LUNGUL DRUM al renașterii românismului în BASARABIA înrobită de Imperiul Roșu
RENAŞTEREA NAŢIONALĂ ÎN BASARABIA
Adevărul -Adevăr rămâne!
Perestroika lui Gorbaciov în URSS a dat imbold mişcării de emancipare şi eliberare naţională a popoarelor înrobite de „Imperiul Roşu”, scrie generalul Ion Costaș, fostul ministru al apărării din R.Moldova pe https://www.facebook.com și https://ioncoja.ro.

Această mişcare s-a manifestat paşnic concomitent cu redeşteptarea conştiinţei naţionale, a demnităţii şi mândriei naţionale a popoarelor, care fuseseră timp îmdelungat supuse rusificării şi comunizării forţate.
La românii-moldoveni din Basarabia (RSSM) această mişcare s-a materializat prin creşterea interesului faţă de trecutul istoric adevărat al neamului, falsificat de comunişti, prin utilizarea mai hotărâtă a limbii române în comunicare, care a culminat cu revenirea la grafia latină şi proclamarea limbii române ca limbă de stat în 1989 – simbol al identităţii şi demnităţii neamului românesc.
Această renaştere naţională atât de furtunoasă, ce a cuprins masele, a avut şi consecinţe politice pe măsură, precum revenirea la simbolurile naţionale: tricolorul şi imnul”Deşteaptă-te, române!” în aprilie 1990; la „Podul de flori” din mai 1990, la proclamarea suveranităţii RM la 23 iunie 1990, apoi proclamarea independenţei faţă de URSS la 27 august 1991. Firesc ar fi fost ca acel avânt al mişcării de masă să culmineze cu revenirea la patria-mamă România.
Dar n-a fost să fie. Noi n-am fost capabili să fructificăm acea trezire naţională masivă pentru a realiza destinul neamului nostru, fiind în mare parte distruşi ca neam, ca identitate. Neavând identitatea etnică clară (ba români, ba moldoveni), pentru mulţi participanţi la mişcare a fost suficienă realizarea celor două lozinci-obiective: „Limbă, alfabet!” şi „Jos hotarul de la Prut!” pentru a se simţi liberi de Imperiul Roşu.
De aceia am mers ca oile după cârdil „republicilor-surori” pe calea statalităţii. Da, această cale pentru celelalte republici unionale a fost o cale corectă politic şi naturală etnic, deoarece ele au fost şi sunt republici-naţiuni.
Dar RM (fosta RSSM) nu a fost şi nu este o republică-naţiune, ci un stat separatist, creat artificial de Imperiul Rus (Gubernia Basarabia în 1812-1917) şi URSS (RASSM în 1924-1940, apoi RSSM în 1940-1990) pe un teritoriu, răpit prin cotropire de la Moldovamedievală (1812) şi România (1940 şi 1944) şi utilizat în calitate de colonie şi bază strategică militară.
Destinul nostru nu a fost şi nu este calea statalităţii RM, ci reunirea naturală etnică cu neamul românesc, din care am fost rupţi brutal acum 200 de ani, şi realizarea politică a independenţei, proclamate în 1991, în cadrul Statului România. Însă elitele politice proruse din RM şi elitele politice comuniste din România, dirijate de fosta stăpână- Rusia, şi-au dat mâna şi ne-au împins pe o cale greşită a evoluţiei politice şi etnice – calea edificării unui stat independent –RM în baza unei naţiuni politice false – moldovenii.
După refuzul României lui Iliescu de a susţine idealul basarabenilor de reântregire a neamului, refuz soldat cu recunoaşterea grăbită de către România a independenţei făcăturii separatiste ruseşti-RM, avântul mişcării de renaştere naţională a basarabenilor a sucombat într-un recul neaşteptat şi dur, care continuă de acum 30 de ani.
Finalitatea mişcării de renaştere naţională, legiferată prin Declaraţia de Independenţă a RM – „revenirea în hotarele naturale ale devenirii noastre ca neam”, a fost abil substituită şi canalizată spre reformarea şi consolidarea instituţiilor vechiului stat separatist RSSM, redenumit în RM , care erau prezentate drept salvatoare şi apărătoare a intereselor naţionale.
În acelaşi timp partidele de stânga proruse au revenit la teoria istorică comunistă falsă a celor două popoare est-romanice – românii şi moldovenii, scopul căreia era dezbinarea mişcării naţionale a băştinaşilor. Identitatea naţională adevărată de români a băştinaşilor, stăpâni adevăraţi ai acestui pământ, din nou a fost pusă la îndoială, înjosită şi blamată, ca pe timpul comunismului.
Pentru a stopa avântul mişcării naţionale, ce tindea spre reunire cu patria-mamă România, Rusia a pus în mişcare forţele separatiste alogene „Coloana a 5-a”, provocând mişcarea „Gagauz-Halkî” şi Războiul de la Nistru. Elitele politice naţionale patriotice în frunte cu premierul Mircea Druc, speakerul Alexandru Moşanu, ş.a. au fost anihilate şi înlăturate de la cârmă. Antiromânismul şi antiunionismul, îmbinate cu moldovenismul şi statalismul separatist, au devenit pilonii de bază ai politicii interne şi externe a RM.
Asfel am fost întorşi la începuturile imperiale ale dominaţiei Rusiei asupra Basarabiei prin revenirea la obiectivul distrugerii identităţii noastre naţionale de români. În 30 de ani de libertate, independenţă şi statalitate s-a lovit mai crunt în identitatea noastră de români, decât în cei 70 de ani ai regimului comunist(1924-1990). E de neânchipuit cum, paralel cu retorica integrării europene şi revenirea la valorile naţionale strămoşeşti, elitele politice desfăşoară o propagandă turbată antiromânească şi antiunionistă, mai ceva ca pe vremurile comunismului, lovind cu atâta furie în identitatea noastră etnică de români.
Totodată se stimulează şi se glorifică spiritul nostru separatist de moldoveni-neromâni. Se permite renaşterea a tot ce-i local, moldovenesc, în istorie şi cultură şi se respinge subtil tot ce-i naţional românesc. Din Ştefan cel Mare, Eminescu şi Vieru au făcut idoli nu pentru faptele de glorie şi opera lor, ci pentru faptul că s-au născut în Moldova, neglijând astfel alţi mulţi eroi şi genii ai neamului românesc nemoldoveni, precum Constantin Brâncuşi, George Enescu, Mircea Eliade, Eugen Ionesco, ş. a..
Drept confirmare este continuarea politicii statale în RM de edificare a unei noi etnii – moldovenii, politică, începută de Rusia în RASSM (1924) şi în RSSM (1940). Anume această politică a dus la stoparea şi reculul mişcării de emancipare naţională a românilor din RM. Societatea a rămas dezamăgită şi trâdată de elitele politice proruse şi mancurte care s-au erijat în „patri(h)oţi” ai neamului. Care neam – români sau moldoveni? În loc să luptăm cu politicienii şmecheri şi corupţi care îndobitocesc masele cu moldovenismul şi le folosesc în scopuru politice electorale, mai bine am face să salvăm masele, lecuindu-le de acestă rătăcire – moldovenismul.
Astăzi cetăţenii RM, care au conştiinţa naţională românească, se simt persecutaţi ca în perioada comunismului, doar că n-au Siberie să-i exileze acolo, în schimb le-au deschis făţarnic hotarul de la Prutşi-i alungă în România şi Europa prin politici speciale de stimulare a migrării în masă.
Despre ce continuare a renaşterii naţionale poate fi vorba fără revenirea la identitatea etnică de români, care este tacit interzisă neoficial în RM? Ce fel de idee naţională salvatoare, care ar coagula societatea în RM, căutăm, dacă lovim în identitatea etnică de români a băştinaşilor?
Oare există în lume vre-un stat-naţiune, care să aibă la baza formării şi unităţii sale o altă idee, decât identitatea etnică, ce uneşte un neam într-un stat? Iar noi aici căutăm o idee naţională salvatoare, nerecunoscând, ba chiar respingând adevărata noastră identitate de români. Despre ce unire poate fi vorba, dacă majoritatea băştinaşilor încă n-au o identitate etnică clară: ba-s moldoveni, ba-s români?
Dacă nu recunoaştem majoritatea băştinaşilor, că suntem români, degeaba vorbim că vrem să facem unirea. Să uneşti două entităţi , care nu se recunosc ca una şi se resping, se urăsc, oare e posibil? Într-o sută de ani de creare a statalităţii artificiale pe aceste meleaguri, ocupate de Rusia, s-a reuşit apropirea între băştinaşi şi ocupanţii alolingvi doar prin distrugerea identităţii etnice de români a băştinaşilor şi prin rusificarea tuturor etniilor străine: bulgari, găgăuzi, ucraineni, etc.
Renaşterea naţională din anii 90 ai secolului XX a redeşteptat conştiinţa naţională de români doar a unei părţi a băştinaşilor, stârnind furia şi ura alogenilor, care fără ruşine continuă să ne înveţe de ce neam suntem: moldoveni şi nu români.
La ce speră băştinaşii, când 20% de cetăţeni, urmaşi ai ocupanţilor sau ai coloniştilor, aduşi de ocupanţi, urăsc, detestă şi resping numele, identitatea adevărată de români a 80% de cetăţeni aborigeni?
La unitate naţională în cadrul satului RM, la convieţuire paşnică cu separatiştii din Transnistria şi Găgăuzia, etc. care ne urăsc şi nu ne socot de oameni, dacă vorbim româneşte şi ne identificăm ca români?
Ei ar dori ca noi să disparem de pe acest pământ, cum au dispărut strămoşii noştri de prin Grecia, Bulgaria, Serbia, Ungaria şi Ucraina, să nu mai audă limba noastră şi numele de român. Prin politica antinaţională moldovenistă, promovată de elitele politice proruse, convenabilă doar ocupanţilor şi susţinută de alogeni şi mancurţi, se urmăreşte oare crearea unui climat de convieţuire paşnică în RM sau distrugerea neamului românesc pe acest pământ şi asimilarea lui de către ocupanţi?
Noi, românii, băştinaşi şi stăpâni ai acestui meleag, am demonstrat întotdeauna compasiune şi toleranţă faţă de cei veniţi şi aşezaţi cu traiul la noi, dar nu întotdeauna am suferit şi vom suferi regimuri de ocupaţie ale străinilor, direct sau prin „omuleţii verzi”, batjocura lor faţă de noi şi numele nostru de neam – de români.
Ori străinii, urmaşi ai ocupanţilor şi coloniştii, aduşi de ei, se lasâ de mentalitatea de „eliberatori şi stăpâni” ai acestui pământ, acceptând statutul de pribegi, ca şi alţi străini, veniţi până la 1812; binevoiesc să ne recunoască şi să ne respecte identitatea strămoşească de români, să ne vorbească în semn de respect limba şi prin aceasa să redobândească bunăvoinţa şi toleranţa noastră de stăpâni, ori să nu spere la o convieţuire în viitor în liniştea şi pacea de veacuri. Numai restabilirea statutului legitim şi dominant al identităţii etnice a băştinaşilor – de români, nume de 2000 de ani ai neamului nostru pe acest pământ poate să fie acea IDEE NAŢIONALĂ, care să coaguleze în Adevăr şi Dreptate societatea în RM, dar nicidecum alte idei geopolitice, gen pro-est sau pro-vest.
Teoria „moldovenismului” trebuie combătută şi stârpită dintre noi ca o otravă, ce ne dezbină. Convieţuirea paşnică în minciună, impusă în perioada sovietică a fost ca o bombă cu efect întârziat, care a exploadat în anii 90 şi va exploada şi în viitor.
Numele de român al băştinaşilor majoritari nu poate să fie un nume de ocară, ci de respect şi demnitate naţională. Fără redobândirea identităţii etnice de români ai basarabenilor, mişcarea naţională de reunire n-are nici sens, nici finalitate.
Marşul Rusiei lui Putin spre refacerea fostei URSS
În data de 8 august 2008 izbucnea războiului din Oseţia de Sud, urmat de intervenţia rusă şi de extinderea războiului şi în Abhazia, cealaltă regiune separatistă din Gruzia (Georgia).
Situaţia din această zonă are asemănări cu cea din Transnistria moldovenească.
Conflictele actuale din Oseţia şi Abhazia sînt urmarea tensiunilor acumulate în regiune în perioada destrămării Uniunii Sovietice.
Mişcarea pro-independenţă s-a dezvoltat în Gruzia ca urmare firească a acceptării libertăţii de exprimare apărută ca urmare a politicii liberale a lui Gorbaciov.
Gruzia a fost una din republicile sovietice care a contribuit mult la destrămarea imperiului.
În fruntea mişcării de independenţă s-a aflat Zviad Gamsahurdia, fiul unui cunoscut scriitor gruzin.
Împotriva mişcării de independenţă Moscova a folosit minorităţile naţionale, conform vechiului dar mereu actualului principiu “dezbină şi stăpîneşte”.
După recensămîntul din 1989 populaţia Gruziei se compunea din 70,1% gruzini, 8,1% armeni, 6,3% ruşi, 5,7% azerbaigieni, 3% oseţi, 1,9% greci, 1,8% abhazi, 0,9% ucraineni şi 2,2% alte naţionalităţi.
Ca şi în alte republici sovietice, în mare parte minorităţile naţionale nu cunoşteau limba gruzină, fiind obişnuite să folosească pentru comunicare interetnică limba rusă.
Alegerile din RSS Gruzină din 28 octombrie 1990 au fost cîştigate, cu 53% din voturi, de partizanii mişcării pro-independenţă a lui Gamsahurdia.
Partidul Comunist nu a izbutit să obţină decît 61 de parlamentari din totalul de 250, faţă de 155 de parlamentari ai mişcării conduse de Gamsahurdia. Acesta a fost ales preşedinte al parlamentului şi au fost luate unele măsuri în favoarea independenţei.
Numele ţării a devenit “Republica Gruzia”, eliminîndu-se “Socialistă” şi “Sovietică” din denumire, iar conducerea KGB-ului gruzin a fost înlocuită.
În martie 1991, cînd Moscova a organizat referendumul unional pentru păstrarea Uniunii Sovietice, autorităţile gruzine au refuzat să organizeze referendumul pe teritoriul republicii, după cum au făcut şi alte republici sovietice, precum cele baltice sau Moldova.
În 9 aprilie 1991, Gamsahurdia a organizat un referendum în favoarea independenţei Gruziei, în care 98% din participanţi au votat pentru independenţă. Referendumul a fost boicotat în unele părţi ale Oseţiei de Sud şi Abhaziei, anume în acele părţi unde numărul de locuitori de naţionalitate gruzină era mic.
Scurt timp după asta un război civil a izbucnit în Gruzia, care a dus la îndepărtarea lui Gamsahurdia de la putere. Puciştii l-au chemat pe Eduard Şevardnadze, fostul ministru de externe a lui Gorbaciov, să preia conducerea statului.
Unul din gesturile făcute de Şevardnadze a fost intrarea Gruziei în CSI. Gamsahurdia a fost silit să părăsească ţara.
Oseţia de Sud a fost constituită ca regiune autonomă în interiorul Republicii Sovietice Socialiste Gruzine în 1922.
După recensămîntul sovietic din 1989 populaţia regiunii era de 99000 locuitori, din care 66,2% oseţi şi 29% gruzini.
În anii 1918-1922 oseţii au avut un rol important în bolşevizarea Gruziei iar înfiinţarea regiunii autonome Oseţia de Sud a fost o răsplată pentru susţinerea arătată de ei regimului sovietic.
Dictatorul sovietic Stalin, născut la Gori, în Gruzia dar nu departe de Oseţia, era dintr-o familie etnic mixtă, tatăl său fiind oset iar mama gruzină.
Puţin înainte de alegerile din 1990, la care s-a interzis participarea ca partid propriu a mişcării naţionale osete, consiliul local al Oseţiei de Sud a proclamat regiunea ca “republică sovietică socialistă democratică independentă”.
Ca reacţie, în 11 decembrie 1990 parlamentul gruzin a anulat autonomia Oseţiei de Sud.
Lupte au izbucnit între unităţi gruzine, formate mai ales de gruzini care locuiau în Oseţia de Sud, şi miliţia osetă, sprijinită de armata sovietică (rusă).
Abhazia a devenit parte a Imperiului Rus în veacul al 19-lea. În 1864 o mare parte a abhazilor, de religie musulmană, au emigrat în Turcia, schimbîndu-se compoziţia etnică a regiunii.
În locul lor au venit gruzini şi armeni, gruzinii devenind majoritari în regiune.
După includerea Abhaziei în Gruzia majoritatea gruzină s-a consolidat. Conform recensămîntului sovietic din 1989, 45,7% din locuitorii Abhaziei erau gruzini şi numai 17,8% abhazi (alţi 14,6% armeni, 14,3% ruşi).
Totuşi, Abhazia a avut statut de republică autonomă în cadrul Gruziei, iar sovieticii au dus o politică de discriminare pozitivă, care a făcut ca în funcţiile de conducere din republica autonomă să precumpănească abhazii.
După alegerile din 1990, abhazul Vladislav Ardzinba a fost ales preşedinte al parlamentului republicii autonome, iar prezidiul parlamentului era multietnic: 3 abhazi, 3 gruzini, 2 ruşi şi un armean.
Ardzinba lucrase mulţi ani la Institutul de Studii Orientale din Moscova, condus de Evgheni Primakov, cel care avea să devină apoi ministru de externe şi prim-ministru al Rusiei.
Fost membru al Sovietului Suprem al URSS, Ardzinba era un apropiat a lui Anatoli Lukianov şi al grupului care a încercat lovitura de stat din august 1991.
În iulie 1991, parlamentul abhaz a declarat Abhazia ca republică sovietică care ar urma să încheie cu Gruzia un tratat special.
Hotărîrea parlamentului era ilegală căci cvorumul necesar nu fusese atins, ca urmare a boicotării sesiunii de către parlamentarii de origine gruzină.
Acest aspect formal a avut mai puţină importanţă cîtă vreme Ardzinba a organizat trupe de menţinere a ordinii care îi erau loiale şi care îi executau poruncile, chiar după ce membrii gruzini din prezidiul parlamentului au demisionat.
Două săptămîni mai tîrziu forţe gruzine conduse de Kitovani, un aliat al preşedintelui Şevardnadze în lupta împotriva rebelilor rămaşi loiali lui Gamsahurdia, au intrat în Abhazia, ocupînd capitala Suhumi şi dedîndu-se la jafuri şi distrugeri.
Forţele abhaze s-au refugiat în nordul republicii, de unde au început o contraofensivă, cu ajutorul armatei ruse şi a voluntarilor caucazieni (în mare parte ceceni). În ofensiva abhază s-au folosit tancuri, lansatoare de rachete, avioane, care nu puteau fi furnizate decît de armata rusă.
În 1993, cînd preşedintele legal ales al Gruziei, Gamsahurdia, s-a întors din surghiun încercînd să preia puterea, războiul civil între susţinătorii lui Şevardnadze şi cei a lui Gamsahurdia a reînceput, prilej pentru abhazi să cucerească întreg teritoriul Abhaziei cu excepţia defileului Kodori, şi să întreprindă o politică de epurare etnică prin care aproximativ 200000 de gruzini au fost alungaţi din regiune.
Numai datorită acestei epurări etnice au ajuns abhazii majoritari în Abhazia. Conform recensămîntului din 2003 populaţia regiunii este 43,8% abhazi, 21,3% gruzini, 20,8% armeni şi 10,8% ruşi.
Războiul civil gruzin s-a sfîrşit cu moartea lui Gamsahurdia şi izbînda lui Şevardnadze, dar şi cu consolidarea regiunilor separatiste.
Actualul preşedinte gruzin Mihail Saacaşvili şi-a început cariera politică ca susţinător a lui Şevardnadze, devenind ministru al justiţiei sub conducerea acestuia.
În 2001 a demisionat însă învinuind guvernul Şevardnadze de corupţie. În 2003 Saacaşvili a fost printre liderii “revoluţiei tradafirilor” care l-a îndepărtat de la putere pe Şevardnadze, iar din ianuarie 2004 este preşedinte al Gruziei.
În ianuarie 2008 a fost reales preşedinte cu 53% din voturi.
Una din făgăduielile electorale ale lui Saacaşvili a fost reîntregirea ţării. Înainte de evenimentele din august 2008 forţele gruzine controlau aproximativ 25% din teritoriul Oseţiei de Sud (mai ales satele populate de gruzini) şi o mică parte – defileul Kodori – din Abhazia.
Se pare că acum şi aceste zone au fost pierdute de Gruzia. În Oseţia, preşedintele separatist Eduard Kokoiti a anunţat că “enclavele de georgieni au dispărut complet”, adică s-a realizat epurarea etnică.
De remarcat în acest sens diferenţa dintre poziţia Rusiei, care a cerut evacuarea completă a trupelor gruzine din Oseţia de Sud şi au sprijinit abhazii în recucerirea de către aceştia a defileului Kodori, şi poziţia occidentului, de pildă a Angelei Merkel, care cerea retragerea părţilor pe poziţiile avute înaintea începerii ostilităţilor, ceea ce ar însemna ca Gruziei să i se îngăduie să reia controlul asupra acelor zone din Abhazia şi Oseţia pe care le controla înainte de 8 august.
Surse:
Lucrarea lui Svante E. Cornell – “Autonomy and conflict. Ethnoterritoriality and separatism in South Caucasus – Cases in Georgia”, Upsalla (Suedia) 2002
https://mariusmioc.wordpress.com/2009/08/08/gruzia-osetia-de-sud-si-abhazia-citeva-date-pentru-intelegerea-conflictului/
Harta: Conflicte armate post sovietice în care s-a implicat Rusia lui Putin