Prof. Ion Coja: Câteva observații legate de cuvântul România

 

Român – românie – România

 

Numele România are o caracteristică specifică, prin care se deosebește de celelalte nume de țări: Ungaria, Bulgaria, Grecia, Anglia, Serbia, Croația, Rusia etc…

Cititorii acestei fraze sunt invitați să identifice care este detaliul lingvistic prin care numele țării noastre se deosebește de celelalte nume de țări. Îi invit să zăbovească asupra listei de nume proprii de mai sus și să încerce să identifice prin ce se deosebesc de numele țării noastre.

Dacă, așa cum bănuiesc, nu remarcă nimic deosebit, le spun eu: este vorba de poziția accentului.

Toate numele de țări sunt accentuate pe o silabă din rădăcina numelui, pe ultima silabă din rădăcină, dacă rădăcina are mai multe silabe. Vezi Croația, Portugalia, Brazilia. (Am în vedere îndeosebi numele de țară terminate în -ia, derivate de la un etnonim.)

Cuvîntul România în schimb, se accentuează pe prima vocală din sufixul -ia. Acest sufix este de fapt sufixul -ie, accentuat : -ia.

Avem oare/așadar sufixul -ie în numele țării, nume care nu derivă de la român, ci de la românie, devenit prin articulare numele propriu România?

Există în limba română cuvîntul românie?

Firește că există. Substantivul comun românie este chiar mai vechi decât numele propriu România, care apare prima dată abia pe la începutul secolului al XIX-lea.

Ce înseamnă românie?

Ca derivat cu sufixul abstract -ie, cunoscut oricărui român din perechile de cuvinte prieten-prietenie, mândru-mândrie, vesel-veselie, cioban-ciobănie, slugarnic-slugărnicie etc., cuvîntul românie ar denumi „atitudinea de român, o manifestare a calitității de român, trăirea spirituală a faptului că ești român”.

Ai putea spune despre cineva că „nutrește o românie indiscutabilă sau precară ori de paradă”. În puținele texte vechi în care apare cuvîntul românie, acesta este legat ca înțeles de limba română: pe românie, adică românește, pe românește. La Eminescu: „pe românie ticluită.”

La Alecu Russo găsim secvența „dovezi ale româniei” unde, cel mai probabil, avem de-a face cu sensul cel mai abstract: „afirmarea calității de român”. Așadar, românia, ca nume comun, este un substantiv abstract, derivat de la adjectivul român.

 Cuvînt vechi așadar, românie ar fi sinonim cu neologismele românism, românitate. 

A fi român presupunea o anumită calitate, complexă, denumită prin acest cuvânt, român, care a fost dintotdeauna un etnonim, dar a dezvoltat și alte înțelesuri de-a lungul secolelor, sensuri mai mult sau mai puțin uitate după ce s-a folosit tot mai des sensul de etnonim. Alte sensuri ale cuvîntului român sunt: soț, bărbat, creștin, om în general, persoană, țăran.

La un moment dat, la sfârșitul secolului 16, în Țara Românească, zic mulți istorici, cuvîntul român ajunge să poarte înțelesul de „iobag”!

Iar a români, sensul de „a aduce în stare de iobăgie”.

Pentru mine pare un non-sens ca în țara care se numește Țara Românească, cuvînul român să decadă atât de jos.

Am încercat să mă lămuresc asupra subiectului, citind primele texte unde este înregistrat acest sens. N-am făcut o cercetare exhaustivă, ci am mers numai pe textele publicate de Constantin Giurescu într-o carte al cărei titlu l-am uitat, dar trimitea la subiectul acesta. Și ce am înțeles din acele documente?

Pe vremea lui Mihai Viteazu taxele și dările la care erau supuși țăranii români, din Țara Românească, ajunseseră greu de suportat, probabil din pricina marilor cheltuieli pe care le impuneau războaiele în care se angajase marele voievod.

O armată cu mulți mercenari se ține cu multă cheltuială. Țăranii nu mai erau buni de armată, nefiind înarmați cu noile arme de foc.

Cu coase și cu topoare ei nu mai aveau nicio eficiență pe un câmp de luptă. Contribuția lor la apărarea gliei străbune rămânea să fie una financiară, deloc plăcută.

Drept care țăranii încercau să se sustragă acestei obligații renunțând la statutul de cetățeni ai Țării Românești. Anume treceau Dunărea unde, la marginea imperiului otoman, sarcinile fiscale erau mult mai mici.

Mihai a conceput o politică de aducere înapoi a acestor „transfugi”, obligându-i să se facă la loc români!

Cu sensul de a trăi în Țara Românească, cu obligațiile pe care le presupunea această condiție. În mod deosebit să-și plătească sarcinile fiscale de români!… Acesta se pare că a fost contextul în care cuvîntul român a căpătat și sensul de „persoană legată de pământ”, iobag!… Cred că se impune o cercetare atentă a textelor originale, din epocă.

Din câte texte am citit eu, în cartea lui Giurescu, am rămas cu impresia că este vorba de un abuz al istoricilor moderni, o interpretare pripită a acestora…

Invit pe onor cititorii acestui site să facă un efort și să încerce să-și imagineze ce ar putea să însemne cuvîntul românie, ca derivat abstract de la adjectivul român, așa cum de la prieten avem derivatul prietenie, și celelalte: veselie, măreție, feciorie, zburdălnicie, trăinicie, veșnicie…

Cuvîntul românie nu trebuie lăsat să moară, trebuie resuscitat, recuperat și valorificat ca pe o moștenire din neatenție ignorată. Din România nu poate lipsi românia noastră cea fără de leac!

Dixi et salvavi animam meam!

Sursa: https://ioncoja.ro/roman-romanie-romania

Publicitate

Prima unire politică a românilor sub domnia lui Mihai Viteazul. VIDEO

 

 

 Mihai Viteazul (n. 1558, Tîrgul de Floci sau Drăgoeşti – d. 9 august 1601, Cîmpia Turzii) a fost ban de Mehedinţi, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Munteniei şi, pentru o scurtă perioadă în 1600, conducător al tuturor celor trei ţări care formează România de astăzi: Muntenia, Transilvania şi Moldova.

 

Mihai Viteazul a realizat Prima Unire Politica a românilor, Mihai Viteazul s-a remarcat in bătaliile impotriva Imperiului Otoman, Mihai Viteazul a realizat Prima Mare Unire 

Făuritor al primei uniri politice a românilor, erou de epopee al luptelor pentru neatarnare si libertate, Mihai Viteazul s-a născut  în anul 1558.

De puţine ori i-a fost dat istoriei sa aibă atâtea impliniri de slavă, atâtea fapte de vitejie, atâtea evenimente cu adânci urme câte aveau sa fie în timpul lui “Io Mihail voievod…domn al Ţării Românesti, al Ardealului si a toata Ţara Moldovei”.

Instruit (cunostea greaca, turca), energic, perseverent, Mihai s-a îndeletnicit in tinereţe cu treburi de negot. A ocupat, în acelaţi timp, din ce în ce mai înalte funcţii dregatoreşti: bănişor de Mehedinţi, mare stolnic, mare postelnic, mare agă, ban al Craiovei.

Promiţând credinţă turcilor şi plata datoriilor inaintaşilor săi, Mihai a fost numit domnitor în 1593. Dar încă de atunci, Mihai avea alte planuri, iar imprejurările politice s-au dovedit a fi favorabile planurilor sale.

Criza internă provocată de moartea sultanului Soliman cel Mare, precum şi victoria Spaniei şi Veneţiei asupra flotei turceşti de la Lepanto, 1571, au slăbit tăria Imperiului Otoman.

In Europa s-a constituit o alianţă antiotomană si in cele din urmă, Mihai a fost de acord sa participe.

Aderă la „Liga Sfîntă” creştină, constituită din iniţiativa Papei Clement al VIII-lea, din care iniţial făceau parte Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova şi Toscana (Anglia şi Polonia au manifestat rezerve faţă de politica de cruciadă a papalităţii).

Ulterior aderă şi Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianţă a celorlalte două state româneşti, Moldova şi Muntenia. Aron Vodă, domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianţa antiotomană.

Războiul antiotoman a început in 13 noiembrie 1594.

În acea zi, Mihai a infrânt corpul de oaste turcă aflat la Bucureşti si a osândit la moarte pe reprezentanţii sultanului veniti pentru strângerea birului.

Trupele domnitorului au lovit aqpoi garnizoanele otomane de la Dunare si au obţinut la începutul anului următor, la Putineiu, la Stanesti, la Serpatesti, victorii importante asupra oştilor de represiune turco-tătare.

Succesele românilor au obligat otomanii sa trimită oaste puternică pentru a-l pedepsi pe Mihai pentru că a cutezat să se impotrivească puterii Otomane.

Lupta a avut loc la Calugareni in 13/23 august 1595, intr-o zona mlastinoasa a raului Neajlov. Mihai a obtinut o stralucita, epolaca victorie.

“ Astfel fu acea vrednica, de o nestearsa aducere aminte zi de bataie de la Calugareni in care romanii scrisesera cu sabie si cu sange pagina cea mai stralucita din analele lor. De zece ori mai putin numeroşi decât duşmanii, ei câştigară asupra-le o biruinţă stralucită şi avură gloria de a invinge un general până atunci neinvins. Munteni, moldoveni si ardeleni, soldaţi şi căpitani, se luptară toţi ca nişte eroi. Dar cinstea cea mai mare a biruinţei se cuvine cu tot dreptul viteazului domnitor” (Nicolae Balcescu).

Desi biruitor, Mihai s-a retras in munti in asteptarea ajutoarelor. Sigismund Batory, principele Transilvaniei si domnitorul Moldovei, Stefan Razvan, i-au venit in sprijin.

Intarindu-si ostirea, Mihai Viteazul a eliberat Targoviste si, la Giurgiu, a obţinut o a doua mare victorie (octombrie 1595).

Dupa noi victorii obtinute la Nicopole, Vidin, Cladova, Mihai a încheiat in 1598 pace cu turcii.

In schimbul unei sume anuale de bani, aceştia se obligau să nu se amestece în treburile interne ale Ţării Românesti.

La 28 octombrie 1599, la Selimbar, în preajma Sibiului, Mihai Viteazul a înfrânt pe noul principe al Transilvaniei, aliat turcilor, cardinalul Andrei Bathory.

La câteva zile dupa aceasta noua izbandă, Dieta convocata la Alba-Iulia l-a recunoscut pe Mihai Viteazul, principe.

Prima etapa a actului istoric al unirii ţărilor române a fost infăptuită.

La începutul lunii mai 1600, Mihai Viteazul l-a alungat pe Ieremia Movila, care era ostil domnitorului muntean, din Moldova.

 

 

Harta Principatelor româneşti sub Mihai Viteazul, mai – septembrie 1600

 

În urma strălucitelor victorii ale lui Mihai Viteazul în Muntenia, Bulgaria, Transilvania şi Moldova, personalitatea sa a ajuns să inspire respect şi îngrijorare în minţile vecinilor, inclusiv cele ale aliaţilor austrieci, care au constatat capacitatea lui Mihai de a consolida cele trei principate româneşti şi a promova interesele acestora prin acţiuni independente, rapide, ferme şi foarte eficace care la un moment dat ar fi putut deveni defavorabile casei regale a Austiei.

Astfel contextul internaţional a devenit net nefavorabil lui Mihai Viteazul. Puterile vecine vedeau în noul stat o contradicţie cu interesele proprii. Habsburgii (austriecii) îşi vedeau ameninţate planurile de menţinere a Transilvaniei în sfera de influenţă, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunţării la Muntenia.

Mai mult chiar, noul stat reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forţe din regiune.  

Marea infăptuire a lui Mihai Viteazul a stârnit, însă, repede, duşmănii aprige.

Existau conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul Domn.

Nobilimea transilvăneană, sprijinita de habsburgi s-a răsculat în toamna lui 1600, iar la Miraslau ostile domnitorului sunt infrânte de trupele magnaţilor locali, aliate cu cele conduse de generalul imperial Gheoghe Basta şi astfel pierde Ardealul.

În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileştilor aserviţi intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Munteniei, însă şi pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileştilor, Simion Movilă (1600-1601).

După aceste evenimente Mihai Viteazul pleacă la Praga, la împăratul habsburgilor Rudolf al II- lea, pe care îl convinge să îl sprijine.

In 3 august 1601, la Guruslau, a avut loc o prima victorie impotriva trupelor principelui Transilvaniei Sigismund Bathory, întărite cu câteva steaguri de oaste trimise de Ieremia Movila şi de turci.

Dupa aceasta victorie, cucerirea Transilvaniei şi reeditarea evenimentelor care duseseră la unirea politică a romanilor erau, acum, un fapt pe deplin posibil.

In zorii zilei de 9/19 august 1601, pe când Mihai Viteazul si vitejii lui se aflau pe Câmpia-Turzii, acesta a fost asasinat de un grup de mercenari valoni din oastea austriacă, la ordinul generalului austriac Basta, aliatul său.

 

 

 

Foto: Asasinarea lui Mihai Viteazul la Turda, gravură realizată la Leiden, Olanda, 1703

 

Capul său a fost luat în taină de unul dintre căpitanii domnitorului, adus în Muntenia şi înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă Tîrgovişte.

 

 

Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris:

„Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Munteniei, Ardealului şi Moldovei.„

Luându-i viaţa prin trădare, duşmanii nu i-au putut lua însă meritul şi cinstea marilor lui izbânzi.

Infruntarea puhoiului otoman şi salvarea ţării prin victorioase lupte pentru neatârnare, au adus eroului român preţuirea întregii Europe.

“ Daca a fost vreodata un principe demn de glorie pentru faptele istorice savarsite de el, acesta este domnul Mihai, principele romanilor”– periodic din Roma anului 1600.

Mihai Viteazul a înfăptuit prima mare unire, care şi acum după mai mult de 4 veacuri se distinge cu deosebire.

“ Când el e din poporul mieu…când el a încurajat pentru totdeauna cu strălucire numele nostru şi l-a buciumat în lumea largă…când printr-însul s-a săvârşit…uimitoarea minune a strângerii noastre laolaltă sub acelaşi steag de biruinţă…cum aş putea să nu închin prinosul smeritei mele iubiri Străbunului!”

Nicolae Iorga. 

 

 

Surse:

 

http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/mihai-viteazu-domnia-lui-mihai-viteazul

http://istoria.md/articol/48/Mihai_Viteazul

 

 

 

Sensul social al cuvântului „rumân” si semnificația „rumâniei”…

 

 

 

 

 

„Așa-i românul nostru! Duce… de căpăstru!”

 

 

Mi-a fost dat să aud o prostie de care știam că se lepădaseră detractorii noștri: sensul pe care îl are cuvântul rumân în câteva acte medievale din Muntenia, din Țara Românească –  un sens social, denumind o categorie de țărani săraci, probabil iobagi!

De aici, unii s-au grăbit să concluzioneze doct că în evul mediu rumânii, deci românii, erau țărani iobagi, iar boierii pentru care slugăreau toată ziua nu erau români, erau probabil slavi, așa cum ar arată și etimologia slavă a lui boier.

Teza de mai sus e ceva mai veche și practic abandonată azi de istorici, chiar dacă nu e pe deplin lămurită!

Ea contrazice de la bun început bunul simț: de ce țara s-ar mai fi numit Țara Românească, dacă rumânii care o populau erau o populație de rang social inferior?!…

E de observat de la bun început că în polisemia cuvântului ROMÂN, semnificația „iobag” este strict regională.

Mai mult, se întâlnește numai în acte de proprietate, nici acelea prea multe! Iar toate aceste acte sunt datate după 1600.

Cu ani în urmă, într-o carte scrisă în interbelic de Constantin Giurescu bătrânul, am găsit publicate primele documente în care apare cuvîntul rumân cu această semnificație.

Sunt documente de pe vremea lui Mihai Viteazu! Drept care alți pseudo-istorici au tras concluzia că Mihai Viteazu i-a transformat pe țărani în rumăni, adică în iobagi!

O altă prostie, vecină cu ticăloșia, pe care istoricii noștri nu au combătut-o cu fermitatea cuvenită !

Citind cartea, citind cu atenție documentele reproduse, m-am mirat că marele istoric nu trăgea concluzia care se impunea, nu pricepea de fapt ce se întâmplase cu cuvintele rumân, a rumâni…

Documentele respective vorbeau despre un fenomen care îl îngrijorase pe domnitor:

Mulți țărani români, din câmpia Dunării, au trecut Dunărea ca să scape de dările prea mari pe care le instituise marele voievod.

Planurile sale politice și militare nu se puteau realiza decât cu bani mulți!

Războaiele nu se mai purtau cu sulița și buzduganul, ci cu armele de foc, scumpe, inaccesibile oamenilor de rând, țăranului!

Adică era nevoie de mercenari costisitori, oastea de țară nu mai avea căutare, nu mai era eficientă din pricina armelor noi.
Țăranul era util în aceste condiții noi mai ales ca plătitor de dări, de biruri!…

Țăranul român, care n-a pregetat până atunci să răspundă chemării la oaste, la război, a avut cu totul altă atitudine față de condiția de contribuabil: a încercat să eludeze această obligație.

Fie că n-a vrut, fie că n-a putut să se achite de biruri, a descoperit că are o variantă salvatoare pe moment: să treacă Dunărea, să intre temporar sub altă jurisdicție, mai puțin împovorătoare!

Stratagemă și azi valabilă, vezi românii care își plătesc taxele auto în Bulgaria…

Nota bene: pe atunci, în sudul Dunării românii erau foarte mulți ca autohtoni!

Deci prin trecerea Dunării schimbarea intervenită în viața țăranilor români era superficială, numai de ordin administrativ.

Această stratagemă avea însă o sumedenie de consecințe nefaste pentru Țară. Mihai Vodă le-a prevenit (sau le-a contracarat), dând legile cunoscute, care îl obligau pe țăran să nu părăsească Țara Românească: acesta este sensul vestitei legări de pământ.

Pe unii i-a adus înapoi din sudul Dunării și i-a „rumânit”, legându-i de pământul românesc, de condiția de român!

În aceste condiții cuvîntul  rumân a căpătat, contextual, un sens pe care nu-l mai avusese. Iar cu acest sens a fost folosit numai în Țara Românească, o perioadă relativ scurtă, care poate fi precizată din cercetarea documentelor care au apelat la acest termen.

Acest sens „social” al cuvîntului ROMÂN nu apare în niciun text popular sau cult, bisericesc, nu a supraviețuit epocii și a fost reactivat în secolul al XIX-lea, în lucrările de specialitate.

Așadar, sensul social al lui rumân, nu face parte organică din polisemia strălucită a lui ROMÂN.

Cât privește etimologia lui boier, ea nu poate stârni comentarii, pentru motivul că în limba română moștenim din latină pe domn și pe a domni, domnitor, curte domnească etc.

Adică ne știm domni pe acest pământ dintotdeauna.

 

 

Sursa:  Ion Coja – http://www.ziarulnatiunea.ro