CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce se întâmplă cu adevărat în Ucraina?

Mi s-a pus această întrebare încă de când Rusia și-a plasat trupele la granița Ucrainei, dezvăluie într-un articol publicat în American Spectator, analistul american J. Wesley Bush.

În urmă cu aproape un an, Kremlinul a publicat pe site-ul oficial al președinției ruse un articol de opinie al președintelui Vladimir Putin, intitulat „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”, care se concentra pe analiza istoriei relațiilor ruso-ucrainene.

Articolul în cauză era dominat de teoria că ucrainenii ar fi o ramură străveche, inseparabilă, a poporului multinațional al Federației Ruse și este dedicat tezei conform căreia rușii, ucrainenii și bielorușii sunt același popor.

De fapt, ideile lui Putin reprezintă o întoarcere în trecutul sângeros al Europei, când tiranii utilizau forța pentru a obține ceea ce doreau. Cu excepția încercării lui Miloșevici de a construi o Serbie Mare prin curățare etnică, astfel de războaie nu au mai avut loc din 1945.

Asta până când Vladimir Putin a ajuns la putere. De fapt, nu există nimic misterios …

Dictatorul de la Kremlin și-a explicat motivațiile în celebrul său discurs anual din 2005 când a declarat că destrămarea Uniunii Sovietice ar fi fost un „dezastru geopolitic major“, iar în 2021, el a mers și mai departe, afirmând că independența Ucrainei și a celorlalte republici sovietice au provocat pur și simplu destrămarea „Rusiei istorice“.

Prin Rusia istorică, liderul de la Kremlin înțelegea Imperiul Rus care stăpânea peste bieloruși, ucraineni, kazahi, uzbeci și o mulțime de alte națiuni.

La fel ca majoritatea naționaliștilor ruși, Putin nu se mulțumește să domnească peste o singură țară … Rusia nu poate fi măreață decât dacă este un imperiu.

Teoria alternativă, potrivit căreia Putin se teme de prezența NATO și UE la granița sa, pur și simplu nu se potrivește cu realitatea. Letonia și Estonia, care sunt membri ai NATO, se învecinează deja cu Rusia și nimeni nu crede că Europa ar avea un interes militar în Rusia, iar respectiva teorie nu reușește să explice acțiunile lui Putin în alte părți la granițele Rusiei.

Aproape fiecare operațiune externă pe care Putin a întreprins-o din 2005 până astăzi, a contribuit la restabilirea „Rusiei sale istorice“ : subjugarea brutală a Ceceniei, incursiunea militară în Georgia, forțarea Armeniei să adere la Uniunea Economică Eurasiatică, ocuparea estului Moldovei (Transnistria) și intervenția militară în Kazahstan.

De asemenea, acțiunile militare îl ajută pe Vladimir Putin să distragă atenția publicului rus și îl fac să crească în sondaje pe plan intern.

El folosește istoria pe post de armă, negând că ucrainenii ar fi cu adevărat o națiune. Ideologia imperialistă „trei popoare într-unul singur“ – Rușii cei Mari, Rușii Albi (Belarus) și rușii cei mici ( adică ucrainenii) a apărut după ce Rusia a anexat în secolul al XVII-lea pământurile ucrainene.

Nimeni nu le-a cerut acestora din urmă părerea, și nici Putin nu este interesat să o afle acum.

Una din ideile favorite ale lui Putin este aceea că ucraineana este doar un dialect al limbii ruse. În realitate, seamănă la fel de mult cu rusa precum seamănă olandeza cu engleza, așa că dacă îl credeți pe Putin, încercați să citiți un ziar din Amsterdam.

Ucrainenii vorbesc trei limbi – ucraineană, rusă și un amestec numit Surzhyk.

Mulți vorbesc mai mult de o singură limbă. Putin încearcă să convingă că oricine vorbește limba rusă, oriunde în lume, este „rus“ și, prin urmare, are nevoie de protecția sa.

Cu riscul de a încălca Legea lui Godwin, voi menționa că un fost caporal din Germania a folosit aceeași scuză pentru a „proteja“ nemții maltratați din Cehoslovacia și Polonia.

Ucrainenii rusofoni se consideră în mare parte ucraineni în primul rând, nu ruși. Chiar și majoritatea celor ce-și acceptă etnia rusă, sunt loiali Ucrainei. Putin și aparatul său de propagandă condus de stat (și alimentat de serviciile de informații ale armatei) susțin că îi „eliberează“ pe acești vorbitori de limba rusă.

Aceasta este propagandă pură. Vorbitorii de limbă rusă din Ucraina au fost și sunt mult mai liberi decât cei din ​​Rusia. Nu au niciun interes să ajungă sub Putin – chiar și înainte de invazie, doar 7% din estul Ucrainei dorea unirea cu Rusia. Ultimele câteva săptămâni au demonstrat acest lucru foarte clar. Observați doar curajul de neclintit al orașelor din estul Ucrainei în lupta împotriva invadatorilor. Nici după ce au orașul Herson a fost cucerit, cetățenii nu au cedat, protestând zilnic și cerând plecarea rușilor.

Dacă aveți nevoie de mai multe dovezi, luați aminte la cele două milioane de refugiați, majoritatea vorbitori de limbă rusă, care au părăsit Ucraina. Fug de Rusia pentru a căuta adăpost, nu spre ea.

Îmi este sincer milă de bieții recruți care au fost trimiși la război, cu capetele împuiate de minciuni despre naziștii ucraineni și suferința tovarășilor lor ruși. Acest lucru se observă clar într-un videoclip recent în care un soldat capturat izbucnește în plâns în timp ce localnicii îl blestemă în rusă. Ce senzație groaznică trebuie să ai când realizezi că ai ucis pentru o minciună.

Și cum rămâne cu „regimul nazist“ pe care rușii au venit să-l alunge din Ucraina? Președintele Zelensky este evreu, iar până când Volodymyr Hroysman și-a încheiat mandatul în 2019, țara a avut și un prim-ministru evreu, ceea ce face din Ucraina singura țară, cu excepția Israelului, în care atât șeful de stat, cât și șeful guvernului era evreu. Asta într-o țară în care evreii reprezintă 0,13% din populație.

Există antisemitism în Ucraina? Desigur, acesta există peste tot. Un studiu Pew a constatat că 11% dintre ucraineni au astfel de opinii, comparativ cu 18% dintre ruși, 15% dintre italieni și 38% dintre greci.

Dar cu Regimentul Azov cum stă treaba?

În 2014, când Putin a pus mâna pe Donbas și Crimeea, Ucraina avea o armată slabă și nu se putea apăra. Batalioanele de voluntari au apărut pentru a umple golul. Unul dintre cele mai eficiente a fost Batalionul Azov (devenit regiment),condus de adevărați neonazişti. Dacă te uiți la știrile din Rusia, ai impresia că așa e toată Ucraina. Însă e vorba de doar aprox.2.500 de oameni dintr-o armată de 200.000 de oameni.

Mai mult, fondatorii batalionului Azov au părăsit armata în 2014 pentru a forma un partid politic, Corpul Național. A eșuat total. La alegerile din 2019, s-au unit cu celelalte partide de extremă dreapta din Ucraina, sub denumirea Svoboda (Libertatea).

Coaliția a câștigat un patetic 1,62% din votul prezidențial și 2,15% pentru parlament, asigurându-și un singur loc în parlamentul de 450 de membri al Ucrainei.

Nu este nevoie să ne întrebăm dacă ucrainenii susțin „fascismul“ – au votat cu o majoritate covârșitoare împotriva lui.

Vreți să vedeți ce înseamnă fascism? Îndreptați-vă puțin privirea spre est. Timp de douăzeci de ani, Putin a condus Rusia în mod constant în această direcție: instituirea unei dictaturi în care cultul personalității ocupă un loc de vază; distrugerea alegerilor libere, a libertății presei și a societății civile; persecutarea minorităților etnice și religioase; transformarea mediului academic, media și social în extensii ale statului; și folosirea unor pretexte istorice frivole pentru a iniția războaie de cucerire.

Cât despre ideea că Putin ar fi un apărător al creștinătății, este o prostie la fel de mare. În primul rând, modelul de conducere biblic nu este cel de cleptocrație, unde întregul regim este menținut la putere prin utilizarea forței fizice și asasinarea dizidenților.

În al doilea rând, Ucraina practică mai activ creștinismul decât Rusia, 31% din populația sa fiind „foarte religioasă“, comparativ cu 17% în Rusia.

Are, de asemenea, o congregație protestantă înfloritoare, pe care Putin a persecutat-o aspru în provincia ocupată Donbas, declarând Biserica Baptistă din Luhansk drept organizație teroristă.

Să nu scăpăm din vedere că , Putin a adus extremiști musulmani din Cecenia și recrutează activ sirieni care să lupte în Ucraina, acțiuni chiar foarte ciudate din partea unui apărător al credinței.

Concluzia nu poate fi decât aceea că, acest război este ultima încercare a bătrânului tiran rus de a reconstrui Imperiul Rus și de a corecta ceea ce el crede a fi greșeala apărută în 1991.

V-ați putea întreba ce importanță au toate acestea pentru America. În primul rând, America încă reprezintă libertatea și drepturile fundamentale ale omului. Dar ca să fie mai clar, Estonia, Lituania și Letonia fac parte din Rusia istorică.

Sunt, de asemenea, membri NATO, iar America este obligată prin tratat să le apere. Dacă nu îl oprim pe Putin în mod indirect, în Ucraina, s-ar putea să fim nevoiți să-l înfruntăm pe câmpul de luptă.

Traducere și adaptare

https://Tribuna.US – Chicago /

16/05/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ministerul rus al Apărării susține că România s-ar afla printre țările care trimit cei mai mulți mercenari în Ucraina

Potrivit agenției ruse de stat, TASS, Ministerul rus al Apărării susține că România s-ar afla printre țările care trimit cei mai mulți mercenari în Ucraina, pentru a lupta împotriva armatei lui Vladimir Putin.

Purtătorul de cuvânt al Ministerului rus al Apărării, generalul-maior Igor Konașenkov, acuză Kievul că ar fi angajat de la începutul „operațiunii speciale” ruse în Ucraina, peste 6.824 de mercenari străini din 63 de țări.

”Cei mai mulți mercenari – 1.717 persoane – au venit din Polonia, iar aproximativ 1.500 din SUA, Canada și România”, a mai precizat oficialul, citat de TASS.

Ministerul rus al Apărării mai afirmă că până la 300 de persoane ar fi sosit din Marea Britanie și Georgia, iar 190 de persoane ar fi venit din unele zone din Siria care sunt controlate de Turcia.

Purtătorul de cuvânt al Ministerului rus al Apărării, Igor Konașenkov, a avertizat că toți mercenarii străini, reținuți în Ucraina, vor fi aduși în fața justiției sub acuzații penale.

Foto: Igor Konașenkov

Anterior, același oficial rus declara că niciunul dintre mercenarii pe care Occidentul îi trimite în Ucraina pentru a lupta pentru regimul de la Kiev nu se va bucura de tratamentul combatanților conform dreptului internațional umanitar.

„Doresc să fac o declarație oficială că niciunul dintre mercenarii pe care Occidentul îi trimite în Ucraina pentru a lupta pentru regimul naționalist de la Kiev nu poate fi considerați combatanți în conformitate cu dreptul internațional umanitar și nici nu se bucură de statutul de prizonieri de război”, adăugând că toți mercenarii străini reținuți în Ucraina de trupele ruse, vor fi aduși în fața justiției cu acuzații penale.

„În cel mai bun caz, ei se pot aștepta să fie urmăriți penal ca infractori. Îndemnăm toți cetățenii străini care ar putea avea planuri să meargă să lupte pentru regimul naționalist de la Kiev să se gândească de duzină de ori înainte de a lua drumul”, a spus Konașenkov.

18/04/2022 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , | 2 comentarii

PE MARGINEA MINCIUNILOR ORDINARE RĂSPÂNDITE DE MOSCOVA DE_A LUNGUL ISTORIEI SALE, PENTRU A JUSTIFICA POLITICA SA DE AGRESIUNE ÎMPOTRIVA TUTUROR VECINILOR

Rusia nu a fost niciodată prima care a atacat pe nimeni”, a declarat recent fără să clipească , secretarul de presă al lui Vladimir Putin, Dmitri Peskov, citat de https://euvsdisinfo.eu.

Secretarul de presă al lui Vladimir Putin, Dmitri Peskov (foto), răspunzând la întrebareacare i s-a pus la un post de televiziune , dacă Rusia va lansa un atac militar asupra Ucrainei, a spus:

„ Rusia nu a fost niciodată prima care a atacat pe nimeni.

Amintiți-vă că au vrut să ne facă victime, dar slavă Domnului, nimeni nu a reușit.”

Ei bine, să ascultăm spusele lui Peskov și să ne amintim ce spune istoria.

Iată câteva episoade:

În 1700, Petru I a hotărât să intre în războiul de Nord, împotriva Suediei, de partea Saxoniei, Danemarcei și Poloniei.

În baza acordului de alianță cu Regele Poloniei și Electorul Saxiei Augustus cel Puternic, Rusia urma să primească Ingria (ținuturile unde se află acum Sankt Petersburg și Regiunea Leningrad) smulse din Suedia.

În august, armata lui Petru a  invadat teritoriul Germaniei și a asediat Narva. Această campanie nereușită a fost întreprinsă, fără îndoială, cu scopuri de cucerire. Mai târziu, Peter și-a atins obiectivul și a anexat nu numai teritorii din Germania, ci și Estlanda, Livonia, Karelia și o parte a Finlandei la statul său, obținând acces la Marea Baltică.

În 1806, trupele ruse au  pătruns în Moldova și Țara Românească – la acea vreme principate dependente de Imperiul Otoman – și au făcut mai multe încercări de a lua cetatea turcească de la Izmail.

Motivul invocat de ruși a fost decizia Turciei de a înlătura conducătorii acestor principate. Acțiunile Turciei încălcau tratatul existent, conform căruia era necesar să se obțină acordul Rusiei pentru această acțiune, iar Imperiul Rus a fost primul care a luat măsuri militare.

Acest episod a fost începutul războiului ruso-turc, care a durat până în 1812.

În 1827, flota combinată a Rusiei, Angliei și Franței, a atacat și învins flota turcească din Golful Navarino de la Marea Ionică (Grecia modernă).

Astfel, puterile creștine ale Europei au susținut revolta grecilor împotriva stăpânirii turcești care se desfășura de câțiva ani.

În anul următor,țarul Rusiei, Nicolae I, a declarat război Turciei; motivul atacului fiind închiderea trecerii prin Bosfor de către Turcia, după bătălia de la Navarino și întărirea cetăților sale de pe Dunăre.

Operațiunile militare au început pe două fronturi – în ținuturile dunărene și în Caucaz.

În 1853, Rusia a cerut Turciei să-și recunoască patronajul asupra creștinilor, care reprezentau o treime din populația Imperiului Otoman.

Fiind refuzat, Nicolae I a trimis trupe în Țara Românească și Moldova, pe atunci încă dependente de Turcia, și a ocupat Bucureștiul. Rusia a considerat ca o sarcină strategică stabilirea controlului asupra Bosforului și Dardanelelor.

 Aceste evenimente au fost începutul războiului Crimeei, care avut urmări extrem de nefericite pentru Rusia.

În 1877, Rusia, sprijinind Serbia și Muntenegru, care au luptat cu Turcia, care, la rândul ei, a început războiul, încercând să-i sprijine pe sârbii bosniaci rebeli, a trimis trupe în România. Armata rusă a trecut Dunărea, a trecut de Munții Balcani, a cucerit Adrianopolul (Edirne) și a fost la un pas să atace Constantinopolul (Istanbul), dar acest lucru a fost împiedicat de Marea Britanie.

În septembrie 1939, după un acord secret cu Germania nazistă, cunoscut sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, URSS a capturat partea de est a Poloniei, încălcând pactul de neagresiune existent încheiat cu această țară.

Câteva zile înainte, Germania nazistă invadase Polonia anexând partea de vest a acestei țări, inclusiv capitala Varșovia.

A fost începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, URSS fiind alături de Germania vinovată de această monstruoasă crimă, chiar dacă o neagă cu obstinație de zeci de ani, pozând în victimă a agresiunii naziste.

În luna noiembrie a aceluiași an, URSS a început un război cu Finlanda, folosind ca pretext bombardamentul de artilerie asupra satului de graniță Mainila, despre care sovieticii au pretins că s-a declanșat de pe teritoriul Finlandei.

Mai târziu, în memoriile sale Nikita Hrușciov a scris  :

La apartamentul lui Stalin a început o conversație. De fapt, a fost vorba de punerea în aplicare a deciziei adoptate – despre prezentarea unui ultimatum Finlandei. Am convenit cu Kuusinen (comunist finlandez, care lucra atunci în Comintern) că va conduce guvernul nou-formatei RSS Karelo-finlandeze. Noua republică unională, conform planului lui Stalin, trebuia să unească regiunile „eliberate” ale Finlandei și Karelia, într-o singură structură statală.

Stalin era de părere că după ce Finlandei i se va prezenta un ultimatum de natură teritorială, care dacă l-ar respinge, ar trebui să înceapă operațiunile militare.

Desigur, nu m-am opus lui Stalin. Mai mult, eu, ca și el, am crezut că acest lucru este în principiu corect. Și în ceea ce privește războiul cu Finlanda, m-am gândit: este suficient să le spui cu voce tare, dar dacă nu aud, atunci trage o dată cu tunul, iar finlandezii își vor ridica mâinile în aer, vor fi de acord cu cererile. Stalin a remarcat: „Această afacere va începe astăzi”.

Am stat destul de mult timp la Stalin, aşteptând ora să expire ultimatumul. Stalin era sigur și, de asemenea, credeam că nu va exista război, că finlandezii vor accepta propunerile noastre în ultimul moment și astfel ne vom atinge scopul fără război, vom asigura țara de Nord.

Teritoriul finlandez și resursele sale naturale nu ne-au interesat, pentru că ele adăugat puțin la vastele noastre întinderi. Finlanda este bogată în păduri, dar nu poate fi egală cu noi. Nu asta ne-a atras. Problemele de securitate au fost în prim plan: repet, Leningradul era sub amenințare directă.

Finlandezii au răspuns cu foc de artilerie. Războiul a început.

Spun asta pentru că există o altă interpretare a evenimentelor: se spune că finlandezii au tras primii, iar noi am fost forțați să răspundem.

Dar întotdeauna când începe un război, se spune altceva, anume că adversarul tras primul.

Harta (https://commons.wikimedia.org): Pierderile teritoriale suferite de Finlanda în 1939 în urma invaziei sovietice.

NOTĂ WIKIPEDIA. ro:

(În zilele de 15 și 16 iunie 1940, 500.000 de soldați sovietici treceau granița cu Estonia și Letonia. În același timp, sovieticii au sprijinit comuniștii locali în organizarea loviturilor de stat împotriva guvernelor eston, leton și lituanian.

Micile armate baltice, izolate, fără sprijin occidental, au fost dezarmate de Armata Roșie , cu excepția unui batalion eston care luptă împotriva sovieticilor și a milițiilor comuniste.

Administrațiile de stat ale acestor state baltice independente au fost lichidate și înlocuite de cadre sovietice, operațiune în care 34.250 de letoni, 75.000 de lituanieni și aproape 60.000 de estonieni au fost deportați sau uciși: absolvenții, proprietarii de terenuri și clerul au fost arestați mai întâi.

”Alegerile” au fost organizate de ocupanții sovietici doar cu candidați pro-sovietici acceptați de cotropitori, rezultând „adunări populare” care a cerut imediat admiterea lor în URSS, care le-a fost acordată imediat cu ”generozitate” de Uniunea Sovietică.

Pe 28 iunie 1940 – România a primit un ultimatum din partea URSS, prin care i se cerea evacuarea administrației civile și a armatei de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut ca Basarabia, și din partea nordică a regiunii sale istorice Bucovina și, în cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul.

 Din cauza presiunilor conjugate ruso-germane, administrația și armata română au primit ordin din partea conducerii deficiente a României să se retragă, pentru a evita războiul.

Teritoriile pierdute de România se pot vizualiza aici.

Expunerea lui Hrușiov continua astfel:

Pe vremuri, după cum arată istoria, războaiele începeau diferit. Acum poți vedea doar așa ceva la operă și anume cum cu un gest teatral unul aruncă mănușa, iar celălalt o ridică și începe duelul.

În vremea noastră, războaiele, din păcate, încep altfel. Se pune întrebarea: aveam un drept legal și moral la acțiunile noastre? Legal, desigur, nu aveau niciun drept. Din punct de vedere moral, dorința de a ne proteja și de a negocia cu aproapele ne-a justificat în ochii noștri.și am fost forțați să răspundem. Se pune întrebarea: aveam un drept legal și moral la acțiunile noastre?

Legal, desigur, nu aveam niciun drept.

După războiul mondial, politica agresivă rusească nu s-a schimbat …

Încă de la începutul anului 1956, în Ungaria, destalinizarea –Stalin murise în 1953 –crease o oarecare everfescență a unei posibile schimbări . Un grup de studenți maghiari din Budapesta au organizat o manifestație anticomunistă, pe 23 octombrie 1956 , care, în noaptea de 23 spre 24 octombrie s-a transformat într-o luptă armată, în care au intervenit și sovieticii. Imre Nagy a preluat funcția de prim-ministru al guvernului Ungariei. Insurecția a durat aproape o săptămână, timp în care s-a extins în întreaga țară și a făcut pagube enorme. Revendicările insurgenților, printre care se aflau alegerile libere, abolirea sistemului monopartit și plecarea trupelor sovietice din țară, au fost acceptate.

Sovieticii s-au retras din Budapesta la sfârșitul lui octombrie.

Pe 4 noiembrie în jurul orei 04:00, tancurile armatei sovietice intrau în Budapesta. O oră mai târziu, premierul Imre Nagy anunța la radio despre invazia sovietică declarând că trupele noastre luptă, Guvernul este în funcțiune.

Revoluționarii unguri au opus o rezistență eroică, lor alăturându-li-se mii de oameni, printre care chiar și militari care treceau de partea revoluției. În zadar, însă. 

Imre Nagy s-a refugiat la Ambasadei Iugoslaviei, iar ulterior a fost arestat de ofițerii de securitate sovietici și trimis într-o locație secretă în România. S-a constituit un nou guvern, condus de  János Kádár, sprijinit de Moscova, care a reinstaurat dictatura totală în Ungaria.

Evident, propaganda rusă a pretins și pretinde până în zilele noastre că în acele zile URSS nu a invadat această țară, ci a fost silită să intervină în fața agresiunii fățișe a elementelor fasciste si capitaliste maghiare, pentru apărarea cuceririlor socialismului.

În data de 21 august 1968, unităţi speciale sovietice care au ocupat mai întâi aeroportul de la Praga, apoi au invadat oraşul alături de forţe militare maghiare, poloneze, bulgare şi est-germane, s-au alăturat ocupanților sovietici, pentru lichidarea reformelor iniţiate de comunistul moderat ceh, Alexander Dubcek, liderul așa numitei ”primăveri de la Praga”.

În 1990,URSS a provocat Războiul din Transnistria, care devenit un conflict politic între Republica Moldova și autoproclamata „Republica Moldovenească Nistreană”, un teritoriu moldovenesc situat pe malul stâng al râului Nistru.

Conflictul a început imediat după proclamarea independenței așa-zisei „Republici Moldovenești Nistrene”, fază latentă a acestuia desfășurându-se până în zilele noastre.

Rusia a sprijinit militar și economic pe față, cu prețul a mii de morți în rândurile populației civile și al unor distrugeri enorme, această formațiune statală marionetă, a cărei menire este aceea de a servi la reanexarea întregii R.Moldova la imperiul său.

Rusia a fost și în spatele războiului din Abhazia din 1992-93, în timpul căruia naționaliștii abhazii au retras o parte din nord-vestul Georgiei de sub controlul Georgiei.

Acțiunile desfășurate în 1992 au avut drept cauză în primul rînd implicarea haotică a Rusiei în conflict de transformare a tensiunilor în violență. Încetarea ostilităților din partea Rusiei a însemnat că pricina și efectul conflictului au rămas înghețate doar pentru a fi dezghețate cu urmări grave, cincisprezece ani mai târziu.

Conflictul 1992-1999 dintre Georgia și Abhazia a iesit la suprafața istoriei ca unul dintre cele mai sângeroase și mai nerezolvate dintre acele numeroase conflicte cauzate de prăbușirea Uniunii Sovietice. Drept urmare, acesta a provocat zeci de mii de victime și a dus la strămutarea a aproximativ 250.000 de oameni. Această dispută a persistat sub forma unui „conflict înghețat” până în 2008, când intervenția militară rusă pe scară largă din Georgia a aprins din nou ostilitățile și a dus la recunoașterea unilaterală de către Moscova a Abhaziei ca stat independent.

Atacul Rusiei în Georgia, o fostă republică sovietică devenită independentă după prăbușirea URSS, a fost declanșat în august 2008, ca urmare a încercării forțelor georgiene de a anihila regimul separatist creat cu sprijin rusesc pe teritoriul Osetiei de sud.

 

Pe data de 8 august Rusia a trimis forțe militare în sprijinul oseților. În urma acestui război, Osetia de Sud a fost recunoscută ca entitate statală independentă de Federația Rusă, Georgia la rândul ei pierzând de facto controlul asupra acestei regiuni, care are în continuare trupe rusești pe teritoriul său.

În 2014 Moscova a anexat Crimeea în urma unui pseudo-referendum (ilegal atât în ​​Ucraina, cât și în Rusia), după ce a ocupat militar punctele strategice din această peninsulă, unde flota sa din Marea Neagră era (și este) staționată.

Puternicul grup militar creat în Crimeea din 2014 permite Rusiei să desfășoare operațiuni pe toată Marea Neagră. Moscova și-a consolidat aici puternice baze militare, aviația, flota de suprafață și submarină, apărarea antiaeriană și grupurile sale de rachete și, în plus, nu este exclus faptul ca ar putea deţine arme atomice pe acest teritoriu.

Astăzi, Crimeea este un teritoriu anexat oficial de Rusia, numărul militarilor acesteia acolo depășind 42.000.

În rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, agresiunea militară a Rusiei împotriva Ucrainei în 2014 a fost recunoscută.

În primăvara anului 2014, după schimbarea puterii pro-ruse de la Kiev în urma unor masive proteste populare , Rusia a creat și sprijinit militar si economic regiunile separatiste Donețk și Luhansk din estul Ucrainei, așa-numitele „republici populare” din Donețk și Luhansk care cuprind aproximativ o treime din bazinul carbonifer Donbas și cele două capitale ale regiunilor cu același nume.

La fel ca în regiunea Ruhr, aceste zone au fost dens populate și aproximativ șase-șapte milioane de oameni trăiau aici. 

În ambele zone există imense zăcăminte de cărbune și o puternică industrie a cărbunelui și a oțelului.

Recent, Rusia trecut la o nouă etapă a agresiunii sale în Ucraina, după aproape opt ani de existență a acestor teritorii într-o zonă gri, formal ucrainene, de facto conduse și sprijinite militar și economic de ea, recunoscând oficial statalitatea acestor regiuni separatiste . Astfel, desfășurarea de trupe în aceste teritorii reprezintă mai mult decât un punct de cotitură, prin ruperea status quo-ului care a existat ani de zile începând cu anul 2014.

Pe 24 februarie 2022, Rusia a declanșat invazia armată a Ucrainei, după câteva luni în care a masat peste 150.000 de soldați și echipamente militare în apropiere de granițele Ucrainei, pe care a înconjurat-o din trei părți.

Ceea ce se credea a fi o agresiune pentru capturarea definitivă a regiunilor separatiste Donețk și Lugansk din estul țării s-a transformat într-un război total, în care Rusia a atacat barbar capitala Ucrainei, infrastructura militară a Ucrainei, dar și orașe și sate, gări, spitale,grădinițe, cămine de bătrâni, școli, clădiri de locuințe.

După obiceiul ei, și de această dată, Rusia a mințit cu nerușinare, pretinzând că a declanșat ”o operațiune militară specială în Ucraina” și nu un război împotriva acestei țări, care nu o amenința în nici un fel.

13/04/2022 Posted by | ISTORIE, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: