LUNGUL DRUM al renașterii românismului în BASARABIA înrobită de Imperiul Roșu

RENAŞTEREA NAŢIONALĂ ÎN BASARABIA

Adevărul -Adevăr rămâne!

Perestroika lui Gorbaciov în URSS a dat imbold mişcării de emancipare şi eliberare naţională a popoarelor înrobite de „Imperiul Roşu”, scrie generalul Ion Costaș, fostul ministru al apărării din R.Moldova pe https://www.facebook.com și https://ioncoja.ro.

Această mişcare s-a manifestat paşnic concomitent cu redeşteptarea conştiinţei naţionale, a demnităţii şi mândriei naţionale a popoarelor, care fuseseră timp îmdelungat supuse rusificării şi comunizării forţate.

La românii-moldoveni din Basarabia (RSSM) această mişcare s-a materializat prin creşterea interesului faţă de trecutul istoric adevărat al neamului, falsificat de comunişti, prin utilizarea mai hotărâtă a limbii române în comunicare, care a culminat cu revenirea la grafia latină şi proclamarea limbii române ca limbă de stat în 1989 – simbol al identităţii şi demnităţii neamului românesc.

Această renaştere naţională atât de furtunoasă, ce a cuprins masele, a avut şi consecinţe politice pe măsură, precum revenirea la simbolurile naţionale: tricolorul şi imnul”Deşteaptă-te, române!” în aprilie 1990; la „Podul de flori” din mai 1990, la proclamarea suveranităţii RM la 23 iunie 1990, apoi proclamarea independenţei faţă de URSS la 27 august 1991. Firesc ar fi fost ca acel avânt al mişcării de masă să culmineze cu revenirea la patria-mamă România.

Dar n-a fost să fie. Noi n-am fost capabili să fructificăm acea trezire naţională masivă pentru a realiza destinul neamului nostru, fiind în mare parte distruşi ca neam, ca identitate. Neavând identitatea etnică clară (ba români, ba moldoveni), pentru mulţi participanţi la mişcare a fost suficienă realizarea celor două lozinci-obiective: „Limbă, alfabet!” şi „Jos hotarul de la Prut!” pentru a se simţi liberi de Imperiul Roşu.

De aceia am mers ca oile după cârdil „republicilor-surori” pe calea statalităţii. Da, această cale pentru celelalte republici unionale a fost o cale corectă politic şi naturală etnic, deoarece ele au fost şi sunt republici-naţiuni.

Dar RM (fosta RSSM) nu a fost şi nu este o republică-naţiune, ci un stat separatist, creat artificial de Imperiul Rus (Gubernia Basarabia în 1812-1917) şi URSS (RASSM în 1924-1940, apoi RSSM în 1940-1990) pe un teritoriu, răpit prin cotropire de la Moldovamedievală (1812) şi România (1940 şi 1944) şi utilizat în calitate de colonie şi bază strategică militară.

Destinul nostru nu a fost şi nu este calea statalităţii RM, ci reunirea naturală etnică cu neamul românesc, din care am fost rupţi brutal acum 200 de ani, şi realizarea politică a independenţei, proclamate în 1991, în cadrul Statului România. Însă elitele politice proruse din RM şi elitele politice comuniste din România, dirijate de fosta stăpână- Rusia, şi-au dat mâna şi ne-au împins pe o cale greşită a evoluţiei politice şi etnice – calea edificării unui stat independent –RM în baza unei naţiuni politice false – moldovenii.

După refuzul României lui Iliescu de a susţine idealul basarabenilor de reântregire a neamului, refuz soldat cu recunoaşterea grăbită de către România a independenţei făcăturii separatiste ruseşti-RM, avântul mişcării de renaştere naţională a basarabenilor a sucombat într-un recul neaşteptat şi dur, care continuă de acum 30 de ani.

Finalitatea mişcării de renaştere naţională, legiferată prin Declaraţia de Independenţă a RM – „revenirea în hotarele naturale ale devenirii noastre ca neam”, a fost abil substituită şi canalizată spre reformarea şi consolidarea instituţiilor vechiului stat separatist RSSM, redenumit în RM , care erau prezentate drept salvatoare şi apărătoare a intereselor naţionale.

În acelaşi timp partidele de stânga proruse au revenit la teoria istorică comunistă falsă a celor două popoare est-romanice – românii şi moldovenii, scopul căreia era dezbinarea mişcării naţionale a băştinaşilor. Identitatea naţională adevărată de români a băştinaşilor, stăpâni adevăraţi ai acestui pământ, din nou a fost pusă la îndoială, înjosită şi blamată, ca pe timpul comunismului.

Pentru a stopa avântul mişcării naţionale, ce tindea spre reunire cu patria-mamă România, Rusia a pus în mişcare forţele separatiste alogene „Coloana a 5-a”, provocând mişcarea „Gagauz-Halkî” şi Războiul de la Nistru. Elitele politice naţionale patriotice în frunte cu premierul Mircea Druc, speakerul Alexandru Moşanu, ş.a. au fost anihilate şi înlăturate de la cârmă. Antiromânismul şi antiunionismul, îmbinate cu moldovenismul şi statalismul separatist, au devenit pilonii de bază ai politicii interne şi externe a RM.

Asfel am fost întorşi la începuturile imperiale ale dominaţiei Rusiei asupra Basarabiei prin revenirea la obiectivul distrugerii identităţii noastre naţionale de români. În 30 de ani de libertate, independenţă şi statalitate s-a lovit mai crunt în identitatea noastră de români, decât în cei 70 de ani ai regimului comunist(1924-1990). E de neânchipuit cum, paralel cu retorica integrării europene şi revenirea la valorile naţionale strămoşeşti, elitele politice desfăşoară o propagandă turbată antiromânească şi antiunionistă, mai ceva ca pe vremurile comunismului, lovind cu atâta furie în identitatea noastră etnică de români.

Totodată se stimulează şi se glorifică spiritul nostru separatist de moldoveni-neromâni. Se permite renaşterea a tot ce-i local, moldovenesc, în istorie şi cultură şi se respinge subtil tot ce-i naţional românesc. Din Ştefan cel Mare, Eminescu şi Vieru au făcut idoli nu pentru faptele de glorie şi opera lor, ci pentru faptul că s-au născut în Moldova, neglijând astfel alţi mulţi eroi şi genii ai neamului românesc nemoldoveni, precum Constantin Brâncuşi, George Enescu, Mircea Eliade, Eugen Ionesco, ş. a..

Drept confirmare este continuarea politicii statale în RM de edificare a unei noi etnii – moldovenii, politică, începută de Rusia în RASSM (1924) şi în RSSM (1940). Anume această politică a dus la stoparea şi reculul mişcării de emancipare naţională a românilor din RM. Societatea a rămas dezamăgită şi trâdată de elitele politice proruse şi mancurte care s-au erijat în „patri(h)oţi” ai neamului. Care neam – români sau moldoveni? În loc să luptăm cu politicienii şmecheri şi corupţi care îndobitocesc masele cu moldovenismul şi le folosesc în scopuru politice electorale, mai bine am face să salvăm masele, lecuindu-le de acestă rătăcire – moldovenismul.

Astăzi cetăţenii RM, care au conştiinţa naţională românească, se simt persecutaţi ca în perioada comunismului, doar că n-au Siberie să-i exileze acolo, în schimb le-au deschis făţarnic hotarul de la Prutşi-i alungă în România şi Europa prin politici speciale de stimulare a migrării în masă.

Despre ce continuare a renaşterii naţionale poate fi vorba fără revenirea la identitatea etnică de români, care este tacit interzisă neoficial în RM? Ce fel de idee naţională salvatoare, care ar coagula societatea în RM, căutăm, dacă lovim în identitatea etnică de români a băştinaşilor?

Oare există în lume vre-un stat-naţiune, care să aibă la baza formării şi unităţii sale o altă idee, decât identitatea etnică, ce uneşte un neam într-un stat? Iar noi aici căutăm o idee naţională salvatoare, nerecunoscând, ba chiar respingând adevărata noastră identitate de români. Despre ce unire poate fi vorba, dacă majoritatea băştinaşilor încă n-au o identitate etnică clară: ba-s moldoveni, ba-s români?

Dacă nu recunoaştem majoritatea băştinaşilor, că suntem români, degeaba vorbim că vrem să facem unirea. Să uneşti două entităţi , care nu se recunosc ca una şi se resping, se urăsc, oare e posibil? Într-o sută de ani de creare a statalităţii artificiale pe aceste meleaguri, ocupate de Rusia, s-a reuşit apropirea între băştinaşi şi ocupanţii alolingvi doar prin distrugerea identităţii etnice de români a băştinaşilor şi prin rusificarea tuturor etniilor străine: bulgari, găgăuzi, ucraineni, etc.

Renaşterea naţională din anii 90 ai secolului XX a redeşteptat conştiinţa naţională de români doar a unei părţi a băştinaşilor, stârnind furia şi ura alogenilor, care fără ruşine continuă să ne înveţe de ce neam suntem: moldoveni şi nu români.

La ce speră băştinaşii, când 20% de cetăţeni, urmaşi ai ocupanţilor sau ai coloniştilor, aduşi de ocupanţi, urăsc, detestă şi resping numele, identitatea adevărată de români a 80% de cetăţeni aborigeni?

La unitate naţională în cadrul satului RM, la convieţuire paşnică cu separatiştii din Transnistria şi Găgăuzia, etc. care ne urăsc şi nu ne socot de oameni, dacă vorbim româneşte şi ne identificăm ca români?

Ei ar dori ca noi să disparem de pe acest pământ, cum au dispărut strămoşii noştri de prin Grecia, Bulgaria, Serbia, Ungaria şi Ucraina, să nu mai audă limba noastră şi numele de român. Prin politica antinaţională moldovenistă, promovată de elitele politice proruse, convenabilă doar ocupanţilor şi susţinută de alogeni şi mancurţi, se urmăreşte oare crearea unui climat de convieţuire paşnică în RM sau distrugerea neamului românesc pe acest pământ şi asimilarea lui de către ocupanţi?

Noi, românii, băştinaşi şi stăpâni ai acestui meleag, am demonstrat întotdeauna compasiune şi toleranţă faţă de cei veniţi şi aşezaţi cu traiul la noi, dar nu întotdeauna am suferit şi vom suferi regimuri de ocupaţie ale străinilor, direct sau prin „omuleţii verzi”, batjocura lor faţă de noi şi numele nostru de neam – de români.

Ori străinii, urmaşi ai ocupanţilor şi coloniştii, aduşi de ei, se lasâ de mentalitatea de „eliberatori şi stăpâni” ai acestui pământ, acceptând statutul de pribegi, ca şi alţi străini, veniţi până la 1812; binevoiesc să ne recunoască şi să ne respecte identitatea strămoşească de români, să ne vorbească în semn de respect limba şi prin aceasa să redobândească bunăvoinţa şi toleranţa noastră de stăpâni, ori să nu spere la o convieţuire în viitor în liniştea şi pacea de veacuri. Numai restabilirea statutului legitim şi dominant al identităţii etnice a băştinaşilor – de români, nume de 2000 de ani ai neamului nostru pe acest pământ poate să fie acea IDEE NAŢIONALĂ, care să coaguleze în Adevăr şi Dreptate societatea în RM, dar nicidecum alte idei geopolitice, gen pro-est sau pro-vest.

Teoria „moldovenismului” trebuie combătută şi stârpită dintre noi ca o otravă, ce ne dezbină. Convieţuirea paşnică în minciună, impusă în perioada sovietică a fost ca o bombă cu efect întârziat, care a exploadat în anii 90 şi va exploada şi în viitor. 

Numele de român al băştinaşilor majoritari nu poate să fie un nume de ocară, ci de respect şi demnitate naţională. Fără redobândirea identităţii etnice de români ai basarabenilor, mişcarea naţională de reunire n-are nici sens, nici finalitate.

1989: Înainte de atacul maselor populare asupra sediului din Bucureşti al CC al Partidului Comunist Român, a existat asaltul asupra sediului de la Chişinău al CC al Partidului Comunist din RSS Moldovenească. VIDEO

 

 

 

 

Înainte de asaltul mulțimii asupra sediului CC al Partidului Comunist Român, din decembrie 1989, a existat asaltul asupra sediului CC al Partidului Comunist din RSS Moldovenească .  

Pe youtube scrie că ar fi vorba de evenimentele din 19 februarie 1989, nu știu însă dacă datarea e corectă (anterior era pusă altă datare – 22 februarie), scrie Marius mioc pe blogul său https://mariusmioc.wordpress.com/ 

În 12 martie 1989, la Chişinău sediul Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei era luat cu asalt de mulţime.

Încă din 1988 mişcarea naţională din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, încurajată de politica lui Mihail Gorbaciov, începuse să organizeze adunări populare în care se cerea conducerii republicii să accepte decretarea „limbii moldoveneşti” ca limbă de stat în RSS Moldovenească, revenirea la alfabetul latin şi recunoaşterea identităţii dintre limba moldovenească şi cea română.

Ca argumente în sprijinul acestor revendicări se aduceau scrierile lui Lenin, care criticase şovinismul rusesc, precedentul existent în alte republici sovietice (Armenia sau Gruzia aveau precizat în constituţie că limba locală este limbă oficială) şi afirmaţiile unor savanţi ruşi (în marile centre ale Imperiului Sovietic, precum Moscova sau Leningrad, exista mai multă libertate de expresie decît în Chişinău; este un paradox că oameni de cultură moldoveni înfieraţi oficial sau neoficial ca „naţionalişti” la Chişinău, îşi găsiseră refugiu la Moscova unde s-au putut afirma).

Devenise deja o tradiţie ca în fiecare duminică mişcarea naţională să organizeze o adunare populară într-unul din parcurile Chişinăului, în favoarea acestor revendicări. Conducerea republicii a răspuns iniţial cu un „nu” hotărît, prin documentul intitulat „tezele Comitetului Central”, care a fost supus dezbaterii în organizaţiile de partid din RSS Moldovenească.

Cînd mişcarea naţională a luat amploare, fapt vizibil prin creşterea numărului de participanţi la mitingurile acesteia şi a numărului de cititori ai ziarelor care susţineau revendicările naţionale, conducerea comunistă a RSS Moldoveneşti a adoptat o politică de tergiversare.

S-au format nişte comisii şi comitete pentru „studierea” problemelor, dar fără rezultate concrete. Răbdarea oamenilor începea să se epuizeze.

Prologul evenimentelor din 12 martie 1989 l-a constituit mitingul din 8 martie 1989. Ziua femeii, zi de sărbătoare în URSS, a fost prilejul unui nou miting al mişcării naţionale.

Oamenii n-au stat cuminţi în parcul care le fusese rezervat de autorităţi ci au năvălit pe bulevardul central al Chişinăului, oprind circulaţia. Agenţia de presă ATEM aflată în subordinea guvernului de la Chişinău, transmitea un articol indignat cu titlul „Este nevoie de o poziţie principială”.

Conform obiceiului vremii, articolul a fost preluat de mai toate ziarele din RSS Moldovenească.

 

 

Citez din articol, aşa cum a fost reprodus de „Tinerimea Moldovei” din 12 martie 1989 (intervenţiile mele între paranteze drepte): „În ziua de 8 martie au avut loc la Chişinău un miting nesancţionat[neautorizat], iar apoi o procesiune nesancţionată [neautorizată] pe bulevardul Lenin, la care, potrivit datelor oficiale, au participat circa 5 mii de oameni [subestimare, conducerea comunistă vrînd să minimalizeze importanţa protestelor].

Îndreptîndu-se spre Piaţa Eliberării, manifestanţii au inundat partea carosabilă a străzii centrale a capitalei, blocînd astfel pe cîteva ore circulaţia intensă a mijloacelor de transport în această zi de sărbătoare. Participanţii la procesiune purtau lozinci cu cererea de a fi decretată limba moldovenească drept limbă de stat, de a o trece la grafia latină.

Alături de aceste lozinci erau şi chemări cu un alt caracter, bunăoară lozinca „jos colonizarea!”. S-au făcut auzite, de asemenea, strigăte defăimătoare la adresa unor conducători ai republicii.

Totodată, răsunau scandări speculative în cinstea lui M. S. Gorbaciov (…) Indignaţi de tulburarea liniştii în oraş, de dispoziţia stricată în ziua de sărbătoare, majoritatea covîrşitoare a orăşenilor, oaspeţii Chişinăului întreabă: există oare în oraş Puterea Sovietică? Vor fi oare, în cele din urmă, asigurate aici ordinea, odihna liniştită a oamenilor?

De ce organele de ocrotire a drepturilor nu-i scot la iveală şi nu le spun pe nume organizatorilor concreţi ai acestor dezordini, pentru ca obştimea să-i cunoască, să li se poată reţine despăgubiri pentru daunele pricinuite organizaţiilor de transport din oraş (…) Comitetele de partid din oraş nu s-au situat pe o poziţie fermă şi consecventă în situaţia creată”.

În 12 martie 1989 a avut loc un nou miting în centrul Chişinăului, prilej pentru un nou articol indignat al agenţiei de presă ATEM, cu titlul „Chemarea la raţiune trebuie să fie auzită”.

Reproduc din acest articol (după bisăptămînalul „Tinerimea Moldovei” din 15 martie 1989):

„Duminica trecută în partea centrală a Chişinăului au avut loc din nou mitinguri şi procesiuni de masă nesancţionate [neautorizate] ale cetăţenilor, care au încălcat grav ordinea publică, destabilizînd [destabilizare – un cuvînt des folosit şi în România de FSN, după decembrie 1989] astfel situaţia din oraş (…) mulţimea a ieşit în Piaţa Biruinţei, deşi în recenta hotărîre a Sovietului Orăşenesc se menţiona inadmisibilitatea desfăşurării în ea a unor oarecare demonstraţii, cu excepţia celor festive.

Mulţi tineri s-au îndreptat spre tribuna centrală, rupînd cordoanele de miliţieni, mulţi dintre care au avut de suferit. Nu pot fi calificate altfel decît un sacrilegiu acţiunile indivizilor care au urcat cu picioarele pe parapetul monumentului lui V. I. Lenin. La această acţiune au fost atraşi şi copiii.

Un micuţ, după toate probabilităţile un elev de clasa întîia, a fost pus să ţină o lozincă a cărui conţinut el, desigur, nici nu-l înţelegea (…) Mai tîrziu anume unui copil i s-a poruncit să arboreze pe un pom de lîngă clădirera Comitetului Central drapelul tricolor. Şi din nou, la fel ca în duminicile precedente, a fost paralizată principala arteră de transport a oraşului – bulevardul Lenin.

Unii au întîrziat la aeroport, la alţii n-a putut veni la timp salvarea, numeroşi chişinăueni n-au putut să-şi petreacă ziua de odihnă aşa cum ar fi vrut. (…) participanţii la procesiune s-au îndreptat apoi spre clădirea CC al Partidului Comunist al Moldovei.

Unii au încercat să pătrundă în ea cu forţă. Dar au fost opriţi de miliţieni care s-au văzut nevoiţi să recurgă la ajutorul militarilor.

Cei mai înrăiţi infractori au fost reţinuţi şi traşi la răspundere în conformitate cu legislaţia în vigoare. (…) În presă, la televiziune şi radiodifuziune s-a comunicat despre mitingul şi procesiunea nesancţionate [neautorizate], care au avut loc la Chişinău în ziua de 8 martie. Atunci organelor de ocrotire a drepturilor li s-a reproşat: de ce nu sînt scoşi la iveală şi nu sînt numiţi organizatorii concreţi ai dezordinilor, pentru ca obştimea să-i cunoască?

Astăzi putem să-i numim. În acea zi cei mai activi, după cum ne informează organele competente, au fost: L. Lari şi N. Josu – poetese, A. Mîndîcanu – corector la revista Scînteia Leninistă, S. Guşilova – arhitect superior la Direcţia Moldghiprostroi, V. Ştepa – lector de educaţie fizică la Institutul de medicină din Chişinău, V. Movilă – lector la catedra de filologie franceză a Universităţii de stat din Chişinău, V. Buzilă – colaboratoare la Muzeul etnografic de stat, E. Cojocaru – muncitoare la Direcţia de exploatare a spaţiului locativ nr. 6. Concluzia este univocă: trebuie să se pună capăt evoluţiei primejdioase a evenimentelor. Chemarea la raţiune trebuie să fie auzită”.

 

 

Evenimentele din 12 martie 1989 le-au pregătit pe cele din 31 august 1989, cînd Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti avea să proclame limba moldovenească ca limbă de stat şi să decreteze revenirea la alfabetul latin, cât şi pe cele din noiembrie 1989, când Simion Grosu, prim-secretarul Partidului Comunist din Moldova, care se manifestase ca un adversar al revendicărilor mişcării naţionale, avea să fie înlăturat de la putere (fapt care a ajutat electoral Partidul Comunist la alegerile din 1990) consemnează https://mariusmioc.wordpress.com/2009/03/12/12-martie-1989-la-chisinau-multimea-ia-cu-asalt-sediul-cc-al-partidului-comunist/

Marşul Rusiei lui Putin spre refacerea fostei URSS

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În data de 8 august 2008 izbucnea războiului din Oseţia de Sud, urmat de intervenţia rusă şi de extinderea războiului şi în Abhazia, cealaltă regiune separatistă din Gruzia (Georgia).

 Situaţia din această zonă are asemănări cu cea din Transnistria moldovenească.

Conflictele actuale din Oseţia şi Abhazia sînt urmarea tensiunilor acumulate în regiune în perioada destrămării Uniunii Sovietice.

Mişcarea pro-independenţă s-a dezvoltat în Gruzia ca urmare firească a acceptării libertăţii de exprimare apărută ca urmare a politicii liberale a lui Gorbaciov.

Gruzia a fost una din republicile sovietice care a contribuit mult la destrămarea imperiului.

În fruntea mişcării de independenţă s-a aflat Zviad Gamsahurdia, fiul unui cunoscut scriitor gruzin.

Împotriva mişcării de independenţă Moscova a folosit minorităţile naţionale, conform vechiului dar mereu actualului principiu “dezbină şi stăpîneşte”.

După recensămîntul din 1989 populaţia Gruziei se compunea din 70,1% gruzini, 8,1% armeni, 6,3% ruşi, 5,7% azerbaigieni, 3% oseţi, 1,9% greci, 1,8% abhazi, 0,9% ucraineni şi 2,2% alte naţionalităţi.

Ca şi în alte republici sovietice, în mare parte  minorităţile naţionale  nu cunoşteau limba gruzină, fiind obişnuite să folosească pentru comunicare interetnică limba rusă.

Alegerile din RSS Gruzină din 28 octombrie 1990 au fost cîştigate, cu 53% din voturi, de partizanii mişcării pro-independenţă a lui Gamsahurdia.

Partidul Comunist nu a izbutit să obţină decît 61 de parlamentari din totalul de 250, faţă de 155 de parlamentari ai mişcării conduse de Gamsahurdia. Acesta a fost ales preşedinte al parlamentului şi au fost luate unele măsuri în favoarea independenţei.

Numele ţării a devenit “Republica Gruzia”, eliminîndu-se “Socialistă” şi “Sovietică” din denumire, iar conducerea KGB-ului gruzin a fost înlocuită.

În martie 1991, cînd Moscova a organizat referendumul unional pentru păstrarea Uniunii Sovietice, autorităţile gruzine au refuzat să organizeze referendumul pe teritoriul republicii, după cum au făcut şi alte republici sovietice, precum cele baltice sau Moldova.
În 9 aprilie 1991, Gamsahurdia a organizat un referendum în favoarea independenţei Gruziei, în care 98% din participanţi au votat pentru independenţă. Referendumul a fost boicotat în unele părţi ale Oseţiei de Sud şi Abhaziei, anume în acele părţi unde numărul de locuitori de naţionalitate gruzină era mic.

Scurt timp după asta un război civil a izbucnit în Gruzia, care a dus la îndepărtarea lui Gamsahurdia de la putere. Puciştii l-au chemat pe Eduard Şevardnadze, fostul ministru de externe a lui Gorbaciov, să preia conducerea statului.

Unul din gesturile făcute de Şevardnadze a fost intrarea Gruziei în CSI. Gamsahurdia a fost silit să părăsească ţara.

Oseţia de Sud a fost constituită ca regiune autonomă în interiorul Republicii Sovietice Socialiste Gruzine în 1922.

După recensămîntul sovietic din 1989 populaţia regiunii era de 99000 locuitori, din care 66,2% oseţi şi 29% gruzini.

 

În anii 1918-1922 oseţii au avut un rol important în bolşevizarea Gruziei iar înfiinţarea regiunii autonome Oseţia de Sud a fost o răsplată pentru susţinerea arătată de ei regimului sovietic.

Dictatorul sovietic Stalin, născut la Gori, în Gruzia dar nu departe de Oseţia, era dintr-o familie etnic mixtă, tatăl său fiind oset iar mama gruzină.

Puţin înainte de alegerile din 1990, la care s-a interzis participarea ca partid propriu a mişcării naţionale osete, consiliul local al Oseţiei de Sud a proclamat regiunea ca “republică sovietică socialistă democratică independentă”.

Ca reacţie, în 11 decembrie 1990 parlamentul gruzin a anulat autonomia Oseţiei de Sud.

Lupte au izbucnit între unităţi gruzine, formate mai ales de gruzini care locuiau în Oseţia de Sud, şi miliţia osetă, sprijinită de armata sovietică (rusă).

 

 

 

 

 

 

 

 

Abhazia a devenit parte a Imperiului Rus în veacul al 19-lea. În 1864 o mare parte a abhazilor, de religie musulmană, au emigrat în Turcia, schimbîndu-se compoziţia etnică a regiunii.

În locul lor au venit gruzini şi armeni, gruzinii devenind majoritari în regiune.

După includerea Abhaziei în Gruzia majoritatea gruzină s-a consolidat. Conform recensămîntului sovietic din 1989, 45,7% din locuitorii Abhaziei erau gruzini şi numai 17,8% abhazi (alţi 14,6% armeni, 14,3% ruşi).

Totuşi, Abhazia a avut statut de republică autonomă în cadrul Gruziei, iar sovieticii au dus o politică de discriminare pozitivă, care a făcut ca în funcţiile de conducere din republica autonomă să precumpănească abhazii.

După alegerile din 1990, abhazul Vladislav Ardzinba a fost ales preşedinte al parlamentului republicii autonome, iar prezidiul parlamentului era multietnic: 3 abhazi, 3 gruzini, 2 ruşi şi un armean.

Ardzinba lucrase mulţi ani la Institutul de Studii Orientale din Moscova, condus de Evgheni Primakov, cel care avea să devină apoi ministru de externe şi prim-ministru al Rusiei.

Fost membru al Sovietului Suprem al URSS, Ardzinba era un apropiat a lui Anatoli Lukianov şi al grupului care a încercat lovitura de stat din august 1991.

În iulie 1991, parlamentul abhaz a declarat Abhazia ca republică sovietică care ar urma să încheie cu Gruzia un tratat special.

 

 

 

 

 

 

 

Hotărîrea parlamentului era ilegală căci cvorumul necesar nu fusese atins, ca urmare a boicotării sesiunii de către parlamentarii de origine gruzină.

Acest aspect formal a avut mai puţină importanţă cîtă vreme Ardzinba a organizat trupe de menţinere a ordinii care îi erau loiale şi care îi executau poruncile, chiar după ce membrii gruzini din prezidiul parlamentului au demisionat.

Două săptămîni mai tîrziu forţe gruzine conduse de Kitovani, un aliat al preşedintelui Şevardnadze în lupta împotriva rebelilor rămaşi loiali lui Gamsahurdia, au intrat în Abhazia, ocupînd capitala Suhumi şi dedîndu-se la jafuri şi distrugeri.

Forţele abhaze s-au refugiat în nordul republicii, de unde au început o contraofensivă, cu ajutorul armatei ruse şi a voluntarilor caucazieni (în mare parte ceceni). În ofensiva abhază s-au folosit tancuri, lansatoare de rachete, avioane, care nu puteau fi furnizate decît de armata rusă.

În 1993, cînd preşedintele legal ales al Gruziei, Gamsahurdia, s-a întors din surghiun încercînd să preia puterea, războiul civil între susţinătorii lui Şevardnadze şi cei a lui Gamsahurdia a reînceput, prilej pentru abhazi să cucerească întreg teritoriul Abhaziei cu excepţia defileului Kodori, şi să întreprindă o politică de epurare etnică prin care aproximativ 200000 de gruzini au fost alungaţi din regiune.

Numai datorită acestei epurări etnice au ajuns abhazii majoritari în Abhazia. Conform recensămîntului din 2003 populaţia regiunii este 43,8% abhazi, 21,3% gruzini, 20,8% armeni şi 10,8% ruşi.

Războiul civil gruzin s-a sfîrşit cu moartea lui Gamsahurdia şi izbînda lui Şevardnadze, dar şi cu consolidarea regiunilor separatiste.

Actualul preşedinte gruzin Mihail Saacaşvili şi-a început cariera politică ca susţinător a lui Şevardnadze, devenind ministru al justiţiei sub conducerea acestuia.

În 2001 a demisionat însă învinuind guvernul Şevardnadze de corupţie. În 2003 Saacaşvili a fost printre liderii “revoluţiei tradafirilor” care l-a îndepărtat de la putere pe Şevardnadze, iar din ianuarie 2004 este preşedinte al Gruziei.

În ianuarie 2008 a fost reales preşedinte cu 53% din voturi.

Una din făgăduielile electorale ale lui Saacaşvili a fost reîntregirea ţării. Înainte de evenimentele din august 2008 forţele gruzine controlau aproximativ 25% din teritoriul Oseţiei de Sud (mai ales satele populate de gruzini) şi o mică parte – defileul Kodori – din Abhazia.

Se pare că acum şi aceste zone au fost pierdute de Gruzia. În Oseţia, preşedintele separatist Eduard Kokoiti a anunţat că “enclavele de georgieni au dispărut complet”, adică s-a realizat epurarea etnică.

De remarcat în acest sens diferenţa dintre poziţia Rusiei, care a cerut evacuarea completă a trupelor gruzine din Oseţia de Sud şi au sprijinit abhazii în recucerirea de către aceştia a defileului Kodori, şi poziţia occidentului, de pildă a Angelei Merkel, care cerea retragerea părţilor pe poziţiile avute înaintea începerii ostilităţilor, ceea ce ar însemna ca Gruziei să i se îngăduie să reia controlul asupra acelor zone din Abhazia şi Oseţia pe care le controla înainte de 8 august.

 

 

 

 Surse:

 Lucrarea lui Svante E. Cornell – “Autonomy and conflict. Ethnoterritoriality and separatism in South Caucasus – Cases in Georgia”, Upsalla (Suedia) 2002

https://mariusmioc.wordpress.com/2009/08/08/gruzia-osetia-de-sud-si-abhazia-citeva-date-pentru-intelegerea-conflictului/

 

 

 

 

Harta: Conflicte armate post sovietice în care s-a implicat Rusia lui Putin

 

 

 După numai câţiva ani, Rusia a anexat teritoriul ucrainean Crimeea şi a sprijinit militar  mişcările separatiste din provinciile ucrainene Doneţk şi Lugansk .

Putin continua politica autocratiei ruse de sub ţarii şi liderii comunişti, scrie http://www.ziare.com/.

El  are un proiect de restaurare a imperiului care urmeaza tradiţia rusească a expansiunii şi a readucerii sub papucul Kremlinului a fostelor teritorii din Imperiul Rus, de la Ucraina la Georgia de la Armenia la Kazahstan.

Precum predecesorii săi, Putin va incerca să se întindă cât poate, folosindu-se de ameninţari si intimidare, dar şi de promisiuni şi jurăminte pe care nu are de gând să le respecte, până când va întâlni o rezistenţă puternică sau va avea perspectiva unui mare război în care nu poate câştiga.

Putin e liderul unui imperiu antimodern care continua sa trăiască în trecut, în lumea valorilor imperialiste tradiţionale si a conceptelor geopolitice, care nu se mai aplica in secolul al XXI-lea.

Rămâne de vazut dacă  Occidentul va putea opri expansiunea rusă aşa cum a facut-o în trecut sau, odată pentru totdeauna, va putea schimba traiectoria istorica traditionala a Rusiei.