CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O carte care spune adevărul despre viața la Odesa în timpul administrației de război românești

ADEVĂRUL DESPRE ODESA SUB ROMÂNI (în curs de apariție)

 

Într-o apropiere relativă de granițele vestice ale U.R.S.S. se aflau cele mai legendare 4 orașe cu o arhitectură remarcabilă.

Vilinius și Livov au avut noroc in anii 1941 și 1944, fiindcă au avut parte de mai puține distrugeri. Poate din acest motiv, în present, aceste orașe adună mult mai mulți turiști.

Orașul Peterburg nu a avut parte de o asemenea indulgență, populația sa fiind acaparată într-o blocadă de 900 de zile. Kievul a fost bombardat. Însă discuția va fi despre Odesa.

Pe parcursul întregului război Stalin a dat două celebre ordine:

– Primul, cu numărul 227, interzicea  militarilor să-și părăasca pozițiile, în caz contrar v-or fi împușcați, în popor acesta a fost numit „nici un pas înapoi”;

– Al doilea era secret, deaceea numarul său începea cu zero. Este vorba de ordinul comandantului suprem Nr. 0428 din 17 noiembrie 1941 despre crearea detașamentelor pentru distrugerea în masă a populației aflate în spatele armatelor germano-fasciste.

Ordinul expus de comandantul suprem era „să distrugi și să arzi până la sfârșit toată populația care se află în spatele armatelor germane la o distanță de 40-60 km adâncime de la marginea exterioară și la 20-30 km în dreapta și în stînga de la drum; în fiecare batalion de creat câte o echipă de vânători, fiecare a câte 20-30 persoane, destinate pentru aruncarea în aer a edificiilor și lichidarea populației locale în care sunt amplasate armatele dușmanului; în caz de retragere « de distrus totul, inclusiv populația pentru ca dușmanul să nu-i poată folosi »!”.

De fapt, aceasta a fost traducerea în viață a cunoscutei fraze „înaripate” a lui Troțki: „În cazul dacă noi v-om fi nevoiți să plecăm, atunci în urma noastră  trebuie să lăsăm doar un cimitir”. […] Teritotiul până la Bug a fost ocupat cu ușurință de români împreună cu nemții în august la începutul anului 1941, iar în septembrie aceștea au fost urmăriți de eşecuri.

Mai întâi, într-un accident aerian, și-a pierdut viața generalul Ioanițiu – creierul operației „Odesa”. Apoi Armata Roșie a aruncat pe calea aerului câteva echipe de desant  în satul Grigorievca, ocupând o poziție strategic importantă la nord. Cu toate acestea comandamentul sovietic a făcut o eroare, și nemții au invadat Crimeia, din care se putea face  o cetate de necucerit.

Deja nu mai avea sens să fie apărată Odesa, era necesar de evacuat o garnizoană de 80 de mii pentru a apăra Sevastopolul. Pentru pregătire de retragere din Odesa au fost rezervate 15 zile. Nimeni nu era interesat de Odesa, și că în oraș rămân 300 de mii de  oameni, cărora autoritățile sovietice le exprimau „dragoste” în fiecare zi.

Tot transportul – 2.500 de automobile și autobuze, 180 de tractoare – au fost aruncate în mare, 90 de trenuri au fost distruse, 9.000 de cai au fost taiați in bucăți și transformați în salam, dar majoritatea cailor, erau pur și simplu împușcați de N.K.V.D.-iști cu pistolul-mitralieră P.P.S.-41 (automatul  Șpaghin). Toată strada Primorscaia a fost umplută cu trupuri de cai. Au fost arse în jur de 9.000 de căruțe.

În noaptea de la 15 spre 16 octombrie a anului 1941 detașamentele N.K.V.D.-iste subversive rămase în oraș au distrus toate obiectivele industriale și în genere tot ce prezentau o oarecare valoare. Este interesant și faptul, că locuitorii orașului au împiedicat  în fel și chip distrugerea mai multor unități industriale și sociale. Această informație o găsim și în literatura sovietică.

Băștinașii, care apărau bunurile materiale ale orașului erau numiți „spioni germano-romani”. În oraș deasemenea au rămas prizonieri români și germani, numărul exact nu se cunoaşte, dar se spune că erau de la 900 până la 3.000-4.000 și toți au fost împușcați.

Dar aceasta sovieticilor le-a părut puțin, au decis să înnece jumătate din oraș, care se afla mai jos de liman. În aceeași noapte au explodat centrala electrică municipală și toate fabricile de pâine. Orașul a rămas fără apă potabilă, spre dimimineață au ars toate școlile orășenești. Trupele noastre plecau din Odesa, de parcă în oraș n-a mai rămas nici un suflet.

Fără nici o necesitate la 15 septembrie a fost aruncat în aer farul Voronțov. Dimineața, deasupra  Pieții Noi au apărut avioane cu stele roșii și au început să arunce bombe deasupra civililor. Deasemenea bombele se desfăceau în bucăți lângă Muzeul Flotei Maritime de astăzi, unde a fost construit depozitul pentru aparatele de radio confiscate de la populație.

Spre seară în oraș au început să intre trupele române. La posturile de apărare au fost lăsate câteva mii de soldați și marinari. Ei pur și simplu au fost părăsiți drept carne de tun, drept sacrificiu. Mulți  din ei au aflat în tranșee, că orașul deja de câteva zile este sub  administrare românească. În multe cazuri la acești nenorociți veneau locuitorii pentru a le mărturisi vestea.

Plecând, comuniștii au împrăștiat pliante cu conținut ce poate fi caracterizat ca o îndrăzneală nerușinată: „Către toți locuitorii Odesei și a Regiunei Odesa! Comitetul regional al partidului și comitetul executiv al sovietului regional vă îndeamnă să nu lăsați nici pentru o minută armele în lupta împotriva ocupanților germano-români. Fără nici o milă să  reprimați  cuceritorii, bate-ții la fiecare pas, urmări-ții, distrugeți-i ca pe niște câini ticăloși. Fie ca în fiecare casă, în fiecare ogradă și stradă, pe drumurile mari și mici a inamicului să îi pândească moartea. Fie ca în fiecare raion, în fiecare sat al regiunei noastre și în orașul Odesa groaznic să ardă flacăra răzbunării de partizani. Acționați cu curaj și fără nici o milă bate-ți și distugeți vrăjmașul! La arme, tovarăși ! La arme și moarte groaznică pentru inamic!”.

Pe parcursul întregii istorii a Romaniei, Odesa a fost cea mai mare pradă a sa. Antonescu a selectat mult timp candidații pentru postul de primar al Odesei. Era necesară găsirea unui român, care putea vorbi liber și în limba rusă, cunoaștea perfect orașul și să posede experiența în conducerea administartivă.

646x404

Foto:  Gherman Pântea (n. 13 mai 1894 Zăicani, județul Bălți – d. 3 februarie 1968, București),fost , director general (ministru) al apărării în Guvernul Basarabiei, licențiat în drept, militar și om politic român din Basarabia, membru al Sfatului Țării, primar al orașului Chișinău (de trei ori) și primar general al Odesei.

Un astfel de om a fost găsit în persoana lui  Gherman Pântea – fost locotenent al armatei țariste, participant la Primului Război Mondial.

Guvernator a fost numit profesorul Gheorghe Alexianu. Situația era extrem de complicată: în pragul iernii, un oraș de 300 de mii de oameni rămânea fără apă, energie electrică, transport, produse alimentare, conexiune telefonică. Din spitale au fost transportate toate utiliajele.

În fața lui Pântea și celor 16 consilieri, care au fost aduși de el, stătea o sarcină aproape imposibilă – în termenul cel mai scurt să restabilească viața în oraș. Deşi uimitor, aceasta le-a reușit.

Către iulie-august a anului 1942 nivelul de viață în Odesa după mai multe puncte (poate chiar după toate) a depășit nivelul de viață de până la război. Cum aceasta a fost realizat?

Conducerea orașului a avut un rol primordial și s-a dovedit competentă. Românii i-au selectat pe toți cei competenţi: ingineri, medici, tehnicieni și i-au atras (pentru o remunerare bună) să restabilească sistemul de funcționalitate al orașului. Primăria a dat undă verde pentru formarea înterprinderilor private.

Magazine, restaurante, cafenele, frizerii, înterprinderi de reparații au început să se deschidă cu sutele.

Din momentul  loviturii comuniste au trecut 24 de ani, din timpul noii politici economice, 12-13 ani. Au fost salvați mulți oameni, care cunoșteau ce înseamnă o afacere proprie.

În afară de aceasta, românii au desfășurat o restituire a bunurilor confiscate de sovietici : dacă cineva confirma pe bază de documente, că înainte de  revoluție îi aparținuse o fabrică sau un magazin, acestea îi erau returnate stăpânului.

Devenise clar, că puterea sovietică, dacă s-ar fi putut  sa fie răsturnată în vremea aceasta, nivelul de viață s-ar fi ridicat foarte rapid… și de acești oameni erau încă foarte mulți.

De ce făceau ei toate acestea? Se considera că românii doreau să integreze Transnistria în Romania, iar pe locuitori îi considerau ca pe supușii lor. Gheorghe Alexianu chiar dorea să organizeze un referendum destinat unirii Transnistriei cu România.

Dar, probabil, germanii aveau planurile lor, iar în zona de referinţă circula ca monedă de schimb marca germană și nu leul românesc.

Între Transnistria și Das Reichcommissariat „Ucraina,” a fost stabilită o frontieră completă, care, apoi, va juca rolul său pozitiv: după anul 1942, regiuneaa fiind aprovizionate cu produse.

Privitor la legitimitatea de ședere a românilor pe teritoriul U.R.S.S. și legalitatea cuvîntului „ocupație” se poate spune că, în general, unicul proprietar legitim de drept al Odesei din anul 1794 se considera dinastia Golștin-Gotorpov.

Ei au fondat acest oraș, și pe timpul lor a fost construit tot ce merită atenție, însă ultimul țar al dinastiei – Nicolai al II-lea –  în anul 1917 a respins tronul.

Un alt proprietar ligitim al orașului poate fi considerată armata generalului Denikin, deoarece acesta era pentru  convocarea  adunării constituante. Posibil, legitimată se consideră și administrația germană, apărută aici în anul 1918, după încheierea acordului de pace de la Brest-Litovsk, toate celelalte autorități fiind considerate ocupaționiste.

Așa considera unilateral, dar dacă se aplică norma  „este drept acel care este mai puternic”, atunci toți, care au condus cu acest oraș pot fi considerați legitimi.

Așa au considerat și autoritățile contemporane a Odesei: pe portalul oficial al orașului, numele Gherman Pântia merge în lista comună a directorilor municipali începând cu anul 1974. Cu alte cuvinte, el este la fel de legitim ca și alții. Pe români nimeni nu i-a chemat? Nimeni.

Dar pe cei roșii cineva i-a chemat aici? La fel nimeni. În general Odesa a fost sprijinul opoziției, ceea ce a fost remarcat la mai mulți scriitoti ruși. Acest oraș a fost prea bogat, ca să fie „pentru revoluție”, chiar dacă avea un număr mare de evrei. Primele cinci zile de ședere a românilor în Odesa au fost destul de liniștite.

Pe data de 19 octombrie s-au deschis piețele, s-a început sortarea grămezilor de deșeuri și curățirea străzilor. Dar după data de 22 octombire în viața orașului s-au amestecat agenții N.K.V.D.-ului, lăsați în oraș pentru organizarea şi săvârşirea de acte teroriste și sabotaj.

Gherman Pântea a trimis în București planul de restabilire a Odesei încă la început de septembrie, cu toate  că, deloc nu era clar – daca vor fi românii acolo în anul 1941. În plan erau indicate clădiri, în care trebuiau sa fie amplasate unitățile administrației române.

Au planificat ca Comenduirea militară a fost planificată să fie amplasată în casa imensă a N.K.V.D.-ului, pe strada Marazlievsc nr. 40.

Casa fusese construită în anul 1910 și întruchipa o capodoperă a gândirii inginerești – în ea erau montate ascensoare, apă caldă, încălzire cu aburi și centrală electrică autonomă, însă la venirea sovieticilor, această clădire a căpătat o popularitate rea: în ea s-a amplasat Comisia Excepțională a Odesei, devenind cea mai sângeroasă formă de ocupaţie.

La începutul lui octombrie 1941, sovieticii au capturat un ofițer român care avea în posesia sa acest plan. Nu este clar, de ce au decis să nu arunce în aer clădirea unde va fi amplasată poliția secretă națională și nici clădirea siguranței pe strada Bebel, nr. 12.

Noaptea, au săpat un șant în subsolul clădirii unde au plasat trei tone de trotil, iar lângă coloanele de susţinere, două bombe aeriene de 100 kg. A fost paradoxal și faptul, că membrii Comisiei  Excepționale a Odesei, lăsați special pentru munca cladestină, nu au primit ordin să arunce în aer clădirea. Aceștea doar trebuiau sa tansmită din Sevastopol, prin radioul protabil, semnalul pe o frecvenţă stabilită dinainte când, în clădire, se vor aduna șefii germani și români.

Ulterior au început să se întâmple lucruri greu de înțeles. Când românii au intrat în Odesa, au fost avertizaţi că clădirea este minată. Pe 18 octombrie, înainte de intrare clădirea a fost controlată foarte minuțios de geniștii germani, pe 19 octombrie, din cauza că mesajele despre minare nu s-au întrerupt, clădirea a fost verificată încă o dată foarte atent de geniștii români. Încăperile erau lăsate intr-o stare ideală, ce era foarte straniu.

Pe 21 octombrie, când Pântea servea ceaiul în această clădire în cabinetul comandantului diviziei a 10 infanterie, generalul Glogojan (comandantul militar), a venit o doamnă în vârstă și a anunțat că feciorul ei a lucrat în acea clădire ca electrician și a văzut cum ea a fost minată.

Despre aceasta a scris din amintirile sale personal Pântea și a povestit în anii ’90 la televiziunea română nepotul Glogojanu. Pântea și-a arătat îngrijorarea, însă Glogojanu l-a liniștit, declarînd, că despre minare lui i s-a spus nu numai o dată și că clădirea a fost deja verificată de două ori. Pântea a insistitat ca ea să fie verificată înca o dată.

Pentru seara din 22 octombrie a fost preconizat un banchet, consacrat intrării în conducerea orașului a administrației române. Redler, un german autorizat pentru slujba informațională, în raportul către șeful său a scris peste câteva zile: „Joi, 22 octombrie 1941, la ora 15 si 30 minute, au apărut doi comuniști și au avertizat, ca în timp de două ore clădirea va zbura în aer. Însă această preîntâmpinare nu a fost luată în atenție din cauza alarmei false dată în ziua precedentă”.

La ora 17 și 45 de minute cladirea a fost aruncată în aer. Eu am vorbit nu numai odată cu oameni, locuitori din Odesa și toți scot în evidență unul și acelaș lucru: nimeni nu ține minte sunetul, dar toți țin minte o împingere din subsol, se părea că era cutremur. Acesta a fost cel mai mare succes al Comisariatului Sovietic pentru Afaceri Interne (N.K.V.D.) pe parcursul a 907 de zile de ședere a românilor în Odesa. A mai urmat încă unul, pe 18 noiembrie, în raionul primului avanpost prin abaterea de la traseu a unui tren militar românesc.

În februarie 1944 aici a fost paraşutată o echipă de N.K.V.D.-iști comandată de cechistul Avdeev (fost condamnat anterior de către N.K.V.D. la moarte prin împușcare, ulterior condamnarea fiindu-i comutată la detenție de 15 ani), „pentru stabilirea relațiilor cu partizanii”. Pe parcursul a câtorva zile grupul își va întrerupe existența, iar Avdeev se va sinucide prin împuşcare

În literatura sovietică, explozia de pe strada Marazlievsc a fost „înflorită” cu tot felul de detalii tip legendă.  S-a declarat numărul ucișilor – deși mereu diferit și mereu de domeniul fantastic -, s-a spus că într-un fel ar fi fost  distrusă toată administrația romană, că au fost uciși  circa 300-400 de oameni.

În aceste cifre am putea crede, dacă ne amintim, ca au fost aruncate în aer trei case, iar în ele locuiau oameni. De fapt, despre aceea clădire că a fost minată, fuseseră anunţaţi toți la data de 22 octombrie 1941. De aceea la banchet au venit cei care erau siguri că minarea era un fals. Dintre generali a fost doar Gologojanu, locțiitorul său Trestorianu, procurorul și șeful poliției. Gherman Pântea și Gheorghe Alexianu, nici un general german nu a venit.

Rezumatul român oficial

Deși clădirea a fost controlată de geniști și nu a fost identificat nimic suspect, totuși în după-amiaza zilei de 22 octombrie, ora 17.45 ea a sărit în aer. În urma exploziei și-au pierdut viața și au fost răniți un număr de 135 militari români și germani (79 uciși, 43 răniți și 13 dispăruți) printre care comandantul diviziei 10 infanterie, generalul Ion Glogojeanu, șeful de stat major, colonelul Ionescu Mangu, ofițeri germani, căpitan de corvetă Walter Reichert, comandor Herwart Schmidt, căpitanul Walter Kern.

Dintre ofițerii cu un grad superior se remarcă colonelul român Mangu Ionescu și trei căpitani germani. Și atît. Și uite  acest „atât” a crescut în creierile înflăcărate a istoricilor sovietici la „sute de generali”. În fața clădirii  distruse, în grădina Alexandrov, românii au amenajat un cimitir memorial.  Antonescu a dat ordin de executare a 200 de oameni pentru fiecare mort și 100 – pentru fiecare rănit.

Românii și nemții în ziua următoare au format o acțiune de represalii, împușcând și spânzurând mulţi oameni, însă anume câți – nu pot să spun (pe durata celui de-Al Doilea Război mondial, represaliile au funcţionat de ambele părţi – n.n.Al.M.). Acesta a fost cea mai sângeroasă zi din toată istoria acestui oraș. Ca număr maxim se presupune a fi fost 5.000 de oameni.

Sigur că autoritățile N.K.V.D.-iste nu riscau nimic. Și cu siguranță ei știau de consecințe, numai că aceste consecințe nu îi interesau. Consider că aceea ce au facut românii pe 23 octombrie, a fost o greșeală mare, (este cel puțin o poziție draconică – dar N.K.V.D.-știi că au aruncat în aer trei clădiri și au murit atâta lume nu era mare greșală?! Legile războiului întotdeauna au fost încălcate de ruși, inclusiv sovetici, în multe cazuri au procedat mișelește, de la spate, cu minciuni și otravă – n.n. Al.M.) dar sunt date, că germanii făceau presiuni  pentru aplicarea aceastor pedepse.

La noi foarte mulți vorbeasc despre cât de mult au distrus nemții, dar niciodată nu vorbesc, că un număr imens de asemenea acțiuni au fost rezultatul acțiunilor N.K.V.D.-iștilor sovietici din ilegalitate, lăsați pentru acte teroriste. Pot să mai adaug că C.N.A.I. luau prizonieri din primele zile a existenței sale. Așa ca exemplu, trimițându-l pe cechistul Avdeev in anul 1944 cu un verdict condiționat de moarte, iar familia sa a  fost luată ostatică.

Putera sovietică, părăsind un teritoriu sau altul, lăsa în teritoriul abandonat „comitete regionale ilegale de partid”. Teoretic, primul secretar al comitetului regional  de partid, împreună cu aparatul său treceau în ilegalitate  și rămâneau în teritoriile ocupate pentru a executa ordinele  Moscovei.

Tot teritoriul, care nimerea sub nemți, trebuia „acoperit” cu organelor de partid, considerate în deplasare. Cel puțin, așa se demonstra în filmele sovietice. În realitate lucrurile stăteau invers. Credeti că comitete regionale adevărate existau, să zicem, în Estonia, Moldova sau în Ucraina de Nord?

În 1941 Comitetul Regional de partid era condus de A.G. Colâbanov. El trebuia să rămână în oraș și să conducă Comitetul Regional ilegal, dar în ultima zi a decis că mai bine să nu meargă la risc, s-a schimbat în haine de colonel și a părăsit orașul împreună cu familia sa.

În locul său el l-a lăsat în calitate de prim secretar pe fostul secretar de partid al unui colhoz, Petrovschii, căruia pentru desfășurarea lucrărilor ilegale i-a lăsat o suma solidă de bani şi aur, indicaţii cu locurile unde sunt ascunse armele, radiourile portabile, rația și foile volante.

Când au venit românii, Petrovschii, gândindu-se mai bine, a decis sa nu meargă la risc. Peste cinci zile el a s-a prezentat la autoritățile române și a povestit totul despre dânsul. Când la sfârșitul anului 1943 Armata Roșie se apropia de Odesa, Petrov a decis să treacă la poziția ilegală, dar a fost capturat și, pentru asigurare, a fost trimis la București. Acolo în septembrie a anului 1944  l-a întilnit Armata Roșie și prietenii săi N.K.V.D.-iști. A urmat cercetarea, judecata, împușcarea. Aceasta e scurta istorie despre „comitetul regional ilegal al Odesei”.

Exista  și un comitet ilegal  pentru cazuri excepționale. Când a fost luata decizia de a părăsi Odesa, din Moscova a venit o brigadă de cechiști – 6 oameni în frunte cu un oarecare Molodțov care, pe 5 octombrie 1941, în catacomba satului Nerubaisk, au făcut cunoștință cu viitoarele persoane pentru activitate ilegală (moscoviți și odesiți). A început o bătaie în care odesiții, folosind preponderența numerică (13 împotriva 6)  i-au batut „măr” pe moscoviți.

Comandantul odesiților Kuznețov a zis, că nu  o să permită ca moscoviții să preia conducerea. Este posibil ca, intenţionat, odesiții să le fi comunicat românilor informaţia despre clădirea minată, dar fără a informa despre sistemul de minare (nefiindu-le cunoscut). Și germanii și românii au manifestat o uimitoare nepăsare, și pe 22 octombrie Molodțov a transmis semnalul din Crimeia. De acolo peste ceva timp s-a întors semnalul, punând în funcție radiodeclanşare explizibilului.

Moscoviților nu le-a reușit să lucreze mult. Liderul lucrătorilor ilegale odesite, care lucrau „sus” (în oraș dar nu în catacombe), N.Fedorovici și-a oferit serviciile sale Siguranței Române. Prima misiune care a executat-o a fost să-l ademenească sus pe Molodțov în departamentul conspirativ pe 25 februarie, când acesta a fost arestat, iar pe cei patru moscoviți rămași, i-au dezarmat odesiții  și i-au închis în una din peșteri. Puțin mai târziu toți au fost împușcați, conform ordinului  comandantul „catacombelor”,Cuznețov. Foametea îi alunga pe rând pe lucrătorii ilegali la suprafață, unde deveneau o pradă ușoara pentru Siguranță, majoritatea find de acord să lucreze pentru ei .

Iată cum descrie  situația verii anului 1942 cercetătorul I.Gavriucencov: „Echipa cechiștilor cu rezerve modeste continuau munca ilegală. Ca să nu le scadă moralul, partizanii inventau distracții. Aproape toți au început să conducă activităţi deplasate, iar unii se răsfățau cu plăceri absolut interzise.

Pe data de 28 august, Cuznețov l-a împușcat cu mâna sa pe funcționarul Molocinov pentru furtul unei bucăți de pîine. Pe 27 septembrie încă doi, Polișicov și Covaliciuc, erau executați pentru furtul produselor și „abuz sexual”. Îngrijorându-se dintr-un motiv destul de clar, și anume că el va fi următorul, moscovitul  Abramov l-a ucis pe Cuznețov peste o lună. În agenda sa, mai târziu găsită în catacombe de  un membu al C.N.A.I., Abramov scria: „Fostul șef din  al  treilea departament special al C.N.A.I. din Odesa, locotenentul N.K.V.D.-ului V.A .

Cuznețov a fost împușcat de mine cu două gloanţe în tâmplă în sala „Fabrica de oglinzi” (denumirea unei peșteri artificiale mari în carieră) pe data de 21 octombrie a anului 1942.

Autorul nu scrie ce anume fapte ilegal săvârşeau cu toţii. Conform acestor date el era atât de secret, încât nimeni nici a observat.

În acest timp, în oraș viața era deja restabilită complet, s-au deschis sute de restaurante și cafenele, bufete și baruri. Unele din aceste localuri erau deschise de către cechiști, care lucrau pentru Siguranță, cheltuind banii care fuseseră alocați pentru acte „ilegale”. Din acest motiv „grandioasa istorie a mișcării de partizani din Odesa”, doar pentru doi oameni au fost ridicate nu monumente, ci doar niște plăci comenmorative pentru Moloțov și cumnatul său Gorodienco. Atât.

Discuţii pe seama activiştilor ilegali nu erau permise, dar dacă țara și-a abandonat orașul, de ce orașul putea să-și abandoneze țara? Fiecare se adapta cum putea, mai ales că, nu tuturor le plăcea puterea sovietică.

Mai ales băieții bronzați de pe plaje și limane. Eu am o experiență anumită de ședere în catacombe și pot să spun, că acolo într-adevăr poți să te duci cu pluta. Și repede. În septembrie a anului 1944 arhivele Siguranței Române au ajuns în mâinele N.K.V.D.-iștilor, comnsecinţele soldându-se cu împuşcarea tuturor ilegaliștilor din Odesa.

Despre perioda istorică română a Odesei au fost scrise o mulțime de articole, cărți, amintiri și cercetări. Artefactele, care sunt legate de ea  până acum prezintă obiectul speculației și profitului exacerbat, după cost, oferind locul numai perioadei nemțești din aceea vreme. Cu toate acestea, adevărata descriere a acestei perioade aproape este imposibilă.

Aici e aceeași istorie ca și în U.R.S.S.-ul epocii Brejnev, nu demult apusă. Iată scriu cinci oameni cinci articole diferite – citești și vezi, că toți spun adevărul, deși artcolele sunt absolut diferite. Așa și cu românii.

De aceea în articole am încredere, doar atunci, când, conținutul lor nu contrazice cu mult ceea ce am auzit eu de la mulți-mulți oameni, în primul rând de la rude. Dar și jumătate din curtea noastră au trăit sub români. Interesant este că toate declarațiile duceau la doua ipoteze:

–  în timpul românilor totul era disponibil;

– în timpul românilor totul lucra. Dar țineți  minte fraza, spusa de tâlharul în lege Goțmanu în filmul „Likvidația: „sub români era mai bine? Deci iată, această expresie de fapt a devenit proeminentă.

Sub români Odesa erea inundată de cuvânte tipărite. Aici se publicau o mulțime de ziare, reviste, inclusiv și penru copii, erau aduse și reviste din România, din Germania.

Revista populară „Molva” întruchipa o viață a celebrităților. Mai era încă revista „Smeh”- glume în limita bunului simț, bancuri, caricaturi cu Stalin.

După aprilie 1944, la cei care se găseau asemenea reviste primeau 10-15 ani de închisoare.

Pe data de 3 noiembrie 1941, după ce s-a reușit să se restabilească câteva stații electrice, au început să funcţioneze  primele rute de tramvai. Pe data de 4 noiembrie și-au reluat activitatea 6 spitale. Pe data de 7 noiembrie  au obligat să vină și să se înregistreze  toți comuniștii.

Ei trebuiau să semneze o declarație, că au greșit în convinegirile lor  și  nu s-a înterprins nicio sancțiune împotirva lor. Interesant de ştiut cum ajuns aceste liste în labele N.K.V.D.-iștilor sovietici?

Pe data de 15 noiembrie 1941 a fost pus în funcţiune primul electrogenerator puternic. Pe data de 16 noiembrie departamentul feroviar  germano-român din Odesa a reînceput transportul de pasageri  prin Transnistria. Pe data de 9 noiembrie fiecărei străzi i se reda denumirea veche, dată în timpul țarului. Cinci străzi sunt numite în cinstea funcționarilor români, deasemenea și în cinstea lui Hitler (fosta Karl Max) și Mussolini.

Pe data de 25 noiembrie, pentru toată populația aptă de muncă, începînd de la 16 până la 60 de ani s-a stabilit munca obligatorie de folos obștesc. S-a stabilit plata în formă bănească, plus cartele pentru procurarea de produse alimantare. Pe data de 26 noiembrie din biblioteci se retrage toată literatura sovietică și cărțile „scriitorilor sovietici”.

Pe data de 27 noiembrie s-au deschis 50 de școli, pe lângă care s-au organizat bufete și micul dejun gratis. O data pe săptamână se studia limba română și legea lui Dumnezeu.

Până pe data de 28 noiembrie au fost deschise toate bisericile ortodoxe, închise de comuniști. Unii românii au întocmit planul pentru reconstruirea catedralei din Chişinău, care a fost aruncată în aer (de sovietici – n.n.Al.M.) în anul 1936 și reconstruită abia în anul 2002.

Pe data de 29 noiembrie 1941 a început sa funcţioneze rețeaua radio prin fir, ca lumea să cunoască știrile la zi. Alături de emisiuni în limba rusă erau puse pe post știri și emisiuni din Germania, Italia și România. La început de decembrie s-au adus două geneatoare puternice din România, ceea ce a permis să fie accesibilă electricitatea în apartamente.

Pe data de 3 decembrie a fost anunțată selecția polițiștilor printr-un un concurs de amploare şi cu mulți doritori. Pe data de 7 decembrie s-a deschis Observatorul astronomic. Pe data de 13 decembrie şi-a reluat activitatea Teatrul de Operă și Balet cu premiera – „Evghniii Oneghin” şi sala este arhiplină. Pe data de 14 decembrie s-a mărit raţia de pâine pe cartele, pusă pe picioare producția combinatului de pâine și deschiderea a o multor brutării private.

În anul 1941 a fost reintrodusă proprietatea privată pentru 2.567 de locuitori ai Odesei, care au reușit să demonstreze pe bază de documente că proprietate le fusese confiscată de către comuniștii.

Pe data de 16 decembrie 1041 s-au re-deschid primele două ospătării, unde pătura socială vulnerabilă putea să se hrănească gratis. Au fost distruse toate monumentele dedicate liderilor comuniști şi emisă o dispoziție, care obliga să fie distruse picturile cu portretele acestora şi  interpretarea publică a cântecelor comuniste.

Către 22 decembrie 1941 s-au reconstruit instalațiile sanitare. Spre sosirea noului an, în (ajun de Crăciun – n.n. Al.M.) a fost organizată o piață cu vânzare de carne la prețuri mici. Spre 31decembrie au fost redeschise 500 de magazine.

Din ele 47 erau de cofetării, 7 librării, 4 florării, iar două de animale de companie și mâncare pentru ei. S-a încheiat anul cu opera „Faust” și lansarea unor serii întregi de  întreprinderi, în general de industrie alimentară.

A mai fost și un caz interesant și benefic. Într-o zi a dispărut toată conducerea pe verticală.Toți funcționarii, procurorii juriștii, organele sovietice și de partid și-au încetat existența, în locul lor fiind numiţi oameni noi. Nici-un clan nu a mai putut supraviețuit. În timpul primarului Pântea în Odesa, funcționarii, care încălcau legea sau nu erau politicoși cu cetățenii erau imediat eliberați din funcții și în funcţi de gravitatea faptelor, erau și judecați. Dar în timpul U.R.S.S. ?

Alexandru Cercasov în lucrarea sa de cinci volume „Ocupația Odesei” aproape jumătate din volumul cărții a dedicat-o problemelor economice, detaliat analizând câți bani pentru un eveniment sau altul a dedicat administrația orașului și pune întrebarea – de unde a avut municipiul așa resurse ?

Mai ales că studiind documentele de arhivă, el deduce o cifră fantastică a bugetului anual al Odesei pentru 31 august 1942: 61 milioane de mărci.

Aceasta era atunci, când  un kilogram de pâine costa 1-2 mărci, iar un kilogram de carne de porc 4-5 mărci. Desigur, că nici o comercializare locală și colectarea impozitelor în bugetul orașului nu puteau forma o astfel de sumă. Orașul avea 250 mii de locuitori. Apariția acestor sute de milioane se poate explica numai prin faptul că în Odesa a fost creata un „centru de convertire a valutei.

Deși administrația era româna, unica valută legală era cea germană. Eu nu cred că aceasta s-a întâmplat de la sine. Posibil că prin bugetul statului  se spălau mărcile, posibil și altceva de genul acesta, însă acei care știau, nimic nu comunicau.

Cum mergea treaba în timpul romanilor cu produsele alimentare? Am primit două răspunsuri : oamenii bătrîni spuneau „ca în timpul N.E.P.-ului (Noii politici economice – n.n.Al.M.), iar alţii – „ca în timpul țarului”. Nici aici nu a fost nici un miracol.

Folosindu-se de luna noiembrie caldă a anului 1941, românii au organizat însămînțarea culturilor de iarnă, iar în anul  1942 a fost strânsă o roadă generoasă, de care România nu avea nevoie. Avea nevoie Basarabia. Tot ce a crescut,  aici și a rămas. Pentru a stânge roada românii s-au folosit de metoda sovietică: toți care învățau erau obligați să presteze 21 de zile la lucrări agricole.

După 12 ani de înfometare stalinistă, se putea și…  mânca. Iată de exemplu, un fragment din agenda unui elev de liceu – din Odesa,  Iurii Sudoholischii, care s-a întors în oraș în toamna anului 1942:

 „27.09.1942 – Alaltăieri la ora 5 dimineața eram în Odesa. Mergeam pe jos. Deasemenea întîlniri, săruturi…Am depus documentele la tehniculul (colegiul-n.n.Al.M.) industrial…. O să învîăț gratis. În general taxa de studiu este de 200 de mărci pe an. Aici mărcile sunt numite ruble. Orașul și piața este bucușit cu de toare- sun fericit. Stau cu tata și tovarășii mei. Totuși, când  mă  uit la casele distruse din oraș mă apucă o tristețe…

10.10.1942 – În Odesa viața este stabilită. Primarul orașului  Gherman Pântea la deschiderea Universității a spus că viața în Odesa este mai bună  decât într-un oarecare alt oraș a Europei de Nord.

Într-adevăr la piață chiar este ceva uimitor salam, carne, unt, fructe și orice altceva. Desigur totul este foarte scump, totuși… Școlile și Universitatea funcționează, circulă tramvaie. În oraș la fiecare pas sunt magazine de comision, pe străzi merg dame elegante (vopsite puternic), români și germani”

Interesant, dar se cumpărau produse  din  pieți și din  toate aceste sute de magazine de produse? Scump? Dar ce, acum acestea sunt mai eftine? Care erau salariile? 120-150 de mărci se considera un salariu mic. Dar, de exmplu, un inginer putea liber să primească 600-700 mărci. O cină într-n restaurant era 25 de mărci… Erau greutăți, în primul rând cu astfel de marfă cum ar fi zahărul, sarea, petrol lampant.

Cu petrolul este clar – de el este nevoie la război -, însă prețurile ridicate pentru sare, se pot de explicat prin faptul că aici ea, pur și simplu nu este. Cât despre zahăr, păi pentru el era o cerere imensă – românii deloc nu reacționau faptul că locuitorii făceau țuică. Dificil era cu hainele și încălțămintea, chiar dacă în anul 1942  au început să se deschidă magazine de încălțăminte și ateliere de croitorie.

Erau deschise două stații telefonice automate (au funcționat pînă în anii 90, pe care așa le-au numit „românești,,), a lucrat aeroportul internațional, au fost stabilite relațiile poștale cu Europa. În Odesa veneau interpreți de operă  din Italia, interpreți – emigranți ruși. Cu un triumf s-au desfășurat  tururile regelui romantismului rus Piotr Leșcenco. Dar dupa aprilie a anului  1944- oricare discuții pozitive despre această perioadă erau rarisime.

Situația în Odesa a început să se înrăutățească din toamna anului 1943. Linia frontului se apropia, marca germană a suferit o inflație mare, prețurile au crescut de câteva ori.

Dar în comparație cu perioada 1944-1948, când împreună cu bolșevicii  a venit și o foamete cumplită, cu toate atributele sale (copii bolnaviu de rahitism, vârstnici umflați, părăsirea masivă a copiilor din anii 1943-1944  în orfelinate și „uitarea” lor în piețile orașului), în anul 1943 totul era mai lejer.

Pur și simplu  țăranii nu duceau marfa în oraș, păstrându-l până la sosirea vremurilor mai bune. Ele au „venit” în aprilie a anului 1944 când  sovieticii au confiscat tot. Plecând, românii au fost furate cinci troleibuze și calea feroviară de pe strada Reșelie.Trolebuzurile în scurt timp au fost recuperate.

Timp de doi ani, în România a funcţionat un regim de monarhie stranie, dar cu conducere comunistă, care includeau huligani și dame degradare ca Ana Pauker. În cinstea lui Gheorghiu dej a fost dată denumirea unui oraș în U.R.S.S., chiar dacă, în aceeași Românie  nici un oraș nu a fost denumit în cinstea nici unui comunist (opinie eronată, dar respectăm originalul – n.n.Al.M.).

„Conducătorul” Ion Antonescu și „guvernatorul” Gheorghe Alexianu au fost în anul 1944 aduși la Moscova, la Lubianca. Despre ce au discutat cu sadicii N.K.V.D.-iști, nu cunosc, dar în anul 1946 conducerea sovietica a organizat asupra lor cea mai rapidă „judecată pupulară” după care i-au împușcat. Cazul este destul de asemănător cu cazul lui Nicolae Ceaușescu.

După război, Gherman Pântea a fost supus la două procese judecătorești, acuzat de infracțiuni armate, și în ambele cazuri a fost achitat din cauza „lipsei probelor de crimă”.

Istoricii (sovietici – n.n.Al.M.) până în zilele de azi își fărîmă mințile – de ce? pinia oamenilor ar fi, că i-a luat apărarea mareșului Timoșenco, singurul mareșul  sovietic, care era provenea din Basarabia.

În Odesa locuia sora sa, într-o oarecare măsură Pântea singur a avut grijă, ca ea să nu fie atinsă de nimeni, dar această ipoteză îmi pare puțin credibilă.

FAșa, liniștit,  Pântea trăia în Romania, a scris memorii, însă o dată, în vara anului 1967, deja în timpul lui Ceaușescu, a intrat într-o cafenea, a băut o cafea și a căzut mort. Familia l-a căutat trei ziile.

Moartea lui Pântea poate pare şi nu prea a fi suspectă, deşi în acea vreme, în Romania a existat o campanie de curățare pentru tot ce era legat de participarea la război de partea Germaniei.

Piotr Leșcenco a murit în lagăr de muncă românesc la construcția canalului „Dunărea- Marea Neagră” cărui nimănui nu-i trebuia (afirmaţie incorectă; utilitatea s-a văzut abia după realizarea sa integrală – n.n.Al.M.). Construcția a fos părăsită brusc, după moartea lui Stalin și lucrările au fost reluate în timpul lui Ceaușescu.

Mulți locuitori ai Odesei  au plecat cu românii, dar după o perioadă de timp N.K.V.D.-iștii sovietici i-au arestat chiar în Romania, fiindcă şi acolo ei deveniseră stăpâni. U.R.S.S. s-a destrămat încă în perioada când trăiau acei, care trăiseră perioada prezenței româno-germană. U.R.S.S. a pierdut.

Germania, chiar dacă i s-a tăiat din teritoriu, stă la locul său destul de bine.

România aproape că și-a salvat majoritatea teritoriilor, care fuseseră în posesia ei  la de 22 iunie ale anului 1941 (la sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa a renunţat prin tratatul cu Ucraina din 1997 – n.n. Al.M.), și acum distribuie pașapoarte românești locuitorilor Basarabiei și nordului Bucovinei.

Intrată în Uniunea Europeană, România – ca şi Ucraina – au fost marginalizate. Eu nu am dubii că românii patrioţi nu au renunţat la recuperarea pământurilor pierdute.

 

Notă  – Fragment din volumul în curs de apariție Alexandru Moraru (editor) „Adevărul despre Odessa sub români” (mărturii ale localnicilor, documente și materiale) Chișinău, 2020, 306 pag. publicat de https://mazarini.wordpress.com/

 

 

 

 

ADDENDA:

 

În timpul administrației românești a Odesei, peste 25.000 de locuitori ai oraşului, care au putut demonstra documentar că au fost deposedaţi de comunişti, şi-au redobândit averile.

Pe lângă emisiunile în limba rusă,la radio erau retransmise posturi din Germania, Italia şi România. În şcoli, elevii luau gratuit micul dejun şi aveau o dată pe săptămână ore de limba română şi religie.

Bătrânii, orfanii, văduvele şi bolnavii mâncau gratuit la cantinele sociale. Pentru studenţi au fost înfiinţate cămine şi cantine.

Tinerii primeau şi ajutoare băneşti pentru procurarea de cărţi şi haine, iar când primarul vizita universitatea, îl înconjurau şi îi spuneau «Naş papaşa», adică părintele lor.

Din biblioteci a fost confiscată literatura sovietică de propagandă, au fost deschise toate bisericile închise de comunişti, au fost înlăturate monumentele şi tablourile liderilor bolşevici.

Se dezvolta sportul: aveau loc campionate cu participarea echipelor din ţările aliate, inclusiv Juventus şi Lecce, competiţii atletice şi motocrosuri, la hipodrom de trei ori pe săptămână se ţineau curse.

Oraşul era vizitat de turişti şi delegaţii străine, veneau în turnee cântăreţi de operă din Italia şi artişti ruşi emigraţi după revoluţie etc.

Potrivit memoriilor unui fost socialist menşevic rus pe nume Evgheni Tverskoi, publicate de ziarul Timpul de la Chişinăustaliniştii au lăsat  multe distrugeri.

Întreprinderile din Odesa au fost aruncate în aer.

La fel, depozitele cu produse alimentare au fost nimicite, iar intrarea în port a fost blocată de vase scufundate.

Însemnările lui  Evgheni Tverskoi, conțin numeroase detalii din viața cotidiană a Odesei în timpul administrației românești. 

Românii au reconstruit, în primul rând, bisericile. Ulterior, au demarat lucrările de refacere a fondului locativ-comunal. Muncitorii şi ţăranii s-au implicat activ.

Pentru opt ore de muncă ei primeau 4-7 mărci. Administraţia orăşenească i-a asigurat cu raţii, care depăşea până şi normele din Germania.

Precizez că un singur muncitor primea în fiecare lună – 0,5 kg de unt, un litru de ulei de floarea-soarelui, 2 kg de zahăr, 5-6 kg de cereale, făină şi macaroane, 2 kg de carne, o jumătate de litru de vodcă, 300 de ţigări şi un kilogram de pâine pe zi.

(…)

Oamenii erau asiguraţi nu doar cu o bucată de pâine. Au apărut şi locuri de distracţie. Românii au renovat Opera orăşenească din Odesa. Binecunoscutul tenor Seliavin a fost numit directorul acesteia (în timpul regimului stalinist el primea o pensie mizeră). Românii şi germanii veneau la Odesa ca să ascultele operele „Boris Godunov”, „Evgheni Oneghin” sau baletele „Lacul lebedelor”, „Frumoasa adormită” etc. De asemenea, a fost reconstruit Conservatorul din Odesa condus de celebra interpretă Lidia Lipkovskaia.

 

„Populaţia care a trăit două decenii sub Stalin se înţelegea perfect cu noile autorităţi, iar primarul mergea pe jos în inspecţii prin pieţe, vorbea cu oamenii şi se interesa de nevoile lor. Auzind de un astfel de trai, în zona de ocupaţie românească fugeau oameni din Ucraina şi Rusia“, consemna acesta.

 

 

 

 VIDEO Cronică italiană din Odessa. Vara anului 1942

15/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 10 comentarii

KGB – un dușman de moarte al poporului român din Basarabia și Transnistria

KGB, dușmanul poporului român din Basarabia și Transnistria.

 

 

 

2016-09-9-10-maia-314Analiza unui vast material factologic ne îndreptăţeşte să afirmăm că, dincolo de nuanţe şi de evoluţiile sinuoase pe care le-a cunoscut acest fenomen, esenţa regimului totalitar comunist a rămas aceeaşi: un regim bazat pe o doctrină a revanşei, dogmatic, măcinat de contradicţii interne între scopurile afirmate şi practica social-politică din viaţa cotidiană, dezumanizant şi opus libertăţii omului. Un regim care, contrar idealurilor proclamate, consfinţeşte lipsa de valoare a omului, transformat într-o abstracţie, o ficţiune. „Ideologia totalitarismului consideră fiinţele umane individuale drept instrumente, mijloace de realizare a unui proiect politic, chiar cosmic, scrie Ţvetan Todorov. Un regim care aspira, totuşi, la o valoare de model şi deci, la universalitate.

Manifestul Cominternului, adoptat la Congresul al II-lea al acestei organizaţii din vara anului 1920, sublinia în limbajul belicos al bolşevismului: „Internaţionala Comunistă consideră cauza Rusiei Sovietice ca fiind propria ei cauză. Proletariatul internaţional nu-şi va vâră sabia în teacă până ce Rusia Sovietică nu va deveni o verigă a Federaţiei republicilor sovietice din întreaga lume”.

Lenin a murit prematur, dar obiectivele globaliste au rămas: un an mai târziu de la dispariţia sa, Plenara lărgită din 1925 a Executivului Internaţionalei Comuniste a stabilit ca ţinte ale bolşevizării pe plan internaţional „crearea unui partid comunist mondial…, partidul mondial al leninismului”, şi desfăşurarea unei activităţi neîncetate pentru convingerea maselor că „epoca în care trăim, luptele economice şi politice ale clasei muncitoare nu pot fi câştigate decât conduse de un centru internaţional unic”.

Înfiinţarea CEKA s-a suprapus în linii mari cu desfiinţarea instituţiilor specifice oricărui stat mai mult sau mai puţin democratic: suprimarea libertăţii presei şi sfărâmarea aparatului de justiţie. Decretând că Rusia Sovietică trece prin împrejurări excepţionale, Lenin nu se sfia să invoce dreptul autorităţilor bolşevice de a recurge la măsuri excepţionale pentru a face faţă.

Nevoit, de pildă, să dea explicaţii publice pentru ordinul de arestare şi încarcerare a întregului personal diplomatic şi consular român, precum şi a membrilor Misiunii militare române de la Petrograd, din 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918, Lenin a declarat că acest act s-a produs în virtutea unor circumstanţe excepţionale, care nu sunt prevăzute în niciun fel de tratate diplomatice şi de niciun fel de cutume diplomatice.

La 11 august 1937 a fost emis Ordinul NKVD (strict secret) nr. 00485 care demara „operaţiunea poloneză”, iar o săptămână mai târziu, la 17 august, printr-o directivă a NKVD acest ordin era extins şi asupra spionilor români. Ordinul 00485 preconiza, totodată, crearea unui organ extrajudiciar special la nivel central – dvoika (numit în documente Consiliu Special al NKVD din URSS), avându-i în componenţă pe Nikolai Ejov, comisar al afacerilor interne şi comisar general al securităţii statului, şi pe Andrei Vîşinski, procuror general al URSS.

Ordinul respectiv mai prevedea modul de întocmire a dosarelor penale, asemănătoare unor albume, a căror examinare de către dvoika se făcea în lipsa acuzaţiilor, doar după listele din dosar. Operaţiunea „culăcească” şi cea împotriva „spionilor” s-au desfăşurat de fapt concomitent, troicile speciale ocupându-se de toate categoriile de persoane care intrau în sfera ordinelor lui Ejov şi erau aprobate de Biroul Politic.

Arestările în cadrul „operaţiunii române” au început chiar în luna august 1937, în fosta Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) din stânga Nistrului, iar dosarul primului lot de acuzaţi a fost „judecat” de dvoika de la Moscova (N. Ejov-A. Vîşinski), la 12 septembrie 1937.

Potrivit datelor încă incomplete provenite din arhive desecretizate în ultimii ani, în timpul operaţiunilor de reprimare a foştilor culaci, a elementelor antisovietice şi a „spionilor români”, desfăşurate în perioada august 1937 – noiembrie 1938, în RASSM au fost arestate 6947 persoane, din care: 4886 (70,3%) au fost condamnate la moarte prin împuşcare; 2004 persoane (28,9%) condamnate la internare în Gulag; dosarele 4 57 persoane (0,8%) au fost returnate pentru a fi reexaminate.

Numai în perioada 12 septembrie 1937 – 28 martie 1938, în RASSM au fost arestate 2185 de persoane, în marea lor majoritate (2019 persoane, respectiv 92,4%) sub învinuirea de spionaj în favoarea României.

Românii basarabeni sub teroare bolşevică

În linii generale, represiunile staliniste din Basarabia sunt asemănătoare cu cele din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Într-o primă perioadă, aceste represiuni se suprapun nu doar ca manieră de înfăptuire, dar şi în timp. Cele trei teritorii ocupate la sfârşitul lunii iunie 1940 au fost tratate încă de la început prin prisma existenței în fiecare dintre ele a unei majorități covârșitoare românești cu privirea ațintită permanent spre România.

Basarabia, ca şi nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, a fost alipită URSS în urma ultimatumului sovietic adresat guvernului Regatului României la 26 iunie 1940, urmat de un al doilea ultimatum o zi mai târziu. În cel mai scurt timp, organele puterii bolşevice existente în republica autonomă moldovenească nistreană au fost extinse şi în Basarabia, iar la 2 august 1940 Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice aproba formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), prin „unirea” a şase judeţe basarabene şi a oraşului Chişinău cu şase raioane (din 11) ale fostei RASSM.

2016-09-9-10-maia-125La 10 februarie 1941, printr-o lege specială s-a trecut de la alfabetul latin la alfabetul rus (chirilic), extinzându-se astfel şi reglementările lingvistice din fosta RASSM pe întregul teritoriu al Moldovei Sovietice. În iunie 1941, cu zece zile înainte de începerea războiului germano-sovietic şi a trecerii Prutului de către armata română, 22 643 de persoane din RSS Moldovenească, declarate elemente antisovietice sau periculoase social, au fost arestate și deportate de organele securității sovietice.

Basarabenii vor intra într-un regim de cruntă ocupație străină, care va depăși prin amploarea crimelor și a ororilor sale vechea ocupaţie ţaristă. Lipsurile generate de război erau amplificate de „politica agresivă şi de samavolniciile administraţiei sovietice revenite…, de căutare a duşmanilor de clasă… Populaţia era epuizată fizic şi dezbinată pe criterii social-economice şi naţionale”.

Selecţionaţi şi aduşi din afara Basarabiei, reprezentanţii puterii sovietice „se comportau deseori ca nişte cotropitori pe un teritoriu cucerit.

O caracteristică generală a ocupaţiei sovietice în RSSM a constituit-o discriminarea sistematică a populaţiei majoritare româneşti, fapt demonstrat şi recunoscut astăzi pe baza a numeroase mărturii şi documente de arhivă. La această discriminare generală se adăuga o a doua, între locuitorii din stânga şi cei din dreapta Nistrului, inclusiv între cetăţenii de aceeaşi etnie. „Sovieticii făceau distincţie între românii transnistreni (din fosta RASSM) şi cei basarabeni, manifestând faţă de ultimii permanent neîncredere”, scrie Veaceslav Stăvilă într-un studiu documentar având ca temă componenţa naţională a elitei din RSSM.

În prima jumătate de an de la reinstaurarea Puterii sovietice în Transnistria şi Basarabia (până la 1 februarie 1945), Direcţia de cadre a CC al PC(b)US a întărit rândurile CC al PC(b) al Moldovei cu 558 de persoane verificate de pe cuprinsul URSS, numite în posturi de instructori şi îndrumători, după cum urmează: 408 pentru munca de partid; 76 pentru activitatea de propagandă; 67 pentru munca din cadrul sovietelor; 7 pentru activitatea jurnalistică. În ceea ce priveşte organele Securităţii de Stat ale RSSM, braţul înarmat al Partidului comunist, în fapt principalul instrument de punere în aplicare a măsurilor de reprimare a românilor basarabeni şi transnistreni, distribuţia cadrelor pe criterii etnice arăta, la 1 ianuarie 1945, următoarea situaţie: 625 ruşi, 92 ucraineni. 47 evrei si doar 40 de moldoveni.

De altfel, numirea unui moldovean în fruntea KGB al RSSM s-a realizat abia în ianuarie 1989, când pe fondul acutizării relaţiilor interetnice din URSS, la conducerea secţiunilor Securităţii de Stat în republicile unionale au început să fie numite „cadre naţionale”. Cu acel prilej, rusul Gavriil Volkov, aflat în fruntea KGB al RSSM din 1979, a fost înlocuit cu moldoveanul Gheorghe Lavranciuc.

Ca măsură complementară înfiinţării Biroului CC al PC(b)US pentru RSSM, Moscova a instituit în RSSM şi funcţia de împuternicit al comisariatelor poporului pentru securitatea de stat şi, respectiv, pentru afacerile interne ale URSS. În acest post a fost desemnat generalul-maior N. A. Golubev, care a sosit în RSSM în aprilie 1945, preluând de facto conducerea unică a organelor securităţii statului şi ale afacerilor interne moldoveneşti.

Datorită neajunsurilor apărute pe parcurs, a suprapunerilor de sarcini şi a cheltuielilor supradimensionate, după patru ani de funcţionare, în 1949, Biroul CC al PC(b)US pentru Moldova a fost desfiinţat, în locul său fiind numit un Împuternicit al CC al PC(b)US pentru RSSM, cu un aparat de lucru mai redus. Pe măsură ce controlul sovietic în Basarabia s-a consolidat, Moscova a decis să închidă, cel puţin formal, reprezentanţele sale politico-administrative permanente în RSSM.

La 14 iulie 1950, printr-o hotărâre a Biroului Politic al CC al PC(b)US, Leonid Ilici Brejnev era numit în funcţia de prim-secretar al CC al PC(b) al Moldovei şi, concomitent, a fost desfiinţată funcţia de împuternicit al CC al PC(b)US pentru RSSM.

Continuarea represiunilor din timpul RASSM.

Foametea din 1946-1947

Reînfiinţarea RSSM, în 1944, a însemnat, totodată, revenirea pe scară largă la metodele de represiune experimentate în fosta RASSM. Am amintit mai înainte primul val al deportărilor din vara anului 1941. Documente de arhivă, declasificate şi publicate în ultimii ani la Chişinău, aduc la lumină dovezi elocvente despre valurile de represiuni şi deportări, precum şi despre dimensiunile acestora.

Represiunile în Transnistria şi Basarabia au fost declanşate simultan cu preluarea controlului militar al acestor teritorii de către Armata Roşie. Ele au fost organizate şi instrumentate sistematic, în fiecare localitate, într-o primă etapă de către unităţile speciale Smerş (Moarte spionilor, n.n.) ce însoţeau ofensiva trupelor sovietice, apoi de către direcţiile specializate ale securităţii de stat şi afacerilor interne care erau instalate în republică.

Iată, un exemplu, cazul fostului primar de Mălăiești Cangaş Arion Dementevici, la’14 aprilie 1944, acesta a fost arestat de către departamentul Smerş al diviziei 19 de puşcaşi sovietici, anchetat şi judecat în regim de urgenţă  sub acuzaţia de „susţinător activ al ocupanţilor româno-germani”, fără a se aduce dovezi despre eventuale crime sau alte fapte grave comise. La 22 aprilie 1944, după o înscenare sumară, a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare şi confiscarea averii personale pentru „trădarea Patriei”. Sentinţa, conform ordinului dat de generalul-maior Lazarev, comandantul diviziei 19 de puşcaşi, a fost dusă la îndeplinire în aceeaşi zi, fostul primar fiind spânzurat în satul Mălăieşti, în prezenţa locuitorilor şi a unor militari, „în număr de 400 de persoane”.

Potrivit documentelor de arhivă, pentru a îngrozi populaţia, în baza aceluiaşi ordin dat de generalul Lazarev, trupul fostului primar a stat în spânzurătoare două zile, până la 24 aprilie, orele 24,00, când a fost înhumat la o distanţă de 2 kilometri de sat. Concomitent, a fost luată măsura deportării familiei sale,      „în concordanţă cu directiva Securităţii de Stat (GPU) a URSS”, după cum consemnează documentele.

Măsurile de reprimare s-au desfăşurat metodic, pe baza unor planuri   stabilite înainte.  În prima perioadă s-a acordat prioritate arestării „complicilor, trădătorilor şi vânzătorilor de ţară”, după cum erau calificate persoanele care colaboraseră într-un fel sau altul cu autorităţile româneşti. Totodată, noile organe de represiune au primit sarcina să întocmească „evidenţa operativă a elementelor contrarevoluţionare şi luarea în lucru operativ a acestora.

Drept urmare, numai din aprilie 1944 şi până  la sfârşitul războiului (mai 1945), organele Comisariatului poporului pentru afaceri interne al RSSM au arestat 2 911 persoane, considerate ca reprezentând „agentura inamicului”, „trădători şi complici”, majoritatea acestora fiind executate prin împuşcare. Pe parcursul întregului an 1945, numărul persoanelor arestate de organele afacerilor interne se ridica la 2 546, în majoritate calificate ca „trădători şi complici ai ocupanţi lor”.

 Separat, din aprilie 1944 până la 1 septembrie 1946, organele  securităţii de stat din RSSM desfășuraseră o şi mai amplă activitate de „demascare” şi lichidare a „duşmanilor”, arestând în total 5 402 persoane, după cum raporta la Moscova, în octombrie 1946, Iosif Mordoveţ, şeful acestor structuri.

Iosif Lavrentievici Mordoveţ (1899-1976), etnic ucrainean, născut în familia unui muncitor miner din raionul Krivoi-Rog, a activat în Armata Roşie în timpul Războiului civil, apoi în diverse organizaţii sindicale şi de partid. La 31 de ani, în 1930, în plin avânt al stalinismului, a fost recrutat de organele Direcţiei Politice de Stat (GPU) şi trimis să activeze în secţiile    raionale ale GPU-NKVD din regiunile Dnepropetrovsk, Vinniţa şi Kameneţ-Podolsk, din Ucraina.      

În 1940, după înfiinţarea RSSM, a fost numit vice-comisar al noii republici pentru afaceri interne. În timpul războiului a activat pe mai multe fronturi, fiind inclusiv adjunct al şefului unei direcţii Smerş. În 1944, a fost numit comisar al poporului pentru securitatea statului al RSSM, funcţie deţinută până după moartea lui Stalin, în 1953.

În 1954-1955, I. Mordoveţ a fost preşedinte al secţiunii KGB a RSSM, apoi trecut în activităţi secundare şi pensionat în 1956.

Pe măsură ce perioada războiului rămânea în urmă, sarcinile organelor de represiune din RSSM, sub directa îndrumare a împuterniciţilor Moscovei trimişi în teritoriu, cunoşteau o diversificare continuă, în atenţia lor intrând rând pe rând toate straturile şi categoriile sociale.

2016-09-9-10-maia-212O încercare dramatică pentru populaţia Basarabiei reintrată sub dominaţie sovietică a reprezentat-o foametea din 1946-1947, care a marcat profund fizionomia unei societăţi debusolate, ajunse la cheremul unui regim atotputernic şi nemilos. Cercetările numeroase care s-au efectuat de la acel tragic episod din istoria Basarabiei converg spre concluzia că seceta puternică din vara anului 1946, un fenomen natural fără legătură cu regimul politic, s-a suprapus cu măsurile mereu restrictive şi acaparatoare luate de autorităţile bolşevice pentru secătuirea ţăranilor individuali, printr-un sistem draconic de cote şi impozite, care au lăsat satele moldoveneşti fără resurse şi fără capacitatea de supravieţuire. Consecinţele au fost devastatoare: zeci şi sute de mii de oameni, din care o mare parte copii, suferind de distrofie; apariţia în diverse zone şi localităţi a canibalismului; înregistrarea unor decese în masă datorită foametei, care au dus, conform unor estimări oficiale, la diminuarea populaţiei rurale basarabene cu 193 900 de oameni în intervalul 1 ianuarie 1947-1 ianuarie 1948, unii istorici afirmă ca au pătimit de foame și au decedat peste 300 mii de basarabeni.

Foametea din 1946-1947, desfăşurată „sub semnul secetei”, dar şi al „sistemului de cote obligatorii”, acesta din urmă având chiar „rolul decisiv”, a constituit „o experienţă traumatizantă, fără termeni de comparaţie în istoria ţinutului”, după cum scrie cercetătoarea Aurelia Pelea.

În pofida presiunilor, arestărilor, execuţiilor şi deportărilor în masă, duşmanii Puterii sovietice continuau să se manifeste pretutindeni. Către sfârşitul deceniului 1940-1950, ţăranii basarabeni reprezentau o categorie specială care „se opunea cu îndârjire politicii de înfiinţare a colhozurilor şi de lichidare a proprietăţii private”. Pentru lichidarea rezistenţei ţărănimii basarabene trebuia concepută şi pusă în aplicare o operaţiune specială, de amploare.

Operaţiunea „Iug” (Sud). Deportările din 1949.

Operaţiunea codificată „Iug” (Sud) s-a derulat în vara anului 1949, sub controlul autorităţilor politice şi cu implicarea masivă a organelor de represiune. Aceste deportări au anumite particularităţi care le individualizează. Războiul mondial se încheiase de patru ani, URSS dobândise o putere discreţionară asupra ţărilor Europei Centrale şi de Est. Represiunile din iulie 1949 nu s-au mai desfăşurat sub semnul răzbunării, al improvizaţiei şi al impulsurilor generate de precipitarea unor evenimente neprevăzute. Dimpotrivă, documentele scoase la iveală dezvăluie un scenariu planificat cu sânge rece, pregătit şi înfăptuit metodic timp de aproape şase luni.

La 17 februarie 1949, Iosif Mordoveţ informa Moscova că în evidenţele Securităţii moldoveneşti figurează 40 854 de „culaci şi alte elemente duşmănoase” care ar trebui deportate.

La 6 aprilie 1949, Biroul Politic al CC al PC(b)US aproba numărul familiilor (11 280) şi al membrilor acestora (în total, 40 850 de persoane) care urmau să fie deportate pe vecie din RSS Moldovenească în regiuni din Kazahstanul de Sud, RSS Kazahă, precum şi în ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni, Irkuţk şi Tomsk ale RSF Ruse.

Erau precizate, totodată, zilele şi orele în care să se desfăşoare operaţiunea (6 iulie, ora 2,00 – 7 iulie, ora 20,00).

La 28 iunie 1949, când se celebrau nouă ani de la „eliberarea” Basarabiei (iunie 1940), Consiliul de Miniştri al RSSM adoptă Hotărârea cu caracter strict secret nr. 509, la care anexează 67 de liste cuprinzând 11 342 familii (un număr mai mare deci decât cel aprobat de Biroul Politic al CC al PC(b)US), cu indicaţia de a se încredinţa Ministerului Securităţii Statului sarcina „înfăptuirii tuturor acțiunilor în legătură cu deportarea chiaburilor”.

Două zile mai târziu, Sovietul Miniştrilor de la Chişinău adopta o hotărâre suplimentară privind confiscarea averii persoanelor deportate şi responsabilitatea pentru furtul sau irosirea ei.

Să mai precizăm că, aşa cum rezultă din documentele desecretizate din arhivele KGB, la operaţiunea „Sud” au fost mobilizate 4 496 cadre din serviciul operativ, 13 774 soldaţi şi ofiţeri din unităţile Securităţii de Stat, 24 705 cadre din activul de grăniceri.

De asemenea, au fost utilizate 4 069 camioane, inclusiv 2 563 de camioane ale unităţilor Districtelor militare Carpaţi şi Odessa. în zilele de 7-8 iulie 1949, deportaţii au fost evacuaţi din RSSM spre Siberia în 30 de eşaloane, îmbarcaţi în 1 573 de vagoane.

Un ultim val de deportări din Basarabia s-a înregistrat în 1951, când, în baza unei Hotărâri a Consiliului de Miniştri al URSS şi a ordinului strict secret nr. 00193/05.03.1951 al Ministerului Securităţii de Stat sovietic, din RSSM au fost evacuate pe viaţă încă 700 de familii, învinuite că aparțin sectei iehoviste, declarată duşman al puterii bolşevice.

Alexandru Moraru în lucrarea sa victimele terorii comuniste în Basarabia.  Documentele secrete sovietice 1944/1954 a tradus din limba rusă în limba română și a publicat un număr de 304 de astfel de sentințe revizuite, care constituie un eșantion stabilit pe baze non probabiliste, ce poate servi pentru un studiu explorator.

Aparatul represiv din Basarabia

NKVD (KGB) după ocuparea Basarabiei de sovietici în 1940 au trimis peste 1200 de ofițeri și peste 3000 de grăniceri, care momentan sau postat pe Prut. Sub diferite motive nu erau lăsați românii să se repatrizeze. Ce a urmat istoriografia fixează – arestați – împușcați după legile sovietice.

După război din 1944 când s-a format departamentul securității comisar a devenit I. Mordoveți, 1944-1955, un calau sadea al popasului român din Basarabia (operația  Iug (Sud); confiscarea în 1945 a 240 mii tone de cereale pentru front, împușcarea a mii de patrioți.

După el a venit colonelul A. Procopenco, educat în tradiții staliniste a desfășurat lupta cu „dușmanii puterii sovietice”. Au mai apărut și alte priorități. Sa început din 1957-1958 lupta contra bisericii, comunismul nu dorea o altă religie și o socotea dușman al puterii.

Atmosfera în Basarabia devenise incendiară. Un exemplu servește și răscoala sătenilor ortodocși din satul Răciula unde au ieșit mii de oameni în apărarea a credinței și bisericii creștine.

Ei indignați de închiderea mânăstirii au avut adevărate lupte cu furci și topoare.

Arkadi Razorin

Fost jurist al ziarului „Gudoc” ulterior activist de partid, el a avansat în rândurile CSS-ului până la gradul de general – locotenent, iar înainte de a fi numit președinte al CSS din Moldova a exercitat funcția de șef al unei direcții regionale de securitate din Rusia.

Din ordinul KGB-ului a fost format o nouă structură și direcție operativă așa numitul „obiect 24” adică România.

O trăsătură specifică perioadei ragoziniene, a constituit-o intensificarea supravagherii tuturor relațiilor moldo-române, și, în primul rând, a celor din presă, domeniul pentru care avea o predilecție aparte. Deoarece nu poseda limba română, el a cooptat în aparatul de supraveghere a presei traducători speciali care-l familiarizau cu materialele apărute în limba română. De asemenea, în timpul lui Rogozin, a fost activizată și „munca de profilaxie” în instituțiile științifice și de cultură.

El declara la o întrunire a activului de partid ca securitate Moldova are peste 50000 de informatori.

KGB – (IFS, SIE) a Uniunii Sovietice (Federația Rusă) ne-au „fericit” cu „republica Transnistreană” și autonomia găgăuzilor.

În 1991 după declarația independenții Moldovei din efectivul CSS au plecat 78 de ofițeri. Ei au fost aranjați la posturi înalte în Rusia, Ucraina, ca mai apoi să vină în Tiraspol (generalul Iacob Pogonii, col. Vladimirov, Ivanov, Lucasov, Tatenia, Șevcenco, care au activat rețelele agenturii beloruse din Moldova în scopul destabilizării situației politice. Au adus cosacii pe capul nostru în războiul pierdut de Moldoveni în fața armatei a 14 rusă în 1992.

Presiunea serviciilor secrete a Rusiei asupra Republicii Moldova și a populației românilor din Transnistria a realizat prin multiple canale: Ambasada Rusiei unde sunt prezenți spionii lor, rezidenturile din Tiraspol și Comrat, presa plătită de ruși prin persoanele racolate  de ofițerii serviciilor secrete din Rusia.

ALEXANDRU GANENCO, colonel (r)

Material publicat de https://mazarini.wordpress.com/2016/11/24/kgb-dusmanul-poporului-roman-din-basarabia-si-transnistria/ – Secretele istoriei md.

Imaginile din cadrul Conferinţei Maia 2016. Autor: Ion Măldărescu

Bibliografie:

  1. Meniei „Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) și în RSSM (1944-1947) Ed. Serebia. Chișinău 2012.

  2. Ioan Popa „Destine friante. Patimi despre români din est. (1917-1954). Editura Academiei Române. București. 2014

  3. Botnaru. A. Ganenco. Istoria serviciilor secrete (Breviar). Museum. Chișinău 2004

  4. Tască. Operațiunea Română din RSS Moldovenească în Marea Teroare Stalinistă 1937-1938.

  5. Ioan Popa, Luiza Popa. România, Basarabia și Transnistria. Fundația Europeană Titulescu, Centrul de studii strategice. București 2012.

06/12/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CRIZA DIN UCRAINA – CONSECINŢA SECOLELOR DE ARBITRARIU GEOPOLITIC

 

Abrogarea unei legii de folosire a limbilor minorităţilor naţionale în şcoli, o ameninţare şi la adresa identităţii naţionale a românilor

 

Mai devreme sau mai târziu, chestiunea ucraineană necesita un pachet de soluţii, fiindcă într-o asemenea construcţie geopolitică eterogenă, pe care, numai în ultimul secol, Lenin, Stalin şi Hruşciov au remodelat-o, fiecare cu alt scop, sunt numeroase problemele litigioase îngheţate, prin tratate impuse împotriva unor realităţi istorice, etnice şi culturale.

Ucraina tradiţională este puternic naţionalistă, în sensul cel mai periculos posibil, iar construcţia geopolitică a venit în întâmpinarea orgoliilor naţionaliste.

Nici un român adevărat nu se poate resemna în faţa faptului că Ucrainei i-au fost date părţi din patria sa străbună şi o modificare a status quo-lui construcţiei geopolitice nu ne poate fi indiferentă.

Dimpotrivă! Unitatea de teritoriu a congenerilor, crearea condiţiilor de afirmare şi consolidarea propriei identităţi etno-culturale româneşti trebuie să ne preocupe în cel mai înalt grad. Prima măsură adoptată de puterea provizorie de la Kiev a fost abrogarea unei legi care permitea folosirea limbilor minorităţilor naţionale în şcoli, ceea ce denotă clar o ameninţare şi la adresa identităţii naţionale a românilor.

Spre deosebire de Polonia, prezentă în miezul evenimentelor, în primul rând, din asemenea motive, diplomaţia românească este posibil să nu fi avut temeritatea unei implicări pe măsura mizelor. În arealul est-european avem în ultimul sfert de secol experienţa indedită a reculului istoriei.

Când nu eşti corect poziţionat pentru a atenua forţa de recul a istoriei, poţi fi lovit în plin. Rusia a fost sistematic provocată, izolată şi vulnerabilizată. N.A.T.O. a ajuns departe pe flancul sudic al Rusiei, apropiindu-se şi de China.

Frontierele imense ale Rusiei se află sub presiuni fără de precedent. În consecinţă, de câţiva ani, Rusia face un foarte mare efort de pregătire pentru o apărare militara de proporţii, comparabilă cu perioada celui de Al Doilea Război Mondial.

Impotriva României au fost lansate repetate şi violente atacuri imagologice

Teza românismului agresiv în Republica Moldova şi în vestul Ucrainei a devenit o marotă a naţionaliştilor ruşi şi a celor ucraineni.[1] În ultimii ani, împotriva României au fost lansate repetate şi violente atacuri imagologice, într-o campanie coerent orchestrată cu evoluţiile negative periculoase din Transnistria şi Găgăuzia.

O dezagregare a statu quo-ului Ucrainei va dezgheţa violent şi alte conflicte din regiune şi ar putea conduce la tranşarea lor potrivit voinţei „pacificatorului”.Rusia nu va mai permite „exportul de democraţie” în numele securităţii Statelor Unite ale Americii, dincolo de spaţiul său de siguranţă. Un spaţiu pe care şi-l va impune şi consolida, potrivit conceptului vecinătăţii apropiate, consacrat în doctrina apărării militare a Federaţiei Ruse.

Din păcate, într-un astfel de moment hotărâtor, România, din cauza propriilor vulnerabilităţi politice interne, se manifestă indecis, fără un concept solid al interesului naţional, susţinut de o diplomaţie inteligentă şi activă, cu ţinte strategice de securitate corect identificate.

 

 

 

Anexă documentară:

 

 

Ce trebuie să ştim despre Ucraina în context istoric?

 

În secolul al IX-lea, mare parte din Ucraina de astăzi era populată de ruşi, care formaseră statul Rusia Kieveană. În secolele al X-lea şi al XI-lea, acest stat a devenit cel mai mare şi mai puternic din Europa.

În secolele care au urmat, acesta a pus bazele identităţii naţionale a mai multor popoare slave răsăritene, iar Kievul, capitala Ucrainei moderne, a devenit cel mai important oraş al Rusiei. Invazia mongolă din secolul al XIII-lea a devastat Rusia Kieveană. Kievul a fost distrus complet în anul 1240.

Pe teritoriul ucrainean, Rusia Kieveană a fost urmată de principatele Halicişi Volînia, care au fost unite, ulterior, sub numele de Halici-Volînia. La jumătatea secolului al XIV-lea, Halici-Volînia a fost supusă regelui polon Casimir cel Mare, iar centrul fostei Rusii Kievene, inclusiv Kievul, a fost preluat de Marele Ducat al Lituaniei.

În 1386, are loc o uniune dinastică între Polonia şi Lituania, iar mare parte din teritoriul Ucrainei a fost controlat de nobilii lituanieni rutenizaţi.

Din acest moment, termenii de Rutenia şi ruteni au devenit folosiţi pe scară mai largă pentru a denumi regiunile Ucrainei şi oamenii ce le locuiau, ca versiuni latinizate ale cuvântului „rus”. După 1569, Uniunea de la Lublin a format Uniunea statală polono-lituaniană, şi o parte semnificativă a teritoriului ucrainean a trecut din mâinile nobililor lituanieni rutenizaţi în administrarea polonă, acesta fiind transferat coroanei polone.

Sub presiunea culturală şi politică a polonizării, mulţi membri ai claselor superioare rutene s-au convertit la catolicism, devenind confundabili cu nobilii poloni.

Astfel, ucrainenii de rând, lipsiţi de protectorii lor din rândurile nobilimii rutene, au recurs la protecţia cazacilor, care rămăseseră permanent ortodocşi şi aveau tendinţa de a recurge la violenţă împotriva celor percepuţi de ei ca duşmani, în particular împotriva statului polon şi reprezentanţilor acestuia.

La jumătatea secolului al XVII-lea, a fost înfiinţat un cvasistat militar căzăcesc de către cazacii de la Nipru şi ţăranii ruteni care fugeau de iobăgie. Suprimarea Bisericii Ortodoxe i-a împins pe cazaci departe de Polonia. Aspiraţiile lor erau de a avea reprezentare în Seimul polon, recunoaştere a tradiţiilor ortodoxe şi creşterea treptată a prezenţei cazacilor în armată.

Aceste aspiraţii au fost refuzate cu vehemenţă de regii poloni. În cele din urmă, cazacii s-au aliat cu Rusia ortodoxă, decizie ce a condus, mai târziu, la decăderea statului polono-lituanian şi la păstrarea creştinismului ortodox în Ucraina.

În 1648, Bohdan Hmelniţki a condus cea mai mare răscoală căzăcească împotriva Uniunii Polono-Lituaniene şi împotriva regelui polon Ioan al II-lea Casimir. Teritoriul de pe malul stâng al Niprului a fost integrat în Rusia, sub forma Hatmanatului Cazac.

După moartea lui Hmelniţki, Ucraina căzăcească decade. Izbucnind Marele Război Nordic dintre Rusiaşi Suedia, Ivan Mazepa rupe alianţa cazacilor ucraineni cu ruşii, aliindu-se cu Suedia. Victoria ruşilor a pus capăt visului de independenţă a lui Mazepa, independenţă pe care o promiseseră suedezii în schimbul ajutorului acordat de ucraineni.

După moartea lui Kirilo Rozumovski, ultimul hatman, Ucraina intră sub stăpânirea rusă. În pofida promisiunilor de autonomie a Ucrainei făcute cu ocazia Tratatului de la Pereiaslav, cazacii şi nobilii ucraineni nu au primit niciodată libertăţile şi autonomia pe care le aşteptau de la Imperiul Rus.

Totuşi, în cadrul imperiului, ucrainenii au ajuns să ocupe funcţii înalte în administraţia de stat rusească şi în Biserica Ortodoxă Rusă. Mai târziu, regimul ţarist a dus o politică de rusificare a teritoriilor ucrainene, suprimând folosirea limbii ucrainene în tipărituri şi în administratie.

În Primul Razboi Mondial, ucrainienii au luptat atât de partea Puterilor Centrale, sub Austria, cât şi de partea Antantei, sub Rusia. În timpul războiului, autorităţile austro-ungare au format Legiunea Ucraineană, alături de Legiunea Polonă, pentru a lupta împotriva Imperiului Rus.

Aceste legiuni au stat la baza armatei polone interbelice şi a armatei galiţiene ucrainene ce a luptat împotriva bolşevicilorşi a polonilor în perioada imediat următoare Primului Război Mondial (1919–1923).

Odată cu prăbuşirea imperiilor rus şi austro-ungar în urma Primului Război Mondial şi al Revoluţiei Ruse, a apărut o mişcare naţională ucraineană pentru independenţă.

În perioada 1917–20, au apărut câteva state ucrainene: Republica Populară Ucraineană, Hatmanatul, Directoratulşi Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (probolşevică), state ce au ocupat teritorii din fostul Imperiu Rus; de asemenea, pe fostul teritoriu austro-ungar s-a format Republica Populară Vest-Ucraineană.

În mijlocul Războiului Civil Rus, s-a dezvoltat şi o mişcare anarhistă ucraineană, numită Armata Neagră, condusă de Nestor Mahno. Totuşi, în urma înfrângerii Ucrainei de Vest în Războiul Polono-Ucrainean, urmat de eşecul invaziei polone respinse de forţele ruse şi ucrainene pro-sovietice, Ucraina şi-a pierdut independenţa.

În urma Păcii de la Riga, prin tratatul semnat de Rusia Sovietică, Ucraina Sovietică şi Polonia, vestul Ucrainei a fost împărţit şi încorporat în Polonia, iar părţile centrale şi estice au format, în martie 1919, Republica Socialistă Sovietică Ucraineană, care a devenit, în decembrie 1922, republică fondatoare a U.R.S.S.

În urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, trupele germaneşi sovieticeşi-au împărţit teritoriul Poloniei. Astfel, Galiţia şi Volînia, cu populaţia lor majoritar ucraineană, au fost unite cu restul Ucrainei. Unificarea reuşită de Ucraina pentru prima oară în istoria sa a fost un eveniment decisiv în istoria acestei ţări.

 

În urma ultimatumului sovietic la adresa României, din 26-28 august 1940, R.S.S. Ucraineană a încorporat nordul şi sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, şi Ţinutul Herţa

 

În urma ultimatumului sovietic la adresa României, din 26-28 august 1940, aceasta a predat Basarabia, iar R.S.S. Ucraineană a încorporat nordul şi sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, şi Ţinutul Herţa, ocupat de sovietici. Vestul fostei Republici Autonome Moldoveneşti a fost cedat de Ucraina sovietică nou-createi R.S.S. Moldoveneşti.

Aceste anexări teritoriale au fost recunoscute de tratatele de pace din 1947. Deşi marea majoritate a ucrainenilor (intre 4,5 şi 7 milioane) au luptat de partea Armatei Roşii şi a rezistenţei sovietice, unii naţionalişti ucraineni au creat o formaţiune antisovietică în Galiţia,

Armata Insurecţională Ucraineană (1942), care s-a ciocnit, uneori, cu forţele naziste; în timp ce o altă mişcare naţionalistă a luptat de partea naziştilor. Iniţial, germanii au fost primiţi ca eliberatori de unii ucraineni din vest, adică din teritoriile anexate de U.R.S.S. în 1939 şi 1940.

Dar administraţiile teritoriilor ocupate nu au exploatat nemulţumirile ucrainenilor faţă de politicile staliniste.

Dimpotriva, naziştii au păstrat sistemul fermelor colective, au dus politici sistematice de exterminare a evreilor, au deportat oameni în Germania pentru muncă şi au început o politică de depopulare a Ucrainei pentru a o pregăti pentru colonizare.

În aceste condiţii, în mare parte, cei rămaşi în teritoriul ocupat s-au opus, activ sau pasiv, naziştilor. Pierderile totale de populaţie suferite de Ucraina în timpul războiului sunt estimate a fi între cinci şi opt milioane, inclusiv peste o jumătate de milion de evrei ucişi de Einsatzgruppen, uneori cu ajutorul colaboratorilor locali.

Din 8,7milioane de soldaţi sovietici care au murit în luptele contra naziştilor, 1,4 milioane erau etnici ucraineni.

Ucraina a fost grav afectată de război şi a fost nevoie de eforturi semnificative pentru a îşi reveni.

Peste 700 de oraşe şi 28.000 de sate au fost distruse. Situaţia a fost înrăutăţită de o foamete cumplită, în 1946–47, cauzată de secetă.

Rezistenţa antisovietică a continuat mulţi ani după război, mai ales în vestul Ucrainei, teritorii proaspăt ocupate de U.R.S.S., dar şi în alte regiuni.

Armata Ucraineană Insurgentă a continuat să lupte împotriva U.R.S.S. până în anii ’50, folosind tactici de gherilă. În urma morţii lui Stalin, în 1953, Nikita Hruşciov a devenit noul lider al U.R.S.S..

În calitate de fost Prim Secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din R.S.S. Ucraineană în perioada 1938-49, Hruşciov cunoştea în detaliu situaţia acestei republici şi, după preluarea puterii la Moscova, a pus accent pe prietenia dintre popoarele rus şi ucrainean.

În 1954, aniversarea a 300 de ani de la Tratatul de la Pereiaslav a fost sărbătorită cu fast, şi în acel an, Crimeea a fost transferată de la R.S.F.S. Rusă la R.S.S. Ucraineană. Până în anii ’50, Ucraina a depăşit nivelul de producţie industrială dinainte de război.

De asemenea, a devenit un important centru al producţiei sovietice de armament şi al cercetării ştiinţifice. Acest rol important a avut drept consecinţă obţinerea unei influenţe majore de către elita locală.

Mulţi membri ai conducerii sovietice proveneau din Ucraina, cel mai de seamă fiind Leonid Brejnev, care l-a înlăturat pe Hruşciov şi a devenit lider al Uniunii, între 1964 şi 1982.

La 16 iulie 1990, noul parlament a adoptat Declaraţia Suveranităţii de Stat a Ucrainei.

Declaraţia stabilea principiile de autodeterminare a naţiunii ucrainene, democraţie, independenţă politică şi economică, şi prioritatea legii ucrainene pe teritoriul ucrainean în faţa legii sovietice.

La 24 august 1991, parlamentul ucrainean a adoptat Declaraţia de Independenţă, în care Ucraina era declarată stat democratic şi independent. Un referendum şi primele alegeri prezidenţiale au avut loc la 1 decembrie 1991.

În acea zi, peste 90% din ucraineni şi-au exprimat susţinerea pentru independenţă şi l-au ales pe preşedintele parlamentului, Leonid Kravciuk, ca preşedinte al ţării.

La întâlnirea de la Brest (Belarus), din 8 decembrie, şi apoi la întâlnirea de la Alma Ata, din 21 decembrie, liderii Belarusului, Rusiei, şi Ucrainei, au dizolvat, oficial, Uniunea Sovietică şi au format Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.).

Ucraina a fost, iniţial, văzută ca o republică cu condiţii economice favorabile, în comparaţie cu celelalte regiuni ale fostei URSS.

Totuşi, ţara a suferit o scădere economică mai profundă decât alte foste republici sovietice. Economia ucraineană s-a stabilizat până la sfârşitul anilor ’90. O nouă monedă, grivna, a fost introdusă în 1996.

Din 2000 ţara a avut o creştere economică medie de 7% pe an. O nouă Constituţie a Ucrainei a fost adoptată în 1996, ceea ce a transformat Ucraina într-o republică semiprezidenţială.

Preşedintele Kucima a fost, însă, criticat de adversari pentru că a concentrat prea multă putere în funcţia prezidenţială, pentru corupţie, transferul proprietăţii publice în mâinile unei oligarhii loiale lui, descurajarea libertăţii de exprimare şi fraudă electorală.

În 2004, Viktor Ianukovici, pe atunci prim-ministru, a fost declarat câştigător al alegerilor prezidenţiale, care au fost fraudate masiv, după cum a constatat şi Curtea Supremă de Justiţie a Ucrainei.

Rezultatele au cauzat nemulţumiri şi demonstraţii în favoarea candidatului opoziţiei, Viktor Iuşcenko, care a contestat rezultatele şi a condus Revoluţia Portocalie.

În urma repetării alegerilor, Viktor Iuşcenko a devenit preşedinte şi Iulia Timoşenko prim ministru. Şase ani mai târziu, Ianukovici a fost ales în funcţia de preşedinte al Ucrainei în 2010, după un tur doi de scrutin extrem de disputat cu Iulia Timoşenko.

 

 

Rogojan-Aurel-art-emis-3

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

GENERAL Br.(r) AUREL ROGOJAN

——————————————–

[1] Există şi mize secrete ale regionalizării României?

SURSA: http://www.art-emis.ro

06/03/2014 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: