Mitul bătăliei de la Kosovo Polje în conştiinţa sârbilor .

În conştiinţa sârbă, mitologia bătăliei de la Kosovo polje reprezintă o prismă prin care acest popor îşi reflectă toate ipostazele sale existenţiale, jucând rolul unui reper identitar de primă mărime, perpetuat în tradiţii populare orale, poeme epice, literatură şi conservat de Biserică, devenind, în cele din urmă, inclusiv o justificare a războiului.

Vom încerca în lucrare de faţă o incursiune în resorturile psiho-culturale ce au motivat un astfel de ataşament, explicând de ce Kosovo este considerat a fi Ierusalimul sârb, pământul sfânt şi leagănul naţiunii, religiei, statului şi culturii sârbe.

 

Adam Stefanović, „Bătălia din Kosovo”, 1870 

Punctul de pornire este bătălia ce a avut loc pe data de 15/28 iunie 1389 (ziua Sfântului Vitus, Vidovdan) între forţele balcanice, conduse de cneazul sârb Lazar Hrebeljanović, şi armata otomană, condusă de sultanul Murat I, şi care s-a soldat cu victoria părţii turce.

 

Există mai multe opinii în ceea ce priveşte compoziţia armatelor balcanice, însă cei mai mulţi istorici sunt de părere că aceasta a fost coaliţie. Nucleul armatei balcanice l-a constituit oastea lui Lazar, cneaz al ţinutului Raška, cea a lui Vuk Branković, cneaz în Kosovo, şi cea a lui Vlatko Vuković, cneaz bosniac, la care s-au adăugat un important element albanez sub conducerea unor figuri precum Gjergji al II-lea Balsha, Teodor Muzaka şi Gjergj Kastrioti (bunicul lui Gjergj Kastrioti Skënderbeg, eroul naţional albanez).

Această alianţă a fost completată de trupele trimise de banul croat Ivaniš Horvat ca parte a contingentului bosniac, ca şi de unităţi bulgare, româneşti şi chiar cehe (Boemia).

Se crede că faptul că Mircea cel Bătrân ar fi susţinut armata balcanică trimiţând un număr de ostaşi ar constitui şi unul dintre motivele pentru care acesta a intrat în conflict cu Imperiul Otoman.

Se pare că un număr de cavaleri maghiari şi polonezi au trimis de asemenea întăriri pentru aliaţii creştini.

Pe de altă parte, armata turcă cuprindea şi elemente sârbe şi greceşti din teritoriile deja cucerite, cum a fost cazul cneazului sârb Konstantin Dejanović.

 

Bătălia a devenit subiectul unei bogate literaturi constând în legende populare şi poezie epică ce a influenţat profund conştiinţa naţională sârbă. Iniţial barzii, apoi scriitorii şi în cele din urmă istoricii au descris bătălia ca un punct de cotitură ce a marcat sfârşitul unei Serbii independente şi unite şi începutul a jumătate de mileniu de opresiune otomană.

Întreaga literatură dezvoltată în jurul evenimentului a avut ca punct de reper rolul de a susţine poporul sârb de-a lungul secolelor de conducere străină, de a fi sprijin moral şi de a oferi o speranţă.

 

Încă de la început, scrierile medievale despre bătălia din Kosovo au fost redactate în chipul unei paralele cu Noul Testament. A fost găsit chiar şi un Iuda Iscarioteanul, în persoana lui Vuk Branković, singurul supravieţuitor al bătăliei dintre cnejii sârbi, pe care tradiţia epică îl caracterizează ca fiind un trădător al lui Lazar, deşi istoricii nu sunt de acord cu această interpretare.

 

În operele lor, scriitorii l-au înfăţişat pe cneazul Lazar ca ales al lui Dumnezeu, iar poporul sârb, ca popor ales, noul popor evreu. Ca şi evreii aflaţi în captivitate babiloniană, sârbii aveau să fie călăzuiţi spre libertate.

Moartea lui Lazar a fost interpretată ca o victorie morală, ca un act de martirie întru credinţă şi un izvor de inspiraţie pentru viitor. Tradiţia epică sârbă a preluat şi a dezvoltat exclusiv aceste teme. 

Cneazul Lazar 

Scriitorii sârbi, departe de a descrie bătălia ca atare, s-au concentrat asupra morţii lui Lazar ca sacrificiu în numele regatului sârb. Accentul este pus pe importanţa apocaliptică a dispariţiei sale, care a paralizat societatea sârbă a vremii, el fiind considerat ultimul bastion împotriva invaziei otomane.

Moartea lui Lazar semnifica ispăşirea tuturor păcatelor Serbiei, care stârniseră mânia lui Dumnezeu, preţul plătit fiind prăbuşirera statului medieval sârb.[4]

 Tradiţia spune că, în noaptea premergătoare bătăliei, Lazar a fost vizitat de un înger care i-a dat să aleagă între un regat pământesc şi unul ceresc, traduse prin o capitulare sau o înfrângere sângeroasă. Lazar optează pentru regatul ceresc, grăind către ostaşii săi: Vom muri întru Hristos pentru a trăi veşnic, încheind astfel un fel de pact cu Dumnezeu, pecetluit cu propriul sânge.

De aceea, sârbii se autodefinesc cu sintagma nebeski narod – poporul ceresc, noul popor al lui Dumnezeu în Noul Testament, iar Serbia – noul Israel. Lazar a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Sârbă, fiind sărbătorit pe 28 iunie, de Vidovdan. Rămăşiţelor sale, aflate la mănăstirea Ravanica, le-au fost atribuite vindecări miraculoase.

 În secolul al XV-lea, tradiţia epică despre Kosovo a început să dezvolte noi teme, cea mai bogată fiind asasinarea sultanului Murat de către cneazul Miloš Obilić, care, conform legendei, s-a predat armatei turce ca dezertor, însă, odată ajuns în faţa sultanului, prefăcându-se că se apleacă să-i sărute mâna, l-a înjunghiat pe acesta mortal. Sursele otomane, în schimb, susţin că sultanul a fost înjunghiat în timp ce trecea printre trupurile celor căzuţi, Miloš prefăcându-se a fi mort.

 

Uciderea sultanului Murat I de către Miloš Olbilić 

Până atunci, izvoarele istorice l-au pomenit pe asasinul sultanului Murat numindu-l Miloš Kobila, Biliš Kobila, Miloš Kobilić, Miloš Kobilović, Miloš Koviljić, în timp ce izvoarele turceşti îl numesc pur şi simplu un creştin anonim.

 

Miloš Obilić rostindu-şi discursul în faţa cnejilor la cina din seara premergătoare bătăliei din Kosovo 

S-au dezvoltat în scurt timp numeroase legende, poezii epice şi cântece în folclorul sârbesc despre Miloš Obilić. Acestea povestesc că cneazul era de natură supraomenească, că mama sa era zână sau că tatăl său balaur, că şi-a dobândit puterea bând lapte de iapă (de aici ar veni şi supranumele sale Kobilić, Kobilović – fiul iepei, kobila = iapă). Cea mai importantă legendă legată de el este, precum am meţionat, cea referitoare la uciderea sultanului Murat în bătălia din Kosovo.

Legenda spune că, la cina organizată de Lazar în seara premergătoare bătăliei, Miloš Obilić se jură în faţa icoanei lui Iisus Hristos că a doua zi îl va ucide pe Murat şi rosteşte un mic discurs, din care au rămas memorabile următoarele cuvinte:

Cum vom fi mâine în Kosovo, aşa fi-vom în veci!* Miloš Obilić a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Sârbă în secolul al XIX-lea.

 

Batalia de la Kosovo

Alte teme care au conturat naşterea cultului Kosovo au fost: gloria Serbiei de dinainte de Kosovopolje, lupta împotriva tiraniei şi idealul sacrificiului eroic întru credinţă, care a devenit legătura esenţială dintre Kosovo şi creştinism.

 

Ciclul epic legat de Kosovo a devenit cel mai amplu, mai bogat şi important dintre toate scrierile epice sârbe. Baza sa au constituit-o elegiile în memoria cneazului Lazar, Biserica încurajând ideile din aceste scrieri, în timp ce societatea le-a acceptat şi a adăugat la rândul ei propriile sale viziuni, atitudini şi experienţe, ducând la formarea tradiţiei epice legate de Kosovo.

 

Mentalitatea conservatoare a societăţii din Serbia rurală se reflectă în tradiţia epică, prin glorificarea unor virtuţi ca onoarea, curajul, dreptatea, respectarea tradiţiei, preamărind aşadar personaje precum Miloš Obilić, care reprezenta eroul ideal ce se sacrifică pentru a elimina tirania.

Astfel, era glorificat sacrificiul întru binele societăţii ca fiind cea mai nobilă dintre virtuţi, poporul sârb fiind chemat la nenumărate jertfe pentru caza eliberării. Tradiţia legendelor despre Kosovo a încurajat răscoale şi acte revoluţionare împotriva conducerii otomane în secolele al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea.

 

În secolul al XIX-lea suntem martorii unei împliniri parţiale a visului de secole de a răzbuna Kosovo şi de a elibera Serbia prin realizarea revoluţiei sârbe din 1804-1815, care a creat o nouă societate sârbă. În această perioadă apare figura scriitorului Petar Petrović-Njegoš, conducător al Muntenegrului în a doua jumătate a secolului, considerat a fi unul dintre cei mai mari interpreţi ai bătăliei din Kosovo.

Prin cea mai importantă lucrare a sa, poemul epic Cununa din munţi (Gorski vijenac), Njegoš reuşeşte să consacre figura lui Miloš Obilić ca erou creştin, un erou pur, total, simbol al libertăţii. Mesajul lui Njegoš este că cel mai nobil act este uciderea tiranului străin.

 

Scriitorul Ivo Andrić remarca în lucrarea sa Njegoš ca erou tragic al gândirii Kosovo că […] fără acest absurd sinucigaş, fără a ne exprima paradoxal, fără un nihilism pozitiv, fără această negare persistentă a realităţii şi a evidenţei, nu ar fi fost posibilă nici o acţiune, nici însuşi gândul unei acţiuni împotriva răului. Iar, prin aceasta, Njegoš a exprimat într-un mod atotcuprinzător sentimentul nostru colectiv fundamental şi cel mai profund, căci sub această deviză, conştient sau inconştient, au fost duse luptele noastre de eliberare, de la Karađorđe şi până în zilele noastre.

 

Se crede ca scrierile şi ideile lui Njegoš au influenţat într-o măsură decisivă acţiunile lui Gavrilo Princip, cel care l-a asasinat în Sarajevo pe moştenitorul tronului habsburgic. Se pare că Princip, care cunoştea pe de rost Cununa din munţi, s-a inspirat din caracterizarea făcută de Njegoš lui Miloš Obilić, ca exemplu ideal al filozofiei potrivit căreia uciderea unui tiran nu poate fi considerată o crimă. Princip, care într-adevăr slăvea amintirea bătăliei din Kosovo, era de părere că asasinatul politic poate duce la restaurarea libertăţii pierdute cu cinci secole în urmă.

În esenţă, Princip este un exemplu de personalitate dinarică, postulată de antropologul iugoslav Jovan Cvijić: Dinaricul* arde de dorinţa de a răzbuna Kosovo, unde şi-a pierdut independenţa, şi de a restabili Imperiul Sârb, la care năzuieşte neîncetat… Se consideră a fi alesul lui Dumnezeu pentru a îndeplini această sarcină naţională… Fiecare dinaric consideră eroii naţionali ca fiind strămoşii săi… În sinea sa, el participă la faptele lor eroice şi la suferinţa lor imensă… Ştie nu numai toate numele eroilor din Kosovo, dar şi ce fel de persoană era fiecare şi care îi erau virtuţile şi păcatele. Există chiar regiuni unde oamenii simt rănile eroilor din Kosovo. Pentru dinaric, a ucide un număr de turci nu înseamnă numai a-şi răzbuna strămoşii, dar şi a uşura durerea pe care el însuşi o simte.

 

De asemenea, secolul al XIX a cunoscut un mare număr de dramaturgi, poeţi şi pictori care au căutat inspiraţie în mitul Kosovo şi căruia i-au adăugat noi şi noi simbolistici şi valenţe.

 

La celebrarea a 500 de ani de la bătălie, Čedomir Mijatović, ministrul sârb al afacerilor externe de atunci, a declarat în discursul său că o sursă inexhaustivă de mândrie naţională există în Kosovo. Mai importantă decât limba sau decât Biserica, această mândrie îi uneşte pe toţi sârbii într-o singură naţiune. Gloria eroilor din Kosovo străluceşte ca o stea în noaptea neagră de aproape 500 de ani… Poporul nostru a continuat această bătălie prin revoltele din secolele al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea pentru a-şi recăpăta libertatea. Nu a existat război pentru libertate în care să nu participe spiritul eroilor din Kosovo! Noua istorie a Serbiei începe în Kosovo.Celebrarea a însufleţit şi alţi slavi, în special în Rusia, unde un ziar slavofil a numit Kosovo Troia sârbească, subliniind că a nu cinsti amintirea bătăliei din Kosovo în Rusia înseamnă a trăda sentimentul etnic slav.

 

Kosovo a fost obţinut de către Serbia în urma primului război balcanic din 1912. 1939 a fost ultimul an în care Vidovdan a fost sărbătorit la scară largă, fiind coroborat de către autorităţile iugoslave cu politica aflată la începuturi de frăţie şi unitate (bratstvo i jedinstvo), acestea inducând că etica Kosovo este în acelaşi timp o etică iugoslavă, în discursuri afirmându-se că a fost cel mai greu test pentru poporul sârb, şi a rămas un exemplu nu numai pentru acesta, ci şi pentru toţi iugoslavii.

 

Având în vedere contextul în care se află în prezent provincia Kosovo, este interesant de menţionat faptul că, în ultimul timp, se remarcă un interes crescut pentru redescoperirea locului ocupat de acest eveniment istoric în conştiinţa populară a albanezilor din Kosovo, contracarând în consecinţă mitul sârb. Există o tradiţie epică albaneză destul de vastă legată de acest subiect, care vorbeşte atât despre faptele eroice ale luptătorilor albanezi si nu numai, cât şi despre consecinţele căderii regiunii sub dominaţie turcească, opresiunea acestora declanşând o migraţie a populaţiei albaneze, înregistrată în următoarele versuri ale unui cunoscut cântec epic albanez: Unde mergem mamă?/ Plecăm din cauza turcilor./ Şi când ne vom întoarce mamă?/ Când or să plece turcii.* Partea albaneză merge pe demistificarea rolului absolut în luptă autoasumat de partea sârbă – fie prin argumente istorico-etnografice, cum ar fi lucrarea Annei Di Lellio, Bătălia din Kosovo 1389: o epică albaneză], fie prin intermediul literaturii, şi amintim aici opera Trei elegii pentru Kosovo (Tri këngë zie për Kosovën) a scriitorului albanez Ismail Kadare.

 

Ismail Kadare, „Trei elegii pentru Kosovo” 

Interesant de specificat este şi faptul că un loc important în moştenirea culturală a albanezilor din Kosovo îl ocupă figura lui Miloš Obilić, (alb. Milush Kopiliqi), cântat în numeroase balade şi devenit parte integrantă a memoriei istorice albaneze, aceştia revendicându-şi-l şi ei.

Legendele populare albaneze stabilesc o linie de demarcaţie clară: Ţarul Lazar este al sârbilor, Milush Kopiliqi este al nostru.

Cerulsipamantulnostru blog-Olivia

Publicitate