion? De la Kiev însă se vede mai clar şi de aceea nu se admite nici într-un caz ca românul bucovinean să se confunde cu românul basarabean din aceeaşi regiune Cernăuţi.

     Reanimarea „limbii moldoveneşti” de către Rada Supremă nu poate fi interpretată altfel decât în concordantă cu strategia de divizare tot mai accentuată a comunităţii noastre în români şi moldoveni, politica de delimitare a acestora fiind preluată de către autorităţile ucrainiene cu şi mai multă acerbie de cum a făcut-o timp de jumătate de secol imperiul sovietic.

 

Apologeţii „moldovenismului” şi realitatea românească

 

 

     Dându-se tonul la nivelul legislativ cel mai înalt,  s-a purces imediat la fapte pe teren, adică la aplicarea „prevederilor legislative” în practică. Anul următor în regiunea Odesa s-a înfiinţat o „Asociaţia naţional-culturală a moldovenilor din Ucraina”. Puţin mai târziu, în februarie 1999, cu implicarea acestei „asociaţii a moldovenilor” încropite în grabă de către un oarecare Fetescu, la Odesa s-a desfăşurat o „conferinţă ştiinţifico-practică internaţională” cu tema „Moldovenii din Ucraina: retrospectivă istorică şi actualitate”, având drept organizatori Preşedenţia Ucrainei şi Administraţia de Stat a acestei regiuni, acţiune care a făcut în Ucraina şi mai evident interesul deosebit de accentuat faţă de aşa-zişii moldoveni din sudul Basarabiei de către autorităţile acestei ţări, cu intenţia nedisimulată de a-i prezenta drept o etnie aparte de cea română.

Această schimbare de macaz, căreia nu se poate să nu i se zărească tenta politică, este cu atât mai surprinzătoare fiind coroborată cu realitatea din şcolile naţionale din zonele cu populaţie românofonă, în care limba română s-a încetăţenit deja temeinic – atât în şcolile româneşti din regiunile Cernăuţi şi Transcarpatică, cât şi în cele „moldoveneşti” din regiunea Odesa.

Simpozionul „Moldovenii din Ucraina” de la Odesa, nu a urmărit alt scop decât cel de fundamentare teoretică şi de oficializare cât mai grabnică a acestei noi „concepţii” a ideologilor ucrainieni şi în special a celor din cadrul Ministerului Învăţământului cu privire la departajarea tranşantă a populaţiei românofone din Ucraina în două etnii diferite.

Prin aceasta se explică şi faptul că la simpozionul respectiv au fost prezente personalităţi politice importante ca, bunăoară Ghenadi Udovenko, fost ministru al Afacerilor Externe, preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului a Radei Supreme, Ivan Hnatsin, ambasadorul Ucrainei în Republica Moldova, Serghei Grinevtki, şeful Administraţiei Regionale de Stat, precum şi savanţi, politologi, inclusiv o impresionantă echipă de la Chişinău.

     După cum s-a relatat în presă, la conferinţa ştiinţifico-practică de la Odesa au fost luate în dezbatere „probleme privind starea şi căile de dezvoltare a etniei moldovenilor (!) în sudul Ucrainei”, evidenţiindu-se în mod deosebit „vechimea moldovenilor, limbii şi culturii lor sub aspectul dezvoltării civilizaţiei europene şi celei mondiale” şi combătându-se „teza revizionistă despre existenţa doar de câteva secole a moldovenilor ca popor”.

În susţinerea acestor „teze” au pledat   apologeţi ai „moldovenismului” de la Chişinău precum V. Stati – „Destinul istoric al moldovenilor din diasporă”, V. Senic – „Noi temeiuri filologice ale limbii moldoveneşti” etc.

Pur şi simplu, doar aceste titluri ale unor comunicări scot tranşant în evidentă caracterul politic tendenţios al „dezbaterilor” din cadrul simpozionului, precum şi morga lor deosebit de savantă. Însă astfel de sforţări de opunere a moldovenilor şi românilor în plan istoric au fost contracarate tacit chiar de comunicările altor vorbitori care, abordând problema drepturilor naţionale şi culturale ale moldovenilor precum şi modul satisfacerii lor în Ucraina, i-au pus pe moldoveni într-o ecuaţie directă cu românii, fiindcă statistica oficială privind învăţământul în limba maternă este prezentată integral pentru toată populaţia românofonă – în Ucraina există şcoli numai cu predarea în limba română, nu şi în „limba moldovenească”.

De aceea sunt foarte stranii concluziile la care a ajuns această conferinţă: „În locurile unde trăiesc compact moldoveni funcţionează şcoli cu predarea în limba moldovenească (!) şi instituţii preşcolare, sunt pregătite cadre pedagogice naţionale, la radio şi televiziune s-au creat redacţii moldoveneşti, precum şi biblioteci cu literatură moldovenească”.

După astfel de constatări au urmat recomandările privind „soluţionarea problemelor de dezvoltare etno-socială şi de renaştere (!) a etniei moldoveneşti din Ucraina” ce prevăd „conlucrarea structurilor de stat şi ale puterii executive cu organizaţiile obşteşti moldoveneşti”, „elaborarea unui program pentru tineri în scopul antrenării generaţiilor tinere în mişcarea moldovenească naţională”, „asigurarea şcolilor cu predarea în limba moldovenească (care nu există în Ucraina!) cu materiale didactice, îndreptare metodice, manuale”…

 

 

De unde cresc picioare „limbii moldoveneşti”?

 

    Evident, recomandările respective au constituit un semnal foarte clar la o ofensivă largă împotriva limbii române, la „moldovenizarea” românilor în general. S-au făcut, drept urmare a noii politici promovate de către autorităţile ucrainiene faţă de populaţia românofonă, probe de creare a unor „organizaţii obşteşti moldoveneşti” şi în regiunea Cernăuţi, în particular în raionul Noua Suliţă. În schimb, în sudul Basarabiei recomandările „conferinţei” se aplică cu succes în practică.

Astfel,  doar pentru cele opt şcoli româneşti câte mai există la ora actuală în regiunea Odesa a fost elaborată o programă de studiu pentru… „literatura moldovenească” şi nu pentru literatura română, cum a fost în trecut, programă aprobată de Ministerul învăţământului din Ucraina. Adică în aceste şcoli elevilor li se predă  nu literatura română, ci… „literatura moldovenească”!

În regiunea Odesa, din Ucraina, copiii etnicilor români studiaza şi astăzi în limba… „moldovenească”, spre deosebire de cei din Cernăuţi sau Transcarpatia, unde autorităţile regionale nu interzic denumirea de limba română.

Aşa s-a ajuns în situaţia în care copiii etnicilor români din regiunea Odesa merg la Olimpiada de limba moldoveneasca, pe când cei din Cernăuţi sau Transcarpatia, la Olimpiada de limba română. Asociaţia Naţional-Culturală „Basarabia”, a Românilor din regiunea Odesa, cere unificarea celor două programe de învăţământ şi folosirea corectă a denumirii de limba română.

În regiunea Odesa din Ucraina trăiesc 128.000 de etnici români, divizaţi artificial în români şi moldoveni.

Deocamdată, încă nu s-a dat curs altei „cereri a organizaţiilor obşteşti moldoveneşti” – celei de a se reveni la grafia chirilică pentru „limba moldovenească”… Probabil, nu pentru mult timp, deoarece în Ucraina, în particular la tipografia din Cernăuţi, se editează de mai mulţi ani manuale şi altă literatură în „limba moldovenească” cu grafie chirilică la comanda separatiştilor din Transnistria.cadrele didactice care ţin legătura cu alţi colegi din Cernăuţi, Republica Moldova sau România, sau participă la stagii pedagogice în limba română, sunt în evidenţa Serviciului de Securitate.

     Care sunt circumstanţele ce-au determinat modificarea în optica autorităţilor ucrainiene a problemei privind unitatea etnică a românilor şi moldovenilor? Care sunt cauzele ce-au generat această comandă politică de reanimare a „limbii moldoveneşti” şi a „moldovenismului” în Ucraina? Explicaţia este evidentă. Luaţi în ansamblu, cum este şi normal, moldo-românii constituie numeric în Ucraina, după ruşi, a doua minoritate.

Situaţia de a fi a doua etnie ca număr, din perspectiva aplicării legilor şi convenţiilor internaţionale cu privire la minorităţi pe care urmează să le ratifice şi parlamentul Ucrainei, implică nişte consecinţe de care autorităţile de la Kiev se tem în mod incontestabil, în special după semnarea Tratatului politic de bază cu România, prin care şi-au asumat anumite angajamente despre îndeplinirea cărora vor trebui să raporteze atât în cadrul Comisiei mixte interguvernamentale, cât şi în cel al unor organisme internaţionale.

La fel de cert este şi faptul că intenţiile de divizare a românilor şi moldovenilor s-au intensificat extrem de puternic îndeosebi după vizitele Preşedintelui României Emil Constantinescu în regiunile Odesa şi Cernăuţi. Prin promovarea „moldovenismului”, care nu constituie decât o tentativă brutală de a diviza aceeaşi etnie în două entităţi insignifiante, Ucraina se străduieşte să se debaraseze până şi de acele minime angajamente pe care şi le-a asumat, destul de evaziv, printre altele, prin semnarea acestui tratat în anul 1997, în ceea ce priveşte respectarea drepturilor naţionale ale comunităţii româneşti şi crearea de condiţii favorabile pentru dezvoltarea identităţii noastre etnice.

Pe de altă parte, această politică are şi obiective mai îndepărtate vizând evoluţia evenimentelor din estul Republicii Moldova, unde Ucraina îşi declară mereu „obligaţia sfântă de a apăra drepturile ucrainienilor”, de acolo, reanimarea „moldovenismului” în acest context nefiind doar o banală nostalgie după vremurile imperiale, ci o reală strategie ce va fi pusă încetul cu încetul în practică de cei care năzuiesc să creeze în Estul Europei o supraputere locală.

Nu întâmplător ziarele ultranaţionaliste de la Cernăuţi, ca „Ceas”, bunăoară, afirmă mereu şi răspicat că Transnistria ar constitui „străvechi pământuri ucrainiene”, care vor trebui să revină cândva la sânul Ucrainei Mari…

Românii din Ucraina – carte de joc în intrigile politice ale Kievului

 

 

     Cu totul recent, acelasi ziar, din 26 octombrie 2001, a venit cu tonalităţi absolut proaspete privind această problemă, după cum se poate constata dintr-un articol intitulat provocator „România mare înghite Moldova mică” (!) şi semnat sugestiv, după părerea autorilor „An. Tonescu”. Acest ziar „Ceas” este deja cunoscut pentru provocările de tot felul pe care le-a orchestrat de-a lungul ultimilor 10 ani, provocări ce provin nu atât din birourile redacţiei, cât din afara lor, paginile publicaţiei respective servind de foarte multe ori drept poligon pentru probarea unor idei şi atitudini antiromâneşti sfidătoare, cinice şi respingătoare deopotrivă, care ulterior sunt preluate, mai atenuat şi diplomatic, de către oficialităţile ucrainiene atât la nivel local, cât şi central.

Este un procedeu bine pus la punct, care funcţionează ireproşabil, după cum s-a dovedit în repetate rânduri în trecut cu privire la cele mai diferite aspecte ale relaţiilor româno-ucrainiene. De această dată, însă, este atacată problema „moldovenismului” în Ucraina, fiind vizate direct opiniile exprimate în acest sens de către cei mai înalţi demnitari români – preşedintele şi primul ministru.

Drept pretext serveşte disputa de ultimă oră dintre România şi republica Moldova pe marginea discursului ministrului moldovean al Justiţiei la Haga, acuzele sale surprinzătoare şi scandaloase la adresa României i-au bucurat peste măsură pe pescuitorii în ape tulburi din Ucraina, iar aceştia, desigur, nu puteau să nu scape posibilitatea de-a profita de o asemenea situaţie şi să nu o cunoaşte, înainte de toate afirmaţiile „noilor iluminişti români”, după cum scriu batjocoritor sforarii profesionişti de la „Ceas” şi de mai departe, avându-i în vedere pe preşedintele Ion Iliescu şi premierul Adrian Năstase, pentru că ar fi declarat că „români sunt toţi locuitorii Basarabiei şi Ucrainei care vorbesc limba română”.

Acest fapt atât de evident pentru toată lumea le trezeşte o nemulţumire totală şi neînfrântă noilor ideologi ai „moldovenismului” din Ucraina, din care cauză nici nu au pregetat prea mult pentru a-şi mediatiza cât mai grabnic „concepţiile” deja elaborate, dar care deocamdată aşteptau un climat mai prielnic. Şi iată că acest climat, după părerea lor, îi favorizează cât se poate de bine acum, de aceea şi imediat s-au pus pe treabă…

     „Autorul colectiv” (faptul se vede de la o poştă şi nu necesită vreo probă suplimentară) al acestui articol, ca de altfel şi al multor altor articole publicate cu regularitate de către ziarul

     „Ceas”, nu-şi poate stăpâni nici cât de putin adversitatea de care este cuprins pentru a lăsa măcar o umbră de obiectivitate cu privire la neroziile pe care le debitează atât de ritos. Animat de un spirit polemic nereţinut, acest „autor colectiv” este gata să nege orice teză ce contrazice ideea existenţei unei „limbi şi etnii moldoveneşti” deosebite de limba şi etnia română, solidarizându-se în acest sens cu concepţia imperialismului sovietic pentru a-l combate cu vehementă pe preşedintele României Ion Iliescu, care a declarat că „ideea apariţiei naţiunii moldoveneşti provine de la teoria stalinistă”…

     Însă nu numai acest lucru îi deranjează pe binevoitorii noştri ucrainieni. Ei se arată a fi foarte iritaţi de viitoarea aderare a României la NATO şi la Uniunea Europeană, deoarece, scrie ziarul „Ceas”, „politica României nu poate să nu ne îngrijoreze înainte de toate pentru faptul că ea contravine la modul serios principiilor de bună vecinătate cu ţările vecine” (!) Dar asta nu e tot, pentru că putin mai încolo se continuă:

„Devine evident că România nu se va dezice de tentativele de a se amesteca în treburile interne ale Moldovei şi Ucrainei” (!). Un astfel de „amestec” în treburile interne ale Ucrainei este… susţinerea pe care România o acordă acestei ţări pentru aderarea ei la Uniunea Europeană.

Ucraina însă, îşi năuceşte din nou cititorii ziarului „Ceas”, nu are nevoie de sprijinul României, fiindcă „transparenţa frontierelor între Ucraina şi România din cadrul UE va fi folosită de Bucureşti pentru continuarea destabilizării situaţiei în Ucraina” (!).

Un asemenea limbaj părea că tine de domeniul trecutului, dar iată că aceasta poate fi revocat şi reutilizat cu destulă uşurinţă şi deloc întâmplător şi în mileniul trei, pentru a emite nişte semnale de avertisment la adresa politicii unei ţări vecine, care la un moment dat nu convine cuiva.

Din aceeaşi cauză sunt reanimate „limba moldovenească” şi „moldovenismul”, adică pentru a fi folosite drept carte măsluită într-un joc politic ce vizează cu totul alte obiective, dintre care Insula Şerpilor nu este unicul şi nici ultimul.

De fapt nu este vorba despre „moldovenism”, cât despre comunitatea română în ansamblu din Ucraina, cu drepturile naţionale ale căreia această ţară, în care noi am nimerit în virtutea unor distorsiuni ale istoriei, încearcă să facă târg cu România sau mai bine zis să facă presiuni asupra României în vederea obţinerii unor avantaje în disputa pentru platoul continental al Mării Negre…

Or, pe noi, românii, cel putin din Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, o asemenea situaţie nu ne satisface şi nu vom putea rămâne impasibili când cineva intenţionează să speculeze cu drepturile noastre fireşti şi inalienabile.

Ştefan Broască

Redactor şef al revistei „Plai Românesc” din Cernăuţi

 

 

Publicitate

07/12/2017 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

FAPTUL CA LIMBA OFICIALĂ A MOLDOVEI ESTE „LIMBA MOLDOVENEASCĂ” AFECTEAZĂ GRAV SITUAŢIA INSTITUŢIILOR DE ÎNVĂŢĂMÂNT ALE ROMANILOR DIN UCRAINA

12 Septembrie , 2010

Cernauti

Uniunea Interregională „Comunitatea Românească din Ucraina”

Către excelenţele sale: preşedintele parlamentului Republicii Moldova, preşedinte interimar al Republicii Moldova dl Mihai Ghimpu, prim-ministrul Republicii Moldova dl Vladimir Filat

Adresare
Stimate Domnule Preşedinte,
Stimate Domnule Prim-Ministru,

În baza recomandărilor Congresului al II-lea al Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina” (UI CRU) şi a deciziei Senatului UI CRU din 27 august 2010, Senatul Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina” (la care au aderat deja 27 ONG-uri care întrunesc atât persoanele care se consideră români, dar şi pe mulţi dintre cei ce se declară moldoveni din Republica Autonomă Crimeea, regiunile Cernăuţi, Odesa, Transcarpatia, precum şi din oraşele Kiev şi Sevastopol din Ucraina) în numele celor 27 membri-colectivi, precum şi a populaţiei românofone din Ucraina se adresează către Excelenţele Voastre pentru a susţine schimbarea textului din articolul 13 al Constituţiei, în care să se specifice că limba oficială a R. Moldova este limba română.
Faptul că în prezent limba oficială a Moldovei este considerată „limba moldovenească” afectează grav situaţia instituţiilor de învăţământ din Ucraina, în special a şcolilor din regiunile Cernăuţi şi Odesa.

Oficialităţile ucrainene portocalii din sistemul de învăţământ, susţinute de iniţiativa uneiea dintre Comunităţile Moldovenilor din Ucraina (preşedinte dl. A. Fetescu), au realizat în perioada aflării la guvernare în Ucraina a forţelor naţionaliste portocalii oficial introducerea „limbii moldoveneşti” în şcolile româneşti din regiunea Odesa, editând deja şi manuale de limba şi literatura moldovenească.
În prezent numita Comunitate a moldovenilor deja s-a adresat şi noilor oficialităţi ucrainene cu rugămintea de a înlocui limba de predare română cu „limba moldovenească” şi în raionul Noua Suliţa din regiunea Cernăuţi.

Cererea lor este justificată prin faptul că în Constituţia Moldovei „limba moldovenească” este limbă de stat, iar în localităţile respective majoritatea populaţiei s-a declarat la ultimul recensământ ca fiind moldoveni. Ei cer insistent ca în Cernăuţi să se inaugureze şi posturi de radio şi televiziune în limba moldovenească, în paralel cu cele existente în limba română. Astfel această situaţie echivocă împarte românii din Ucraina nu numai în două naţionalităţi, români şi moldoveni, dar şi în două comunităţi lingvistice diferite, provocând în mass-media ucraineană dezbinarea noastră şi prin multe din acţiunile noastre culturale etc.

Sursa:basarabialiterara

12/09/2010 Posted by | BASARABIA SI BUCOVINA, PRESA ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UCRAINA SI PROBLEMELE EI GEOPOLITICE

https://cersipamantromanesc.files.wordpress.com/2010/08/11339_harta-politica-ucraina.jpg

Ucraina este vecina noastră{a R.Moldova n.n.}, cu care avem cea mai lungă graniţă terestră şi care ne închide ieşirea noastră la Dunăre şi Marea Neagră.

Prin această ţară trec căile noastre de acces spre cea mai mare şi tradiţională piaţă de desfacere a mărfurilor moldoveneşti – Rusia.

Trecutul nostru istoric se împleteşte, formînd un complicat nod gordian care nu mai poate fi nici tăiat şi nici dezlegat. În Ucraina locuiesc cîteva sute de mii de conaţionali de-ai noştri care populează mai mult sau mai puţin compact raioane întregi din regiunile Cernăuţi şi Odesa.

Oaze rare de sate româneşti semiucrainizate sau asimilate complet sînt dispersate pe întreg teritoriul ţării: de la Rusia subcarpatică la vest, pînă la Doneţk la est, şi de la mlaştinile Polesiei la nord, pînă la stepele Tauridei la sud. Şi la noi în ţară locuiesc cîteva sute de mii de ucraineni (puternic rusificaţi), alcătuind cea mai numeroasă minoritate etnică. Iată motivele care ne-ar putea trezi interesul faţă de cele mai diverse aspecte ale situaţiei din Ucraina, inclusiv geopolitice.

Structura etno-lingvistică

Deşi ponderea ucrainenilor e cea mai mare în structura etnică a populaţiei, ea nu este nici pe departe omogenă.

Regiunile răsăritene

Regiunile de la est de Nipru sînt puternic rusificate şi gravitează, în mod normal, spre Rusia. În perioada sovietică în prima capitală a Ucrainei sovietice, Harkov, către anii 80 practic nu mai existau şcoli naţionale ucrainene. Bazinele industriale ale Doneţkului şi Dnepropetrovskului au fost şi ele practic rusificate.

Crimeea

O situaţie deosebită s-a creat în autonomia Crimeii, căreia Moscova îi pregătise scenariul nostru nistrean, însă fără succes. Pînă în a. 1944 acest teritoriu a fost o republică autonomă a tătarilor în componenţa RSSFR[1]. Învinuiţi de trădare în anii războiului, tătarii din Crimeea vor împărtăşi soarta nemţilor din Povolgia, popoarelor caucaziene, calmucilor şi coreenilor din Primorie, adică vor fi în totalitate deportaţi.

Peninsula va fi populată cu colonişti veniţi mai ales din regiunile interne ale Rusiei. Regiunea era înţesată cu baze militare ale armatei sovietice, corpul ofiţeresc al căreia era în fond şi el rusofon. Încorporarea Crimeii în RSS Ucraineană în anul 1956 (aşa-numitul “Cadou al lui Hruşciov”) n-a schimbat esenţial componenţa ei etnică.

Trebuie menţionat că tătarii Crimeii aşa şi n-au mai fost restabiliţi în drepturi după moartea lui Stalin. Dintre popoarele prigonite înainte şi după cel de-al doilea război mondial numai tătarii, nemţii, coreenii şi turcii mesheţi aşa şi n-au avut parte de o reabilitare şi restabilire a autonomiilor lor naţional-statale.

Abia după “perestroika” gorbaciovistă tătarii au început să se reîntoarcă în patrie. Însă, veniţi acasă, s-au ciocnit de rezistenţa înverşunată a coloniştilor rusofoni stabiliţi aici deja într-a treia generaţie şi care se temeau că tătarii îşi vor revendica proprietatea răpită.

Kievul a ştiut foarte bine să manipuleze aceste contradicţii şi fobii reciproce pentru a anihila separatismul rusofon care îşi luase avînt după proclamarea independenţei Ucrainei.

Rusia subcarpatică

O regiune deosebită o formează Transcarpatia, pe care localnicii o numesc Rutenia. Puţini ştiu că pînă în sec. al XVII-lea ea făcea parte dintr-un singur domeniu feudal cu Maramureşul românesc.

Această regiune, care este cea mai mică din Ucraina din punct de vedere teritorial, are o componenţă etnică şi confesională pestriţă, precum şi graniţe cu aproape toţi vecinii europeni ai ţării – România, Slovacia, Ungaria şi Polonia. Din această cauză valoarea geostrategică a acestei mici regiuni este colosală pentru Kiev. Majoritatea populaţiei o alcătuiesc rutenii, la formarea cărora au contribuit toate naţiunile vecine, inclusiv românii.

E interesant că rutenii se autoapreciază ca o naţiune deosebită de restul ucrainenilor (zicîndu-şi, încă, rusini sau huţuli) şi gravitează mai mult spre Moscova.

Maghiarii alcătuiesc o minoritate foarte influentă, mai ales în oraşele (Ujgorod-Ujvaroş, Rahov, Ciop etc.). Strîns lipite de frontierele ţărilor-matcă aici se mai află şi sate de români (Albişoara de Mijloc), polonezi şi slovaci.

Pînă în anul 1918 ţinutul a făcut parte din monarhia dualistă Austro-Ungară, iar în perioada interbelică – din Cehoslovacia. După cîrdăşia de la Munchen, Rusia subcarpatică, sub denumirea de Rutenia, va avea parte de o efemeră independenţă, fiind, mai apoi, anexată de către Ungaria hortistă.

Este de menţionat şi faptul că România a refuzat atunci să ia parte la partajarea Cehoslovaciei şi a respins oferta de a-şi ataşa cele două mari sate româneşti de la graniţă. Rutenia[2] este şi ea, ca şi Crimeea, izolată geografic de restul Ucrainei (prima – prin istmul Perecop, al doilea – prin lanţul Carpatin).

Galiţia

Între Carpaţi (la vest) şi vechea graniţă de pînă la a. 1939 (la est), este situată Galiţia. De fapt, anume ea prezintă focarul naţionalismului ucrainean şi rusofobiei. Pînă la anexarea ei de către URSS, Galiţia n-a făcut parte niciodată din componenţa Rusiei ţariste sau a statului sovietic.

Pînă în a. 1918 ea a aparţinut Austro-Ungariei. Dacă Rutenia însă era una dintre pămînturile Coroanei Sfîntului Ştefan (Ungaria), apoi Galiţia intra în imperiul Austriac propriu-zis. Bătrîna Vienă a trezit la viaţă naţionalismul ucrainean pentru a-l contracara pe cel al magnaţilor polonezi (clasa dominantă din ţinut). Un motiv aparte era şi destabilizarea situaţiei în Ucraina Răsăriteană, ce aparţinea Rusiei ţariste.

Între anii 1918-1939 Ucraina de Vest a făcut parte din Polonia, care nutrea şi ea veleităţi de mare putere est-europeană. Şleahta poloneză visa la o “Polonie mare”, ce ar fi inclus Lituania, Belarusi şi Ucraina Sovietică (“Polonia Mare – de la mare (Baltica) la mare” (cea Neagră)). De aceea şi Varşovia n-a ezitat să folosească în interesele sale naţionalismul galiţian.

Aici s-ar mai adăuga şi faptul că apusenii încă din sec. al XVII-lea au trecut la greco-catolicism (uniaţi), recunoscînd supremaţia Papei de la Roma. Galiţia, spre deosebire de Rutenia, se caracterizează printr-o rusofobie ajunsă la paroxism.

Zona de stepă

O altă regiune etno-culturală ar prezenta zona de stepă dintre Bugul de Sud şi Nipru, Kiev şi Perecop. Aceasta este zona care pînă la începutul sec. al XVIII-lea era numită “Cîmpia Sălbatică” (“Dikoe pole”) şi practic n-a fost populată. Ea era bîntuită în lung şi-n lat de urgiile tătăreşti şi cetele cazacilor zaporojeni puşi pe pradă.

Din această cauză puţini erau temerarii care îndrăzneau să se aşeze cu traiul în aceste regiuni, botezate în spiritul timpului – Taurida. Kneazul Potiomkin o colonizează cu ţărani ucraineni şi ruşi, colonişti germani şi greci pontici. Din Basarabia vor veni mînaţi de eterna sete de pămînt mii de ţărani romăni.

Istoriografia oficială vede în această regiune patria statalităţii ucrainene. Aici, lîngă pragurile Niprului, în secolele XIV-XV a luat naştere volniţa cazacilor zaporojeni. Apologeţii ei o compară cu ordinele cavalereşti medievale (celibatul, dispreţul faţă de avere, conducerea eligibilă şi colegială etc.). Din Secea Zaporojeană s-au pornit mişcările de eliberare naţională împotriva panilor polonezi, turcilor otomani, tătarilor din Crimeea şi a ţarilor ruşi.

De fapt, ea nu a fost altceva decît o adunătură de oameni certaţi cu legea, aventurieri de tot neamul care s-au refugiat în inaccesibilele mlaştini zaporojene. Ele au fost transformate într-un echivalent terestru est-european al buccaneerilor din Jamaica. A le atribui careva intenţii nobile acestor flibustieri de uscat fără morală şi principii ar fi, cel puţin, naiv. Campaniile lor de jaf se deosebeau de cele ale tătarilor păgîni prin cruzimea lor şi erau călăuzite doar de setea de avere şi nimic altceva.

Ucraina

Această regiune s-a caracterizat printr-o polietnie rar întîlnită în Europa. În calitate de limbă uzuală şi astăzi este folosit un argou alcătuit dintr-un extraordinar amalgam de cuvinte provenite din limbile ucraineană, rusă, germană, greacă, română, idish,[3] tătară, poloneză, turcă şi a ţiganilor căldărari (o ramură distinctă a romilor care locuiesc în Europa Răsăriteană).

Regiunea de Centru-Nord (Kievul şi raioanele adiacente)

Aici s-a păstrat o populaţie ucraineană mai mult sau mai puţin omogenă. Ea se deosebeşte pozitiv de Galiţia printr-un naţionalism temperat şi o credinţă ortodoxă bine înrădăcinată.

Transnistria şi alte pămînturi româneşti

Şi, în sfărşit, arealul cuprins între Bugul de Sud şi Nistru, în care intră regiunile Cernăuţi şi Odesa. Aici sunt foarte puternice elementele etnice neucrainene şi se disting clar cîteva subdiviziuni istorico-geografice cu componente naţionale diferite:

Transnistria (regiune cuprinsă între Nistru şi Bugul de Sud, cu centrul la Odesa). Populaţia autohtonă de aici era alcătuită din păstorii munteni (mocanii) şi ţăranii moldoveni. Între sec. XIV-XVIII, românii mai alcătuiau încă majoritatea populaţiei sedentare, iar stepa era ocupată de către nohaii nomazi (Hoarda Edisan). Apartenenţa statală a acestei regiuni în perioada medievală este foarte discutabilă (de altfel, prezenţa moldovenească era bine conturată).

După anexarea regiunii la Imperiul Rus (a. 1792) are loc aceeaşi politică de colonizare ca şi în restul zonei de stepă (numită încă şi Novorosia). Elementele de bază au fost german, grec pontic şi evreiesc (mai ales Odesa). Pînă în anii ’50 ai sec. al XX-lea predominant a rămas elementul românesc (moldovenesc). Anume aici are loc crearea în a. 1924 a RASSM.

Teritoriile basarabene anexate la Ucraina în a. 1940 (jumătatea de Nord a judeţului Hotin şi Bugeacului de Sud).Vacuumul format de deportarea coloniştilor germani şi umplerea lui cu etnici ucraineni a schimbat balanţa demografică în favoarea acestora şi defavoarea populaţiei de limbă română. Există totuşi şi-n continuare în pofida ucrainizării forţate o populaţie românească considerabilă (scrisă în acte drept moldovenească). Ruşii, bulgarii şi găgăuzii completează acest amestec babilonian.

Bucovina de Nord. Această regiune, răpită şi ea de la România în a. 1940, niciodată n-a făcut parte din Imperiul Rus sau cel Sovietic şi a fost pretinsă drept “recompensă” pentru „ocupaţia” românească a Basarabiei timp de 22 de ani. Şi aici sovieticii au procedat la o curăţire etnică a numeroşilor colonişti germani şi etnici polonezi înlocuiţi, desigur, cu ruşi şi ucraineni. Românii bucovineni au rămas înregistraţi în acte ca români.

Ţinutul Herţa. Acesta în genere a făcut parte din “Regatul Vechi” şi niciodată, pînă în a. 1941, n-a fost sub ocupaţie străină. La mijloc a fost o banală “eroare” a vre-unui ofiţer sovietic care nu şi-a ascuţit bine creionul. Este locuit compact şi în întregime de români.

Policentrismul ucrainean

Ucraina este o ţară cu mai multe centre. Centrul politic în care sînt concentrate toate autorităţile supreme de stat, este fără îndoială Kievul.

Însă această politică se face în centrul Galiţiei, oraşul Lvov (denumirea germană – Lemberg, iar româneşte – Liov).

Centrul economic şi fabrica de cadre este Dnepropetrovskul, aproape complect rusificat, la fel ca şi celelalte trei centre economice de prim rang: Harkov, Nicolaev şi Donbas.

Centrul intelectual şi al businessului este Odesa. Însă moda politică este dictată de către minoritatea galiţiană, care are o pondere economică şi intelectuală foarte mică. Acest fapt pare paradoxal însă doar la prima vedere.

Riscurile politice

Ucraina este divizată şi după criteriul confesional. Populaţia galiţiană care constituie mai puţin de zece procente confesează creştinismul în varianta sa greco-catolică (aceştia păstrînd ritualurile ortodoxe, recunosc supremaţia Vaticanului şi cultul Fecioarei Maria). Fiind, în plus, şi rusofobi fanatici, galiţienii ar proceda imediat la o secesiune, în cazul unei apropieri prea mari de Moscova.

Kievul nu poate risca aşa ceva, deoarece prea multe regiuni pestriţe etnic poate că le-ar urma exemplul. Nici să se detaşeze prea mult de Rusia nu se poate, fiindcă regiunile răsăritene şi sudice puternic rusificate ar manifesta imediat caracterul său pro-moscovit.

Rolul minorităţilor

Ucraina este un exemplu clasic de ţară, în care o minoritate confesională activă (galiţienii-uniaţi) domină net scena politică. Pînă la război, pe teritoriul Ucrainei locuia o diasporă evreiască foarte numeroasă care juca acest rol. Holokostul nazist din anii 1941-1944, campania împotriva cosmopolitismului din 1949 şi emigraţia în Occident şi Israel a micşorat-o însă categoric.

Cu toate acestea, chiar aflăndu-se la New York, Londra sau Tel-Aviv, diaspora evreiască ucraineană conduce abil din culise viaţa economică şi politică a ţării. Antisemitismul pronunţat al apusenilor nu face altceva decît să-i facă acesteia jocul.

Un puternic element destabilizator pentru vecina noastră este prezenţa militară rusească în Sevastopol şi în formaţiunea separatistă de pe Nistru, precum şi numeroasa diasporă rusă.

Ucraina reprezintă un mozaic extraordinar de complicat, alcătuit din cele mai diverse şi antagoniste elemente etnice şi confesionale. Orice criză internă sau externă de proporţii ar putea deveni şi ultima.

Cadouri care mai bine nu erau făcute

Orientarea politico-externă bicefală (Galiţia – spre Occident, iar răsăritul – spre Moscova) a Ucrainei îi poate juca odată şi odată festa. Teritoriile acaparate sau dăruite Ucrainei de către Stalin (Galiţia, Rutenia, Bucovina de Nord – Hotinul, jumătate din fosta RASSM, Bugeacul de Sud şi Donbas) şi Hruşciov – Crimeea, pot juca în orice moment rolul calului Troian.

Homer scria: “Timeo danais darum ferunt” (Temeţi-vă de danaieni, chiar dacă aceştia vă aduc daruri). Toate aceste „cadouri” reprezintă pentru Ucraina o bombă cu efect întîrziat. Orice neatenţie şi mişcare greşită poate produce ireparabilul. Fostul ministru de externe austro-ungar Andrashy spunea, referindu-se la monarhia Habsburgică, că ea ar semăna cu o corabie supraîncărcată, pe care orice nouă achiziţie ar putea-o duce la fund.

Paralelele în istorie sînt foarte periculoase, însă situaţia Ucrainei aduce puţin cu cea a Austro-Ungariei. De aceea uimeşte miopia politică a unor cercuri naţionaliste de la Kiev şi mai ales Lvov, care emit pretenţii expansioniste asupra bazinului nistrean. Se observă clar că aceasta ar putea fi detonatorul minei despre care deja am pomenit.

Cronologia formării Ucrainei în hotarele sale contemporane

Divizarea geopolitică a Ucrainei corespunde, în linii mari, cu consecutivitatea anexării diferitor teritorii ale sale la Rusia.

Prima a fost Ucraina Răsăriteană (Malorosia), situată la est de rîul Nipru şi alipită la Rusia în anul 1654, prin Rada de la Pereiaslavl de către hatmanul Bogdan Hmelniţki. Iniţial, această regiune s-a bucurat de o autonomie internă considerabilă, dar Ecaterina cea Mare va proceda la lichidarea ei către sfîrşitul sec. al XVIII-lea.

Tot în acest răstimp, în anul 1783, a fost anexat şi Hanatul Tătarilor din Crimeea (care cuprindea însăşi peninsula şi stepele dintre Nipru şi Bugul de Sud, botezată de către Potiomkin – Taurida sau Novorosia).

Anul 1792 marchează anexarea Transnistriei, populată, la moment, de moldoveni.

Între anii 1793 şi 1795 Imperiul Rus îşi atribuie Podolia, Volîni şi Polesia.

După încheierea pactului Ribbentrop-Molotov, URSS va anexa Galiţia Orientală.

Şi, în sfîrşit, în anul 1940 de la România vor fi anexate teritoriile Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa care, cu excepţia raioanelor atribuite RSSM, vor fi incluse în RSS Ucraineană.

După război, în anii ’50, acestei republici sovietice (create în anul 1918) îi vor fi cedate de către RSSFR teritoriul Crimeii şi cele răsăritene limitrofe.

Unele concluzii

Divizarea geopolitică a Ucrainei se produce nu numai după repere geografice, cît şi după cele istorice şi confesionale.

Policentrismul economic, politic, cultural, etnic şi confesional face ca în ţara vecină să fie foarte puternice tendinţele centrifuge.

Existenţa regiunilor izolate geografic de nucleul statului precum Rusia Carpatină, enclava Izmailului şi peninsula istmică a Crimeii ar facilita şi mai mult o eventuală dezmembrare.

Echilibrul dintre cele două poluri antagonice (Vestul uniat pro-occidental şi Răsăritul ortodox pro-moscovit) este foarte şubred.

Pretenţiile teritoriale ale statelor învecinate sînt destul de bine argumentate şi o eventuală dezintegrare a Ucrainei ar duce la substanţiale permutaţii de frontiere statale în regiune.

Pentru a supraveţui ca stat, în hotarele actuale, Kievul trebuie să dea dovadă de minuni de echilibristică politică între Occident şi Kremlin. Însă timpul adoptării unei decizii definitive(de genul „tertium non datur) se apropie implacabil.

Autor:A.Savin,analist politic

Articol : Problemele geopolitice interne ale Ucrainei

[1] Republica Sovietică Socialistă Federativă Rusă

[2] *La fel, România a refuzat oferta lui Hitler de a anexa Banatul sîrbesc în a. 1941 şi de a încorpora Transnistria pînă la Bugul de Sud (pusă, doar, sub administraţie militară românească).[3] * Idish – limbă vorbită de către evreii din Europa (cu excepţia peninsulei Pirineice), care avea la bază germana.

24/06/2010 Posted by | POLITICA, PRESA ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: