CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Istoria trăită de românii din Basarabia în timpul ocupației sovietice

Recurs la istoria trăită

Foto: Alecu Reniță, Chişinău, director al revistei naționale „Natura”  

Un popor care refuză să-și cunoască istoria adevărată se transformă treptat într-o populație amorfă și nepăsătoare la prezentul și viitorul ei. Există o diferență uriașă, de la cer la pământ, între popor și populație. Prin rostul lor de a fi – popoarele merg înainte, au identitate, conștiință și istorie, știu să se organizeze, creează valori și civilizație, pe când populațiile stau pe loc sau trag înapoi, sunt în afara timpului istoric, nu se pot defini, nu au conștiință și memorie colectivă, nu produc, ci consumă valori. Mai pe scurt, popoarele țin de istorie – populațiile de biologie. Am trăit 37 de ani din viața mea în imperiul minciunii și teroarei. Nu aveam nici cel mai elementar drept la alt adevăr decât cel oficial, ticluit de ideologii de la Moscova. Nu exista mai mare crimă comisă de moldoveanul sovietic decât îndrăzneala de a căuta adevărul despre identitatea sa națională și neamul din care făcea parte.

Puteai să spui (și erai încurajat) că ești rudă de sânge cu extratereștrii sau cu cei din Patagonia, numai nu cu românii. Subiectele tabu stăteau pe o ghilotină în declanșare și nimeni nu avea voie să le atingă. Altfel, îi sărea capul. Istoria Moldovei, concepută de străini și semnată de cozile de topor de la Academia din Chișinău, era un manual de falsuri și de ură împotriva românilor și a tot ce este românesc. Mesajul de bază se rezuma la teza stalinistă că moldovenii și românii sunt două popoare diferite, fiecare având limba și istoria sa aparte. Intelectualii umblau prin beznă, căutând în singurătate deplină și cu mare teamă adevărurile arestate și exilate din bibliotecile publice.

Doar cei mai de încredere „savanți” aveau acces la fondurile arhivistice interzise. Studenții de rând „înghițeau” tone de maculatură propagandistică, fără șanse să găsească măcar o rază de lumină în împărăția întunericului programat. Pe la jumătatea domniei lui Brejnev, românimea conservatoare începuse să-și piardă în ritm accelerat imunitatea seculară și să îmbrățișeze caracteristicile de homo sovieticus. Din cele trei milioane de moldoveni, peste 300 de mii deja declarau în acte că limba lor maternă este rusa. În acei ani, se încuraja masiv căsătoriile mixte, care depășeau cifra de un sfert de milion. Mulți dintre tinerii înrolați în armată erau aruncați în cele patru zări ale imensului imperiu și reveneau acasă cu câte o … rusoaică. Mai totdeauna, copiii din familiile mixte, frecventau grădinițele și școlile de limbă rusă. În orașe, ca Tiraspol, Tighina, Râbnița, Bălți și Chișinău asemenea instituții în limba „moldovenească”, practic nu existau, evident, „la rugămintea părinților și clasei muncitoare”.

Înainte să piară Brejnev, rusificarea populației băștinașe luase proporții dezastruoase. O limbă macaronică, pestrițată de argouri din lagărele siberiene se împrăștia, ca o râie colectivă, asupra satelor. Limba română, cea mai puternică cetate a moldovenilor, se ruina sub ochii nepăsători ai mulțimilor rusificate. Intelectualitatea, cât de cât, își dădea seama că, fără a opri procesele de asimilare și mancurtizare, cele trei milioane de români vor dispărea în oceanul ruso-slav. Se apropia sfârșitul. Partea de popor român, lăsată de rege sub ocupația Moscovei, în mare măsură se transformase în populație fără memorie și identitate. Pe acest fundal imperial în agonie, mulți renunțau la originea lor și se preschimbau în ruși cu acte în regulă. Doar o mână de intelectuali, foarte și foarte puțini la acea vreme, au decis să intre în luptă cu monstrul odios, cu regimul de ocupație.

Primii, care prin 1985 au început să tragă clopotele și să strige că „Moldova moare”, au fost „Verzii”, ei venind din rândul jurnaliștilor, cineaștilor, scriitorilor, medicilor și oameni- lor de cultură. Apoi, Uniunea Scriitorilor, cu publicațiile sale „Literatura și Arta”, „Nistru”și „Codrî”, a devenit Statul Major și, sub ochii plini de spaimă ai KGB-ului, a organizat uriașa mișcare populară, de renaștere națională, cu revendicarea inițială „Limbă-Alfabet”, trecând treptat spre Tricolor, „Podul de flori”, Suveranitate și Independența față de Moscova imperială. În centrul Chișinăului au avut loc confruntări înverșunate și îndelungate cu puterea comunistă, dar solidaritatea și unitatea moldovenilor s-a dovedit a fi mai puternică decât tancurile și batalioanele de soldați și milițieni sovietici.

Aproape tot Programul politic al Mișcării de Renaștere Românească și al Primului Parlament a fost înfăptuit, iar Declarația de Independență a anulat pentru totdeauna istoria falsă fabricată de ideologii Kremlinului, proclamând solemn, în fața întregii lumi, adevărul că moldovenii vorbesc limba română, sunt parte integrantă a poporului român și au dreptul să revină Acasă. Războiul declanșat de Moscova împotriva Republicii Moldova în anul 1992 urmărea distrugerea Mișcării de Renaștere Națională, dizolvarea Primului Parlament și readucerea forțelor revanșarde rusești la conducere. Ghenadii Selezniov, fostul șef al Dumei de Stat, a spus cel mai clar: „Rusia a declanșat războiul din Transnistria pentru a opri Unirea Moldovei cu România”.

Toate guvernările antiromânești instalate la Chișinău au avut aceeași comandă: să păstreze statul moldovenesc „independent” de Țara-Mamă, iar drept recompensă Moscova le-a dat voie să jefuiască poporul, ca pedeapsă pentru îndrăzneala lui de a se reîntoarce Acasă. Toate schemele de corupție de miliarde duc la mafia din Kremlin. Corupția totală a fost și este arma metropolei imperiale pentru a ține în orbita ei popoarele scăpate din închisoarea rusească.

Pentru restanțierii cronici, care tot ajung în Parlament fără nici un merit, în afară de a fi slugă de partid, le sugerez să întrerupă joaca pe telefoanele mobile în timpul ședințelor în plen și să instaleze în ele Declarația de Independență. Citind-o, poate vor înțelege că R. Moldova a ajuns cea mai săracă și coruptă, fiindcă conducerile ei au ținut-o strâns legată de Rusia. Recitind-o, vor descoperi salvarea tuturor cetățenilor de pe acest pământ – ReUnirea cu Patria-Mamă – România! Un cuvânt de mulțumire și recunoștință exprimăm marilor sufletiști, care au făcut parte din Mișcarea de Renaștere Românească, au apărat Libertatea și Neamul la Nistru, au contribuit ca în fiecare localitate să revină Limba Română și Alfabetul Latin, să fluture Tricolorul românesc! Fiți siguri: „Podul de flori” pe care l-am înălțat împreună este legătura divină dintre Patria noastră și Basarabia! Nimeni nu ne poate ține despărțiți. Să urmăm acei ani de renaștere și glorie, să fim iarăși o inimă și o suflare, să fim uniți și să ne facemdreptate, reîntorcându-ne Acasă, la Mama România, unde vom fi în siguranță, devenind din nou un popor și nu rămânând o populație în afara timpului istoric.

Sursa – file:///C:/Users/User/Downloads/NATURA_august%202022%20vizualizare.pdf

11/08/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Politica de ”moldovenizare”ca instrument al rusificării forțate a românilor din Basarabia și Transnistria

 

 

                     

Politica de moldovenizare în RASS Moldovenească (pdf). Documente şi materiale.

Autori: Argentina Gribincea, Mihai Gribincea, Ion Şişcanu.

Editura Civitas, Chişinău, 2004.

Forţa zguduitoare a unor adevăruri monstruoaseNina Corcinschi, doctorandă la Institutul de Literatură şi Folclor al AŞM (Timpul, nr 426, din 9 iunie 2006 )

Este bine ştiut astăzi cât de adânc şi dureros a marcat regimul represiv sovietic întregul curs al istoriei române, mai cu seamă la nivel psihologic, de mentalitate – cu reminiscenţe, din păcate, de durată.

Poate de aceea, – în pofida faptului că, începând cu anii 1990-91, monstruozităţile sovieticilor (crime, deportări, foamete organizată etc.) au fost scoase din anonimat pentru toată lumea – printr-o gravă eroare istorică, regimul comunist a revenit la putere în R. Moldova.

Chiar dacă facem abstracţie de subtilităţile alegerilor din 2001, faptul rămâne fapt.

Comuniştii îşi fac azi mendrele fără să pălească în faţa „strălucirii” celor de odinioară, manevrând cu aceleaşi stereotipuri inoculate încă de sovietici.

Ce se întâmplă, de fapt? Motivaţia pare a fi de sorginte psihologică.

O buimăceală fatalistă, o inerţie a gândirii provocate de ameţeala pastilei comuniste. Asul din mânecă al comuniştilor dintotdeauna a fost abilitatea de-a minţi, de-a se preface, de-a spune cu totul altceva decât gândesc – un joc murdar cu care şi-au manipulat victimele în decurs de decenii.

Tocmai din acest motiv înţelegerea procesului de mankurtizare a românului basarabean şi transnistrean (proces îngreuiat şi de presiunile ideologice ale conducerii şi ale presei şovine actuale) este dificil.

Iată de ce, alături de alte studii la temă, cartea Politica de moldovenizare în RASS Moldovenească (Chişinău, 2004) semnată de Argentina Gribincea, Mihai Gribincea şi Ion Şişcanu este nu doar binevenită, ci foarte binevenită.

Lucrarea conţine un set de materiale nepublicate până acum, culese de prin arhive  care dezvăluie fără artificii, în toată nuditatea ei, întreaga politică de moldovenizare dusă în perioada interbelică de către sovietici pe teritoriul fostei RASSMoldovenești.

Citindu-le, înţelegem de ce românii transnistreni n-au avut decât să suporte vicisitudinile istoriei, să se încadreze ca victime în complexul proces de ideologizare şi mankurtizare a maselor, înţelegem de unde-şi trag seva complexele de inferioritate, stereotipurile, românofobia persistente şi azi.

Autorii încep lucrarea cu un compendiu al documentelor respective şi în continuare ne prezintă materiale datate cu anii 1924-1941, divizate în trei capitole: al creării RASSM, al latinizării şi al desfăşurării procesului de rusificare.

Intenţia sovieticilor de a crea un stat moldovenesc din populaţie românească şi ucraineană a avut drept scop prioritar conceperea stereotipului de popor străin ego-ului său etnic.

Moldovenii din stînga Nistrului

 

Foto: Harta Basarabiei și a ”respublicii autonome sovietice socialiste  moldovinești” de peste Nistru

Sub masca de binefăcători care deschid şcoli în limba moldovenească (până în 1924, pe acest teritoriu nu funcţionau decât şcoli ruse şi ucrainene), apără drepturile moldovenilor, promovându-i la putere, cultivă limba „moldovenească” (atenţie! nu rusă sau ucraineană) autorităţile de ocupaţie urmăreau să justifice prin fapte concrete constituirea RASS Moldovenești să ”moldovenizeze” poporul băştinaş, demonstrându-i că nu are nimic în comun cu românii – nici o legătură de sânge, nici o legătură culturală şi lingvistică.

Sub toată avalanşa de „beneficii”, românului transnistrean îi scăpa esenţialul: mergând docil pe cărarea pavată de regimul represiv, el îşi pierdea treptat identitatea, se mankurtiza.

Cum a fost inventată „limba moldoveneascî” | CER SI PAMANT ROMANESC

Cultivarea stereotipului de homo sovieticus. Un alt deziderat major al sovieticilor a fost cultivarea stereotipului de homo sovieticus cu largi disponibilităţi sufleteşti pentru cultura, limba rusă, în detrimentul celei materne.

Promovarea moldovenilor la posturi înalte nu se făcea nicidecum din respect pentru aceştia.

Exista o motivaţie ascunsă, fenomenul venea dintr-un plan prestabilit de moldovenizare care avea etapele sale, iar pentru fiecare etapă – o perioadă propice de aplicare.

Sovieticii erau conştienţi de faptul că un moldovean ajuns la putere şi convertit la ideologia comunistă, va avea mai multă influenţă şi credibilitate în faţa concetăţenilor decât un străin şi, astfel, va putea promova cu succes politica de sovietizare şi construcţie socialistă, va putea, până la urmă, să influenţeze în acest sens Basarabia, ba chiar şi România.

Se ştia: cu cât mai mulţi comunişti vor fi printre moldoveni, cu atât sovieticii vor avea mai lesne câştig de cauză „în vederea susţinerii postulatelor marxist-leniniste, potrivit cărora socialismul este o emanaţie a maselor” [pag. 5].

Totodată, moldoveanul educat în spiritul patriotismului, al loialităţii pentru „valorile” impuse, îşi va proteja el însuşi identitatea de burghezul român care ar încerca să i-o denatureze, el însuşi, contaminat de virusul comunist, va contracara dovezile de apartenenţă la aceeaşi etnie, venite de peste Prut.

Lupta s-a produs la nivel de mentalitate şi de aceea a fost atât de greu de prins adevărul.

„Noi, raporta G.I. Bulat, vom educa adevăraţi luptători pentru socialism la sat, care vor duce lupta cu chiaburii şi care vor zidi cu mâinile lor proprii socialismul. Ei trebuie să fie înaintaţi în aparat. Ei vor fi sprijinul puternic bolşevic în lupta pentru reconstrucţia socialistă a satului [pag. 187]. 

O informaţie foarte consistentă vine din materialul care arată că sovieticii doreau să „corecteze” greşeala ruşilor, statisticile cărora indicau un număr relativ mic de moldoveni în Transnistria. S-au făcut alte calcule, care dovedeau contrariul.

De fapt, sovieticii urmăreau să demonstreze cât de mare e numărul moldovenilor fideli regimului şi care doresc o limbă moldovenească „nealterată” de elemente româneşti.

S-au pregătit savanţi moldoveni care să inoculeze poporului ideologia comunistă despre limbă, istorie etc. Aceştia alcătuiau dicţionare (în stilul lui Stati) în care elemente de limbă cultă deveneau cuvinte născocite, lexeme traduse din „româneşte” sau din rusă.

Tot ei promovau ideea că limba moldovenească va putea creşte din ea însăşi, din fondurile ei străvechi (neapărat neromâneşti) readuse la viaţă.

Limba, susţineau ei, trebuie înţeleasă de popor, cartea să fie cea care coboară la nivelul omului simplu, şi nu acesta să se ridice până la înţelesurile ei. Ideea restaurării fondului arhetipal al limbii s-a amplificat până când a dus la procesul latinizării care, de fapt, a avut efectul invers celui scontat, reînviind pentru transnistreni conceptul de apartenenţă la cultura românească.

Din acest motiv, s-au găsit destule argumente pentru a se reveni în 1937 la alfabetul rusesc.

”Pe sub şriftu latin, ei (Madan, Chior etc. n.a.) au introdus limba română salonă, franţuzită […] Îndată s-a văzut, că aiştie-s aghenţi, speţiali trimăşi, ca să aducă o neînţălejere între noroadele Uniunii Sovetişe, şi în rând cu aiasta, ca şi naţionaliştii locali, să rupă Moldova Sovetică şi s-o dee în cănjile faşismului român […] Trecând în anu 1938 la şriftu rusesc, am eşit cutotul de sub înrâurirea culiturii burjuaznişe-faşiste, străine nouă, pe care duşmanii norodului vre să ne-o leje, şi amu ne aprotiem cutotu mai strâns de culitura norodului rusesc, ucrainean…” [pag. 322].

Acesta a fost stimulentul cel mai puternic al rusificării care, paralel cu moldovenizarea, s-a extins ca o epidemie şi asupra Basarabiei în perioada postbelică. Acestea şi multe alte lucruri ni le comunică autorii studiului respectiv prin documentele prezentate.

Ponderea cărţii e cu atât mai mare, cu cât documentele sunt redate fără vreo ajustare, exact aşa cum au fost ele publicate iniţial: cu numărul fiecărei hotărâri de guvern ori de partid, cu stilul violent, potrivit epocii „luptei de clasă”, în limba în care au văzut ele lumina tiparului.

Lectura acestora produce impresie zguduitoare prin monstruozitatea realităţilor dezvăluite.

Dar n-avem voie să nu le citim. Trebuie să facem un efort, încordându-ne auzul, văzul şi celelalte simţuri pentru a afla adevărul care încă nu s-a spus, dar pe care, dacă nu-l vom cunoaşte, vom avea pentru totdeauna memoria amputată.

Iată câteva fragmente, care dacă nu ar fi de plâns, ar fi de tot râsul,din ziarul”Plugarul roș”care promova în epocă ”limba moldovineascî”

 *  *  *  *  *

Politica de moldovenizare în R.A.S.S. Moldovenească

(fragment din articolul postat pe Blogul Corabia lui Sebastian)

       Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească a foat creată în 1924 dintr-un motiv evident : „pentru a justifica pretenţiile URSS asupra Basarabiei care în anul 1918 s-a unit cu România” .

Etapele moldovenizării RASSM,  au dus în cele din urmă, într-o rusificare extinsă după 1940 şi în Basarabia şi Bucovina.

Astfel, într-o primă etapă, 1924-1931, avem începutul actului de „moldovenizare” a proaspetei RASSM, act justificat printr-o teorie pe cât de falsă, pe atât de ilară: în RASSM şi Basarabia există un popor diferit de cel român, vorbind, în consecinţă, o limbă diferită de a acestuia din urmă (legitimându-se în acest mod şi actul creării RASSM).

În consecință, se începe un proces intens de ”moldovenizare” a populaţiei. Diverşi „savanţi” au încercat să dea o aură ştiinţifică acestei teorii a moldovenismului.

În 1924 L.A. Madan a elaborat chiar o gramatică a limbii moldoveneşti, care o va înlocui pe cea a lui G. Buciuşcanu.

Procesul de moldovenizare, trebuie precizat, nu convenea ruşilor şi ucrainenilor, deveniți aprigi luptători împotriva „limbii moldoveneşti”.

În cea de a doua etapă a moldovenizării, 1932- 1937, gramatica lui Madan va fi abjurată, ”savantul” fiind considerat un contrarevoluţionar. Din 1932, existând o puternică mişcare de latinizare în URSS, se va trece la alfabetul latin, iniţiindu-se un amplu proces de latinizare cu care, ca şi în cazul „moldovenizării”, ruşii şi ucrainenii nu erau de acord.

Latinizarea a avut un efect neprevăzut: „a contribuit la păstrarea identităţii româneşti din Transnistria şi confirmă o dată în plus apartenenţa populaţiei din raioanele din stânga Nistrului de naţiunea română.”

În cea de a treia etapă, 1937-1941, este declanşat un val de represiuni politice îndreptate împotriva celor care au susţinut latinizarea (deşi procesul de latinizare a fost comandat de autorităţile din Kiev şi Moscova).

Astfel, „în anul 1937 această acţiune (de latinizare, n.m.) a fost tratată de organele de partid şi de cele ale NKVD drept o măsură iniţiată de organele Siguranţei române şi realizată în practică de agenţii ei din RASS Moldovenească.”

Literatura cu grafie latină este rapid scoasă din circuit. Se revine la grafia chirilică şi la „limba moldovenească”, o variantă aparţinând, de această dată, lui I.D. Ceban. Această limbă moldovenească va fi impusă după 1940 şi în teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Volumul Politica de moldovenizare în R.A.S.S. Moldovenească, prin documentele şi materialele antologate, îşi propune să ilustreze modul în care a luat naştere şi a fost promovată o teorie absurdă, teoria moldovenismului.

În acelaşi timp, această antologie reprezintă  mai ales un mod de a atrage atenţia asupra efectelor nocive ale acestei teorii fabricate în subsolurile fetide ale NKVD-ului, o teorie care a divizat, printr-o manipulare grosolană, un popor în două şi care încă mai erodează baza românească a unei populaţii româneşti.

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/05/09/cum-a-fost-inventata-limba-moldoveneasci/

 

Volumul poate fi consultat în varianta pdf

 

http://www.mihai-gribincea.com/publications/Politica%20de%20moldovenizare.pdf – Politica de moldovenizare în R.A.S.S. Moldovenească: culegere de documente şi materiale, alcăt. şi Introducere: Argentina Gribincea, Mihai Gribincea, Ion Şişcanu, Chişinău: Civitas, 2004, 336 p.

 

27/08/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Presa din RSS Moldovenească în perioada dezgheţului gorbaciovist despre unirea Basarabiei cu România

 

 

 

 

 

 

 

O întrebare în ziarul „Moldova Socialistă”:

„De ce actul de la 9 aprilie 1918 nu poate fi privit ca un caz concret de realizare a dreptului naţiunilor la autodeterminare?”

Odată cu progresul gorbaciovismului pe meleagurile basarabene, presa chişinăuană începea să-şi pună întrebări care înainte păreau de neînchipuit.

Unele dintre ele se refereau şi la unirea Basarabiei cu România, întîmplată în 1918 pe 9 aprilie stil nou / 27 martie stil vechi.

Iată o astfel de dezbatere din ziarul „Moldova Socialistă” din 20 august 1988.

Ziarul prezintă punctul de vedere oficial al istoriografiei sovietice, dar e remarcabil că tovarăşul Iaţco, care a pus obraznicele întrebări, nu a fost trimis în Siberia, ci se ducea muncă de lămurire cu el.

Cu litere cursive între paranteze drepte, am adăugat scurte explicaţii, când un cuvînt folosit în presa basarabeană are un alt înţeles decât cel obişnuit în România.

 

 

MorariGhitiu_Adevarul_MS200888_1MorariGhitiu_Adevarul_MS200888_2

 

Să spunem adevărul

 

La 13 aprilie anul curent ziarul nostru a publicat articolul „Actul trădării”, semnat de A. Morari, doctor în ştiinţe istorice, şi M. Ghiţiu, candidat în ştiinţe istorice.

După aceasta la redacţie a sosit un răvaş, în care autorul, tov. S. Iaţco, se adresa semnatarilor cu următoarea rugăminte:

„Stimată redacţie!

Dacă se permite aşa ceva, aş vrea să dau prin intermediul gazetei „Moldova Socialistă” cîteva întrebări autorilor articolului „Actul trădării”.

1. De ce actul de la 9 aprilie 1918 nu poate fi privit ca un caz concret de realizare a dreptului naţiunilor la autodeterminare, drept care a fost declarat de Revoluţia din Octombrie? Doar s-au folosit de dreptul acesta Polonia şi Finlanda şi au creat state burgheze independente. De ce nu putea să se folosească de acest drept şi Moldova?

2. În anul 1812, în rezultatul tratatului dintre Rusia şi Turcia, o parte din teritoriul Moldovei, Basarabia, a fost alipită la Rusia. Moldova nici formal n-a luat parte la tratative.

Se poate presupune că alipirea Basarabiei s-a făcut contra voinţei Moldovei. De ce actul de la 9 aprilie nu poate fi privit ca unul al unirii Moldovei cîndva dezbinate?

3. Cum lămureşte ştiinţa istorică faptul că moldovenii (Cazacu, Inculeţ, Ciugureanu, Stere) au fost trădători ai Moldovei, iar patrioţi au fost Meleşin, Zilberman, Frenkel, Sîtcovschi („Sovetscaia Moldavia”, 14 ianuarie 1988).”

După ce am intrat în posesia răvaşului respectiv, aşa după cum ne-o cere obligaţia, l-am prezentat autorilor. Am reţinut, însă, acel „dacă se permite aşa ceva” din scrisoare care ecsprima o îndoială, fapt confirmat şi de două vizite ale tovarăşului S. Iaţco la redacţie.

De fiecare dată i-am dat asigurări dumnealui că răspunsul concret la întrebări nu va întîrzia să ne parvină. Mai mult – îl vom publica în ziar – fiindcă restructurarea ne cere într-un mod imperios să spulberăm orice îndoială din sufletul oamenilor că eczistă două adevăruri istorice.

În primul rînd vom sublinia, că dreptul naţiunilor la autodeterminare, inclusiv pînă la separare şi formarea statelor naţionale independente, constituie una din cele mai mari cuceriri ale Revoluţiei din Octombrie, fapt confirmat în „Declaraţia drepturilor popoarelor Rusiei” adoptată la 15 noiembrie 1917 de Sovietul Comisarilor Norodnici.

Odată adoptată, legea a şi început să fie realizată, ceea ce ne-o dovedeşte eczemplul Finlandei şi Poloniei, adus de tov. S. Iaţco.

Într-adevăr, în timp ce imperialiştii croiau ţări întregi după bunul lor plac, neţinînd seama de interesele vitale ale popoarelor, Puterea Sovietică demonstra în faptă rezolvarea echitabilă, democratică a problemei naţionale, avînd la bază principii absolut noi de relaţii între popoare.

În corespundere cu legea adoptată, Sovietul Comisarilor Norodnici în ultima zi a anului 1917 la rugămintea seimului finlandez, în care majoritatea o alcătuiau reprezentanţii partidelor burgheze, a recunoscut independenţa Republicii Finlanda.

Hotărîrea Guvernului Sovietic a fost confirmată de Comitetul Eczecutiv Central al Sovietelor din Rusia, care la 4 ianuarie 1918 a adoptat decretul cu privire la recunoaşterea Finlandei.

În Polonia, sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, s-a înteţit lupta împotriva ocupanţilor germani şi austrieci pentru crearea statului naţional polonez.

Guvernul Sovietic în timpul tratativelor cu Germania şi aliaţii ei la Brest-Litovsc a înaintat rugămintea de a i se acorda poporului polonez dreptul să-şi hotărască de sine-stătător soarta. Iar la 29 august 1918 Sovietul Comisarilor Norodnici a adoptat decretul semnat de V. I. Lenin cu privire la refuzul Puterii Sovietice de a recunoaşte acordurile încheiate de fostul Imperiu Rus referitor la divizarea Poloniei.

Acest decret a creat baze politice şi juridice pentru independenţa statului polonez.

Cu regret, atît în Finlanda, cît şi în Polonia, de dreptul leninist la autodeterminarea naţională au profitat forţele burgheze reacţionare interne, care cu ajutorul imperializmului mondial au înăbuşit mişcarea revoluţionară a oamenilor muncii şi au creat state naţionale burgheze.

Cu totul altă situaţie se crease în Basarabia, unde în perioada de după biruinţa Revoluţiei din Februarie mişcarea revoluţionară luase proporţii mai mari în comparaţie cu susamintitele periferii naţionale ale Rusie ţariste. E suficient doar să menţionăm amploarea mişcării ţărăneşti din ţinut.

Spre eczemplu, numai în lunile martie-octombrie 1917 în Moldova, potrivit calculelor istoricilor sovietici moldoveni, au avut loc circa 548 manifestări ale ţărănimii.

Şi încă ceva: burghezia locală, inclusiv cea naţională, s-a dovedit a fi mai slab organizată. Acest lucru e reflectat pe larg în literatura de specialitate.

Într-adevăr, în articolul citat despre aceasta s-a scris puţin. Din lipsă de spaţiu ne-am concentrat atenţia asupra faptului istoric din 9 aprilie 1918, care n-are nici o legătură cu autodeterminarea de stat naţională a Finlandei şi Poloniei.

Cu părere de rău, istoricii burgheji de rînd cu alte întrebări [probleme] falsifică şi întrebarea referitoare la actul de la 9 aprilie şi îl „confundă” în mod tendenţios cu lozinca leninistă despre dreptul naţiunilor la autodeterminare.

Astfel, foştii legionari şi colaboraţionişti, care s-au refugiat în Koln (RFG), afirmă că, chipurile, „la 27 martie (9 aprilie) 1918 Sfatul Ţării de la Chişinău pe baza decretului asupra drepturilor popoarelor la autodeterminare, semnat de Lenin şi Stalin… a hotărît cu majoritatea de voturi ca Basarabia să se reunească cu Patria-mamă”.

Faptele istorice însă, demonstrează că actul de la 9 aprilie nici de cum nu poate fi acceptat ca un caz concret de realizare a dreptului naţiunilor la autodeterminare din mai multe considerente.

În primul rînd, fiindcă n-a ecsprimat interesele naţionale ale oamenilor muncii din ţinut. El a denaturat sensul, conţinutul lozincilor leniniste despre dreptul naţiilor la autodeterminare.

E vorba de autodeterminarea naţională în favoarea oamenilor muncii, pe cînd actul de la 9 aprilie 1918 a fost înfăptuit în favoarea burgheziei locale şi străine. Clasa muncitoare, ţărănimea revoluţionară basarabeană n-a participat la acest „vot”.

În al doilea rînd, V. I. Lenin scria că în condiţiile capitalizmului „orice mişcare naţională tinde (năzuieşte) spre formarea unor state naţionale, care să satisfacă în cea mai mare măsură aceste cerinţe ale capitalizmului contemporan (Op. complecte, vol. 25, p. 305).

Burghezia basarabeană, „Sfatul Ţării” au făcut totul pentru a combate mişcarea revoluţionară din ţinut. Au avut loc numeroase cazuri de folosire a lozincilor republicane de către burghezia locală şi străină în scopuri de înşelăciune politică şi de jaf financiar.

În al treilea rînd, lupta oamenilor muncii din Moldova pentru Puterea Sovietelor sub conducerea partidului bolşevic s-a încununat cu victorie. Către sfîrşitul anului 1917 – începutul lui 1918 pretutindeni puterea de stat se afla deja în mîinile Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor.

Anterior, organul burghezo-naţionalist „Sfatul Ţării” s-a grăbit să proclame „Republica Populară Moldovenească” în componenţa Republicii Democratice Federative Ruse. Scopul acestui act consta în a distrage oamenii muncii de la lupta pentru Puterea Sovietică.

Însă, convinse fiind de sfîrşitul lor inevitabil, deoarece masele truditoare din ţinut i-au urmat pe bolşevici şi nu pe naţionaliştii burgheji, căpeteniile „Sfatului Ţării” au apelat la ajutorul trupelor militare străine. Numai datorită unui asemenea act acţiunile diriguitorilor „Sfatului Ţării” nu pot fi calificate altfel decît act de trădare naţională.

Dar intervenţioniştii mai aveau nevoie încă de serviciile „Sfatului Ţării”. Trebuia demonstrat opiniei publice mondiale că populaţia Basarabiei „doreşte benevol” alipirea teritoriului ei la Romînia burghezo-moşierească.

Ce e drept, a apărut un obstacol neprevăzut pentru ocupanţi: Basarabia constituia o parte componentă a teritoriului Rusiei şi, deci, orice acţiune a „Sfatului Ţării” urma să fie sancţionată [aprobată] de guvernul Rusiei Sovietice.

Înţelegînd destul de bine, că Guvernul Sovietic niciodată nu se va împăca cu planurile de anecsie a Basarabiei, conducerea „Sfatului Ţării”, pusă la cale de cercurile guvernatoare ale Romîniei regale, a înscenat la 24 ianuarie 1918 farsa proclamării „independenţei” Republicii Populare Moldoveneşti, create, după cum am arătat mai sus, la 2 decembrie 1917, de acelaş „Sfatul Ţării”.

E greu de imaginat mai mare batjocură faţă de popor, cînd se proclamă „independenţa” statului, teritoriul căruia e împînzit de trupe militare străine, care prin cele mai crunte metode de teroare sîngeroasă înăbuşă orice încercare de împotrivire!

Bolşevicii apărau dreptul naţiilor la autodeterminare, deoarece aceasta constituia unica cale justă, democratică în rezolvarea problemei naţionale.

„Noi cerem libertatea autodeterminării – sublinia V. I. Lenin – adică independenţă, adică libertatea de despărţire a naţiilor asuprite nu pentru că noi visăm la fărîmiţarea economică ori la idealul statelor mici, ci dimpotrivă, deaceea, că noi vrem state mari şi apropierea chiar contopirea naţiilor, dar pe o bază cu adevărat democratică, cu adevărat internaţionalistă, care-i de neconceput fără libertatea de despărţire” (V. I. Lenin, Opere complecte, vol. 27, pag. 74-75).

În pofida faptului că Guvernul Sovietic n-a recunoscut niciodată „independenţa” Republicii Populare Moldoveneşti burghezo-moşiereşti, spre deosebire, să zicem, de Finlanda şi Polonia, calea spre anecsia Basarabiei la Romînia regală părea a fi deschisă.

Evenimentele ce s-au desfăşurat în continuare, şi despre care cititorii ziarului au putut lua cunoştiinţă din articolul anterior, confirmă întru totul, că actul din 9 aprilie 1918 a constituit, de fapt, culmea trădării căpeteniilor naţionaliştilor burgheji, ce se cuibăriseră în conducerea „Sfatului Ţării”.

În ceea ce priveşte a doua întrebare: „De ce Moldova nu putea să profite de dreptul naţiilor la autodeterminare, inclusiv la formarea statului ei independent?”. Răspunsul e cît se poate de limpede: da, desigur că putea. Ea s-a şi folosit de acest drept. A fost proclamată Republica Populară Moldovenească.

Dar faptul constă în aceea, că de acest drept a profitat burghezia locală în pofida voinţei maselor de oameni ai muncii din ţinut, care fără echivoc s-au pronunţat pentru Puterea Sovietică, lichidată mai apoi prin forţă de intervenţionişti. „Sfatul Ţării” era un organ impostor, antipopular, care nu ecsprima interesele maselor truditoare, ci ale claselor ecsploatatoare, şi, deci, prin urmare, n-avea nici un drept să decidă soarta populaţiei basarabene.

De altfel, autorităţile de ocupaţie au refuzat propunerea Guvernului Sovietic, ce insista în permanenţă pentru rezolvarea echitabilă, democratică a problemei basarabene, de a organiza un plebiscit, în cadrul căruia populaţia Basarabiei trebuia să decidă „doreşte sau nu doreşte să rămînă în componenţa Uniunii RSS, doreşte sau nu doreşte să iasă din componenţa Uniunii Sovietice şi să se alipească la Romînia sau, la urma urmei, vrea să ecziste ca stat suveran independent”.

Referitor la întrebarea, de ce actul de la 9 aprilie 1918 nu poate fi atestat drept act de unire a Moldovei cîndva dezmembrate.

Da, într-adevăr, conform condiţiilor tratatului de la Bucureşti din 16 mai 1812, semnat între Rusia şi Turcia, o parte a fostului Principat al Moldovei şi anume teritoriul dintre Nistru şi Prut, care începînd cu anul 1813 a căpătat denumirea Basarabia, a fost alipit la Rusia.

Trebuie de avut în vedere, că principatele dunărene Valahia şi Moldova erau în supuşenia sultanului turc.

Tratativele erau duse de reprezentanţii Rusiei şi Imperiului Otoman, care se aflau în stare de război. Prin aceasta se poate ecsplica lipsa solilor Moldovei la masa tratativelor ruso-turceşti.

Aşa dar, în continuare partea de est a Principatului Moldovei a fost alipită la Rusia, pe cînd cea de vest a rămas mai departe ca vasal al Turciei, ca mai apoi, eliberîndu-se de jugul turcesc, să creeze în 1859 împreună cu celălalt principat dunărean – Valahia un stat nou – Romînia.

Deci, către 1918 Principatul Moldovei ca unitate statală independentă nu eczista; părţile lui de est şi de vest de mult timp se dezvoltau deja în condiţii social-economice diferite.

Şi dacă mai adăugăm aici că actul din 9 aprilie 1918 prevedea „alipirea” Basarabiei la România şi nu la Moldova de peste Prut, apoi e de la sine înţeles că nu era vorba de „unirea Moldovei cîndva dezbinate”.

Ştiinţa istorică marcsist-leninistă întotdeauna a apreciat şi apreciază rolul personalităţilor în istorie nu după naţionalitate ci după faptele lor concrete.

E cercetat şi stabilit faptul că I. Inculeţ, D. Ciugureanu, C. Sterea, P. Cazacu, P. Halipa au ecsprimat în acea perioadă interesele burgheziei moldoveneşti. Doreşte tov. S. Iaţco sau nu doreşte, adevărul istoric e acesta. Da, persoanele susamintite au fost moldoveni de naţionalitate!

În acelaş timp anume ei au fost acei reprezentanţi ai burgheziei basarabene, care au ieşit deschis împotriva dreptului naţiilor la autodeterminare, n-au luat în consideraţie cerinţele maselor populare.

Ei trimiteau în judeţele Soroca, Bălţi, Orhei, Izmail, Bender şi altele cohortele moldoveneşti pentru a potoli mişcarea revoluţionară din Basarabia.

Anume ei au invitat trupe străine, care au inundat ţinutul cu bătăi, spînzurători, foamete, împuşcări, măceluri ale oamenilor muncii.

După tov. S. Iaţco reiese, deci, decă ei au fost „moldoveni”, nu avem dreptul să-i numim „trădători”? Ştiinţa istorică marcsist-leninistă ecsplică lucrurile aşa cum au fost în realitate, spune adevărul despre ei.

E cunoscut faptul că printre membrii „Sfatului Ţării” au fost şi reprezentanţii altor naţionalităţi: ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuji, care, de asemenea, au apărat interesele de clasă ale burgheziei naţionaliste. Basarabia devenise în cele din urmă unul din centrele de atracţie ale burgheziei contrarevoluţionare.

Pe de altă parte, cu litere de aur au fost înscrise în letopiseţul istoriei Moldovei conducătorii revoluţiei socialiste în ţinut, originari de aici, bolşevici şi oameni fără de partid: I. Brînză, G. Cotovschii, A. Crusser, F. Levenzon, I. Macovei, A. Paladii, I. Iachir şi mulţi alţii.

Cot la cot cu ei au luptat pentru victoria Puterii Sovietice în Moldova slăviţii feciori ai marelui popor rus, al altor popoare din Rusia: N. Acicasov, P. Baranov, M. Brianschii, E. Benedictov, Ia. Melioşin, I. Rojcov, A. Hristev şi alţii.

La rîndul lor, feciorii Moldovei au participat activ la revoluţia socialistă în alte regiuni ale ţării.

Mulţi dintre ei şi-au jertfit viaţa în lupta grea împotriva contrarevoluţiei interne şi intervenţiei militare străine.

În lupta pentru Puterea Sovietică şi apărarea cuceririlor revoluţionare ale Marelui Octombrie s-a cimentat şi mai mult prietenia de nezdruncinat a oamenilor muncii de diferite naţii şi naţionalităţi.

A. Morari
doctor în ştiinţe istorice, profesor

M. Ghiţiu
candidat în ştiinţe istorice

 

Publicat in https://mariusmioc.wordpress.com/

 

29/11/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: