Larry Watts: România a fost nevoită să se opună Uniunii Sovietice și celorlalți membri ai blocului sovietic luptând din interior

În perioada Răzbiului Rece, România făcea parte din Pactul de la Varșovia, o alianță caracterizată în primul rând de o atitudine amenințătoare la adresa ei.

Deși observatorii străini percepeau în mod eronat această anomalie, ca pe un efect secundar al politicilor independente pe care Bucureștiul începuse să le pună în practică la sfârșitul anilor 1950 și începutul deceniului următor, situația avea rădăcini mult mai adânci.

Din punct de vedere strategic, rușii priviseră în trecut Principatele Române ca pe o zonă de extindere teritorială, ignorând tratatele bilaterale care stabileau frontierele (pregătite și semnate în 1656 și 1711) îndată ce ajungeau la granițele române. La fel ca și alți imperialiști, rușii dezvoltaseră un șovinism etnic antiromânesc menit să le justifice pretențiile teritoriale.

Cu timpul, argumentul „pan-slavismului” a susținut expansiunea rusească prin faptul că o considera o necesitate imperială, românii de sorginte latină din punct de vedere cultural constituind unicul impediment în calea unui vast teritoriu slav, din Rusia trecând prin România până în Bulgaria, Macedonia, Muntenegru, Serbia, Croația și Slovenia.

Ideologic vorbind, gândirea sovietică era puternic influențată de lucrările lui Karl Marx și Friedrich Engels, iar încă din 1849, în ziarul condus de cei doi, românii erau considerați un popor contrarevoluționar care trebuia „extirpat” din istorie.¹ Această idee era în deplină concordanță cu atitudinile și obiectivele expansioniste ale predecesorilor lor imperialiști, pentru care românii constituiseră de asemenea un ghimpe în coastă.

În mod previzibil, Lenin și Stalin au încorporat în politicile lor în domeniul naționalităților ideile filozofice ale lui Engels și Marx care îi condamnau pe români (și pe alți „irecuperabili”) la dispariție.²

Astfel, o ostilitate sistemică la adresa României a fost înglobată în ideologia sovietică încă de la începuturile ei, iar această animozitate s-a accentuat atunci când, periodic, românii au refuzat să se conformeze stereotipului unui popor „inferior” – ca de exemplu atunci când, deși mult depășită numeric, armata română s-a văzut nevoită să disciplineze trupele bolșevice prădalnice ale Rusiei, în 1918.³ 

Un general rus care activa în cadrul Armatei a IV-a ruse pe frontul românesc în acea perioadă, declara că:

”Soldații noștri căpătaseră o frică de necrezut de regimentele românești, pe care mai înainte le priviseră cu o condescendență plină de dispreț; căci trupele române, înfuriate de purtarea incalificabilă a camarazilor ruși, îi pedepseau adesea fără nici o blândețe. … O ură adâncă, amestecată cu frică, se răspândi atunci printre trupele ruse, care pentru întâia oară de la revoluție întâlneau în cale un obstacol care le împiedica de la excese”.⁴

Moscova, „centrul revoluționar al lumii”, detesta România și pentru faptul că aceasta îi înfrânsese aliatul, Ungaria, în 1919, și îi blama pe comuniștii români fiindcă nu preveniseră răsturnarea singurei „revoluții” comuniste reușite din Europa, cu excepția celei sovietice.⁵ 

Până în 1924, Moscova ordonase tuturor partidelor membre ale Internaționalei Comuniste (Comintern) să coopereze activ pentru distrugerea statului român.⁶ 

Teritoriile rupte din acesta urmau să fie împărțite între vecinii săi, partea leului revenind Uniunii Sovietice. Invazia sovietică și anexarea teritoriilor românești în 1940 au determinat Bucureștiul să se alieze cu Berlinul pentru a se proteja de pierderea altor teritorii solicitate de Moscova – fapt care a consolidat imaginea de dușman ostil a României.⁷ 

Este de remarcat că Kremlinul n-a dezavuat niciodată în mod oficial politica Internaționalei Comuniste de a împărți teritoriul României între vecinii ei în cel de-al Doilea Război Mondial, nici măcar după dizolvarea oficială a Cominternului, în decembrie 1943.

Dimpotrivă, a continuat să se comporte ca și cum granițele României ar fi fost încă nestabilite, chiar și la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, încurajându-i pe alții să procedeze la fel. În 1952, Stalin a inclus personal în noua Constituție a României prevederea privind o regiune autonomă la granița cu URSS, trimițând un semnal foarte clar că rămânerea Transilvaniei în granițele României depindea de bunăvoința Moscovei.⁸ 

Cu aceeași ocazie, Stalin a forțat Bucureștiul să cedeze Uniunii Sovietice o altă parte a teritoriului românesc, Insula Șerpilor, și a transferat o parte semnificativă a provinciei istorice române Basarabia de la Republica Socialistă Sovietică Moldovenească la RSS Ucraineană.

Astfel, chiar de la fondarea Pactului de la Varșovia în 1955, România s-a confruntat cu o dilemă de securitate neîntâlnită de nici unul dintre ceilalți membri ai blocului sovietic. URSS, sponsorul Pactului, și vecinii săi aliați au constituit totodată principala amenințare militară la adresa independenței și integrității teritoriale a României.

Totuși, deși temută de Moscova, retragerea din Pactul de la Varșovia nu a fost nici o clipă o opțiune viabilă pentru români. Neavând perspectiva altei alianțe, o asemenea separare atrăgea după sine o izolare și mai accentuată, o vulnerabilitate sporită și pierderea oricărui acces la informațiile din cadrul Pactului și a unui anumit grad de influență asupra politicilor sale.

Astfel, pentru a-și proteja interesele și a-și urmări propria agendă, România a fost nevoită să se opună Uniunii Sovietice și celorlalți membri ai blocului sovietic luptând din interior. Iar în aceste circumstanțe este uimitor succesul pe care l-a repurtat în atingerea principalelor sale obiective: asigurarea supraviețuirii ca națiune independentă, transformarea politicilor blocului sovietic și diminuarea componentei militare a alianței.

Cele șase studii prezentate aici conturează dezvoltarea și aplicarea în practică a ofensivei politice a Bucureștiului în această luptă, dar și unele dintre măsurile defensive și de contraofensivă adoptate de Moscova și de aliații ei loiali, de la începutul anilor 1960 până la sfârșitul lui 1989.

Cinci dintre aceste studii au apărut inițial în cadrul Cold War International History Project de la Woodrow Wilson International Center for Scholars din Washington, D.C.⁹ Primul prezintă raționamentele și procesul care au stat la baza deciziei Bucureștiului de a închide rețelele de agenți sovietici și de a restrânge cooperarea lor în domeniul informațiilor cu restul blocului comunist la începutul anilor 1960, dar și reacțiile stârnite la Moscova de această decizie.

Cel de-al doilea tratează rolul esențial al Crizei Rachetelor din Cuba, în 1962, în mobilizarea autorităților de la București pentru dezvoltarea unei politici coerente de a contracara unilateralismul sovietic și de a reorienta politica blocului comunist, politică pe care România a urmat-o apoi pe toată durata Războiului Rece, deseori în ciuda preferințelor sovietice.

Cel de-al treilea studiu, cel mai lung din serie, analizează debutul activității de intermediere a României între Washington și Hanoi în timpul Războiului din Vietnam. De asemenea, identifică deosebirile dintre abordările sovietică și românească în vederea încetării conflictului și examintează modul în care Bucureștiul și-a susținut obiectivele de securitate în fața URSS (dar și în fața SUA și a Chinei), concomitent cu eforturile de mediere.

Cel de-al patrulea studiu are ca subiect operațiunile clandestine pe care în perioada 1965-1969 URSS le-a pus în practică pentru a limita capacitatea României de a-și urma „cursul special” și de a-i sabota relațiile cu Occidentul, cu China și cu țările în curs de dezvoltare, așa cum sunt ele reflectate în documentele Comitetului Central al partidului Comunist al Uniunii Sovietice, ale KGB și ale conducerii Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești.

În cel de-al cincilea studiu sunt detaliate eforturile depuse de România în prima jumătate a anilor 1980 pentru transformarea Pactului de la Varșovia dintr-o alianță militară într-una cu caracter socio-economic și pentru a schimba politica sovietică de la una caracterizată de concurență militară și de cursa înarmărilor, la una de dezarmare și de cooperare internațională pe baze nonideologice.

Surprinzător într-o anumită măsură este răspunsul ostil pe care l-a dat Mihail Gorbaciov la propunerile României din 1985, când noul lider sovietic încă nu adoptase „Noua Gândire” în domeniul politicii externe, iar abordarea sa încă semăna îndeaproape cu cea a predecesorilor săi, Brejnev, Andropov și Cernenko.

Ultimul studiu analizează măsurile active ale sovieticilor, prezente încă în literatura dedicată Războiului Rece la data scrierii acestei cărți, care pretind că România a renunțat la politica sa de securitate urmată vreme de un sfert de secol și a militat pentru intervenția militară împotriva Poloniei și Ungariei.

Această afirmație este examinată atât în lumina documentelor contemporane și a contextului politic, cât și în termenii readucerii pe tapet a unei vechi teme a activității sovietice de dezinformare, temă lansată inițial în anii 1920 și care susținea că România ar fi fost o „tabără înarmată agresivă” hotărâtă să atace URSS și pe vecinii săi.

NOTĂ:

Larry L. Watts (n. 1956) este un istoric american care specialist în istoria României în perioada comunistă. A absolvit cu master Universitătile din Washington, Seattle și UCLA. A obținut un doctorat la Umea University din Suedia. Legăturile lui cu România sunt vechi și datează înainte de 1989.

În 1989, în timpul revoluției anticomuniste din România, era consultant al Corporației RAND (Research ANd Development)un think tank (grup de expertiză) puternic legat cu Pentagonul.

A asistat oficiali din România la înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a conlucrat cu mai mulţi miniştri români ai Apărării şi şefi de stat major pentru reformarea armatei, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi integrarea în NATO.

În 1990 şi 1991 a fost şeful Biroului IREX din Bucureşti, iar până în 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation (PER) şi director al Biroului PER din România.

Între 2001–2004 a activat drept consultant pentru reforma sectorului de securitate pe lângă consilierul prezidenţial pentru securitate naţională din România.

1 Friedrich Engels, „Der Magyarische Kampf [The Magyar Struggle],” Neue Rheinische Zeitung, no. 194, 13 January 1849, in Marx and Engels Collected Works, vol. 8, Articles from Neue Rheinische Zeitung: November 8, 1848 – March 5, 1849,Moscow, Progress Publishers, 1977, pp. 227-235.

2 Vezi de pildă Iosif Stalin, Foundations of Leninism, vol. 6, The National Question, New York, International Publishers, 1932, p. 77.

3 George F. Kennan, Russia Leaves the War: Soviet-American Relations 1917-1920, Princeton, Princeton University Press, 1989, pp. 330-342.

4 Generalul Nicolas de Monkevitz, La decomposition de l’armee russe [Dezintegrarea Armatei Ruse], Paris, Payot, 1919, pp. 170-173. Monkevitz al fost șeful de stat major al Armatei a IV-a a Rusiei.

5 Lev Troțki, Speech to the Moscow Soviet, 30 august 1921, în The Military Writings of Leon Trotsky, Volume 4, 1921-1923, Banditry and Famine, http://www.marxist.com

6 Pentru rezoluțiile celui de-al V-lea Congres Mondial al Cominternului, din iulie 1924, vezi Documentele 22 și 24 în Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul și originile „Moldovenismului”, Chișinău, Editura Civitas, 2009, pp. 124-136. Vezi și Ghiță Ionescu, Communism in Rumania 1944-1962, Oxford, Oxford University Press, 1964, pp. 24-25.

7 Bucureștiul a apelat mai întâi pentru ajutor la Marea Britanie și la SUA, dar nici una dintre aceste țări nu a putut să-i ofere altceva decât compasiune. Deja la momentul invaziei sovietice din iunie-iulie 1940, Franța, prima opțiune a României, fusese ocupată.

8 Stefano Bottoni, „The Creation of the Hungarian Autonomous Region in Romania (1952): Premises and Consequences,” Regio- Minorities, Politics, Society, no. 1 (2003), Teleki László Intezet, pp. 71, 73, 75; și Documentele 530-532 în Tofik M. Islamov și Tatiana V. Volokitina, editori, Vostochnaia Evropa v dokumentakh rossiiskikh arkhivov, 1944-1953 gg. Tom 2, 1949-1953 [Europa de Est în Documentele Arhivelor Ruse 1944-1953, Vol. 2, 1949-1953], Moskva-Novosibirsk: Sibirskii Khronograf, 1998, 185. Vezi și Documentul 213 în T. V. Voloktina, editor, Sovietskii faktor v Vostochnoi Evropa 1944-1953. T. 2. 1949-1953 [Factorul sovietic în Europa de Est 1944-1953, vol. 2, 1949-1953] Moskva, Rosspen, 2002.

9 Un studiu, cel din capitolul cinci, are la bază o versiune publicată în 2013, suplimentată cu materiale din Culegerea de Documente ale Pactului de la Varșovia, pusă la dispoziția publicului de Arhivele naționale ale României în 2015.

https://31d1ace23541704bbbdd075a82a9fb82.safeframe.googlesyndication.com/safeframe/1-0-38/html/container.html

Oaia albă-n turma neagră: Politica de securitate a României în perioada Războiului Rece, Editura Rao, Bucharest

Publicitate

LUNGUL DRUM al renașterii românismului în BASARABIA înrobită de Imperiul Roșu

RENAŞTEREA NAŢIONALĂ ÎN BASARABIA

Adevărul -Adevăr rămâne!

Perestroika lui Gorbaciov în URSS a dat imbold mişcării de emancipare şi eliberare naţională a popoarelor înrobite de „Imperiul Roşu”, scrie generalul Ion Costaș, fostul ministru al apărării din R.Moldova pe https://www.facebook.com și https://ioncoja.ro.

Această mişcare s-a manifestat paşnic concomitent cu redeşteptarea conştiinţei naţionale, a demnităţii şi mândriei naţionale a popoarelor, care fuseseră timp îmdelungat supuse rusificării şi comunizării forţate.

La românii-moldoveni din Basarabia (RSSM) această mişcare s-a materializat prin creşterea interesului faţă de trecutul istoric adevărat al neamului, falsificat de comunişti, prin utilizarea mai hotărâtă a limbii române în comunicare, care a culminat cu revenirea la grafia latină şi proclamarea limbii române ca limbă de stat în 1989 – simbol al identităţii şi demnităţii neamului românesc.

Această renaştere naţională atât de furtunoasă, ce a cuprins masele, a avut şi consecinţe politice pe măsură, precum revenirea la simbolurile naţionale: tricolorul şi imnul”Deşteaptă-te, române!” în aprilie 1990; la „Podul de flori” din mai 1990, la proclamarea suveranităţii RM la 23 iunie 1990, apoi proclamarea independenţei faţă de URSS la 27 august 1991. Firesc ar fi fost ca acel avânt al mişcării de masă să culmineze cu revenirea la patria-mamă România.

Dar n-a fost să fie. Noi n-am fost capabili să fructificăm acea trezire naţională masivă pentru a realiza destinul neamului nostru, fiind în mare parte distruşi ca neam, ca identitate. Neavând identitatea etnică clară (ba români, ba moldoveni), pentru mulţi participanţi la mişcare a fost suficienă realizarea celor două lozinci-obiective: „Limbă, alfabet!” şi „Jos hotarul de la Prut!” pentru a se simţi liberi de Imperiul Roşu.

De aceia am mers ca oile după cârdil „republicilor-surori” pe calea statalităţii. Da, această cale pentru celelalte republici unionale a fost o cale corectă politic şi naturală etnic, deoarece ele au fost şi sunt republici-naţiuni.

Dar RM (fosta RSSM) nu a fost şi nu este o republică-naţiune, ci un stat separatist, creat artificial de Imperiul Rus (Gubernia Basarabia în 1812-1917) şi URSS (RASSM în 1924-1940, apoi RSSM în 1940-1990) pe un teritoriu, răpit prin cotropire de la Moldovamedievală (1812) şi România (1940 şi 1944) şi utilizat în calitate de colonie şi bază strategică militară.

Destinul nostru nu a fost şi nu este calea statalităţii RM, ci reunirea naturală etnică cu neamul românesc, din care am fost rupţi brutal acum 200 de ani, şi realizarea politică a independenţei, proclamate în 1991, în cadrul Statului România. Însă elitele politice proruse din RM şi elitele politice comuniste din România, dirijate de fosta stăpână- Rusia, şi-au dat mâna şi ne-au împins pe o cale greşită a evoluţiei politice şi etnice – calea edificării unui stat independent –RM în baza unei naţiuni politice false – moldovenii.

După refuzul României lui Iliescu de a susţine idealul basarabenilor de reântregire a neamului, refuz soldat cu recunoaşterea grăbită de către România a independenţei făcăturii separatiste ruseşti-RM, avântul mişcării de renaştere naţională a basarabenilor a sucombat într-un recul neaşteptat şi dur, care continuă de acum 30 de ani.

Finalitatea mişcării de renaştere naţională, legiferată prin Declaraţia de Independenţă a RM – „revenirea în hotarele naturale ale devenirii noastre ca neam”, a fost abil substituită şi canalizată spre reformarea şi consolidarea instituţiilor vechiului stat separatist RSSM, redenumit în RM , care erau prezentate drept salvatoare şi apărătoare a intereselor naţionale.

În acelaşi timp partidele de stânga proruse au revenit la teoria istorică comunistă falsă a celor două popoare est-romanice – românii şi moldovenii, scopul căreia era dezbinarea mişcării naţionale a băştinaşilor. Identitatea naţională adevărată de români a băştinaşilor, stăpâni adevăraţi ai acestui pământ, din nou a fost pusă la îndoială, înjosită şi blamată, ca pe timpul comunismului.

Pentru a stopa avântul mişcării naţionale, ce tindea spre reunire cu patria-mamă România, Rusia a pus în mişcare forţele separatiste alogene „Coloana a 5-a”, provocând mişcarea „Gagauz-Halkî” şi Războiul de la Nistru. Elitele politice naţionale patriotice în frunte cu premierul Mircea Druc, speakerul Alexandru Moşanu, ş.a. au fost anihilate şi înlăturate de la cârmă. Antiromânismul şi antiunionismul, îmbinate cu moldovenismul şi statalismul separatist, au devenit pilonii de bază ai politicii interne şi externe a RM.

Asfel am fost întorşi la începuturile imperiale ale dominaţiei Rusiei asupra Basarabiei prin revenirea la obiectivul distrugerii identităţii noastre naţionale de români. În 30 de ani de libertate, independenţă şi statalitate s-a lovit mai crunt în identitatea noastră de români, decât în cei 70 de ani ai regimului comunist(1924-1990). E de neânchipuit cum, paralel cu retorica integrării europene şi revenirea la valorile naţionale strămoşeşti, elitele politice desfăşoară o propagandă turbată antiromânească şi antiunionistă, mai ceva ca pe vremurile comunismului, lovind cu atâta furie în identitatea noastră etnică de români.

Totodată se stimulează şi se glorifică spiritul nostru separatist de moldoveni-neromâni. Se permite renaşterea a tot ce-i local, moldovenesc, în istorie şi cultură şi se respinge subtil tot ce-i naţional românesc. Din Ştefan cel Mare, Eminescu şi Vieru au făcut idoli nu pentru faptele de glorie şi opera lor, ci pentru faptul că s-au născut în Moldova, neglijând astfel alţi mulţi eroi şi genii ai neamului românesc nemoldoveni, precum Constantin Brâncuşi, George Enescu, Mircea Eliade, Eugen Ionesco, ş. a..

Drept confirmare este continuarea politicii statale în RM de edificare a unei noi etnii – moldovenii, politică, începută de Rusia în RASSM (1924) şi în RSSM (1940). Anume această politică a dus la stoparea şi reculul mişcării de emancipare naţională a românilor din RM. Societatea a rămas dezamăgită şi trâdată de elitele politice proruse şi mancurte care s-au erijat în „patri(h)oţi” ai neamului. Care neam – români sau moldoveni? În loc să luptăm cu politicienii şmecheri şi corupţi care îndobitocesc masele cu moldovenismul şi le folosesc în scopuru politice electorale, mai bine am face să salvăm masele, lecuindu-le de acestă rătăcire – moldovenismul.

Astăzi cetăţenii RM, care au conştiinţa naţională românească, se simt persecutaţi ca în perioada comunismului, doar că n-au Siberie să-i exileze acolo, în schimb le-au deschis făţarnic hotarul de la Prutşi-i alungă în România şi Europa prin politici speciale de stimulare a migrării în masă.

Despre ce continuare a renaşterii naţionale poate fi vorba fără revenirea la identitatea etnică de români, care este tacit interzisă neoficial în RM? Ce fel de idee naţională salvatoare, care ar coagula societatea în RM, căutăm, dacă lovim în identitatea etnică de români a băştinaşilor?

Oare există în lume vre-un stat-naţiune, care să aibă la baza formării şi unităţii sale o altă idee, decât identitatea etnică, ce uneşte un neam într-un stat? Iar noi aici căutăm o idee naţională salvatoare, nerecunoscând, ba chiar respingând adevărata noastră identitate de români. Despre ce unire poate fi vorba, dacă majoritatea băştinaşilor încă n-au o identitate etnică clară: ba-s moldoveni, ba-s români?

Dacă nu recunoaştem majoritatea băştinaşilor, că suntem români, degeaba vorbim că vrem să facem unirea. Să uneşti două entităţi , care nu se recunosc ca una şi se resping, se urăsc, oare e posibil? Într-o sută de ani de creare a statalităţii artificiale pe aceste meleaguri, ocupate de Rusia, s-a reuşit apropirea între băştinaşi şi ocupanţii alolingvi doar prin distrugerea identităţii etnice de români a băştinaşilor şi prin rusificarea tuturor etniilor străine: bulgari, găgăuzi, ucraineni, etc.

Renaşterea naţională din anii 90 ai secolului XX a redeşteptat conştiinţa naţională de români doar a unei părţi a băştinaşilor, stârnind furia şi ura alogenilor, care fără ruşine continuă să ne înveţe de ce neam suntem: moldoveni şi nu români.

La ce speră băştinaşii, când 20% de cetăţeni, urmaşi ai ocupanţilor sau ai coloniştilor, aduşi de ocupanţi, urăsc, detestă şi resping numele, identitatea adevărată de români a 80% de cetăţeni aborigeni?

La unitate naţională în cadrul satului RM, la convieţuire paşnică cu separatiştii din Transnistria şi Găgăuzia, etc. care ne urăsc şi nu ne socot de oameni, dacă vorbim româneşte şi ne identificăm ca români?

Ei ar dori ca noi să disparem de pe acest pământ, cum au dispărut strămoşii noştri de prin Grecia, Bulgaria, Serbia, Ungaria şi Ucraina, să nu mai audă limba noastră şi numele de român. Prin politica antinaţională moldovenistă, promovată de elitele politice proruse, convenabilă doar ocupanţilor şi susţinută de alogeni şi mancurţi, se urmăreşte oare crearea unui climat de convieţuire paşnică în RM sau distrugerea neamului românesc pe acest pământ şi asimilarea lui de către ocupanţi?

Noi, românii, băştinaşi şi stăpâni ai acestui meleag, am demonstrat întotdeauna compasiune şi toleranţă faţă de cei veniţi şi aşezaţi cu traiul la noi, dar nu întotdeauna am suferit şi vom suferi regimuri de ocupaţie ale străinilor, direct sau prin „omuleţii verzi”, batjocura lor faţă de noi şi numele nostru de neam – de români.

Ori străinii, urmaşi ai ocupanţilor şi coloniştii, aduşi de ei, se lasâ de mentalitatea de „eliberatori şi stăpâni” ai acestui pământ, acceptând statutul de pribegi, ca şi alţi străini, veniţi până la 1812; binevoiesc să ne recunoască şi să ne respecte identitatea strămoşească de români, să ne vorbească în semn de respect limba şi prin aceasa să redobândească bunăvoinţa şi toleranţa noastră de stăpâni, ori să nu spere la o convieţuire în viitor în liniştea şi pacea de veacuri. Numai restabilirea statutului legitim şi dominant al identităţii etnice a băştinaşilor – de români, nume de 2000 de ani ai neamului nostru pe acest pământ poate să fie acea IDEE NAŢIONALĂ, care să coaguleze în Adevăr şi Dreptate societatea în RM, dar nicidecum alte idei geopolitice, gen pro-est sau pro-vest.

Teoria „moldovenismului” trebuie combătută şi stârpită dintre noi ca o otravă, ce ne dezbină. Convieţuirea paşnică în minciună, impusă în perioada sovietică a fost ca o bombă cu efect întârziat, care a exploadat în anii 90 şi va exploada şi în viitor. 

Numele de român al băştinaşilor majoritari nu poate să fie un nume de ocară, ci de respect şi demnitate naţională. Fără redobândirea identităţii etnice de români ai basarabenilor, mişcarea naţională de reunire n-are nici sens, nici finalitate.

1989: Înainte de atacul maselor populare asupra sediului din Bucureşti al CC al Partidului Comunist Român, a existat asaltul asupra sediului de la Chişinău al CC al Partidului Comunist din RSS Moldovenească. VIDEO

 

 

 

 

Înainte de asaltul mulțimii asupra sediului CC al Partidului Comunist Român, din decembrie 1989, a existat asaltul asupra sediului CC al Partidului Comunist din RSS Moldovenească .  

Pe youtube scrie că ar fi vorba de evenimentele din 19 februarie 1989, nu știu însă dacă datarea e corectă (anterior era pusă altă datare – 22 februarie), scrie Marius mioc pe blogul său https://mariusmioc.wordpress.com/ 

În 12 martie 1989, la Chişinău sediul Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei era luat cu asalt de mulţime.

Încă din 1988 mişcarea naţională din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, încurajată de politica lui Mihail Gorbaciov, începuse să organizeze adunări populare în care se cerea conducerii republicii să accepte decretarea „limbii moldoveneşti” ca limbă de stat în RSS Moldovenească, revenirea la alfabetul latin şi recunoaşterea identităţii dintre limba moldovenească şi cea română.

Ca argumente în sprijinul acestor revendicări se aduceau scrierile lui Lenin, care criticase şovinismul rusesc, precedentul existent în alte republici sovietice (Armenia sau Gruzia aveau precizat în constituţie că limba locală este limbă oficială) şi afirmaţiile unor savanţi ruşi (în marile centre ale Imperiului Sovietic, precum Moscova sau Leningrad, exista mai multă libertate de expresie decît în Chişinău; este un paradox că oameni de cultură moldoveni înfieraţi oficial sau neoficial ca „naţionalişti” la Chişinău, îşi găsiseră refugiu la Moscova unde s-au putut afirma).

Devenise deja o tradiţie ca în fiecare duminică mişcarea naţională să organizeze o adunare populară într-unul din parcurile Chişinăului, în favoarea acestor revendicări. Conducerea republicii a răspuns iniţial cu un „nu” hotărît, prin documentul intitulat „tezele Comitetului Central”, care a fost supus dezbaterii în organizaţiile de partid din RSS Moldovenească.

Cînd mişcarea naţională a luat amploare, fapt vizibil prin creşterea numărului de participanţi la mitingurile acesteia şi a numărului de cititori ai ziarelor care susţineau revendicările naţionale, conducerea comunistă a RSS Moldoveneşti a adoptat o politică de tergiversare.

S-au format nişte comisii şi comitete pentru „studierea” problemelor, dar fără rezultate concrete. Răbdarea oamenilor începea să se epuizeze.

Prologul evenimentelor din 12 martie 1989 l-a constituit mitingul din 8 martie 1989. Ziua femeii, zi de sărbătoare în URSS, a fost prilejul unui nou miting al mişcării naţionale.

Oamenii n-au stat cuminţi în parcul care le fusese rezervat de autorităţi ci au năvălit pe bulevardul central al Chişinăului, oprind circulaţia. Agenţia de presă ATEM aflată în subordinea guvernului de la Chişinău, transmitea un articol indignat cu titlul „Este nevoie de o poziţie principială”.

Conform obiceiului vremii, articolul a fost preluat de mai toate ziarele din RSS Moldovenească.

 

 

Citez din articol, aşa cum a fost reprodus de „Tinerimea Moldovei” din 12 martie 1989 (intervenţiile mele între paranteze drepte): „În ziua de 8 martie au avut loc la Chişinău un miting nesancţionat[neautorizat], iar apoi o procesiune nesancţionată [neautorizată] pe bulevardul Lenin, la care, potrivit datelor oficiale, au participat circa 5 mii de oameni [subestimare, conducerea comunistă vrînd să minimalizeze importanţa protestelor].

Îndreptîndu-se spre Piaţa Eliberării, manifestanţii au inundat partea carosabilă a străzii centrale a capitalei, blocînd astfel pe cîteva ore circulaţia intensă a mijloacelor de transport în această zi de sărbătoare. Participanţii la procesiune purtau lozinci cu cererea de a fi decretată limba moldovenească drept limbă de stat, de a o trece la grafia latină.

Alături de aceste lozinci erau şi chemări cu un alt caracter, bunăoară lozinca „jos colonizarea!”. S-au făcut auzite, de asemenea, strigăte defăimătoare la adresa unor conducători ai republicii.

Totodată, răsunau scandări speculative în cinstea lui M. S. Gorbaciov (…) Indignaţi de tulburarea liniştii în oraş, de dispoziţia stricată în ziua de sărbătoare, majoritatea covîrşitoare a orăşenilor, oaspeţii Chişinăului întreabă: există oare în oraş Puterea Sovietică? Vor fi oare, în cele din urmă, asigurate aici ordinea, odihna liniştită a oamenilor?

De ce organele de ocrotire a drepturilor nu-i scot la iveală şi nu le spun pe nume organizatorilor concreţi ai acestor dezordini, pentru ca obştimea să-i cunoască, să li se poată reţine despăgubiri pentru daunele pricinuite organizaţiilor de transport din oraş (…) Comitetele de partid din oraş nu s-au situat pe o poziţie fermă şi consecventă în situaţia creată”.

În 12 martie 1989 a avut loc un nou miting în centrul Chişinăului, prilej pentru un nou articol indignat al agenţiei de presă ATEM, cu titlul „Chemarea la raţiune trebuie să fie auzită”.

Reproduc din acest articol (după bisăptămînalul „Tinerimea Moldovei” din 15 martie 1989):

„Duminica trecută în partea centrală a Chişinăului au avut loc din nou mitinguri şi procesiuni de masă nesancţionate [neautorizate] ale cetăţenilor, care au încălcat grav ordinea publică, destabilizînd [destabilizare – un cuvînt des folosit şi în România de FSN, după decembrie 1989] astfel situaţia din oraş (…) mulţimea a ieşit în Piaţa Biruinţei, deşi în recenta hotărîre a Sovietului Orăşenesc se menţiona inadmisibilitatea desfăşurării în ea a unor oarecare demonstraţii, cu excepţia celor festive.

Mulţi tineri s-au îndreptat spre tribuna centrală, rupînd cordoanele de miliţieni, mulţi dintre care au avut de suferit. Nu pot fi calificate altfel decît un sacrilegiu acţiunile indivizilor care au urcat cu picioarele pe parapetul monumentului lui V. I. Lenin. La această acţiune au fost atraşi şi copiii.

Un micuţ, după toate probabilităţile un elev de clasa întîia, a fost pus să ţină o lozincă a cărui conţinut el, desigur, nici nu-l înţelegea (…) Mai tîrziu anume unui copil i s-a poruncit să arboreze pe un pom de lîngă clădirera Comitetului Central drapelul tricolor. Şi din nou, la fel ca în duminicile precedente, a fost paralizată principala arteră de transport a oraşului – bulevardul Lenin.

Unii au întîrziat la aeroport, la alţii n-a putut veni la timp salvarea, numeroşi chişinăueni n-au putut să-şi petreacă ziua de odihnă aşa cum ar fi vrut. (…) participanţii la procesiune s-au îndreptat apoi spre clădirea CC al Partidului Comunist al Moldovei.

Unii au încercat să pătrundă în ea cu forţă. Dar au fost opriţi de miliţieni care s-au văzut nevoiţi să recurgă la ajutorul militarilor.

Cei mai înrăiţi infractori au fost reţinuţi şi traşi la răspundere în conformitate cu legislaţia în vigoare. (…) În presă, la televiziune şi radiodifuziune s-a comunicat despre mitingul şi procesiunea nesancţionate [neautorizate], care au avut loc la Chişinău în ziua de 8 martie. Atunci organelor de ocrotire a drepturilor li s-a reproşat: de ce nu sînt scoşi la iveală şi nu sînt numiţi organizatorii concreţi ai dezordinilor, pentru ca obştimea să-i cunoască?

Astăzi putem să-i numim. În acea zi cei mai activi, după cum ne informează organele competente, au fost: L. Lari şi N. Josu – poetese, A. Mîndîcanu – corector la revista Scînteia Leninistă, S. Guşilova – arhitect superior la Direcţia Moldghiprostroi, V. Ştepa – lector de educaţie fizică la Institutul de medicină din Chişinău, V. Movilă – lector la catedra de filologie franceză a Universităţii de stat din Chişinău, V. Buzilă – colaboratoare la Muzeul etnografic de stat, E. Cojocaru – muncitoare la Direcţia de exploatare a spaţiului locativ nr. 6. Concluzia este univocă: trebuie să se pună capăt evoluţiei primejdioase a evenimentelor. Chemarea la raţiune trebuie să fie auzită”.

 

 

Evenimentele din 12 martie 1989 le-au pregătit pe cele din 31 august 1989, cînd Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti avea să proclame limba moldovenească ca limbă de stat şi să decreteze revenirea la alfabetul latin, cât şi pe cele din noiembrie 1989, când Simion Grosu, prim-secretarul Partidului Comunist din Moldova, care se manifestase ca un adversar al revendicărilor mişcării naţionale, avea să fie înlăturat de la putere (fapt care a ajutat electoral Partidul Comunist la alegerile din 1990) consemnează https://mariusmioc.wordpress.com/2009/03/12/12-martie-1989-la-chisinau-multimea-ia-cu-asalt-sediul-cc-al-partidului-comunist/