MIHAIL SADOVEANU despre identitatea românească a Basarabiei

Mihail Sadoveanu despre identitatea românească a Basarabiei

După Eminescu, Mihail Sadoveanu a fost cel mai mare scriitor român care s-a ocupat sistematic de Basarabia scrie în prestigioasa revistă https://www.limbaromana.md.jurnalistul Ioan C. POPA, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti și fost consilier diplomatic la Chişinău în perioada 2000-2004.

Așa cum s-a întâmplat și în cazul altor scriitori din perioada interbelică (Duiliu Zamfirescu – primul comisar general numit de guvernul român în Basarabia, 1918; Liviu Rebreanu, autor a două broșuri de popularizare a provinciei în 1919; Gib I. Mihăescu, autorul romanului Rusoaica, o capodoperă în epocă ș.a.), Sadoveanu s-a numărat printre intelectualii de marcă ai României care, imediat după Marea Unire de la 1918, au făcut cunoștință cu românii basarabeni direct la fața locului, prin mai multe călătorii în provincia din stânga Prutului.

Prima dintre ele s-a efectuat la invitația lui Onisifor Ghibu, marele luptător ardelean pentru drepturile istorice ale Basarabiei.

Mihail Sadoveanu, aflat atunci la Iași în funcția de director al Teatrului Național din capitala Moldovei, s-a deplasat cu o trupă de teatru la Chișinău la 23 ianuarie 1918, unde au fost prezentate două piese: Fântâna Blanduziei (V. Alecsandri) și Răzvan și Vidra (B.P. Hașdeu), spectacole care, după cum își amintea Ghibu mai târziu, au umplut sala până la refuz, iar sufletele moldovenilor basarabeni „au vibrat într-o măsură cum nu se crezuse că poate fi nici măcar visată vreodată”¹.

 Au mai fost și alte vizite, iar în urma acestor contacte Sadoveanu publica la Chișinău, succesiv, volumele Povestiri pentru Moldoveni și Priveghiuri (1920), apoi Orhei și Soroca. Note de drum (1921), acesta din urmă, la care ne vom referi în continuare, fiind tipărit și la București în 1922 cu titlul Drumuri basarabene (volum reeditat în 1994)².

Într-una din povestiri (Vechea și frumoasa Moldovă…), Sadoveanu ne oferă o imagine eminesciană asupra Moldovei medievale din epoca de glorie a lui Ștefan cel Mare, inspirat de lucrarea Descriptio Moldaviae a voievodului și cărturarului Dimitrie Cantemir:

„Văd Moldova cea veche din munți până-n Nistru și până-n limanurile mării, cu cetățile ei de piatră și satele albe presărate în lungul apelor. Lanuri, turme și prisăci – o țară ca o grădină, înspre care râvnesc necontenit, limbile prădalnice. Toate semințiile spâne și urâte au bântuit-o. Din zorii veacurilor pământenii au avut de suferit necontenite izbiri.

Crai și împărați au întemeiat la hotarele ei vremelnice stăpâniri: ungurii și leșii, turcii și tătarii… N-a fost neam mai lovit, care să se apere cu o mai cumplită îndârjire (…)

Țara aceasta rar s-a bucurat deplin de bunurile ei. Pe pământul ei a curs atâta sânge și lacrimi, a fost atâta încălcare și atâta silă, încât privirile și cântecele urmașilor au rămas triste”³.

Sadoveanu revine la aceeași epocă în povestirea Lacrimile ieromonahului Veniamin, în care slujitorul bisericii rememorează vremuri de altădată:

„Pe orice drumuri ai umbla, în Țara Moldovei, dai de vechile ctitorii ale lui Ștefan Vodă; cetăți a ridicat la hotare pentru apărarea țării. Și cetățile vechi le-a întărit și le-a sporit. Și la toate avea pârcălabi și oaste: la Ismail, la Cetatea Albă și la Chilia, la Soroca, la Hotin și la  Crăciuna. Și avea și în inima țării cetăți: la Roman, la Neamț, la Orhei și la Suceava (…) Și așa s-au așezat de la Ștefan Vodă oștenii lui pe moșiile țării. Și urmașii acelor oșteni sunt răzeșii și mazâlii din zilele noastre”. 

Despre urgiile care s-au abătut mai apoi și despre sfârtecarea vechii Moldove, scriitorul apelează la memoria aceluiași ieromonah:

„Și, din ce am fost noi, neamul românesc, rupt și împărțit în trei din vechi, acuma și mai tare ne-au sfârtecat și ne-au stricat dușmanii”. Mai întâi a fost anul 1775, când austriecii „au pus graniță nouă și-au cuprins pământul din miază-noapte al Moldovei, cu mormintele voievozilor de demult și cu scaunul vechi al Moldovei, Suceava, și cu mormântul lui Ștefan-Voievod-cel-Sfânt de la Putna.

Și-acuma, la 1812, au cuprins și muscalii jumătate din Moldova, de la Nistru până la Prut. Și zadarnic au plâns și-atuncea moldovenii și plâng și-acuma cu mare glas…”⁴.  

Într-o altă povestire memorabilă, Doina, scrisă în iulie 1919 și inclusă în volumul Drumuri basarabene, scriitorul revine asupra tristeții care răzbate din cântecele românilor basarabeni după „domnia unei limbi străine… de o sută și mai bine de ani”. Din convorbirea cu un mazâl moldovean de pe malul Nistrului, Sadoveanu reține următoarea mărturie: „Rușii cântă foarte armonios…; dar doina îi sfredelește până-n fundul sufletului, căci moldovanul și pe dracul l-a înduioșat cu amărăciunea lui prefăcută-n cântec”⁵.

Autorul nu trece cu vederea pericolul bolșevizării Basarabiei la finele Primului Război Mondial și rolul ostașilor români în prevenirea acestei amenințări, episod relatat de maica Evghenia, egumena mănăstirii Răciula:

„Atunci am tras mare spaimă. Auzeam de prădăciuni în alte părți, de moarte de om, da nu credeam. Și iaca, într-o zi vin la noi bolșevici. Erau amestecături de moscali cu norod din sate… Vin, țipă, răcnesc… Ce vreți, creștini buni? Ei dădeau din mâni și strigau rusește. Eu nu pricep, zic: nieznaiu pa ruschi… eu moldoveancă! Atuncea s-a aflat unul care ne-a spus în limba noastră că lor nu le trebuie nici mănăstire, nici maici… Să ne ducem unde-om ști! Ne strângem în sfânta biserică, îngenunchiem la Maica Domnului și ne rugăm… Întru ajutorul ei am crezut și ne-a scăpat de primejdie, cum s-a auzit că vin soldații de peste Prut, s-au împrăștiat oamenii, n-am mai auzit de ei”⁶.

Mihail Sadoveanu, ca atâția mari intelectuali și oameni politici români de atunci, privea cu uimire la miracolul pe care l-a reprezentat regăsirea fraților cu frații prin unirea de la 1918:

„Sfânt pământ al Moldovei, din munte la Nistru, oricât au încercat cei vicleni să te sfârtece, cei răi să-ți strice rânduielile, cei întunecați să ridice dușmănii, tu ești unul și nedespărțit, ca un uriaș mormânt, în care dorm părinții noștri…Așa stau de multe ori și visez pe paginile voievodului Cantemir. Sufletul meu, din trecut se înalță în viitor, vede poporul cel cinstit slobozit din cătușe, ridicându-se în depline drepturi, cu fruntea iarăși în lumină, ca strămoșii cei tari.Dacă după atâta zbucium, după atâtea jertfe, am răzbit la limanul unde ne aflăm și ne-am înfrățit cei despărțiți și ne-am găsit iarăși în bătrâna noastră ocină moldovenească, apoi soarta a avut asta scris în cărțile ei tainice”⁷.

În perioada care a urmat, Sadoveanu și-a scris marile sale romane istorice în care reînvie sub ochii cititorilor trecutul de luptă și de glorie al vechilor voievozi moldoveni și al vitejilor slujitori ai acestora, într-o provincie întreagă, care se întindea „de la munte la Nistru”.

Scriitorul a trăit cu durere drama noii ocupații, de această dată sovietice, din 1940, iar în anii războiului îl găsim în grupul de inițiativă al Academiei Române care, sub coordonarea savantului Dimitrie Gusti, a pus în aplicare planuri de cunoaștere aprofundată a soartei românilor din Răsărit, intrați sub administrații străine.

 După război, a urmat o lungă tăcere a scriitorului. Nu a renunțat însă niciodată la marile sale opere, scrise cu mintea și cu sufletul, despre moldoveni.

Detractorii săi de azi, nu puțini la număr, „uită” că Sadoveanu reînvie, în romanele sale istorice, viața vechii Moldove când era întreagă, până la Nistru și la Ceremuș. Chiar și în 1952, când deținea și funcții politice în noul regim, Sadoveanu publica romanul Nicoară Potcoavă, dedicat luptei moldovenilor pentru libertate, temă despre care scrisese încă din 1902 și 1904⁸, dar reluată cu mult talent la maturitate.

Tot la începutul anilor 1950, după cum relatează marele lingvist basarabean Eugeniu Coșeriu, când oficialii instalați de sovietici la Chișinău au propus traducerea în „moldovenește” a unor opere ale sale, Mihail Sadoveanu a izbucnit: „Auzi, mișăii, sî mă traducî pi mini în limba me!”⁹.

Opera lui Sadoveanu, publicistică și scriitoricească, rămâne permanent o poartă deschisă spre o mai bună înțelegere a istoriei Moldovei din stânga Prutului și a locuitorilor ei.

Note și referinţe bibliografice

¹ Onisifor Ghibu, Oameni între oameni. Amintiri, selecție și introducere de Ion Bulei, București, Editura Eminescu, 1990, p. 161.

² Mihail Sadoveanu, Drumuri basarabene, prefață de Fănuș Băileșteanu, ediție îngrijită de Șerban Velescu, București, Editura Antares, 1994.

³ Drumuri basarabene, 1994, p. 10-11.

⁴ Ibidem, p. 7-8.

⁵ Ibidem, p. 13-15.

⁶ Ibidem, p. 87-88.

⁷ Ibidem, p. 11-12.

⁸ M. Sadoveanu a scris mai multe versiuni ale romanului despre acest erou: prima publicată în 1902 (Frații Potcoavă), reluată sub titlul Șoimii (1904) și finalizată la maturitate, în 1952 (Nicoară Potcoavă).

⁹ Revista „Limba Română” (Chișinău), nr. 10, 2002. Ediție specială dedicată savantului Eugeniu Coșeriu.

Publicitate

Mari scriitori români – criminali de război?!

 

Campaniile reducţioniste, duse în perioada postdecembristă, împotriva unor personalităţi de seamă ca, de exemplu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Ion Barbu, Constantin Noica, Adrian Marino, Nicolae Breban, Nichita Stănescu, Augustin Buzura, Tudor Vianu, Marin Preda, G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Paul Goma, Mircea Iorgulescu, Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu, Nicolae Balotă ş.a., judecăţile nenuanţate, etichetele tendenţioase, aplicate acestor cărturari de vârf ai naţiunii române – etichete vulgarizatoare ale adevărului istoric, ale vieţii şi operei acestor scriitori de seamă ai umanităţii, proveniţi din spaţiul românesc – aduc prejudicii imaginii României şi clatină identitatea naţională.

 

 

 

Constantin Noica

Viaţa şi opera acestor oameni exponenţiali ai României nu pot fi reduse la simpatiile lor de la un moment dat faţă de mişcările de extremă dreaptă sau de extremă stângă din România şi din Europa, şi puse în aceeaşi categorie cu crimele legionarilor sau crimele comunismului, e în afara oricărei îndoieli, condamnabile.

Responsabili de acele crime odioase, aduse în contextul european zbuciumat de atunci, din primele decenii ale secolului al XX-lea, sau din perioada postcomunistă, sunt, totuşi, autorii înşişi – care au acţionat fie individual, fie în grupuri – nu intelectualii de marcă din perioada interbelică  şi, respectiv, din cea postbelică, care au aderat la mişcarea legionară, sau care au scris texte laudative privitoare la Mussolini, Antonescu şi Hitler, sau care au sprijinit regimul comunist şi au scris articole elogioase referitoare la Lenin, Marx şi comunism.

Emil Cioran

Unii s-au detaşat de eroare încă la sfârşitul anilor 1930, alţii,  mai târziu, în anii exilului. Sau, respectiv, după Revoluţia din 1989. Referitor la rezistenţă, opoziţie şi colaboraţionism în anii dictaturii s-au scris câteva cărţi de referinţă, între care menţionăm: Nicolae Breban, Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Editura Ideea Europeană, 2000, şi Vinovaţi fără vină, Editura Ideea Europeană, 2006; Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013; Magda Ursache, Comunismul cu rele şi rele, Editura EuroPress Group, 2014; Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivelor Securităţii, Editura Polirom, 2013, şi Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţa intelectuală sub comunism, Editura Polirom, 2015 ş.a.

 

 

 

 

 

Revista Contemporanul publică în nr. 3 şi 4 un grupaj de texte, axate pe Legea 217/2015, Lege numită în presa scrisă şi vorbită anti-legionară. Abordând atât prezentul, cât şi „trecutul într-un mod nepasional și deschis”, textele tratează, mai cu seamă, abuzurile şi excesele comise în interpretarea legii menţionate. Dar nu numai.

Susţinerea verdictelor date de Tribunalul Poporului din 1946 – deci, de tribunalele staliniste – astăzi, în democraţie, prin demersurile întreprinse până la ora actuală de dl Alexandru Florian, directorul general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel”, care funcţionează sub autoritatea Guvernului României, reprezintă o desconsiderare făţişă a principiilor statului de drept. Iniţiativa recentă a directorului general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel”, de a-l trata pe scriitorul Vintilă Horia drept criminal de război, precum acuzatorii de altădată, dă măsura gravităţii a ceea ce se poate întâmpla când faptele sunt interpretate în stil stalinist.

 

 

 

 

Ion Barbu

Revista fondată acum 135 de ani, la Iaşi, Contemporanul, aduce aceste abuzuri şi excese în atenţia Preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, în atenţia domnului Călin-Popescu Tăriceanu, Preşedintele Senatului, Domnului Valeriu Ştefan Zgonea, Preşedintele Camerei Deputaţilor, domnului Dacian Cioloş, prim-ministrul României, cerând să iniţieze schimbarea actualului cadru legislativ având ca referinţă  legea 217/2015, sursa unor abuzuri absurde şi imorale.

Acţiunile excesive, neconforme cu principiile unui stat de drept, privind interpretarea trecutului recent, sunt cu atât mai insultătoare pentru oamenii de cultură români cu cât Alexandru Florian a fost un apologet al lui Nicolae Ceauşescu (autorul unui genocid, dacă ar fi să ne luăm după verdictul judecătoresc), iar în Consiliul de onoare al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” este trecut un fost ofiţer de securitate activ în perioada celei mai crunte terori.

 

 

Mircea Vulcanescu

Luând act de răul făcut, Guvernul României are datoria să reformeze această instituţie care nu asigură standardele de profesionalitate şi onorabilitate cerute de împlinirea importantelor atribuţii ce-i revin.

Ne exprimăm nedumerirea că domnul Elie Wiesel – „scriitor şi ziarist în limbile franceză, engleză, idiş şi ebraică, eseist şi filosof umanist, activist în domeniul drepturilor omului, născut în România, de origine evreiască, supravieţuitor al Holocaustului”, „distins cu Premiul Nobel pentru Pace” (1986), „membru al Academiei Americane de Artă şi Literatură” şi membru de onoare al Academiei Române (cum este prezentat pe Wikipedia) – acceptă să-i figureze numele în titulatura unei instituţii – Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel” (înfiinţate la propunerea preşedintelui Ion Iliescu în august 2005) – ai cărei reprezentanţi, fără dovezi, califică mari scriitori români (recunoscuţi pe plan mondial şi predaţi la prestigoase universităţi) drept criminali de război, susţinând verdicte date de tribunale comuniste – regim calificat „nelegitim şi crminal”. (Sursa: Revista Contemporanul, nr. 3/2016)