UN SECOL DE LA TRIANON, ÎNVĂȚĂMINTELE ISTORIEI ȘI JOCUL PERICULOS AL BUDAPESTEI

Foto: 4 iunie 1920 – Delegația maghiară intră în Palatul Marele Trianon de la Versailles pentru a semna Tratatul de Pace dintre Ungaria și Puterile Aliate și Asociate

Trianon, un secol și următorul după el

De 100 de ani Ungaria are ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Trianon, într-o formă sau alta, indiferent de contextul internațional.

Asta este o capcană istorică din care ungurii nu pot ieși, și nici nu cred că vor ieși vreodată, asta le este soarta. Până când vor dispărea din istorie vor continua să încerce anularea Tratatului de la Trianon.

Ungurii au intrat în capcana asta încă de la venirea în Europa: un popor migrator cu o economie pastorală și de jaf. Calul, principala platformă de luptă a ungurilor, era crescut în turme care aveau nevoie de câmpii. Stabiliți în Câmpia Panonică ungurii au avut de rezolvat problema apărării și soluția a fost apărarea prin atac.

O zonă de câmpie nu poate fi apărată decât prin controlarea obstacolelor naturale care o înconjoară, de aici împrăștierea radială în toate părțile a primelor generații de unguri, până la atingerea obstacolelor naturale.

Exercitarea controlului pentru zonele de frontieră se realiza în funcție de capacitatea de acoperire a distanțelor, capacitatea de mobilizare a unor forțe coercitive, colonizarea punctelor cheie și controlul prin intermediul unor oameni atașați ideologic (solidaritate tribală, ulterior feudalism).

Ungurii și-au ratat de două ori misiunea de apărare a Europei Centrale, prima oară în fața tătarilor, a doua oară în fața turcilor otomani. De fiecare dată statul ungar a fost spulberat și cordonul sanitar pe cursul mijlociu al Dunării a fost restabilit cu intervenția și sprijinul unor forțe exterioare.

Oricum, între 1526 și 1867 statul ungar nu a existat, ungurii făcând parte din diverse provincii aflate sub stăpânirea directă a Imperiului Otoman sau a Imperiului Habsburgic. Singura provincie care și-a păstrat autonomia a fost voievodatul, ulterior principatul Transilvaniei.

Iar Transilvania a fost dintotdeauna o chestie aparte, inclusiv în vremea regatului arpadienilor, aici se resimțea foarte mult influența politică bizantină. Colonizările cu secui și sași au transformat Transilvania medievală într-o regiune afectată periodic de conflicte politice, economice, confesionale și etnice, ne lipsește o istorie a războaielor civile din voievodatul/principatul Transilvaniei, dar rebeliunea împotriva puterii pretinse de regalitatea ungară era un fenomen curent, asta din cauza faptului că regiunea era orientată către sud, aflându-se pe orbita Imperiului Bizantin, ulterior a Imperiului Otoman.

În esență, Ungaria Mare a fost de fapt un protectorat german (de factură habsburgică) cu o durată istorică extrem de scurtă, între 1867 și 1918. Implozia acestei Ungarii Mari a fost întârziată de voința politică și militară a habsburgilor, însă toată perioada a fost marcată de conflicte interetnice care nu au atins intensitatea celor din 1848 doar mulțumită impresiei că habsburgii au destulă forță să țină lucrurile sub control.

Când slăbiciunea și criza internă a habsburgilor a devenit evidentă în Primul Război Mondial, Ungaria Mare s-a făcut bucăți.

Ar fi putut fi ținută la un loc doar cu forța, dar ungurii nu au fost niciodată germani, când germanii i-au abandonat din cauza propriilor probleme, stăpânirea ungară s-a evaporat.

Împlinirea a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon nu a stârnit o furtună, dar nici nu a trecut neobservată.

Viktor Orban și-a rostit previzibilul său discurs, Parlamentul de la Budapesta a adoptat o declaraţie în care a cerut respectarea „dreptului la identitate“, iar Parlamentul român a votat o lege prin care se instituie marcarea festivă pe 4 iunie a „Zilei Tratatului de la Trianon“.

Ungurii noștri și-au ridicat la nivel de politică de stat o mitologie Trianonul și Transilvania pe care și-o repetă până dincolo de orice nivel de saturație. Întregul discurs ungar despre Transilvania este o înșiruire de mituri.

De exemplu mitul toleranței confesionale din Transilvania, care chipurile ar fi fost un model protocronist al respectării drepturilor omului.

Fals, confesiunea ortodoxă avea statutul de religie tolerată (autoritățile admiteau că există, dar doreau extirparea ei). Tentativele de convertire forțată a românilor din Transilvania la altă confesiune sunt considerate acte de cultură.

Periodicele războaie civile din Transilvania (de multe ori războaie interetnice) sunt pur și simplu ignorate.

Mitologia ungară a transilvanismului ne prezintă o istorie falsă a unei Transilvanii tolerante și prospere, în care toate comunitățile etnice trăiau într-o superbă armonie. Imaginea asta idilică are rolul de a fi pusă în oglindă cu ”epurarea etnică” și ”abuzurile” practicate de autoritățile române în ultimii 100 de ani (din nou o construcție istorică extrem de falsă care necesită foarte multe corecții.

Am arătat mai sus că Ungaria Mare milenară nu corespunde sub nici o formă istoriei, așa zisa Ungarie Mare a existat câteva generații în vremea regilor arpadieni și s-a confruntat de la bun început cu o serie de tendințe centrifuge care au făcut ca niciodată acest stat să nu fie unul centralizat în mod real, a fost o colecție de provincii legate printr-un sistem vasalic.

Istoria negocierilor de la Paris este fascinantă. Primul Război Mondial, catastrofa originară a Europei, s-a încheiat în 1918, lăsând de rezolvat o situaţie mult mai complexă decât războiul însuși. În cei patru ani de conflict, lucrurile au fost bine definite.

Cele două tabere s-au angajat într-un conflict global, urmărind până în ultima clipă și cu orice preţ, oricât de înspăimântător, atingerea propriilor scopuri.

După capitularea Puterilor Centrale, luptele s-au încheiat, dar confuzia și incertitudinea au luat în stăpânire Bătrânul Continent. Monarhiile și imperiile venind din Evul Mediu s-au prăbușit. Ce trebuia pus în loc? Pe ce criterii? Urma o revoluţie comunistă generalizată? Cine va face pacea și cine o va păstra? Și cum vor arăta frontierele dintre noile naţiuni?

România a venit la Paris având deja idealul pentru care intrase în război îndeplinit, prin voinţa exprimată în 1918 de românii din provinciile istorice, la Chișinău, la Cernăuţi, la Alba Iulia, de a se uni cu Bucureștiul.

Dar bătălia diplomatică a fost dură, atât la vedere, cât mai ales în culisele obscure ale Conferinţei de Pace.

Ungurii au venit și ei hotărâţi să salveze cât mai mult din ruinele înfrângerii și au utilizat toate metodele la care puteau apela pentru a-și realiza obiectivele, pe un fundal în care evenimentele s-au derulat cu repeziciune ca într-un montagne-russe.

Rezultatul îl știm. Pacea a fost găsită, dar liniștea Bătrânului Continent, nu.

Marele Război nu a fost ultimul, iar Versailles-ul și Trianon-ul, atât de urâte de cei învinși, au fost încălcate imediat ce statele revizioniste au putut să anuleze, prin forţa armelor, tratatele de pace.

Abia după Al Doilea Război Mondial, europenii și-au dat seama că tratatele noii păci nu pot dura, cum s-a întâmplat și cu cele anterioare, dacă nu schimbă ceva fundamental. Dacă nu construiesc un proiect de la zero, dacă nu aduc pe toată lumea într-o nouă construcţie în care frontierele să nu mai fie caz de război. O Europă unită, oricât de dificil este un asemenea concept.

Spre surprinderea multora, a funcţionat. Cele două mari puteri rivale care însângeraseră continentul, Germania și Franţa, au arătat că se poate și au devenit împreună motorul proiectului european.

Cele două naţiuni au promovat un concept de reconciliere care a depășit obstacole altădată insurmontabile.

Acum avem dezbaterea din jurul ”reconcilierii istorice” între Ungaria și România. Așa cum este promovată, reconcilierea istorică vine pe mai multe planuri, între care merită o discuție separată insinuarea mitologiei transilvaniste ungare în discursul istoric românesc. Povestea acestei mitologii istorice ungare devine îngrijorătoare în momentul în care este ridicată la nivelul politicii de stat în Budapesta.

Ideea este că reconcilierea istorică nu poate fi altceva decât un mit al spațiului public care în realitate ascunde interese ideologice și materiale.

Este fascinantă revenirea Ungariei la revizionism în ultimii 100 de ani. Indiferent de sistemul internațional, de regimul politic intern, de ideologia dominantă, Ungaria a revenit de fiecare dată la o politică revizionistă, la ideea de contestare a tratatelor existente.

Ea își construiește în prezent o politică externă fundamentată pe o mitologie istorică prin care încearcă revizuirea Tratatului de la Trianon.

Au existat mai multe paliere ale discursului revizionist ungar, de la celebrul ”Nu, nu, niciodată!” la actuala ”reconciliere istorică” și ”autonomie regională”, dar obiectivul principal a fost de fiecare dată revizuirea Tratatului de la Trianon.

Crize au apărut și vor veni în continuare. Pandemia a arătat, încă o dată, că în faţa unei ameninţări majore singurul instrument eficient este solidaritatea, și nu izolarea în naţionalism.

Propaganda prin care se reclamă o traumă la nivelul unui întreg popor este un joc extrem de periculos. Dacă unor oameni sănătoși le repeți până la saturație că ei de fapt sunt bolnavi, până la urmă chiar se vor îmbolnăvi.

Trianonul a fost instrumentalizat politic o sută de ani. Ceea ce este deja prea mult. Și ungurii și românii au altceva mai bun de făcut, cel puţin pentru următoarea sută de ani.

Surse:

• https://historice.ro – Tratatul de la Trianon, Ungaria și Transilvania
• https://historia.ro – Trianon, un secol și următorul după el

Publicitate

CE A ÎNȚELES UNGARIA DIN TRATATUL DE PACE DE LA TRIANON ?!

 

Foto: În ultimul timp iredentiștii maghiari mediatizează din  ce în ce  mai des harta ”Ungariei mari”și promovează refacerea acestei entități teritoriale contra naturii pe seama tuturor țărilor vecine, nesocotind grosolan prevederile Tratatelor internaționale în vigoare și pericolul declanșării unor războaie pustiitoare.

În timp ce noi, românii, am întâmpinat așa cum se cuvine, în 2018, Centenarul Marii Uniri și al făurării României Mari, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, cea mai mare, cea mai importantă sărbătoare a noastră, iredentismul și neorevizionismul unguresc a înființat, nu întâmplător drept replică, la Budapesta,  organizația „Trianon 100″.Oare de ce?

După cum se știe, deși a pierdut bătălia, la sfârșitul Primului Război Mondial, fiind învinsă în cadrul Austro-Ungariei, alături de Puterile Centrale, Appony, care conducea delegația ungară la Conferința de Pace de la Paris, a refuzat, împreună cu întreaga delegație, semnarea Tratatului de la Trianon, și a demisionat, la 3 martie 1920.

Contele Teleki, ministrul de Externe al Ungariei a revenit, anunțându-l pe președintele Consiliului Suprem, Alexandre Millerand, că Ungaria, totuși, va semna Tratatul, în forma elaborată.

După ce, „la 4 iunie 1920, la ora 16,30, în clădirea Marelui Trianon din Versaills se semna Tratatul de Pace între Marile Puteri Aliate și Asociate, printre care și România, pe de o parte, și Ungaria, cu Puterile Centrale, pe de altă parte, recunoscându-se, astfel, valabilitatea juridică internațională a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului cu România, în Parlamentul de la Budapesta, în august 1920, se scanda, zgomotos, protestul: „Nem, nem, soha!” („Nu, nu, niciodată!”).

De ce niciodată?

Strânși în jurul contelui Mihaly Karoly, venit în locul lui Istvan Tisza (asasinat, sinucis?), după abdicarea lui Carol de Habsburg, ungurii se declară, peste noapte, „republicani” și „antantofili”, sub mască „europeană” și „democratică”.

Dar, nereușind „să convingă” tratativele de pace de la Paris, Ungaria va schimba repede macazul. „Ungaria grofilor și a nemeșilor, siluitoare de conștiințe, asupritoare de nații, Ungaria, împotriva căreia

s-au ridicat, timp de decenii, protestele întregii lumi civilizate, a devenit, peste noapte, pentru toți partizanii cauzei maghiare, «paradisul naționalităților» și «marea nedreptățită» a Primului Război Mondial” (Milton Lehrer).

„Văzându-și pretențiile respinse de Occident, contele Karoly a scos din mânecă «asul» pe care-l dosise la 24 noiembrie 1918, când, în grabă, autorizase înființarea Partidului Comunist Ungar, chemându-l de la Moscova, din anturajul lui Lenin, pe Bela Kuhn, predându-i puterea”.

„De dragul Transilvaniei, Banatului, Voivodinei, Croației, Slovaciei, Ungaria și-a schimbat, din nou, tot peste noapte, pielea, devenind „sovietică”, din «republicană», «democratică» și «antantofilă». Republica Sovietică Ungară a Sfaturilor încheia, cu Lenin, un tratat care prevedea „granița comună, între URSS și Ungaria, cu Carpații Păduroși și Orientali”.

„Bela Kuhn a mobilizat, în grabă, «Armata Roșie» a noii Republici Sovietice Ungare a Sfaturilor (la 23 martie 1918), invadând Slovacia, iar la 13/16 aprilie 1919, concomitent cu agresiunea hoardelor roșii pe Nistru, beneficiind de criminala, pusă să ucidă români, cruda Divizie Secuiască, năpustindu-se peste tânăra Românie Mare.

Rezultatul nesăbuinței comuniștilor și a lui lui Bela Kuhn este cunoscut. Armata Română a oprit ofensiva trupelor ungare, avansând până la Ciucea, și, trecând la contraofensivă, a atins Tisa, în doar două săptămâni, stăvilind avansarea bolșevismului spre Europa Centrală, ocupând, la 4 august 1919, Budapesta!

Astfel, „Armata Română a scurtcircuitat legăturile Rusiei Sovietice, a lui Lenin, cu Ungaria Roșie și cu Germania Rozei Luxemburg, act istoric de o covârșitoare importanță pentru Europa civilizată, care n-a adus, niciodată, României mulțumirile cuvenite.”

Din nefericire, Ungaria înființează acele „brigăzi de luptă” pentru „învierea Ungariei Milenare”, schimbându-și, din nou, pielea, și, urmându-l pe „amiralul de Balaton”, Horthy Miklos – după ce Germania nazistă și Italia fascistă îi cântau în strună, fiind, mai apoi, garantele Diktatului de la Viena, din 30 august 1940 – din „comunistă” a devenit „fascistă”.

Totul, împotriva Trianonului! Asta-i deviza Budapestei de atunci și de azi! De ce le stă lor, Trianonul, precum un cui în talpă, ca un arici în gât? Scurtă istorie. După cum se știe, în toamna anului 1918 „toate imperiile (otoman, țarist, austro-ungar) s-au destrămat”.

Dualismul austro-ungar s-a dus și el pe apa Sâmbetei. Anglia, Franța, Rusia (Antanta), din 1917 și Statele Unite ale Americii, țări învingătoare în Primul Război Mondial, „obligă învinșii: Germania, Austria și Ungaria (Puterile Centrale), la tratative”, să accepte, ca normă de drept internațional, principiul naționalitățiilor”, iar foștii supuși „să-și decidă singuri soarta”, creându-se posibilitatea apariției „pe harta Europei a noilor state naționale, suverane și reîntregite: Italia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia și România Mare”, recunoscute de Conferința de Pace de la Paris.

Primul ministru român – I. C. Brătianu – era conducătorul delegației României la Conferința de Pace de la Paris, în urma adunărilor plebiscitare de Unire cu România, a Basarabiei (la Chișinău, la 27 martie 1918), a Bucovinei (la Cernăuți, la 28 noiembrie 1918), la Alba Iulia, a Transilvaniei (1 Decembrie 1918)” (prof. univ. dr. Ioan Bojan).

Opunându-se marilor puteri, care doreau să-și impună voința, Brătianu devine din ce în ce mai incomod, mai ales în privința Tratatului Minorităților, cu prevederi vădit ireale, demersuri pentru nesupunere a minorităților, statului român, pentru revenirea la Ungaria Milenară. Înfocat adept al independenței României, I. C. Brătianu și-a creat dușmani, care urmăreau îndepărtarea lui.

Context în care marile puteri impuneau României condiții de neacceptat, fiind „măsuri și atitudini arbitrare față de România”, ale marilor puteri, „privind limitarea numărului delegaților români la Conferința de Pace de la Paris, comparativ cu alte state”, iar „în problema Tratatului încheiat cu Germania, la 28 iunie 1919, la Versailles, României i s-a repartizat doar 1 % din totalul despăgubirilor de război”, neținând cont de pierderile uriașe ale României în Primul Război Mondial, când Bucureștiul a fost ocupat de nemți, și, mai ales, fără a ține cont de pierderile de după bătăliile crâncene de pe frontul din Moldova, din anii 1917-1918.

Ciudat, în articolul 59 din proiectul „Tratatului, cu Austria, ca teritoriu, Bucovina nu aparținea statului român”, la 27 iunie 1919 se decide ca Banatul să fie împărțit între România și Iugoslavia, încălcându-se „Tratatul între România și Antanta, încheiat în august 1916, la intrarea României în război, prin care se prevedea ca întreg Banatul să fie al României”.

Erau clauze, în Tratatul de Pace, „care lezau grav independența și suveranitatea României”, aducând atingere demnității și intereselor naționale ale țării făurite la 1 Decembrie 1918. Primul ministru I. C. Brătianu declară că „Guvernul român nu le poate semna, în acea formă, și consideră că e mai bine să demisioneze din funcția de șef al guvernului”, părăsind Parisul la 12 septembrie 1919, demisionând „cu întregul său guvern”.

Șefia delegației României la Conferința de Pace de la Paris este preluată de noul prim-ministru Alexandru-Vaida Voevod, care dezamorsează „starea de criză” dintre Paris și București, privind cele două tratate amintite, „desăvârșirea unității naționale a României primind o recunoaștere internațională la Versailles”.

Tratatele de Pace au fost semnate, după cum urmează: „Cu Germania (la 28 iunie 1919, la Versailles), cu Austria (la 10 septembrie 1919, la Saint-Germain, pe plan internațional fiind recunoscută unirea Bucovinei cu România), cu Bulgaria (la 27 noiembrie 1919, confirmându-se frontiera româno-bulgară din anul 1913, recunoscându-se drepturile României asupra Cadrilaterului (județele Durustor și Caliacra).

La 20 iunie 1920 a fost semnat Tratatul de Pace cu Ungaria, iar la 10 august 1920, cel cu Turcia” (Prof. univ. dr. Ioan Bojan). La 28 octombrie 1920, „a fost semnat, la Paris, Tratatul de Pace între România, pe de o parte, și Anglia, Franța, Italia și Japonia, de cealaltă parte, privind recunoașterea unirii Basarabiei cu România”.

Dar Ungaria, învinsă în Primul Război Mondial, alături de Puterile Centrale, după Tratatul de la Trianon nu putea „să se împace cu noul ei statut, recurgând la o serie de manevre diplomatice și politice, militare chiar”, invocând «dreptul istoric» al «Ungariei milenare» asupra teritoriilor «smulse» prin Conferința de Pace de la Paris. Verdictul o nemulțumea total! Ungaria comunistă a lui Bela Kuhn nu-și retrage armata din Transilvania pe linia de demarcație: Satu Mare – Oradea – Aiud. „Încălcând hotărârile Comitetului Militar Interaliat de la Paris”, în vara anului 1919, „începe o puternică ofensivă militară în Transilvania și în Slovacia, sortită eșecului”.

Invitată la Conferința de Pace de la Paris, la 7 ianuarie 1920, „delegația numeroasă a Ungariei, condusă de contele Appóny, încearcă să salveze Ungaria Mare, contestând legitimitatea hotărârilor, acuzând România, Iugoslavia și Cehoslovacia de «imperialism»”, deoarece ar fi acaparat «teritoriul milenar al Ungariei».

Ceea ce-l determina pe Alexandre Millerand, noul prim-ministru al Franței, Președintele Consiliului Suprem al Conferinței de Pace de la Paris, să precizeze: „Nu se poate reveni la vechile frontiere. Ele închideau în statul ungar, în mase compacte, populații care nu vor să fie nici supuse ungurilor, nici asimilate de către ei (…) Zadarnic se obiectează că aceste frontiere sunt foarte vechi.

Nu există prescripție care să poată aboli dreptul popoarelor”. Appony încerca să convingă că Tratatul de Pace „ar aduce atingere principiului naționalităților”, că ar fi o „violare a unui principiu”, deci este nevoie „de un plebiscist” în problema Transilvaniei, încercând, astfel, „menținerea integrității teritoriale a Ungariei”.

Cereri nefondate, respinse ferm de Consiliul Suprem al Păcii. Pus în fața acestei situații, „Appony și delegația Ungariei refuză semnarea Tratatului, iar la 3 martie 1920, demisionează. Însă, la 17 mai 1920, contele Teleki, ministrul ungar de Externe, îl înștiințează pe Millerand și Consiliul Suprem că Ungaria s-a răzgândit, așa că, totuși, va semna Tratatul în forma elaborată, „tratat semnat, la 4 iunie 1920, în clădirea Marelui Trianon de la Versailles”.

Ce a însemnat, pentru România, acest tratat? A fost „o victorie strălucită a diplomației românești și a aliaților Antantei, un act de justiție și de recunoaștere internațională, o consacrare a hotărârii istorice de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918.

Din partea României, Tratatul de Pace de la Trianon „a fost semnat de Nicolae Titulescu, celebru avocat, jurist de talie mondială, și de Ioan Cantacuzino, ministru de stat. Din partea ungară semnăturile au aparținut lui Gaston de Bernard și lui Alfred Drasche-Lazar de Thorda, aproape necunoscuți.

Ungaria Mare era dezmembrată, Imperiul austro-ungar dispăruse, ca „mare pendant”, Austria și Ungaria „devenind state de sine stătătoare, dar mult mai mici”. „Din cei 383.000 de kmp, teritorii care, de fapt, nu erau ale ei, Ungariei îi reveneau 93.000 de kilometri pătrați”.

În „mentalul colectiv ungar, Tratatul de la Trianon continuă să fie conceput ca o mare catastrofă, o tragedie, Ungaria neîmpăcându-se, niciodată, cu pierderea provinciilor acaparate și asuprite și a proprietăților imense, intensificându-și acțiunile revizioniste, neorevizioniste, iredentiste.

Totul cu un singur scop: destrămarea Statului Național Unitar – România, cu gândul revenirii Transilvaniei într-o visată, dar imposibilă, Ungarie Mare! Visul spulberat îi doare!

De fapt, Ungaria începuse să se destrame încă înainte de Conferința de Pace de la Paris și de încheierea Tratatului de la Trianon, prin acel „conglomerat artificial și forțat de rase”, cum scria și cotidianul „The New York Times”, unde, „din 22 de milioane de locuitori, doar 9 milioane erau unguri”.

Așa că acea „integritate”, dinainte de Primul Război Mondial, nu mai era posibilă. Avea dreptate marele istoric David Prodan, când rostea marele adevăr: „La Trianon, Ungaria nu a pierdut 2/3 din teritoriile sale, ci exact atât cât a călcat, în cursul istoriei, din teritoriile altora!”.

Intențiile revizioniste ale Ungariei n-au încetat. Imediat după semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, parlamentarii unguri și-au manifestat intențiile revizioniste, „jurând solemn să înfăptuiască reînvierea Ungariei Milenare”, prin „politica de revizuire a granițelor, prin propagandă revizionistă, prin rețele de spionaj, prin formațiuni paramilitare, cu caracter terorist și revanșard”.

Falsificând istoria, ei vor „o nouă descălecare”, un Ținut Secuiesc, autonomie teritorială pe criterii etnice, reînvierea Ungariei Mari, prin organizații antiromânești, prin sfidarea, prin încălcarea Constituției și revizuirea Tratatului de Pace de la Trianon. Încât, parcă ne aflăm azi în acea perioadă interbelică, revizionismul ungar confirmându-și activitatea antiromânească.

„Coșmarul românilor ardeleni avea să ia sfârșit prin sfidarea, prin alt tratat, Tratatul de Pace de la Paris (1947)”, atunci când Ungaria, din nou învinsă, și în Al Doilea Război Mondial, „a fost obligată să accepte restabilirea hotărârilor de la Trianon, adică revenirea întregii Transilvanii în hotarele României, prin anularea Diktatului de la Viena, din 30 august 1940″.

(P.S. Citatele din acest editorial sunt din amplul studiu: „Un secol de confruntare a românilor cu revizionismul și neorevizionismul maghiar. Sindromul Trianon”, al prof. univ. dr. Ioan Bojan, apărut în „Promemoria 1940-1945″, în 2016).

 

Articol: CUM A „ÎNȚELES” UNGARIA TRATATUL DE PACE DE LA TRIANON?!

Autor: LAZĂR LĂDARIU

Ungaria,Trianonul şi „jihadul” împotriva României

 

 

Politicienii de la Budapesta nu renunţă la visul Ungariei mari…

 Organizaţia Naţiunilor Unite are înregistrate pe glob nu mai puţin de 3.600 de minorităţi naţionale, care toate au în gena lor tendinţa de a se izola de majoritari, de a-şi încropi propria lor ţărişoară, dar, din păcate pentru ei, nu este posibil.

Dacă liderii majorităţii covârşitoare ai acestor minorităţi, inclusiv ai românilor dimprejurul graniţelor noastre, înţeleg cum stau lucrurile, cei ai maghiarilor fac opinie separată, ei îndemnându-şi „enoriaşii” la răzvrătire prin forţarea barierelor modului de a trăi instituit, solicitând o nouă ordine mondială prin introducerea în ecuaţie a dreptului minorităţilor la autodeterminare.

Măsura se vrea, probabil, o replică la ceea ce s-a întâmplat cu o sută de ani în urmă, după Primul Război Mondial (1914-1918) când, în urma aplicării principiilor naţionalităţilor în Europa, s-au constituit o sumedenie de state, pe seama prăbuşirii imperiilor, cu deosebire cel austro-ungar.

Este vorba de constituirea de state noi ca Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Austria, sau de întregirea altora, ca în cazul României, Iugoslaviei şi Ucrainei.

A da frâu liber unei astfel de iniţiative, adică a pune în practică această încercare de „ autonomizare şi de eliberare a minorităţilor de sub „ jugul” majorităţii, pentru cele 3.600 de minorităţi, sau numai pentru o parte a acestora, ar fi o adevărată nebunie.

De aceea, atât la nivelul ONU cât şi al statelor care fac politica mondială sau a zonei (Vezi UE), s-a căzut de acord asupra lărgirii drepturilor minorităţilor, atât pe plan european cât şi mondial, dar până la o anumită limită, care să nu pericliteze stabilitatea între minoritate şi majoritate, atât de necesară bunei funcţionări a unei societăţi.

Dacă, în general, lucrurile s-au înţeles, există în Europa două state recalcitrante: Ungaria şi Rusia, ambele cu minorităţi destul de extinse pe teritoriul altor ţări, operaţiune rezultată dintr-o anume politică de acaparare a unor teritorii şi de subjugare a cât mai multor naţiuni.

Deşi între Rusia şi Ungaria există deosebiri de la cer la pământ, în această privinţă marii maeştrii sunt politicienii unguri, care au implementat această metodă încă din primii ani ai sosirii lor în Europa (896 e.n.)

Aşa se explică faptul că ei îşi revendică teritorii nu numai din România, ci şi din Slovacia, Serbia, Ucraina, Slovenia, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, până la Fiume, în Italia, la ieşirea spre Marea Adriatică.

Pe de altă parte ruşii au procedat similar, dar mult mai târziu, în epoca sovietică, prin procedeul deportărilor în masă a populaţiei băştinaşe (Pahod na Sibir) şi înlocuirea acestora cu populaţie rusească, dislocată şi ea, în general, din zona sălbatică a Rusiei (din tundra şi taigaua acesteia), şi pusă în fruntea comunităţilor locale (republici, republici autonome, raioane regiuni, oraşe şi sate) pentru a le conduce.

Aşa se întâmplă că la ora actuală, nu numai Basarabia, ci şi Ucraina, Lituania, Letonia, Estonia, ţările din Caucaz sunt pline de enclave ruseşti, cărora nu le convine noul statut, creând tensiuni în interiorul ţărilor respective şi de „dragul” cărora dl Putin ar fi în stare să işte chiar Al Treilea Război Mondial, pe care, poate, doar aceste două ţări l-ar dori, evident în speranţa că-şi vor putea îndeplini aberantul vis.

Vorbind despre minorităţi în afara graniţelor, ca pretext pentru a schimba ordinea firească şi a ameninţa stabilitatea, în lipsa datelor privind ruşii, amintim că nu Ungaria, ci România are cea mai mare diasporă, şi aceasta nu datorită unei politici expansioniste, ci faptului că actualii vecini, fie că vorbim de unguri, bulgari, sârbi sau de ruşi şi-au constituit în decursul istoriei, vetre pe imensul nostru teritoriu moştenit de la daci, prin rapt.

Ai noştri fiind cei mai vechi locuitori ai meleagurilor acestor ţări. În vreme ce românii au în afara graniţelor circa 13 milioane de suflete, la unguri este vorba de 4-5 milioane. Adică de 39 la sută în primul caz şi de cel mult 33 la sută în al doilea.

Profesionalismul ungurilor în abordarea acestui subiect se vede de la o poştă prin metodele subtile şi tenacitatea cu care îşi urmăresc ţelul. Aceasta, în raport cu stângăcia şi vulnerabilitatea românilor, care iată pierd tot mai mult teren într-o confruntare în care buturuga mică este lăsată să-şi facă de cap, până când ne vom trezi că va răsturna carul mare.

Evident că linia belicoasă şi agresivă pe care liderii maghiarilor din România au găsit de cuviinţă să o promoveze, dă motive de îngrijorare unor minţi luminate ale minoritarilor (cum este cazul scriitorului Hajdu Gyozo, a actriţei Adam Erzsebet şi a altora), care cred că pentru o civilizată convieţuire, calea cea mai potrivită ar fi a bunei înţelegeri cu majoritarii, pe baza recunoaşterii statutului de minoritar şi a unui ataşament sincer faţă de ţara în care trăiesc, în cazul de faţă, România.

A bate monedă pe iredentista teorie că România nu este patria maghiarilor de aici, ci doar pământ natal, adică un loc de pradă şi nimic mai mult, este în măsură să schimbe radical şi în rău statutul, rolul şi menirea acestora pe meleagurile noastre.

Mai pe şleau ei înşişi se autoexclud, se autodefinesc a fi veniţi aici, cu scopul de „aduna comori” pentru o altă ţară, pentru Ungaria deci, iar dacă se poate şi o halcă de pământ din glia noastră strămoşească pentru aceasta.

 

 

 

 

Această opinie inoculată şi pe care observăm că minoritatea maghiară nu o comentează şi nici nu o combate ne îngrijorează, întrucât ea va duce la alterarea climatului bun de convieţuire existent până acum, bazat pe o anumită simpatie a românilor faţă de maghiari, venită din ancestrala lor toleranţă, dar şi din crezul lor creştinesc.

Există însă şi o lege a firii în sensul că oricât de răbdător şi de înţelegător ai fi, toate îşi au o limită.

Şi pentru că în decursul multimilenarei noastre istorii ni s-a răpit atâta pământ de pe margini, până am ajuns, teritorial, la aproape un sfert din ceea ce ne-au lăsat moştenire înaintaşii noştri, nimeni n-a avut obrăznicia şi nemernicia să ne ceară pământul chiar din inima ţării. Un atac decimator nu numai la integritatea teritorială, ci chiar asupra fiinţei noastre naţionale.

 La fel cum îşi vede orice om de aici. România a oferit minorităţii maghiare TOTUL: pământ, adăpost, resurse, absolut TOT. I-a asigurat, prin legi, dreptul de a  utiliza limba, de a avea şcoli în limba maghiară, de a-şi practica religia, de a călători liber, de a fi reprezentată în Parlamentul de la Bucureşti, dar şi în cel European, de a manifesta, celebra şi comemora.

Putin şi minorităţile lui Stalin

În Europa veche, ungurii au fost aşi în privinţa folosirii diverselor grupuri etnice pentru asigurarea dominaţiei în teritorii străine.

Puţini la număr şi doritori de patrie mare, au găsit această soluţie încă de la venirea lor pe continent, implantând în zonele cucerite, strategice sau mai puţin strategice, dar totdeauna pentru distrugerea coeziunii autohtonilor, diferite populaţii de alte naţionalităţi, atunci când măsura nu putea fi acoperită cu maghiari.

Dovada cea mai clară este prezenţa masivă a ungurilor, secuilor şi saşilor, cât şi a altor minorităţi europene, în arealul demografic al Transilvaniei, dar şi în alte zone ale fostului imperiu ungar, din Slovacia, Serbia, Croaţia etc. Conform principiului „Divide et impera”, adică împarte şi stăpâneşte, soluţia a dat rezultate bune şi pe termen lung, astfel încât minorităţile au devenit un adevărat „Cap de pod” în continuarea politicii de amestec în treburile interne ale statelor vecine, acolo unde nu se mai putea domina efectiv.

Lenin şi, ulterior Stalin, în calitatea lor de lideri comunişti aveau legături foarte strânse cu bolşevicii unguri ai lui Bela Kun, ai anilor ’20 din secolul trecut, care ocupau locul doi în ierarhia Cominternului.

De la ei au învăţat folosirea cu mare succes a acestei arme extrem de eficace în arhitectura noului stat sovietic, format din 55 de naţionalităţi.

Strămutările de populaţii pe scară largă au constituit esenţa, dar şi deliciul propagandei lor, pentru realizarea acelei hărţi demografice care să asigure elementului rus, deţinerea controlului în oricare din cele 16 republici ale Uniunii, întinse de la Kaliningrad la Vladivostok şi Sahalin, pe o suprafaţă de 22,4 milioane kmp, pe cele două continente.

Politica lor etnică şi demografică a căpătat şi nuanţe noi, în sensul că pe lângă favorizarea ruşilor s-a urmărit distrugerea fibrei acelor naţiuni neagreate şi stânjenitoare, din punctul lor de vedere, cum a fost cazul românilor basarabeni, dar şi al ucrainenilor, care, deşi de acelaşi sânge, îi deranjau.

Cele mai dure mutări de populaţii s-au făcut în preajma şi după cel de Al Doilea Război Mondial, când milioane de ruşi din cele mai îndepărtate zone ale Rusiei asiatice: din tundră şi taiga, au fost aduse în toate republicile europene ale Uniunii: din Lituania până în Basarabia, locul lor fiind luat de milioanele de europeni sovietici dislocaţi din locurile lor de baştină şi duşi în cele mai neprimitoare zone ale Orientului Îndepărtat, prin acel nestăvilit „Pahod na Sibir”. O tragedie umană fără precedent.

Am recurs nu întâmplător la aceste paralelisme, pentru că, în contextul actual, în care lumea încearcă găsirea unui echilibru pentru convieţuire, aceste două ţări folosesc cu obstinaţie şi cu un mare grad de risc minorităţile, implantate cândva în spaţii străine, drept vârf de lance în politica lor agresivă, pe care acum încearcă să o ducă cu alte mijloace de luptă, apărarea propriilor minorităţi aşa-zis oprimate, fiind scuza pentru jocul lor parşiv.

Conform statisticilor ONU, pe mapamond sunt înregistrate 3.600 de minorităţi etnice, care îşi duc existenţa, reciproc, pe teritoriul altor state, îndeosebi vecine.

Conform principiului supravieţuirii, toate tind, mai mult sau mai puţin, spre un soi de identitate, dar în acest scenariu ungurii şi ruşii se disting prin radicalismul lor, stimulat îndeaproape de patriile mame.

În această direcţie noi, românii, datorită situaţiei de vecinătate cu aceste două popoare agresive, trăim o experienţă tristă, o adevărată dramă, întrucât nu avem linişte nici din partea unuia şi nici a altuia, nici din est şi nici din vest.

Dacă maghiarii din România, îndemnaţi ostentativ de liderii locali şi budapestani, n-ar fi fredonat de 25 de ani, distructiv, melodia separatismului şi a autonomiei, deturnând preocupările de bază ale clasei politice în direcţii greşite, astăzi situaţia României ar fi fost mult mai bună din toate punctele de vedere. Adică, ne-ar fi mers mult mai bine, şi nouă, şi lor.

Dacă ruşii ar fi renunţat la politica lor imperială şi sovietică, imediat după căderea comunismului, Basarabia şi Bucovina ar fi trebuit să revină, de drept şi de fapt, la patria-mamă, prin anularea samavolnicului pact de răpire Ribentrop-Molotov, de la al cărui semnare s-au împlinit la 30 august 2014, 74 de ani.

Şi noi, românii, avem risipite minorităţi pe la toţi vecinii şi aiurea. Dar nu din motivele celor doi, ci datorită ocupării pământului nostru strămoşesc de către cei care şi-au făcut vatră pe el. Adunaţi la un loc, sunt mult mai numeroşi decât maghiarii aflaţi în afara Ungariei.

Este vorba de circa 13 milioane de români faţă de 4-5 milioane de unguri.

 

 

 

 

Cu toate acestea nu s-a auzit ca vreuna din comunităţile româneşti să solicite autonomie teritorială faţă de ţara de care aparţine.

Dar nici statul nostru nu încurajează o astfel de politică, deşi motive ar fi, datorită regimului de deznaţionalizare şi de asimilare la care sunt supuşi românii noştri, fie că este vorba de cei din Ungaria, Serbia, Bulgaria Ucraina sau Grecia şi evident, Rusia, şi a faptului că ei, şi nu ceilalţi, trăiesc pe propriul lor pământ moştenit de la geto-dacii lui Burebista..

Or, ungurii sunt îndemnaţi de la centru să solicite autonomii teritoriale în toate ţările aparţinătoare: România, Slovacia, Serbia şi, mai nou, şi Ucraina, de îndată ce acolo apele sau mai tulburat.

Ce face statul maghiar de atâta vreme, face şi rusul care, de la „gabaritul lui”, întins pe două continente, cu o suprafaţă, azi, de 17 milioane kmp şi o populaţie de 140 de milioane, îşi poate permite mult mai multe.

Cu veleităţi expansioniste, domnul Putin consideră că a sosit momentul înlăturării măştii de pe faţă, decis să acţioneze la lumina zilei, cotropind teritorii care, conform noii ordini mondiale, aparţin altor state.

Cazul Crimeii este elocvent, dar se merge şi mai departe, pe pământ ucrainean, motivul invocat fiind dreptul de a-şi apăra minoritatea, cândva implantată prin decimarea tătarilor, şi dezvoltată tocmai în ideea de a avea un picior înfipt în teritoriul altora şi care acum face valuri, la comandă.

Aşadar, în planul lor imperial, Stalin „a lucrat bine”, iar Putin culege acum roadele. Este vorba de nişte roade extrem de otrăvitoare pentru că, în obrăznicia ei şi cu sprijin de la Moscova, minoritatea rusă din Ucraina a reuşit să declanşeze în ţara de la graniţa noastră un adevărat război civil, iar prin doborârea avionului de pasageri malaiez, cu aproape 300 de victime la bord, de pe cele mai diverse continente, e pe cale să stârnească un al treilea război mondial, ceea ce ar fi catastrofal pentru omenire.

Concluzia care se desprinde este că în ultimele decenii, în urma aşa-zisului proces de democratizare, minorităţilor naţionale aparţinând ţărilor prin esenţă agresoare li s-a dat un grad prea mare de libertate.

 

 

 

Cel mai reprezentativ este cazul maghiarilor din România, care, iată, acum sunt pe cale de a ne „pune gheara în gât”, somându-ne să le asigurăm chiar şi autonomie teritorială, acolo unde vor şi cum vor pe pământul românesc.

Şi nu se ştie când vor decide să urmeze şi sinucigaşul drum al ruşilor din Ucraina, cu consecinţele de rigoare.

Tristul experiment ucrainean trebuie să fie învăţătură de minte pentru întreaga clasă politică românească, obligată să-şi reconsidere relaţia cu liderii maghiari.

Statul român, prin instituţiile lui, trebuie să fie mult mai atent la cerinţele acestora, revizuindu-le drepturile ce pun în pericol siguranţa naţională, ordinea şi liniştea publică, buna convieţuire, slăbindu-le elanul autonomist.

În privinţa participării la guvernare, acestora să li se solicite sprijinul doar în măsura în care ei sunt decişi să contribuie necondiţionat şi nerevendicativ la bunul mers al societăţii româneşti, din care fac şi vor face în continuare parte, într-un destin european civilizat.

 

Ioan Cismaș

http://mesageruldecovasna.ro/ungaria-lungul-drum-spre-trianon-