CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

111 ani de la Iradeaua imperială otomană prin care se recunoașteau drepturile naționale ale românilor din Imperiul Otoman (aromâni și meglenoromâni)

 

 

 

 

Iradeaua

 

 

 

 

Kin-state

 

 

 


Cuvantul  Kin State (sau state rude),
  se referă la  tarile care au pe teritoriul lor o minoritate  națională dintr-o altă țară (numită statul de  origine).

Rusia este un stat – rudă pentru etnicii ruși care trăiesc în Ucraina, sau in  statele baltice și alte foste republici sovietice.

Armenia este un stat- rudă pentru locuitorii enclavei  Nagorno-Karabah, din cadrul Azerbaidjanului. 

 

Termenul „state-rude „datează din timpul unui  litigiu declansat in anul 2001 intre Ungaria și vecinii săi, în special cu România.

Ungaria a adoptat o lege care acordă tratament preferențial conationalilor sai, cetățeni ai  țărilor învecinate, iar țările UE nu au agreat faptul că Ungaria a  actionat în mod unilateral.

Comisia de la Veneția a Consiliului Europei (sau dupa  titlul său complet : Comisia Consiliului Europei pentru Democrație prin Drept), s-a  pronunțat în această privință.

Situatia statelor din  zonă este complicata din punct de vedere juridic, iar Comisia recunoaște că, insasi definirea notiunii de „națiune” este interpretată în mod diferit de diferitele părți. ( sursa: virtuallinguist.typepad.com )

 

 

 

ROMÂNIA KIN-STATE  AVANT LA LETTRE, PENTRU ROMÂNII DIN BALCANI

 

DA, AROMÂNIA !

 

 

 

 

 

Privit din perspectiva realităților și dreptului internațional de astăzi în domeniul minorităților, Decretul imperial din 9 mai 1905 emis de sultanul Abdul Hamid poate părea un adevărat document de respirație europeană în materie de drepturi ale omului, consonant cu unul dintre conceptele de bază ale Europei moderne, cel care stabilește natura intrinsecă, scopul legitim, domeniul de asistență complementară și subsidiară, precum și mijloacele adecvate rezervate raporturilor unui stat înrudit cu minoritățile sale extrateritoriale.

Abordarea Decretului din 9 mai 1905 din perspectiva realităților etnolingvistice, culturale și juridice de astăzi se impune.

Contextul istoric și efortul României în favoarea conaționalilor săi din Balcani

Românii balcanici au fost ultima națiune, a 17-cea, din Imperiul Otoman căreia i s-au recunoscut drepturile naționale. Fără intervenția energică a României, sultanul nu ar fi emis Decretul.

Semnarea lui a reprezentat un mare succes diplomatic al României în favoarea minorităților sale înrudite meglenoromână și aromână, care obțineau dreptul la autoconducere locală, serviciu religios și școală în limba maternă.

Decretul nu a apărut pe loc gol și nu a fost o inițiativă otomană. Demersurile românești pentru obținerea Decretului au durat mai bine de patru ani și s-au datorat în special lui Alexandru Emanoil Lahovary[1], și colaboratorului său Gheorghe Derussi[2].

Prin acest decret românilor balcanici li s-a recunoscut oficial un statut distinct față de grecii, arabii, georgienii, turcii, albanezii și slavii ortodocși din vechiul ”Rûm milleti”, nu și față de românii ortodocși care nu făceau parte din imperiu.

Decretul avea, între altele, menirea de a pune capăt nelegiuirilor, violențelor, jafurilor, terorii și sutelor de asasinate împotriva românilor balcanici dezlănțuite sălbatic de bandele de antarți organizate și finanțate de guvernul de la Atena și binecuvântate de ierarhia și clerul grecesc. Patriarhia de Constantinopol a protestat vehement, iar guvernul de la Atena a rupt relațiile diplomatice cu România[3].

România, Kin-state avant la lettre

Acest document, emis la cererea expresă și sub presiunea firească a Statului Român și avându-i drept beneficiari pe românii din cuprinsul Imperiului Otoman, a consacrat România, avant la lettre, în mod implicit, drept Stat înrudit[4], termen adoptat astăzi de către Comisia de la Veneția[5] și Consiliul Europei, iar pe meglenoromâni și aromâni dreptminorități înrudite[6].

Conceptul de Stat înrudit nu se suprapune întocmai cu cel istorică dePatrie-mamă, fiind unul mai generos și mai cuprinzător. El definește raporturile unui Stat național cu diversele sale minorități etnice sau lingvistice înrudite din alte state.

Decretul sultanului Abdul Hamid recunoștea România, cu un secol înaintea definirii conceputului despre care vorbim, drept Stat înrudit cu cele două minorități, meglenoromână și aromână, Imperiului Otoman fiindu-i respectat statutul de Stat de reședință[7] loial cu propriii cetățeni care au afinități culturale și lingvistice, deci înrudiți cu un alt stat, în cazul de față cu România.

Nici conceputul de cetățenie nu coincide neapărat cu cel de naționalitate. Ne putem permite un antisofism: Nu toți grecii sunt greci și nu sunt greci toți grecii. Unii sunt români, așa cum vedem.

Mergând mai departe și concretizând conceptul european al unității în diversitate, ne putem permite și alte aserțiuni bazate pe o logică intrinsecă a realităților noastre etnolingvistice: nu toți românii sunt dacoromâni, dar toți dacoromânii sunt români.

 După cum nu toți românii sunt aromâni sau meglenoromâni, dar toți aromânii și meglenoromânii sunt români. Sau: nu toți aromânii sunt fărșeroți, dar toți fărșeroții sunt aromâni.

Raportul dintre general și particular vizează o singură realitate generală și mai multe realități particulare sau locale, uneori suficient de diferențiate, dar nu într-atât încât să se excludă reciproc și să anuleze unitatea lor organică.

 

De ce Armânia?

 

Afirmația din titlul acestei comunicări nu trebuie să mire pe nimeni. Forma corectă, veche și firească a denumirii României în dialectul istoric aromân este Aromânia sau Armânia, iar în subdialectul fărșerot –Rrămănia.

Tot așa cum în dialectul meglenoromân denumirea corectă a României este Rumǫ́nia, iar în cel istroromân – Rumâria.

Aceste forme dialectale se explică prin particularitățile fonetice și morfologice ale dialectelor noastre.

Aromânii ne-au spus nouă, dacoromânilor, așa cum și-a spus și lor, Armâni, iar României – Armânia, cu A protetic, așa cum le spun, bunăoară, și rușilor Aruși[8], iar Rusiei – Arusia.

Denumirea de Armânia este fixată în folclorul aromân și apare, adesea, în scrierile în dialect.

Este firesc ca termenul corect de Aromânia să fie utilizat atunci când se scrie și se vorbește în dialectul istoric aromân.

Un exemplu: denumirea postului Radio România Internațional, care emite în 12 limbi și dialecte, inclusiv în cel aromân, ar trebui redată corect în acest dialect: Radio Armânia Internațional.

Oricine evită denumirea Armâniasfidează regulile și particularitățile dialectului aromân și subminează unitatea etnolingvistică românească. Manipularea etnoculturală sau etnolingvistică este precedată de manipularea prin limbaj.

Cuvintele pot nu doar exprima, ci și crea sau deforma realități. Pentru a sublinia statutul și rolul României de stat înrudit cu minoritățile aromâne din statele balcanice este corect și necesar să folosim, în dialectul aromân, termenul firesc și încetățenit de Armânia.

Dihotomia terminologică artificială Român-Aromân trebuie depășită.

 

Și noi suntem aromâni!

 

Înrudirea României cu minoritățile sale balcanice și invers este o relație de perfectă reciprocitate. Exclamația arhimandritului Averchie Vlahul ”Și eu hiu armân!”, din 1862, a devenit celebră. Ea certifică adevărul despre unitatea etnică a tuturor românilor.

Spunând  ”Și eu hiu armân!”, Averchie se autoidentifica drept român, sau, dacă inversăm perspectiva, ne identifica pe noi ca aromâni, certificând astfel o sinonimie etnică.

Prin exclamația sa, Averchie se dovedea a fi un bun european înaintea Europei, dezvăluindu-ne în zorii modernității, conceptele actuale de Stat înrudit și minoritate înrudită, punând semnul echivalenței etnice între aromâni și dacoromâni, într-un îndemn la solidaritate frățească[9]. Înrudirea este posibilă doar în cadrul aceleiași familii, între subiecți care sunt purtători ai ”aceluiași ADN lingvistic și etnic”.

Ideea de unitate istorică românească nu suprimă particularitățile regionale și istorice ale dacoromânilor, meglenoromânilor sau aromânilor, presupunându-le implicit.

Dialectele noastre istorice sunt complementare, nu opozabile, convergente, nu divergente.

Vorbind despre identități acceptăm că acestea sunt complexe, multiple, organizate multietajat, cu grade mai mari sau mai mici de suprapunere.

Indiscutabil, dacoromânii, meglenoromânii, aromânii și istroromânii au etnogeneză și glotogeneză comune. Pentru aceste motive grupurile dialectale gemene ale meglenoromânilor și aromânilor stabiliți în România ca stat înrudit nu pot fi minorități naționale.

Cu toate că statutul de grupuri dialectale distincte li se recunoaște și li se respectă.

Bogăția terminologică nu anulează înrudirea etnică: Român-Aromân-Vlah-Ullah

În dialectul aromân există, pe lângă endonimul Aromân atribuit dacoromânilor, dar și meglenoromânilor, și un exonim însușit de unele graiuri aromâne (nu de toate), anume cel de Vlah, în forma sa diminutivală, de gingașă dezmierdare – Vlahut, adică Românaș[10]. Exonimul Vlahut confirmă legătura organică a dacoromânilor cu meglenoromânii și aromânii, numiți ”Ullah milleti” (Valahi) de către sultanul Abdul Hamid.

Să reținem că românii din actuala Republică Macedonia, ca etnie cofondatoare a statului, sunt numiți Valahi, nu Aromâni[11]. Abordarea polemică a aspectelor terminologice, care să opună termenii de Ullah și Român, este sterilă, de uzură.

Referindu-se laUllah milleti sultanul Abdul Hamid i-a avut în vedere pe români.

Cadrul legislativ românesc actual în materie de asistență acordată românilor de peste hotare anulează orice opoziție terminologică, consfințind sinonimia semantică și juridică a exonimului Valah cu endonimul Român[12].

 

Ullah milleti

 

Decretul din 9 mai 1905 a fost redactat în turcă, iar diversele lui traduceri în franceză, română și alte limbi sau dialecte generează adesea confuzii semantice și chiar oferă prilejuri de manipulare, în funcție de nuanțele care i se atribuie noțiunii de Ullah milleti.

Încercările de a contextualiza în actualitate textul Decretului și de a-i atribui subtexte improprii ca pretexte pentru contestarea înrudirii evidente a minorităților meglenoromână și aromână cu Statul Român sunt susceptibile de manipulare etnopolitică și etnolingvistică urmărind subminarea legăturii de unitate în diversitate dintre cele patru ramuri ale latinității noastre orientale, adică ale românității.

Conceptul coranic de Millet

Cuvânt de origine arabă, Millet[13] înseamnă confesiune, dobândind în timp și sensurile de grup, popor, națiune sau, mai ales, totalitate de persoane care au trăsături comune. Ullah milleti poate fi tradus ca Vlăhimea (exonim) sau Românimea (endonim), vizând o comunitate etnoculturală și lingvistică distinctă de greci, precum și instituții social-politice care să-i asigure autonomia culturală, bisericească și administrativ-locală în raport cu Rûm milleti, comunitatea ortodoxă sub hegemonie greacă.

Conceptul otoman, de sorginte coranică, Rûm milleti, a fost și este opus conceptului creștin ortodox al etnicității ca dat natural și expresie a voinței divine, care trebuie respectată. El s-a aplicat inițial[14] unui număr de 5 comunități confesionale[15].

În ajunul Primului Război Mondial s-a ajuns, prin separare, la 17. Cele 5 milleturi inițiale au fost:

1. Musulman[16], 2. Ortodox[17], 3. Armean[18], 4. Iudeu[19], 5. Catolic[20].

Aculturația și asimilarea negrecilor din Rûm milleti au fost ample și dureroase. Confrații noștri aromâni și meglenoromâni ajunși în siajul etniei grecești au fost victime ale acestui model de agregare pe criteriul confesional, în care confesiunea era primară, devenind asupritoare și dizolvantă etnic, iar etnicitatea, limbile vernaculare și culturile proprii ale auxiliarilor secundare și, deci, suprimabile prin elenizare.

De la 5 milleturi s-a ajuns, timp de aproape cinci secole, la 17 prin emanciparea popoarelor supuse turcizării, armenizării și grecizării, dintre care ultimii au fost românii[21].

Otomanii au recunoscut noi milleturi doar sub presiune străină, exercitată de puteri protectoare. În cazul românilor balcanici puterea protectoare a fost statul înrudit România, care susținuse deschiderea unui număr important de școli și biserici naționale în Imperiu.

În 1918, de exemplu, funcționau 113 școli elementare, 4 școli secundare și 47 de biserici naționale pentru aromâni și meglenoromâni.

Scopul legitim al României ca stat înrudit

România a fost și este străină de orice scop politic egoist în raport cu minoritățile sale înrudite. Interesul său firesc s-a limitat în trecut, ca și în prezent, la cadrul identitar, adică lingvistic și cultural. În 1860, Costache Negri, reprezentant oficial al Principatelor Unite la Constantinopol, i-a înaintat sultanului un Memoriu, prin care cerea recunoașterea drepturilor și îmbunătățirea situației românilor balcanici.

Acest demers legitim era cât se poate de clar: ”Românii din Grecia nu sunt greci, sunt români (…), nu vrem să-i unim cu noi, căci suntem depărtați de dânșii (…), nu vrem să-i ajutăm să se revolte. Ceea ce vrem este ca ei să aibă conștiința naționalității lor, să-și păstreze limba și datinile[22].

Din perspectivă modernă, statele înrudite au obligația de a respecta:

a) suveranitatea teritorială a statului de reședință al minorității/minorităților sale înrudite,

b) regula pacta sunt servanda,

c) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale. Susținerea culturală acordată de România consângenilor[23] săi balcanici s-a făcut întotdeauna în deplin respect față de integritatea teritorială și suveranitatea statelor balcanice de reședință[24].

Promovarea dialectelor gemene aromân și meglenoromân

Adversarii noștri reproșează adese României că le-ar fi impus românilor din Balcani dialectul dacoromân în detrimentul celui aromân sau meglenoromân.

Nimic mai fals! Publicarea de Abecedare[25] și Gramatici dialectale aromâne sau a altor manuale în dialect demonstrează că Statul Român a susținut și promovat dialectul aromân.

În ultimele două secole, peste 90% din toate tipăriturile în dialectul istoric aromân au văzut lumina în România. Niciunul dintre statele balcanice în care aromânii sunt autohtoni nu poate prezenta, în susținerea sa, un argument similar.

De altfel, conștiința națională a aromânilor a supraviețuit până astăzi cel mai bine acolo unde statul înrudit România a creat și întreținut școli și biserici[26].

În bisericile românești din Balcani predica, mărturisirea și cateheza s-au făcut exclusiv în cele două dialecte istorice, aromân și meglenoromân, iar serviciul religios, în partea solemnă a acestuia, a fost oficiat în parte în dialectul dacoromân înrudit, și parțial în dialectul aromân.

Transpunerea integrală sau parțială și tipărirea la București a unor cărți bisericești de cult[27] în dialectul aromân sunt o dovadă elocventă în acest sens. Diglosia dialectală, impusă de rațiuni practice, a fost valabilă și în cazul școlilor naționale aromâne, în care, pe lângă dialectul înrudit dacoromân, predarea s-a făcut și în dialectul aromân, mai ales în treapta elementară.

Diglosia și triglosia dialectală la greci

Diglosia dialectală dacoromână-aromână în cadrul diasistemului lingvistic românesc comun nu a constituit o excepție în epocă. Bunăoară, în școlile grecești s-a practicat diglosia, limba de predare nefiind vernculara Demotica [28],  ci Katarevusa, o  limbă clasică, pură, un dialect livresc nevorbit de nimeni, folosit doar în literatură și impus instituțional [29] în justiție și educație.

Diferențele dintre Demotica și Katarevusa sunt mai mari decât cele dintre dialectele istorice gemene dacoromân și aromân.

În plus, niciunul dintre dialectele istorice ale diasistemului grecesc nu au fost admise vreodată în învățământ: țakoniana [30], separată din trunchiul comun acum 2400 de ani, care stă să dispară astăzi în Grecia, ca și limbile pontiacă [31] și capadociană [32], puternic diferențiate.

Vom reține și cazul triglosiei din Biserica Greacă, a cărei limbă liturgică nu este nici Demotica vernaculară, nici Katarevusa livrească, ci vechea limbă elenistică Koiné [33] a Noului Testament și a epocii apostolice, o limbă comună de acum două mii de ani.

De la Decretul lui Abdul Hamid la Recomandarea 1333 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

Să facem un arc peste timp. La 24 iunie 1997 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1333 (1997) cu privire la limba și cultura aromână.

Acest document internațional, comparabil ca importanță cu Decretul imperial din 9 mai 1905, a constituit o încercare de intervenție internațională în favoarea minorității aromâne puternic amenințate cu dispariția.

El a fost susținut în unanimitate de delegația României (și de cea a statului înrudit Republica Moldova) la APCE și respins, tot în unanimitate, de către delegațiile Greciei și Ciprului, care au protestat (!) și au refuzat să participe la dezbateri.

Am fost unul dintre cei care au votat această Recomandare, iar ulterior și singurul membru al APCE care a interpelat Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei asupra modului în care este aplicată Recomandarea de către cele patru state balcanice în care aromânii sunt autohtoni[34], mai ales în Grecia, care nu s-a aliniat Convenției-cadru privind protecția minorităților naționale[35] și nici Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare[36]. Atât în 1997, cât și ulterior, guvernul Greciei a prezentat puncte de vedere oficiale pe marginea Recomandării 1333, prin care susținea că:

a) aromânii ”nu doresc să fie tratați ca o minoritate națională non-greacă”;

 b) ”autoritățile grecești consideră că nu este nici urgentă, nici necesară definirea la nivel de stat a originii etnice a Aromânofonilor din Grecia”;

c) aromânii sunt ”Greci participanți la un larg fenomen cultural, ca ultimii martori ai dominației lingvistice a Latinei vulgare în regiunile de mare importanță militară pentru Imperiul bizantin din care aceste regiuni au făcut altădată parte”;

d) aromânii ”sunt integrați armonios în societatea greacă, ai cărei parte inseparabilă se consideră”;

e) ”cetățenii greci practicanți ai idiomurilor aromâne sunt membri ai Bisericii ortodoxe a Greciei”, ”care este autonomă și asupra căreia Statul nu are vreun drept sub niciun aspect și aceasta nu poate face obiectul vreunui fel de recomandare din partea Statului grec” privind limba de cult[37].

Poziția oficialilor greci a fost prezentată în bloc cu cea a unei așa-zise Uniuni panelene a societăților culturale valahe, care  reia și desfășoară aceleași idei[38].

Între Biblie și Coran sau Modelul otoman la grecii de azi

Există astăzi state postotomane atașate conceptului de millet confesional. Păstrând reminiscențe de gândire imperială, acestea refuză alinierea la sistemul internațional de drept cu privire la minoritățile naționale și practică forme de totalitarism cultural în raport cu minoritățile alogene și alolingve.

Bunăoară, sistemul legislativ grecesc este singurul în Europa care definește minoritățile doar confesional, el însuși identificându-se cu ceea ce numește ”Lumea Greacă[39].

Tributar conceptului coranic de millet, acesta recunoaște doar minoritățile confesionale iudaică[40], armenească[41], musulmană[42] și catolică[43], nu și minoritățile etnice[44].

Între modelul coranic și cel biblic, preferându-l pe cel dintâi, Atena respinge legislația europeană în materie de minorități și nu dezvoltă nici legislație internă în domeniu[45], precum respinge ideea de protecție sau asistență culturală din partea Statelor înrudite. Având statutul ingrat deostatici culturali, aromânii și meglenoromânii se află în dificultate lingvistică și identitară, având nevoie de ajutor. Ei nu beneficiază de drepturile cuvenite oricărei minorități, rămânând o masă demografică de asimilare supusă bunului plac al statului de reședință. Se impun câteva concluzii: 1) Calea deschisă prin Decretul din 9 mai 1905 și redeschisă de Recomandarea 1333 trebuie reluată și dusă consecvent până la capăt, cu mijloace și metode europene valabil în ziua de astăzi; 2) Orice nedreptate cedează în fața presiunii legitime și a perseverenței. 3) Trebuie să deschidem o nouă pagină în opera de asistare cultural-identitară a românilor din Balcani. Dacă nu o vom face noi, România –Armânia noastră -, nimeni altcineva nu o va face în locul nostru.

Comemorare filatelică a Decretului imperial din 9 mai 1905

Îmi face plăcere să anunț câteva evenimente filatelice, mai ales pentru confrații noștri aromâni și meglenoromâni din Balcani care ne urmăresc acum în direct pe internet. Cu ocazia celei de-a 111-cea aniversări de la emiterea Decretului imperial de către sultanul Abdul Hamid, Poșta Moldovei a emis, la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc”, prin Biroul ”Marca personalizată”, mai multe timbre comemorative și efecte poștale circumscrise aniversării. Astfel, o coliță de timbre personalizate cu genericul ”Recunoașterea drepturilor naționale ale românilor din balcani (aromâni și meglenoromâni). Iradeaua din 9 mai 1905” cuprinde trei serii a câte cinci timbre fiecare (3 x 5 = 15). Acestea se află în circuit poștal, fiind acceptate de orice oficiu poștal din Republica Moldova pentru orice fel de expediții naționale și internaționale. Prima serie de 5 timbre reprezintă, în afara textului dispus eliptic și a semnăturii în alfabet arab a sultanului Abdul Hamid al II-lea, imaginea Regelui Carol I, care, după Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a fost unul dintre protectorii culturali ai românilor din Balcani (aromâni și meglenoromâni).

Cea de-a doua serie reprezintă imaginea Ministrului Afacerilor Străine al României din 1905, generalul Iacob Lahovary, iar cea de-a treia serie reprezintă imaginea lui Alexandru Emanoil Lahovary, Trimisul Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol. Acestor timbre li se adaugă un plic personalizat ”Recunoașterea drepturilor naționale ale românilor din Balcani (aromâni și meglenoromâni), Iradeaua din 9 mai 1905”, cuprinzând aceleași imagini pe fundalul unei hărți a Balcanilor de la începutul secolului XX.

Redarea infranimelor noastre balcanice Aromâni și Meglenoromâni alături de etnonimul general de Român pe cele trei serii de timbre și plicul comemorativ reprezintă o premieră filatelică absolută. Un anumit număr de plicuri și timbre personalizate au fost francate cu data de astăzi, 9 mai 2016.

De asemenea, semnalez emiterea la Chișinău a unei serii de timbre ”Pomul Vieții”, având în vinietă o stampă de epocă care îl reprezintă pe arhimandritul Averchie Vlahul[46], egumentul mănăstirii Iviru din Sfântul Munte Atos, împreună cu primii 10 elevi aromâni la București, în 1865.

Cei 10 copii aromâni aduși de el din Balcani pentru a învăța la Școala de la Sfinții Apostoli din București, anul 1865, sunt: Toli G. Tulliu (din Abela), Gheorghe Dauti (Abela), Apostol Misiu Teodoreanu (Perivoli), Domenic Goma (Perivoli), Gușiu Papacostea (Selia), Demetru Papaiachim (Abela), Bușiu M. Savuliu (Abela), Demetru Papinian (Abela), Demetru G. Badralexi (Abela), Nicolae Papilian (Selia).

Stampa a fost reprodusă în Albumul Macedo-Român, apărut sub îngrijirea academicianului Vasile Alexandrescu Urechia în 1880.  Inscripția ”ȘI EU HIU ARMÂN!” (”ȘI EU SUNT ROMÂN!”) reproduce exclamația Arhimandritului Averchie din 1862, la vederea paradei militare din București salutate în Dealul Cotrocenilor de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza al Principatelor Române Unite.

Un plic personalizat, având inscripționate cuvintele  ”Aromanian kin-minority. ”ȘI EU HIU ARMÂN!” Arhimandritul Averchie și primii elevi aromâni la București, 1865”, a fost de asemenea emis de Biroul ”Marca Personalizată” a Poștei Moldovei.

Anul acesta, la 23 martie, Poșta Moldovei a mai emis și patru serii de timbre personalizate (4 x 6 = 24) ”Preot martir Haralambie Balamaci” care redau imagini ale martirului nostru părinte Haralambie Balamaci[47], preot aromân din Corcea (astăzi în Albania), care și-a primit cununa muceniciei din mâna antarților greci, la 23 martie 1914, erou al Albaniei cunoscut și ca Papa Lambru.

 

Vă mulțumesc !

Vlad CUBREACOV –

(Comunicare la Conferința științifică „111 ani de la Iradeaua Imperială de recunoaștere a drepturilor naționale ale românilor din Imperiul Otoman (aromâni și meglenoromâni). Realități și perspective”) la Asociația Răsăritul Românesc din Chișinău , București, 9 mai 2016, Biblioteca Academiei Române.


[1] (1855-1950), Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol.

 

[2] 1870 – 1931), viitor ministru de Externe al României în Guvernul Tache Ionescu, între 17 decembrie 1921 și 10 ianuarie 1922.

 

[3] Reluându-le abia peste 6 ani, în 1911. Guvernul Greciei mai rupsese relațiile diplomatice cu România și între 1892 şi 1896, din cauza unor pretenții asupra moștenirii din România a aromânului Evanghelie Zappa.

 

[4] Kin-state în engleză, Etat-parent în franceză, Ομογενέςκράτος sau Συγγενέςκρατος în greacă, Сродната држава în bulgară/macedoneană, Statu/Văsălie-soie, Statu/Văsălie di ună ghimtă în dialectul istoric aromân.

 

[5] Venice Commmission. Report on the Preferential Treatment of National Minorities by their Kin-State. CDL-INF(2001)19, în ”Science and Technique of Democracy. The protection ofr national minorities by their kin-State”, Volume No. 32.

 

[6]Kin-minority în engleză, Minorité-parente în franceză, Συγγενής μειονοτητα sau Ομογενής μειονότητα în greacă, Minoritate-soie, Minoritate di ună ghimtă în dialectul istoric aromân.

 

[7]Home-state în engleză.

 

[8] Pericle Papahagi. Numiri etnice la aromâni, Academia Română, București, 1925, pag. 35.

 

[9] Arhimandritul Averchie (Atanasie Iaciu Buda) de la mănăstirea Iviru din Muntele Athos este cel care a declanşat, în secolul XIX, mişcarea de deşteptare naţională a aromânilor din Balcani. În 1862, la București, avea să le adreseze aceste cuvinte prietenilor din România:

Ghine bânați voi că aveți carte tu limba noastră cum au tute milețile, aveți limba îndreaptă, aveți sculii și biseariți tu limba armânească, ma noi tu loclu a nostru o avem limba fără carte, nu putem să zburâm ca voi, că nu avem carti; tu sculiile a noastre nu învițăm armânește și limba noastră cu trițearea chiroului va o chirem” / ”Bine trăiți voi că aveți carte în limba noastră cum au toate neamurile, aveți limba dreaptă, aveți școli și biserici în limba românească, dar noi în locul nostru o avem fără carte, nu putem să vorbim ca voi, că nu avem carte; în școlile noastre nu învățăm românește și limba noastră cu trecerea timpului va să o pierdem”.

 

[10] Pericle Papahagi, op. cit., pag. 5.

 

[11] În original Власите, nu Аруманците.

 

[12] Legea nr. 299/2007 republicată privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, publicată în Monitorul Oficial nr. 261 din 22.04.2009 stabilește în punctul a) al articolului 1 următoarele: ”

a) drepturile persoanelor care își asuma în mod liber identitatea culturală român㠖Persoanele de origine română și care aparținând filonului lingvistic și cultural românesc, care locuiesc în afara frontierelor României, indiferent de modul în care aceștia sunt apelați (armâni, armânji, aromâni, basarabeni, bucovineni, cuțovlahi, daco-români, fărșeroți, herțeni, istro-români, latini dunăreni, macedoromâni, macedo-români, maramureșeni, megleniți, megleno-români, moldoveni, moldovlahi, rrămâni, rumni, valahi, vlahi, vlasi, voloni, macedo-armânji, precum și toate celelalte forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus), denumite în continuare români de pretutindeni;”

 

[13]  În arabă – ملّة (milla).

 

[14] După căderea Constantinopolului (1453).

 

[15] Etniile hegemone în milleturile confesionale au fost trei: turcii, grecii și armenii. Un număr important de caldeeni, copți, etiopieni, sirieni, dar și de georgieni ortodocși sau de imereți (taoiți) de sorginte georgiană, au fost trecuți de turci în componența Ermeni milleti și lăsați la discreția ierarhiei și clerului Bisericii Armene. Turcizarea i-a vizat pe albanezi, arabi,  berberi, curzi, pomaci, tătari  și alții.

 

[16]Müslüman milleti, în frunte cu Sultanul, care avea calitatea de Calif.

 

[17]Rûm milleti, în frunte cu Patriarhul de Constantinopol, ca Millet-bași (literalmente Etnarh), și cuprinzându-i pe greci ca etnie centrală, și în siajul acesteia, pe albanezii, arabii, găgăuzii, slavii, românii, turcii karamanlii, iar mai târziu și pe georgienii de confesiune ortodoxă ca etnii marginale și auxiliare sub hegemonie greacă.

 

[18]Ermeni milleti, în frunte cu Patriarhul armean al Constantinopolului, după cucerirea de către turci a principatului de Trapezunt (1461).

 

[19]Yahudi milleti, în frunte cu Haham-başı (Marele Rabin).

 

[20] Supuși autorității papale. Acestora li se adăugau protestanții, ca protejați ai unor puteri străine, în special ai Marii Britanii.

 

[21]Karaim milleti constituie o excepție, întrucât karaimii sunt un grup iudaic de vorbitori ai unui etnolect turco-tărară, practic omolingvi cu otomanii și nesupuși în cadrul Yehudi milleti procesului de evreizare lingvistică, întrucât Yehudi milleti folosea el însuși alte limbi decât ebraică – sefarda, un etnolect de origine latină, adus în Imperiu din Spania, prin nordul Africii și vechiul Bizanț, și romaniota, un etnolect evreiesc format pe baza limbii grecești.

[22] Hristu Cândroveanu, Aromânii, Editura Scrisul Românesc, 1995, pag. 33. Aceeași linie de gândire și conduită a fost urmată de Statul Român până în 1945, când România însăși cade sub control și influență străină, iar tratatele bilaterale cu statele de reședință ale aromânilor și meglenoromânilor sunt rupte.

Abia după prăbușirea comunismului asistența cultural-identitară avea să fie reluată, în condiții internaționale noi.

[23]A forma juni macedoneni din Pind, Tessalia, Macedonia și alte părți ale Turciei europene reprezintă pentru noi românii din principate nu numai o datorie de cosângenitate, ci și un interes vital pentru viitorul naționalității noastre” – extras din Procesul-verbal al Consiliului Permanent de pe lângă Ministerul Instrucțiunii privind crearea Insitutului Macedo-Român din București (16 iulie 1865).

[24] Funcțiile statului înrudit se exercită complementar și subsidiar, după ce statul de reședință se presupune că ar face, cu bună credință, absolut  tot ceea ce este necesar pentru protecția, bunăstarea și propășirea cultural-identitară și lingvistică a minorităților din cuprinsul său.

Asistența culturală din partea statelor înrudite se impune în mod drastic atunci când minoritățile lor înrudite sunt supuse presiunilor dizolvante, aculturației și încercărilor de suprimare a identității lor etnice sau lingvistice.

În secolul XIX aromânii și meglenoromânii au fost supuși unor presiuni sufocante, cotropitoare, subscrise politicilor manifeste de deznaționalizare.

Revirimentul cultural aromân și meglenoromân din Balcani s-a produs doar atunci când Statul înrudit România, ca nouă putere culturală în ascensiune, a intervenit protector, înțelegător și generos în favoarea conaționalilor săi, chiar dacă nu exista un cadru juridic internațional în materie culturală sau de minorități.

Sprijinul acordat de România românilor balcanici a fost determinat exclusiv de rațiuni de solidaritate culturală și etnică.

 

[25] De exemplu, 1) Abecedaru romănescu trâ românlji d’in Drepta a Dunăreljei, de Dimitrie Athanasescu, ”învețiatoru de aistă limbă tră prima oară”, București, Tipografia Lucrătorilor Asociați. Mai multe ediții, a doua fiind din 1865. 2) Abecedar macedo-român, întocmit de Virgiliu Stoicescu, Const. I. Naum şi Const. Petrescu-Birina, București, Imprimeria Statului, 1900, 145 de pagini.

 

[26]Cea mai puternică identitate românească și orientare spre cultura și națiunea română pot fi găsite, însă, printre aromânii din România, dar și în afara României, în special acolo unde au funcționat școli românești. Mare parte dintre aceștia țin să sublinieze distanța lor față de cultura greacă și se consideră parte a poporului român, vorbitor al unui dialect românesc”. Thede Kahl, Istoria Aromânilor, Tritonic, București, 2006, pag. 127.

 

[27] De exemplu, 1) Vangheilu al Mattheu în dialectulu macedo-român[Evanghelia lui Matei în dialectul macedo-român], transpunere de Lazulu alu Dumi, București, Tipografia Societăţei Albaneză „Dituria”, 1889, 2) Apostolul. Subiectul merită o documentare amănunțită.

 

[28] Dimotika (Δημοτική).

 

[29] Katharevousa (Καθαρεύουσα).

 

[30] Τσακωνικά, derivată dintr-un dialect ionic al limbii ptorogrecești.

 

[31] Ποντιακή γλώσσα, limbă fără statut legal în Grecia, vorbită, potrivit diverselor estimări, de un număr între 320 de mii și 1 milion 780 de mii de persoane.

 

[32] Καππαδοκικά, un dialect rezidual și izolat, puternic diferențiat, al limbii grecești comune, apropiat mai degrabă de greaca antică decât de neogreacă.

 

[33] Κοινὴ Ἑλληνική sau ἡ κοινὴ διάλεκτος (dialectul comun), apărută în antichitatea postclasică (cca. 300 î.Hr. – 300 d.Hr.) și care este principala strămoașă a limbii vernaculare demotice de astăzi. Este limba în care a scris Polibiu (cca 201 – cca 120 î.Hr) sau Plutarh (cca 46 – cca 127).

 

[34]Compte-rendu des débats. Session ordinaire de 2004 (troisieme partie), 21-25 juin 2004. La question n° 8 posée par M. Cubreacov. Edition du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2004, pag. 694-695.

 

[35] Adoptată la Strasbourg, la 1 februarie 1995, semnată și ratificată de către 39 de state membre ale Consiliului Europei. Statele care nu au semnat Convenția sunt Andora, Franța, Monaco și Turcia. Statele care au semnat Convenția, dar nu a ratificat-o niciodată sunt: Belgia, Grecia (semnare în 1999), Islanda și Luxemburg. România a ratificat Convenția la 29 aprilie 1995.

 

[36] Adoptată la Strasbourg, în 1992 și intrată în vigoare la 1 martie 1998. Grecia nu a semnat Carta, nerecunoscând pe teritoriul său nicio limbă regională sau minoritară. România a semnat Carta la 17 iulie 1995 și a ratificat-o la 24 octombrie 2007, recunoscând pe teritoriul său 20 de limbi regionale sau minoritare, printre care și greaca.

 

[37] Dimitri Constas, Ambasador, Reprezentant permanent al Greciei pe lângă Consiliul Europei, Scrisoarea din 1 iunie 1999, cu ocazia discuțiilor din cadrul CM al CoE din 8-9 iunie 1999 privind modul de aplicare a Recomandării 1333 (1997) a APCE.

 

[38] Cum ar fi:

a) ”Aromânii (sau valahii) din Grecia” sunt autohtoni, iar ”cei care locuiesc astăzi în FRYM, în Bulgaria, Serbia, România și în Turcia sunt o diasporă a noastră din secolul XVIII și XIX”;

b) ”Valahii din Grecia nu sunt o ”minoritate etnică dispersată”, în realitate noi nefiind nici măcar ”minoritate etnică””;

c) ”Noi nu avem nicio legătură de înrudire etnică cu Românii”;

d) ”nu există o ”limbă valahă standard”, ci doar dialecte orale”, ”de aceea pentru noi nu se poate pune problema unui învățământ în valahă”;

e) ”Valahii, în mod tradițional, au primit un învățământ desfășurat în greacă și s-au exprimat întotdeauna ca membri ai lumii grecești”;

f) ”Doar în epoca propagandei române din Balcani, începând cu anii 1860 și până la finele celui de Al Doilea Război Mondial, unii dintre Valahi au primit o educație școlară în română, niciodată însă în valahă”;

g) ”Înainte de a ne putea gândi la înființarea de reviste, ziare, posturi de radio și de televiziune în limba valahă, va trebui depășit mai întâi principalul obstacol ce constă în stabilirea pe baze științifice a unei limbi valahe standardizate și larg răspândite”;

h) ”nu ține de tradiția noastră oficierea serviciilor religioase în limba valahă. Din momentul creștinării Valahilor serviciile bisericești au fost întotdeauna oficiate, în numeroasele lor biserici și mănăstiri, în greacă. Nu a existat niciodată o Biserică Valahă independentă. Noi am fost întotdeauna ortodocși și în imensa noastră majoritate am susținut Patriarhia ecumenică în momentele dificile”;

i) ”Noi nu avem revendicări politice”;

j) ”noi nu vrem să fim studiați de către ”centre recunoscute”, cel puțin dacă nu sunt recunoscute de noi. Pentru că am avut o amară experiență, noi cunoaștem  că aceste studii sunt departe de a fi academice”;

k) ”vrem să fim protejați contra  tuturor celor care se prezintă în fața comunității și instanțelor internaționale ca purtători de cuvânt, reprezentanți, protectori, specialiști și salvatori ai Valahilor”.

Scrisoarea  Asociației panelene a societăților culturale valahe din 5 martie 1999 adresată Comisiei APCE pentru Cultură și Educație și semnată, în numele Consiliului Asociației, de către Fotis Kilipiris Georgios Makris (Președinte și Secretar general), viceprimar de Prosotsani.

[39] Monde hellénique” în franceză. (Ce simetrie și consonanță cu ”Lumea Rusă” predicată de la Moscova!)

[40] Circa 5 500 de persoane.

[41] Circa 36 000 de persoane, dintre care doar circa 20 000 vorbesc limba armeană.

[42] Potrivit mai multor surse între 120 și 130 000.

[43] Abia din iulie 1999.

[44] Găgăuzii (circa 25 000), românii (circa 300 000), bulgarii și slavii ziși macedoneni (circa 100 000), țiganii nemusulmani (circa 300 000 potrivit estimărilor Helsinki Watch din Grecia).

[45] În mod paradoxal, în cazul minorităților sale înrudite din alte state, Grecia recunoaște și aplică criteriile valabile pentru tratamentul preferențial aplicabil minorităților, chiar și atunci când aceste minorități înrudite sunt de confesiune islamică sau au de limbi puternic diferențiate (bunăoară, Catoitaliotică, un dialect rezidual al limbii vechi grecești cu puternice influențe romanice) sau chiar alte limbi decât greaca. Asistăm la un caz clasic de dublu standard, care împiedică ieșirea unui stat din mentalitatea Evului mediu otoman și racordarea la modernitate.

[46] Arhimandritul Averchie s-a născut la Avdela în anul 1808, fiind fiul celnicului Ioan Iaciu Buda. Călugărit de la vârsta de 13 ani, a ajuns stareț la mănăstirea Iviru de la Muntele Athos. A venit în București la 1861, intrând în contact cu elita românească. În anii 1865 și 1867 a selectat elevi pentru a urma cursurile școlii de la biserica Sfinții Apostoli din București.

[47] Preotul martir Haralambie Balamaci a fost unul din cei mai activi luptători pentru drepturile culturale ale aromânilor din Imperiul Otoman. În special, Papa Lambru s-a zbătut pentru dreptul la biserică și școală națională pentru aromâni, care sunt una dintre ramurile sudice ale poporului român, în sensul larg al romanității răsăritene.

A fost hirotonit preot la Curtea de Argeș. A deschis prima școală românească, cu predare în româna literară și în dialectul istoric aromân, la Pleasa (1883) și, apoi, la Corcea (1885), localități în care a slujit ca preot paroh. Este, de asemenea, întemeietorul primei școli albaneze din Corcea (1887).

În 1891 s-a dus la Istanbul pentru a cere înființarea unui episcopat românesc pentru aromânii din Imperiul Otoman.

Aici are loc un atentat la viața lui, din care scapă nevătămat. A oficiat liturghia în limba română literară și în dialectul istoric aromân, în care a predicat.

A fost un creștin desăvârșit, un patriot luminat, un om cu o credință nestrămutată, un slujitor exemplar al lui Hristos, un suflet iubitor de Adevăr, un semănător de speranță, un om și un sfânt al lui Dumnezeu vlăstărit din ramura aromână a neamului nostru, pentru care și-a dat și viața.

Singura vină care i s-a găsit vreodată este că s-a născut și a vrut să rămână român. A fost martirizat de antarții greci în ziua de 23 martie 1914, împreună cu fratele său Sotir Balamaci și alți trei români nevinovați.

 Acești români fac parte dintr-o serie de circa 500 de români din Balcani – învățători, profesori, preoți, dar și simpli elevi – care au fost martirizați pentru că apărau identitatea românească și slujeau comunităților din care făceau parte în limba română literară și în dialectele istorice gemene aromân și meglenoromân.

În 1962 preotului martir Haralambie Balamaci i s-a acordat post mortem titlul de Erou al Albaniei în lupta contra elenizării.

În 1994 președintele Sali Berisha i-a acordat titlul post mortem de Învățător al neamului.

Notă: varianta prescurtată rostită a acestei comunicări poate fi urmărită aici, începând cu  minutul 2:37:10

16/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Conflictul greco-român pe marginea drepturilor românilor (valahilor) din Balcani si Iradeaua sultanului Abdul Hamid al II-lea prin care aromânii erau recunoscuţi ca „naţionalitate” şi beneficiau de învăţământ şi biserică în limba maternă

 

 

 

 

 

 

 

Abdul-Hamid al II-lea sau Abdülhamid al II-lea (21 septembrie 1842 – 10 februarie 1918) a fost al 34-lea sultan al Imperiului Otoman.

A condus Imperiul în războiul ruso-româno-turc din 1877 – 1878.

Războiul a avut ca urmări pierderea a două treimi din teritoriile din Balcani ale Imperiului Otoman.

A domnit de pe 31 august 1876, până la detronarea sa la 27 aprilie 1909, de mişcarea Junilor Turci.

 

 

Pe 9/ 22 mai 1905, sultanul Abdul Hamid al II-lea, intrat în cel de-al 29-lea an de domnie, semna o iradea sau „firman”, cum era denumit în presa vremii, prin care valahii (românii/ vlahii) din Imperiul otoman erau recunoscuţi ca „naţionalitate” şi beneficiau de învăţământ şi biserică în limba maternă.

Diplomaţia de la Bucureşţi se implicase activ în obţinerea recunoaşterii de către statul otoman a aromânilor, mai ales prin persoana generalului Alexandru Em. Lahovary.

Gestul făcut de sultanul Abdul Hamid al II-lea trebuie văzut în cadrul războiului civil din Macedonia, desfăşurat între 1904 şi 1908, un război al tuturor împotriva tuturor, bazat pe alianţe conjuncturale şi instabile.

Amiciţiile loiale se puteau transforma peste noapte în duşmănii ireductibile şi invers.

Fiecare dintre bandele paramilitare create şi finanţate de Grecia, Bulgaria, Serbia şi Albania urmăreau să ocupe un teritoriu cât mai mare din Macedonia turcească, pe care să-l alipească ţărilor lor, odată ce criza otomană ar fi dus la colapsul Imperiului.

Din motive geografice, aromânii erau singurii care nu puteau beneficia de pe urma unui sprijin direct din partea României şi au fost de altfel singurii care au suferit persecuţii, fără a putea riposta ori primi protecţie din partea muribundului stat otoman.

De altfel, relaţiile bune cu Imperiul Otoman pe care regele Carol I căutase să le cultive constant şi politica României de susţinere a integrităţii statului otoman în Balcani fuseseră motive suplimentare pentru ca răzbunarea bandelor, greceşţi mai ales, să se reverse cu sălbăticie asupra aromânilor.

Conflictul greco-român îşi avea rădăcinile încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi a secularizării averilor mănăstireşţi, iar războiul civil din Macedonia nu era decât o prelungire a sa.

Pe fundalul violenţelor din Macedonia scăpate de sub control, România a acţionat ferm pe calea diplomatică pentru protejarea aromânilor.

Presiunile lui Lahovary îşi vor arăta efectele în seara zilei de 9 mai, când Abdul Hamid va emite iradeaua cu următorul text, publicat pe data de 10 mai 1905, data ultimativă până la care România somase statul otoman să acorde drepturi naţionale aromânilor din Imperiul Otoman egale cu acelea ale celorlalte naționalități :

 


 

TEXTUL:

 

„MAESTATEA SA IMPERIALĂ SULTANUL, care în sentimentele Sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, Îşi întinde binefacerile şi favorurile Sale asupra tuturor supuşilor Sěi credincioşi, fără deosebire de rasă nici de religiune, luând în consideraţiune suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele Tronului Imperial de către supuşii Sěi Valahi, a bine-voit să ordone ca, în virtutea drepturilor civile, de cari dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe Muhtari conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii Valahi să fie de o potrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative, şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile Imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcoalelor lor şi îndeplinirea formalităţilor edictate de legile Imperiului pentru deschiderea nouilor stabilimente şcolare.
Această ordonanţă Imperială a fost comunicată Departamentelor Imperiale respective pentru respectarea ei.

ABDUL HAMID II,/ 9/ 22 Mai 1905, Istanbul.”

 

 

 

monograma sultanului Abdul Hamid

 

Semnătura filigranată, în alfabet arab și încununată cu flori, a sultanului Abdul Hamid al II-lea care a emis, la 9 mai 1905, la cererea României.

Semnarea Iradelei a reprezentat un mare succes diplomatic al României în favoarea minorităților sale înrudite meglenoromână și aromână.

Demersurile românești pentru obținerea Iradelei au durat mai bine de patru ani de zile și s-au datorat în special lui Alexandru Emanoil Lahovary (1855-1950), Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol, și colaboratorului acestuia, Gheorghe Derussi (1870 – 1931), care avea să ajungă ministru al Afacerilor Externe al României (17 decembrie 1921 – 10 ianuarie 1922) în guvernul Take Ionescu. Pentru succesul obținut la Constantinopol în favoarea conaționalilor români din Balcani, Alexandru Em. Lahovary și Gheorghe Derussi au fost decorați de Regele Carol I cu ordinul ”Steaua României” în grad de Comandor.

 

 

 

Alexandru Em. Lahovary

 

Alexandru Em. Lahovary scria în amintirile sale diplomatice: „o altă circumstanţă favorabilă sporea încă sorţii noştri de reuşită: ne găseam în preajma sărbătorii noastre naţionale, ziua de 10/23 mai.

După ceremonialul în vigoare în acel moment la Constantinopol, în astfel de împrejurări, Sultanul, Marele Vizir şi Ministrul Afacerilor Străine aveau obiceiul să trimită şefilor de misiuni felicitările lor, prin mijlocirea unor înalţi demnitari şi funcţionari ai Palatului şi ai Porţii.

Aceasta m-a făcut să declar oricui voia să mă asculte că, dacă iradeaua n-avea să fie promulgată până în dimineaţa zilei de 10 Mai, mă consideram obligat să părăsesc Constantinopolul pentru a nu mă vedea în situaţia de a primi felicitările unei ţări care refuza României satisfacţiunile cele mai legitime, mai cu seamă după ofensa atât de gravă ce i se adusese.”

Irdeaua a fost prin urmare si un omagiu adus de administrația otomană regelui Carol I, la împlinirea a 39 de ani de domnie, și României, cu ocazia zilei ei naționale.

Ziua de 10 mai 1905, ziua naţională a României, primea semnificaţia emancipării naţionale a românilor din Turcia, aşa cum se observă din presa timpului.

Cotidianul Universul publica, pe 17 mai 1905, editorialul „Zile însemnate”, care începea cu următoarele cuvinte:

„Trecem prin zile de mare însemnătate. Întotdeauna măreaţă, ziua de 10 mai a căpătat anul acesta o nouă strălucire prin izbânda cauzei fraţilor noştri din Macedonia, pentru care România a luptat atâta timp.

Evenimentul acesta, care deschide larg porţile unei vieţi noi aromânilor, va ocupa, prin înrâurirea ce va exercita, un loc de onoare nu numai în cartea ţării, dar şi în cartea Europei.”

Astfel, 10 mai 1866, 10 mai 1877 şi 10 mai 1881 mai au încă un conţinut simbolic care trebuie redat memoriei publice româneşti: 10 mai 1905, ziua românilor din Balcani.

Iradeaua obținută de România avea, între altele, și menirea de a pune capăt nelegiuirilor, violențelor, jafurilor, terorii, omorurilor și asasinatelor (peste 400) împotriva românilor macedoneni, dezlănțuite sălbatic de bandele de antarți greci organizate și finanțate de guvernul de la Atena și binecuvântate de ierarhia Patriarhiei de Constantinopol.

 

 

 

 

 

 

 

Urmare a acestei decizii imperiale, prin care românii balcanici obțineau dreptul la autoconducere locală, serviciu religios și școală în limba maternă, Patriarhia de Constantinopol a protestat, iar guvernul de la Atena a rupt, în aceeași zi (9 mai 1905), relațiile diplomatice cu România.

Guvernul Greciei mai rupsese relațiile diplomatice cu România și între 1892 şi 1896, din cauza unor pretenții asupra moștenirii din România a aromânului Evanghelie Zappa.

Reluarea relațiilor diplomatice româno-grecești a avut loc abia după 6 ani, în 1911.

 

 

 

 

Iradeaua Imperiala din 9/22 mai 1905, publicata in Lumina - Revistă Populară a Românilor din Imperiul Otoman, anul III, nr. 5, mai 1905, Bitolia.

 Diplomatul român RAUL BOSSY, fost ambasador la Roma  scria :

UN SUCCES DIPLOMATIC ROMÂNESC: I r a d e a u a   d i n   a n u l   1 9 0 5″

 

“Mărturii despre dăinuirea neîntreruptă în Peninsula Balcanică a ramurii de miazăzi a neamului românesc se găsesc încă de la cele dintîi dibuiri ale istoriografiei medievale şi pînă în ziua de azi: de la cronicarul bizantin Kedrenos la Geoffroy de Villehardouin, de la Chalcondylas pînă la neobositul călător francez din veacul trecut, Pouqueville.

Acesta din urmă, încîntat că descoperise în munţii Epirului o mlădiţă roditoare a gintei latine, îşi rosteşte admiraţia faţă de românii macedoneni: 

„Ei au rămas neclintiţi şi liberi pe acele meleaguri” – scria el – „încă multă vreme după ce Epirul căzuse pradă mahomedanilor.

Cu toată neatîrnarea lor, dîrz apărată pe poziţiile naturale care le erau sălaşul, ei şi-au dat seama că, mai de vreme sau mai tîrziu erau sortiţi să fie răpuşi de puterea duşmană creştinilor.

Au avut deci înţelepciunea să caute ca actul lor de supunere faţă de sultan să le asigure vreme îndelungată condiţii de trai mai bune decît acelea ale celorlalte raiale.

Dînşii au fost mai ales ocrotiţi de sultanele-valide(sultanele-mame), la tezaurul cărora contribuiau cu o modestă subvenţiune anuală reprezentînd omagiul unui vasal, iar nu tributul unui sclav. Şi au izbutit în acest chip să scape de amestecul turcilor în treburile lor.

Erau cîrmuiţi doar de un sfat de bătrîni inteligenţi, aleşi din sînul lor, şi trăiau sub legi tot atît de simple ca şi obiceiurile patriarhale din care acestea izvorîseră.

Liberi în practicarea religiei lor, ca şi în viaţa lor de familie, ei au străbătut neatinşi furtunile răscoalelor ce au zdruncinat de atîtea ori Epirul.”

(L. Pouqueville, Voyage en Grèce, Paris, 1820, t.II, p. 159).

 

 

 

 

 

 

Libertăţilor aromâneşti le-a pus capăt, doar la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, sîngeroasa represiune a lui Ali-Paşà.

Redeşteptarea sentimentului naţional la neamurile conlocuitoare din  Balcani, în secolul trecut, a pricinuit greutăţi noi românilor macedoneni, prinşi în vîltoarea luptelor de afirmare naţională a grecilor şi a slavilor sudici.

Spre a se apăra de primejdia unei asimilări forţate în vreuna din massele etnice înconjurătoare, şi mai ales de elenizarea lor treptată, urmărită de biserică – supusă patriarhiei constantinopolitane -, ei îşi cereau dreptul de a se sluji de graiul lor ca limbă liturgică, de a avea proprii lor episcopi – care să le sfinţească bisericile şi să le hirotonisească preoţii, şi a-şi creşte copiii şi a-i instrui şi educa în şcoli cu limbă de predare românească.

Pentru atingerea acestor îndreptăţite ţeluri, privirile macedo-românilor se aţinteau în mod firesc spre acea ramură a naţiunii lor care, la nordul Dunării, înfiripase un Stat independent în crescîndă propăşire.

Acţiunea patriotică a lui Apostol Margarit găseşte cel mai călduros răsunet în România liberă, şi astfel cauza macedo-românilor ajunge să fie una din preocupările de căpetenie ale Principatului independent, înălţat apoi la rangul de regat.

Iar Societatea de Cultură Macedo-Română s-a străduit, ca şi guvernul ţării, să arate, încă de la întemeierea instituţiei, în 1879, prin glasul autorizat al primului ei secretar, V.A. Urechia (Românii din Macedonia, Bucureşti, 1901, p. 100), că sprijinul  românilor din Carpaţi către fraţii lor din Balcani trebuia să fie mărginit în plan cultural.

O activitate de ordin pur politic era exclusă atît din cauza distanţei în spaţiu care despărţea cele două ramuri a le aceleiaşi tulpini, cît şi din aceea a riscului de a se trezi resentimentele guvernului otoman, cu eventuale repercusiuni din cele mai primejdioase  pentru însăşi bunăstarea şi năzuinţele aromânilor.

Guvernul din Bucureşti, cu o independenţă statală atît de recent dobîndită nu dispunea încă, pe de altă parte, de autoritatea necesară pentru a interveni direct în problemele Peninsulei Balcanice, mărul de discordie între Poartă şi marile puteri.

După intrarea României în Tripla Alianţă, guvernul din Viena, dorind să îndrepte aspiraţiunile poporului român în altă direcţie decît aceea a Transilvaniei, a îndemnat neîncetat pe guvernanţii din Bucureşti să ia parte mai activ în lupta diplomatică ce se ducea cu înverşunare de diferitele cancelarii pe chestiunea balcanică.

Guvernele româneşti ce s-au perindat în acea epocă la cîrma ţării, atît cele conservatoare cît şi cele liberale, au avut însă prudenţa politică de a se feri de gesturi sau manifestări susceptibile de a fi interpretate drept revendicări teritoriale nerealizabile şi vagi, închinîndu-şi toate eforturile pentru câştigarea autonomiei culturale şi bisericeşti a românilor din Macedonia.

Prim-ministrul liberal, D.A. Sturdza declarà în Cameră, în decembrie 1901:

461-familie_aromani

„În privinţa chestiunei românilor din Imperiul Otoman acţiunea noastră este absolut şi pur culturală, anume: întîi, şcoale şi biserici româneşti, cu ştirea şi învoirea guvernului otoman, şi al doilea, a nu întreţine aceste şcoli şi biserici pentru ca ele să devină un focar anarhic în imperiul vecin, amic cu noi, ci să fie un factor de ordine, priincios şi garanţie acestui imperiu” (Dezbaterile parlamentare, Monitorul Oficial).

Iar Take Ionescu, în numele partidului conservator, scria:

 „Fără îndoială, nici un om politic român nu aspiră să anexeze Macedonia, nici să întemeieze acolo un Stat românesc. Se ţine totuşi ca naţionalitatea românilor din Macedonia să fie prezervată, ca noul regim, oricare ar fi el, să dea românilor din Macedonia cel puţin ceea ce au astăzi, chezăşia că vor putea să-şi cultive limba maternă în toată libertatea” (Chestiunea Balcanilor, în „Conservatorul”, 21 martie 1903).

Asigurările acestea liniştitoare, menite să adoarmă îngrijorările Porţii, ca şi pe acelea ale puterilor direct interesate, înlesneau stăruinţele guvernului român – mai liber astfel în mişcările lui – pentru apărarea drepturilor naţiunii române din Balcani şi de la Pind.

Guvernul conservator prezidat de G.Gr. Cantacuzino, de îndată ce preluă puterea în iarna anului 1904, hotărî să înceapă o acţiune diplomatică energică, pentru a obţine de la Poartă, în cel mai scurt termen, recunoaşterea oficială a autonomiei culturale şi religioase a naţiunii române din imperiul otoman.

Instrucţiuni precise fură date în acest sens ministrului plenipotenţiar al ţării la Constantinopole, Al. Em. Lahovary. Mulţumită perseverenţei şi îndemînării lui, precum şi a prestigiului de care se bucura personal la Poartă, sultanul Abdul Hamid II semnă, în sfîrşit, în mai 1905, vestita Iradea prin care autonomia culturală a românilor macedoneni era consfinţită în mod solemn.

Amintind de această izbîndă diplomatică românească de acum o jumătate de veac (în 1956, n. red.), este locul să se aducă prinosul cuvenit şi amintirii destoinicului sol al României, căruia i s-a datorat în aşa de mare măsură: Alexandru Lahovary.

Macedo-Românii nu au avut însă norocul de a se folosi un timp mai îndelungat de noile drepturi ce le fuseseră recunoscute (de mai înainte chiar) şi consfinţite a cum prin Iradeaua (Decretul) din 1905, căci revoluţia „Junilor Turci” mai întîi, iar apoi războaiele balcanice din 1912-1913 schimbară radical situaţia.

Poporul român băştinaş, din Macedonia, s-a văzut împărţit între ţările vecine, moştenitoare ale împărăţiei turceşti din Europa.

Dupa  revolutia Junilor turci, din 1908, avea sa produca pentru aromānii din imperiul otoman o stare favorabila, doi reprezentanti ai aromānilor, Nicolae Batzaria si Filip Misa ajungānd īn Parlamentul turc.

Īn perioada 1908-1912, aromānii au avut sansa de a accede īn functiile publice, a urma cursurile universitare īn imperiu, a-si organiza comunitatile etnice īn eforii si a se exprima īn Congrese nationale.

Razboaiele balcanice duc īnsa la dezmembrarea Imperiului otoman, aromānii intrānd īn componenta Greciei, Albaniei, Bulgariei si Regatului Sārbo-Croato-Sloven.

La Pacea de la Bucuresti (1913), care punea capat razboaielor balcanice, ministrii de externe ai Greciei, Bulgariei si Regatului Sārbo-Croato-Sloven dadeau asigurari, prin scrisorile schimbate cu Titu Maiorescu (ministru de Externe), ca vor respecta drepturile minoritatilor aromāne, protejānd scolile si bisericile, fapt care nu s-a respectat.

27/04/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: