9 august 1601- TRECEREA la cele veșnice a marelui voievod unificator al țărilor române MIHAI VITEAZUL

Foto: Portretul lui Mihai Viteazul, domn al Munteniei, Ardealului şi a toată Ţara Moldovei

Mihai Viteazul sau Mihai Bravu (n. 1558, Tîrgul de Floci sau la Drăgoeşti – d. 9 august 1601, Cîmpia Turzii), a fost bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei, apoi Domn al Țării Românești și pentru o perioadă (în 1600), unificator al celor trei principate medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.

Originea şi primii ani ai vieţii

În anul 1601, în timpul unei şederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a menţionat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică „în al 43-lea an al vieţii„, ceea ce indică drept an al naşterii lui Mihai anul 1558.

Domnul Pătraşcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit în 1557.

Împrejurarea ca Pătraşcu să fi avut relaţii extraconjugale în anul morţii sale apare ca foarte improbabilă, avînd în vedere faptul că a murit în urma unei boli îndelungate pentru tratarea căreia a cerut asistența unor medici de la Sibiu.

Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătraşcu a fost exclusă şi de Petre Panaitescu, cu argumente onomastice, genealogice, precum şi pe baza cronicilor de epocă.

Mama lui Mihai a fost Teodora Cantacuzino, de neam grecesc, iar Cronica lui Radu Popescu, foarte bine informată asupra carierei lui Mihai, menţionează că „mumă-sa au fost de la Oraş dela Floci [sic], care fiind văduvă ş frumoasă şi nemerind un gelep [comerciant], om mare şi bogat den [sic] Poarta Împărătească şi care în casa ei zăbovindu-se cîtăva vreme…„.

Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum şi specificaţiile din Condica episcopiei Rîmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoeşti, localitate aflată pe partea stîngă a Oltului, judeţul Vîlcea.

Aceleaşi surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.

Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol şi apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.

Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomaţii lui Mihai, a întocmit, probabil pentru informarea cercurilor austriece, o cronică a vieţii domnitorului, document care s-a pierdut în forma originală, dar care s-a păstrat în compilaţia lui Stephanus Zamosius.

Foto: Franz Franken, Mihai Viteazul şi domniţa Florica, detaliu din tabloul Croesus

Ascensiunea politică

La sfîrşitul anului 1588 devine stolnic al curţii lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău. În septembrie 1593, cu ajutorul patriarhului Constantinopolului, dar şi al otomanilor, a devenit voievod al Munteniei, efectiv de pe 11 octombrie.

Aderă la „Liga Sfîntă” creştină, constituită din iniţiativa Papei Clement al VIII-lea, din care iniţial făceau parte Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova şi Toscana (Anglia şi Polonia au manifestat rezerve faţă de politica de cruciadă a papalităţii). Ulterior aderă şi Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianţă a celorlalte două state româneşti, Moldova şi Muntenia. Aron Vodă, domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianţa antiotomană.

Campania antiotomană

Victoriile împotriva Imperiului otoman

Aderarea Munteniei la „Liga Sfîntă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini şi a întregii garnizoane otomane staţionată în Bucureşti. Pe acest fundal, Mihai porneşte o ofensivă generală împotriva Înaltei Porţi, atacînd cetăţile turceşti de pe ambele părţi ale Dunării (Giurgiu, Hîrşova, Silistra ş.a.).

Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor şi turcilor (Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti) culminată cu incendierea Rusciukului. După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă porneşte o campanie similară.

Datorită recunoaşterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă şi succesorul său, Răzvan Ştefan, Mihai trimite o delegaţie de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relaţiile munteano-transilvănene.

Nerespectînd porunca domnitorului, delegaţia de boieri condusă de mitropolitul Eftimie semnează un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea locţiitorul acestuia pe propriul său tron. Puterea revenea astfel Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri de rang înalt.

Comandînd o armată de cca. 16.000 de ostaşi, la care se adăugau cei 7.000 de transilvăneni conduşi de Albert Kiraly, Mihai Viteazul obţine victoria la Călugăreni – 13/23 august 1595 (evocată în mod strălucit în poemul „Paşa Hassan” de George Coşbuc).

Contraofensiva otomană îl forţează să se retragă în munţi, aşteptînd sprijinul lui Sigismund Bathory. Între timp, Ştefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor.

Mihai Viteazul începe (cu sprijin transilvănean şi moldovean) eliberarea oraşelor Tîrgovişte (5-8 octombrie 1595), Bucureşti (12 octombrie 1595) şi Giurgiu (15-20 octombrie 1595).n 1594 şi în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetăţile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Rasgrad, Babadag, Tîrgul de Floci, Silistra şi chiar Rusciuc, Şiştova, Nicopole şi Vidin.

Potrivit istoricului Nicolae Iorga, călăreţii lui Mihai Viteazul ajunseseră pînă la Adrianopole în est şi Plevna în vest.

Această acţiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpînirea sa Bugeacul, în aceeaşi perioadă.

În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încît Dobrogea şi gurile Dunării s-au aflat sub stăpînirea sa pînă la moarte.

Întreaga creştinătate balcanică l-a privit ca pe un eliberator, iar după moartea sa, în hîrtiile găsite sub pernă, s-a aflat o scrisoare în care aceşti creştini îl numeau „Steaua lor răsăriteană”.

Negocierile de pace cu Înalta Poartă

Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum şi dezastrele provocate de ostaşii sultanului, au adus Muntenia la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu visteria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluţie pe cît de nepopulară, pe atît de vitală supravieţuirii statale: „aşezămîntul” sau „legarea ţăranilor de glie” prin care rumânii (ţăranii fără pămînt din Valahia) erau siliţi să rămînă pe moşia pe care se aflau în acel moment.

După cîteva confruntări pe linia Dunării, Mihai decide începerea negocierilor cu otomanii. Finalizate printr-o pace (1597-1598) prin care, în schimbul acceptării suzeranităţii otomane şi a plăţii tributului, Înalta Poartă recunoştea domnia voievodului pe întreaga durată a vieţii sale.

În paralel, domnitorul valah încheie un tratat şi cu Casa de Habsburg (Mănăstirea Dealu, 30 mai/9 iunie 1598) orientat împotriva turcilor. Prin dubla suzeranitate (otomană şi habsburgică) se anula practic tratatul dezavantajos al boierilor cu Sigismund Bathory.

Unirea ţărilor române

Ţările române după Unirea de la 1600, sub domnia lui Mihai Viteazul

Consolidarea Unirii
Pentru a consolida Unirea, Mihai ia o serie de măsuri:

    * adoptă aceeaşi stemă pentru toate teritoriile
    * construieşte o biserică ortodoxă la Alba Iulia
    * acordă anumite înlesniri preoţilor şi iobagilor români
    * numeşte ca mitropolit al Transilvaniei pe Ion de la Prislop.

Harta principatelor române unite sub Mihai Viteazul, mai – septembrie 1600

Sfîrşitul domniei

Destrămarea Unirii

În urma strălucitelor victorii ale lui Mihai Viteazul în Muntenia, Bulgaria, Transilvania şi Moldova, personalitatea sa a ajuns să inspire respect şi îngrijorare în minţile vecinilor, inclusiv cele ale aliaţilor austrieci, care au constatat capacitatea lui Mihai de a consolida cele trei principate româneşti şi a promova interesele acestora prin acţiuni independente, rapide, ferme şi foarte eficace care la un moment dat ar fi putut deveni defavorabile casei regale a Austiei.

Astfel contextul internaţional a devenit net nefavorabil lui Mihai Viteazul.

Puterile vecine vedeau în noul stat o contradicţie cu interesele proprii. Habsburgii (austriecii) îşi vedeau ameninţate planurile de menţinere a Transilvaniei în sfera de influenţă, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunţării la Muntenia.

Mai mult chiar, noul stat reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forţe din regiune.

Existau însă şi conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul Domn.

Mihai nu reuşeste să înfrîngă revolta nobililor maghiari sprijiniti de generalul Basta (Mirăslău 18/28 septembrie 1600) şi astfel pierde Ardealul.

În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileştilor aserviţi intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Munteniei, însă şi pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileştilor, Simion Movilă.

Moartea lui Mihai Viteazu

Forţat să ia calea pribegiei, Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea al Austriei, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susţină pe român.

Împreună cu generalul Basta, Mihai porneşte campania de recucerire a teritoriilor româneşti. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl îndepărtează pe Bathory din Transilvania.

Continuă prin a recupera Muntenia gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron.

În aceste condiţii, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri, perspectivă cu care împăratul Rudolf al II-lea nu putea fi de acord.

Din ordinul său, în 9/10 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul este ucis din ordinul generalului Gheorghe Basta. Capul său este furat de unul dintre căpitanii domnitorului, adus în Muntenia şi înmormîntat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lîngă Tîrgovişte.

Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: „Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Munteniei, Ardealului şi Moldovei.„

Foto: Mormântul capului lui Mihai Viteazul, la mănăstirea Dealu, România

În ziua de 23 februarie 1601 Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului Rudolf al II-lea. Primit cu entuziasm – după cum relatează H. Ortelius – i se realizează un portret în aramă de către gravorul curţii, Egidius Sadeler. Acesta este cel mai cunoscut portret al domnitorului român, fiind răspîndit în numeroase copii. Inscripţia circulară spune „Michael Waivoda Walachiae Transalpinae, utraque fortuna insignis et in utraque eadem virtute, aet. XLIII”, iar versurile-dedicaţie: „Tanti facit nomen Christi, Maiestatem Caesaris, / Rempublicam christianam et Ecclesiae sub Pontifice Maximo concordiam sue”, adică „Atît de mult iubeşte pe Cristos şi Împărăţia creştină şi unirea Bisericii sub Papă”. 

Aproape două secole şi jumătate mai tîrziu, în 1847, Nicolae Bălcescu şi A. G. Golescu redescoperă acest portret, împreună cu alte cinci ale aceluiaşi, la cabinetul de stampe al bibliotecii regale din Paris.

„Cîndu vezurămu pe cellu de allu siésselé strigarămu de o dată: Acesta este […] Fizionomia principelui respunde întocmai închipuirii celloru ce au studiatu caracterulu acestui bărbatu extraordinariu. […] Otărîrămu în dată a ne desierta uşiórele nóstre pungi…” pentru a comanda o copie după acest portret, spre a da „în admirare românilor” adevărata înfăţişare a voievodului.

După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia, printre care unul în 1601 ce îl prezintă cu o căciulă şi o mantie de blană, sub care scrie „Michael Weyvodt aus der Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI”, precum şi altele inspirate după cel al lui Sadeler. O dată, Mihai Viteazul este prezentat ca fiind Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei.

De la Mihai Viteazul au rămas şi două criptoportrete, ambele realizate de către Franz Francken II. Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, avînd căciula transformată în turban şi lanţul şi medalia dăruite de împăratul german.

În celălalt, mai cunoscut, aflat la Kunsthistorisches Museum din Viena, apare alături de fiica sa Florica într-o reprezentare a alaiului lui Cresus (împăratul Rudolf al II-lea). Aici pot fi văzute întregile costume ale lui Mihai şi ale fiicei sale la curtea pragheză.

Mihai Viteazul mai apare şi în gravuri din secolele XVI-XVII ce prezintă momentul uciderii sale, însă de cele mai multe ori are o înfăţişare închipuită.

O serie de tablouri cu Mihai Viteazul au fost pictate în secolele XIX-XX de artişti precum Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mişu Popp sau Constantin Lecca.

Bibliografie (surse)

1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul
2. http://antiqbooks2000.blogspot.com/2009/05/mihai-viteazu-weywodt-aus-der-walachey.html.
3. http://istoria.md/articol/48/Mihai_Viteazul
4. https://rgnpress.ro/2022/08/09/420-de-ani-de-la-plecarea-in-vesnicie-a-lui-mihai-viteazul-domnitorul-care-a-facut-prima-unire-a-fost-ucis-miseleste/

Publicitate

SĂ NU NE UITĂM ISTORIA! S-au împlinit 422 de ani de la PRIMA UNIRE a Românilor sub Mihai Viteazul

Mihai Viteazul (1558 – 1601) – Domn al Munteniei (Valahiei), a Transilvaniei (Ardeal) şi a toată Ţara Moldovei (Principatului Moldova, Voievodatului Moldova).
Mihai Viteazul a fost ban de Mehedinţi, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Munteniei şi, pentru o scurtă perioadă în 1600, conducător de facto al tuturor celor trei ţări care formează România de astăzi: Muntenia, Transilvania şi Moldova.

La 27 mai 1600 se împlinesc 422 de ani de la prima Unire a românilor, iar aceasta a fost realizată de Mihai Viteazul. Este ziua în care, pentru prima oară, un conducător român apare în documente purtând titlul de „Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”.

La această dată, Mihai Viteazul, în urma campaniilor desfăşurate în Transilvania şi Moldova, devine oficial conducător al celor trei ţări româneşti, scrie Rador, citat de Romanian Global News.
Mihai, în calitate de Domn al Țării Românești, a intrat triumfător în Alba Iulia la 1 noiembrie 1599. Pe 10 mai cucerește Bacăul, unde îl înfrânge pe domnitorul moldovean Ieremia Movilă, la 10 mai, urmată de de predarea fără luptă a cetăţii Suceava de către garnizoana moldoveană.
Încă de la venirea sa la domnie, în septembrie 1593, Marele domn a vizat aducerea la îndeplinire a celor două mari idealuri : Independenţa şi Unirea.

Pentru înfăptuirea lor îşi va stabili cu luciditate obiectivele şi priorităţile, precizează sursa citată.
Mihai, un excelent strateg și tactician, a urmărit să-și îndeplinească obiectivele cu tenacitate. Astfel, aderă la „Liga Sfântă” împotriva turcilor și pe 23 august 1595, Mihai obține o victorie de etapă împotriva Imperiului Otoman. Cu inteligență, își concentrează eforturile militare și diplomatice pentru a reuși unirea cu Transilvania.
După victoria de la Şelimbăr, Marele domn intră în Alba Iulia cu mare triumf, la 1 noiembrie 1599. Era primul act al Unirii. Învingându-l pe Andrei Bathory, Mihai ştia însă că hotarele Daciei străbune nu se opreau la Carpaţi.
La 24 aprilie 1600 domnul pleacă din Alba Iulia, îndreptându-se spre Moldova. La 4 mai ajunge lângă Trotuş şi aici are loc celebra scenă povestită de Bălcescu, după care „moldovenii nu stătură mult în cumpănă, într-o clipă 15.000 dintr-înşii punându-şi cuşmele în vârful lăncilor, cu mare strigare de bucurie trecură în tabăra lui Mihai”.

Se înfăptuia, astfel, prima Unire politică a celor trei ţări româneşti, în hotarele ce reuneau, în cea mai mare parte, teritoriul vechii Dacii, deziderat major şi aspiraţie seculară a poporului nostru.

Toate actele pe care le-a săvârşit la Alba Iulia şi la Iaşi indicau una şi aceeași preocupare: de a întări unitatea celor trei Ţări Româneşti şi de a reda poporului român măreția pe care a avut-o în vremea vechii Dacii.

De aici, din Iaşi, emite cel dintâi act şi bate cea dintâi medalie, care-l înfăţişează ca „Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.

Destrămarea Unirii

În urma strălucitelor victorii ale lui Mihai Viteazul în Muntenia, Bulgaria, Transilvania şi Moldova, personalitatea sa a ajuns să inspire respect şi îngrijorare în minţile vecinilor, inclusiv cele ale aliaţilor austrieci, care au constatat capacitatea lui Mihai de a consolida cele trei principate româneşti şi a promova interesele acestora prin acţiuni independente, rapide, ferme şi foarte eficace care la un moment dat ar fi putut deveni defavorabile casei regale a Austiei.

Astfel contextul internaţional a devenit net nefavorabil lui Mihai Viteazul.

Puterile vecine vedeau în noul stat o contradicţie cu interesele proprii. Habsburgii (austriecii) îşi vedeau ameninţate planurile de menţinere a Transilvaniei în sfera de influenţă, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunţării la Muntenia.

Mai mult chiar, noul stat reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forţe din regiune. Existau însă şi conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul Domn.

Mihai nu reuşeste să înfrîngă revolta nobililor maghiari sprijiniti de generalul Basta (Mirăslău 18/28 septembrie 1600) şi astfel pierde Ardealul.

În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileştilor aserviţi intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Munteniei, însă şi pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileştilor, Simion Movilă.

Moartea lui Mihai Viteazul

Uciderea lui Mihai Viteazul la Turda (gravură realizată la Leiden – Olanda, 1703)

Forţat să ia calea pribegiei, Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea al Austriei, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susţină pe român. Împreună cu generalul Basta, Mihai porneşte campania de recucerire a teritoriilor româneşti.

Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl îndepărtează pe Bathory din Transilvania. Continuă prin a recupera Muntenia gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron.

În aceste condiţii, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri, perspectivă cu care împăratul Rudolf al II-lea nu putea fi de acord.

Din ordinul său, în 9/10 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul este ucis din ordinul generalului Gheorghe Basta. Capul său este furat de unul dintre căpitanii domnitorului, adus în Muntenia şi înmormîntat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lîngă Tîrgovişte. Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: „Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Munteniei, Ardealului şi Moldovei.”

Bibliografie (surse):

http://ro.wikipedia.org/
http://antiqbooks2000.blogspot.com/
http://www.istoria.md

http://www.ris.org.rs

Poporul de împărați din ţara nimănui

Astăzi popoarele care au dăruit lumii marile civilizaţii, ori au dispărut (sumerienii, perşii, vechii egipteni, incaşii, …) ori, comparativ cu gloria trecută, vegetează (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, turcii, arabii etc.)

NOI cei născuţi din ciocnirea a două civilizaţii care au modelat faţa Lumii Vechi, traco-dacă şi romană, nu am avut încă momentul nostru de strălucire. Ba parcă, cel puţin teritorial, trăim într-un regres continuu!

Suntem un popor „născut bătrân”, sau „neterminat”, spun unii, „popor vegetal”, proclama altii ! „Străinii sunt de vină” şi faptul că ne-am născut în „calea răutăţilor”, proclamăm NOI !

Sau „greaua moştenire a trecutului” susţine fiecare generaţie lamentându-se că „nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vreme” şi refuzând să priceapă că omul nu poate fi „sub vremi” ci tot sub oameni, sub alţi oameni care au avut tăria să-şi supună vremurile.

Şi niciodată nu ne-am pus întrebarea de bun simţ: „Dar NOI, NOI chiar nu avem nici o vină” ? Străinii ne resping pentru că au ceva cu NOI, sau pentru că nu pot să ne înţeleagă ? Dar, NOI, NOI îi înţelegem oare ? Am făcut ceva concret să-i înţelegem şi să ne facem înţeleşi ?

Îi vorbim străinului, adesea copilul său chiar nepotul nostru, la scara istoriei, în limba lui şi pe coordonatele mentalului lui, sau în limba noastră pe coordonatele gândiri, noastre întortocheate, de griji bătrân şi sfătos chiar şi când cere ?.

Se împacă vreunul din NOI cu ideea de a fi doar simplu soldat al datoriei şi nu un Napoleon genial în toate, gata să găsească soluţii şi să dea sfaturi oricui, la orice, oricând şi în oricare împrejurare ?

Se simte vreunul din NOI în stare să primească lecţii, nu numai să dea ? Vrem cu adevărat să învăţăm despre şi de la alţii şi să-i învăţăm, la rândul nostru, câte ceva, despre NOI ? ştim şi dacă ştim, recunoaştem oare cine suntem cu adevărat ?

DE CE?

Ne tragem seva, ca popor statornic, în această parte a Lumii Vechi, dintr-o „seminţie” care era, pentru antici, „cea mai numeroasă” după cea a „inzilor” considera Herodot cu, două milenii şi jumătate în urmă, ar fi putut fi „de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile pământului”! Ar fi putut fi, dar nu a fost ! De ce ? Nu numai că înaintaşii noştri nu au durat un imperiu care să supună lumea, dar si-au pierdut treptat baştina!

Spaţiul nord tracic, spaţiu al etnogenezei omeneşti, cuprins, între Dunărea de mijloc şi Adriatica, Kosovo, Nordul Greciei (linia Skok-Jirecek-Philippide) a explodat în puzderie de “insule” gravitând, de jur împrejurul „continentului nord-dunărean” (Adolf Arnbruster) redus la ceea ce, la 1 Decembrie 1918 s-a numit România Mare. Şi „erodarea” a continuat: am pierdut Tisa cu Jula, Seghedinul şi Debreţinul, Timocul şi Vestul Banatului în 1920, Moldova de Est şi de Nord, cu Ţara Herţei, în 1940, Vlahia Dristorului care s-a dus, tot în 1940, după fosta „Vlahie care este Ţara lui Asan”, Insula Şerpilor în 1948…

De ce, dacă vitejia nu ne-a contestat-o niciodată nimeni ? şi nici dreapta judecată! De ce, dacă înaintaşii noştri au fost „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” (Herodot)?

În Evul Mediu românesc nici un proiect de cruciadă nu ne-a ocolit, împăratul latin de Constantinopol, Henri de Hainaut (1206-1216) fiind încredinţat că românii erau „oamenii… cei mai temuţi şi cei mai tari ai întregului imperiu, ba chiar ai pământului”! şi nici un papă, rege ori împărat catolic n-a imaginat o cruciadă anti-otomană fără „Magna Valahia” (Marea Ţară a Românilor, Mapamondul Borgian), sec. XV, sau „blocul dacic” ( 1595 Barton, agent englez la Poartă), scrie istoricul Mircea Dogaru în https://culturaromana.ro/mircea-dogaru-poporul-de-imparati-din-tara-nimanui.

Foto: istoric Mircea Dogaru

De ce, dacă „s-a temut însuşi Soliman (Magnificul, după Anton Verancsics) să ne atace în 1526 când a desfiinţat Ungaria, sau în 1526 când a îndrăznit să asedieze Viena, de ce, când în fata Plevnei, în 1877 ruşii ne-au cerut disperaţi ajutor, de ce, când în prima conflagraţie mondială, Occidentul, prin Georges Clemenceau declara „în faţa poporului român îmi scot respectuos pălăria”, am pierdut treptat aproape totul ? De ce am câştigat bătălii, dar am pierdut de fiecare dată, războiul ?

De ce vitejii traco-daci şi-au pierdut rând pe rând pământurile în faţa legiunilor Romei, în 146 î. Chr. şi 106 p.Chr ? De ce, dacă erau „superiori aproape tuturor popoarelor şi aproape egali cu grecii” (Cassius Dio) şi-au pierdut limba, mare parte din obiceiuri şi tradiţii, într-un cuvânt cultura, capotând în faţa civilizaţiei romane ? şi dacă tot şi-au împletit destinul cu al seminţiilor mediteraneene, de limbă şi cultură latină, venite în dacii „ex toto ni orbe Romano” (Eutropius), de a ce poporul rezultat din împletire n-a moştenit de la români tenacitatea, disciplina, acceptarea ordinei, şi „supunerii faţă de porunci” (Strabon) care, racordate calităţilor lor naţionale, aceştia ca şi ale românilor, iar fi făcut stăpânii lumii ? De ce i-au influenţat ei pe cuceritori, odată deveniţi cetăţeni ai republicii şi militari, legiune după legiune proclamându-si comandantul împărat şi îndreptându-se de la Dunăre spre Roma, cu vechea „netemere de moarte” a „poporului nemuritor” (Herodot, Ovidiu, Pomponius Mela, Strabon).

De ce n-am suportat, ca germanicii ideea unui conducător pe care să-l urmăm ? De ce inteligenţi fiind şi autori individuali de planuri perfecte, niciodată aproape duse la bun sfârşit, n-am durat o putere care să înfrunte veacurile ? De ce împăraţii basmelor noastre, Roş Împărat, Verde Împărat etc. sunt simpli cnezi de sate în realitate, de ce Feţii noştri Frumoşi au alergat după himere şi „tinereţe fără bătrâneţe” sau „viaţă fără de moarte” nu după concret, chiar dacă fetele noastre l-au preferat pe Cătălin, “Luceafarului” ?

De ce ţăranii noştri şi-au spus pruncilor “coconi”, adică fii de împăraţi şi nevestelor „cocoane”, voievozii s-au numit „dominus -domn”, purtând mantia de purpură şi coroana imperială? De ce, având ca indivizi toate calităţile şi stăpânind un pământ atât de bogat, a cărui „dulceaţă” l-am preschimbat în Eden pentru „latrones gentium” din toate timpurile, am fost şi suntem condamnaţi să fim veşnic „popor sărac din ţara bogată ?

De ce, dârzi şi războinici.” ?„adevărată întruchipare a lui Marte” (Ovidiu) ne-am topit în popoarele moderne vecine, constituite pe pământul nostru, cu sângele nostru curgându-le prin vene, cu trăsăturile noastre, dar cu alte apucături în spatele pavezei ridicată de limbi străine nouă, pe care le-am însuşit uitându-ne stirpea ?

De ce suntem români, dar şi, în parte, unguri, secui, ceangăi, bulgari, sârbi, croaţi, sloveni, slovaci, cehi, huţuli, şi de foarte curând „ucrainieni”? De ce buciumele şi doinele noastre plâng? De ce întotdeauna eroul moare acceptându-şi cu fatalism destinul? De ce, la trei români, doi se întorc întotdeauna împotriva celui de-al treilea?

De ce, beneficiind de uriaşul bagaj de cunoştinţe tehnice şi inventivitate moştenit de la înaintaşii traco-romani, am durat o civilizaţie a lemnului, în „Ţara de piatra”? De ce NOI, „urmaşii cetăţenilor Romei” care au clădit Europa, NOI artefact al istoriei suntem astăzi invitaţi să intrăm, alături de urmaşii „barbarilor” în „casa comună” care a fost de fapt CASA NOASTRĂ ?

De ce, din bagajul de înţelepciune moştenit ne-am făcut lozinci doar din proverbele ce acceptă fatalitatea: „Apa trece, pietrele rămân”! „Capul plecat sabia nu-l taie”! „Fă-te frate cu, dracul până treci puntea”! s.c.l., sugrumându-ne în numele lor, în faşă, eroii? şi fără să ne gândim că, apa trecând roade piatra care, se tot micşorează, că nu e nevoie ca sabia să desprindă capul care va fi strivit de cizma străină pusă pe grumaz şi că o dată pe punte, diavolul ne va arunca de fiecare dată în hău ! De ce ne-am împiedicat eroii să-şi urmeze destinul ?

Din „pizma” care, potrivit cronicilor l-a ucis şi pe Domnul Unirii? Ca nu cumva să sară „cizmarul peste calapod”? De ce ne place să ne punem în frunte proşti, pentru a, putea să-i batjocorim apoi cum ne vine la gură, arătându-ne superioritatea doar prin vorbe? şi de ce vedem întotdeauna doar „paiul din ochii altora” şi niciodată „bârna” din proprii ochi ?

De ce la NOI, „prostul moare” întotdeauna „de grija altuia”? De ce n-am acceptat niciodată principiul „omul potrivit la locul potrivit”? De ce clamăm nevoia de Ţepeş, dar admitem că „hoţul neprins e negustor cinstit”? De ce admitem transformarea hoţilor în negustori cinstiţi şi a trădătorilor în eroi, gratulându-i cu invidie cu un „bravo lui, băiat deştept !

Cine poate, oase roade”? De ce, generaţie după generaţie, ne confruntăm în sărăcie cu lustru, exact cu aceleaşi probleme, refacem ca Sisif drumul, la infinit, când soluţia era moştenită? De ce sfârşim la bătrâneţe prin a deveni exact ceea ce uram mai mult în tinereţe, pentru ca generaţia următoare să o ia de la capăt, cu speranţa că, dacă, „strânge un pic cureaua”, o să-i fie mai bine, cândva, „la pastele cailor” sau, mai curând pe lumea cealaltă? „Vulturii nu vânează muşte!”, ne-au lăsat diata moşii şi exact asta facem, născându-ne şi murind, generaţie după generaţie, în una şi aceeaşi veşnică reformă, care ne scoate periodic gunoaiele la suprafaţă, ca furtuna ce răscoleşte fundul apelor adânci, fiindcă mândria ne-a împiedicat de fiecare dată, să începem cu începutul cu acel strop de înţelepciune care spune „Cunoaşte-te pe tine însuţi”! Şi, cunoscâdu-ne, ne-am fi dat seama că tragedia noastră încape în cinci vorbe – „Să moară şi capra vecinului”!

Avem tot ce ne trebuie să clădim piramide dar conştiinţa noastră nu depăşeşte stadiul de plan, fiindcă de mii de ani ne amăgim cu minciuna că “Pe-al nostru steag e scris Unire/ Unire-n cuget şi-n simţiri”! Noi cei care sărim întotdeauna cu uşurinţa nevăstuicii, dintr-o extremă în cealaltă ! De ce scăpaţi de marxism, de patriotardism, ne aruncăm astăzi, cu bucuria prostului într-un nou tip de „înternaţionalism” la fel de antiuman ca şi cel „proletar”? Chiar nu putem trăi fără „isme”?

CE NE LIPSEŞTE ?

Cheia insucceselor noastre din totdeauna nu stă în suma defectelor noastre care, trecând pe plan la elite, ne sabotează INTERESUL NAŢIONAL, aceleaşi defecte sesizate de Herodot în veacul V a.Chr., de Mauricius în veacul VI. P. Chr., de Kekaumenos în 1078, de mii de tineri reformatori ai naţiei sau de observatori străini pe care ne grăbim să-i huiduim şi chiar de NOI înşine, atunci când ne analizăm la rece clasa, politică, în cuvinte identice pe parcursul a două milenii şi jumătate: „umblă pe toţi să-i înşele şi minte straşnic şi fură mult, jurându-ne zilnic cu jurăminte înfricoşate şi îşi calcă uşor jurămintele şi făcând şi frăţii de cruce şi de cumetrii, închipuindu-şi că prin aceasta va înşela pe cei mai simpli !

Cheia se află în cuvintele lui Herodot –„sub o conducere unitară”! „Sub o conducere unitară”, seminţia înaintaşilor noştri şi a noastră ar fi putut deveni „de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile pământului”!

Dar de câte ori au acceptat înaintaşii noştri şi noi înşine unitatea în istorie? – „De ce ăla şi nu EU” ? De circumstanţă l-au acceptat pe Burebista în faţa asaltului Romei şi, când Cezar a pierit, de „Maur” n-a mai fost nevoie ! Porniţi pe un drum uniţi în interes naţional s-au găsit întotdeauna, de-a doua zi, unii cu idei, care au acţionat independent şi contrar, din poziţie subalternă.

Decebal trădat şi părăsit, Vitalian trădat şi ucis, Gelu părăsit şi uitat, Ahtum trădat şi ucis şi aşa mai departe, Vlad Dracul, Vlad Ţepes, Ion Vodă, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea, Tudor, Avram Iancu, Ion Antonescu s.c.l. Au rezistat ca lideri la români cei foarte norocoşi şi cei ce au ştiut să-i scurteze de cap pe „hicleni”. Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Petru Rareş s.c.l., dar acestora li s-a dus vestea de „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”.

Ţara a rămas aceeaşi şi a îndurat şi mai departe, suportându-şi fatalist boierii pe care Macarie îi definea la 1538, pentru eternitate, drept „minţi oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar să-şi însuşească averile altora, iar pe ale lor să le înmulţească cu mijloace nedrepte”, prea rar săturându-se de reformă şi sculându-se împotriva „balaurilor ce ne înghit de vii” (Tudor Vladimirescu)! Ba chiar acceptând periculoasa idee că nu am fost şi nu suntem în stare să facem nimic decât „sub bici”!

Soarta noastră ar fi fost alta şi va putea fi alta dacă am fi înţeles ori vom înţelege că, în numele INTERESULUI NAŢIONAL ar fi trebuit sau va trebui, odată decizia luată şi liderul ales, să acţionăm uniţi nu numai prin vorbe, de la “opincă la vlădică”, pentru ţelul propus, fără să acordăm prioritate intereselor personale sau de Dovada că două milenii de istorie de experienţe catastrofale, de pierderi irecuperabile, de la Herodot citire la trezirea conştiinţei naţionale, n-au schimbat într-adevăr nimic, stă în plângerea „reformiştilor” de la 1769, care-şi doreau exact ce ne dorim şi NOI astăzi:

„În cele patru părţi ale lumii
Prea numiţi erau românii
Ca sunt escusiţi la fire
Dar n-au între ei unire.
Şi dintr-a lor neunire
Va veni a ţării pieire.”

(Istoria ţării Româneşti dă la let 1769)

Iar dacă cei ajunşi, cel mai adesea pe nemerit, în fruntea bucatelor, au subordonat aproape întotdeauna INTERESUL NAŢIONAL, lăcomiei: setei de putere, ambiţiilor lor meschine, poporul sa făcut în egală măsură vinovat de a se fi complăcut, adaptându-se fără ambiţii oricărei situaţii şi făcând din complăcere şi adaptabilitate un modus vivendi.

În 1736-1739, unul din cumplitele războaie ruso-austro-turce, decise să rezolve „Chestiunea Orientală” (nerezolvată nici astăzi cu toate bombardamentele din Kosovo), ne-au însângerat pentru a mia oară ţara, excese deosebite petrecându-se în Banat, acolo unde românii luptau atât în armata romano-germană, cât şi în armata turcă si, cei mai mulţi pe cont propriu, ca haiduci împotriva coloniştilor catolici.

Cu stupoare notau agenţii imperiali că, la hore, duminica, jucau alături de ţărani, haiduci şi soldaţi români în uniforme nemţeşti sau otomane chiuind „Ţine Doamne tot aşa, nici cu turcu nici cu neamţu ! Ţine Doamne tot aşa!” Haosul devenise stare naturală, iar urmaşii cuceritorilor Lumii Vechi – un popor de supravieţuitori !

Trădările şi ambiţiile personale, lipsa de unitate au făcut ca planul unirii tuturor românilor, conceput atunci, la jumătatea veacului XVIII, să tot fie amânat, până Europa s-a încăierat, miza fiind tocmai bogăţiile noastre, şi – Războiul Crimeei a pus capăt celei de-a „n-“ a „Noi Ordini” continentale introdusă cu tunul de „Sfânta Alianţă”.

Condusă de tineri cu pregătire militară, dar şi şcoliţi în revoluţiile europene, generaţia paşoptistă a reuşit să-şi impună voinţa vechilor „boieri” şi să realizeze, dintr-o ficţiune numită „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, printr-o luptă tenace, în perioada 24 ianuarie 1859 – 11 decembrie 1861, unirea reală, într-un singur stat numit ROMÂNIA. Ne va dezvălui secretul scrisoarea din 13 ianuarie 1856 a lui Mihail Kogălniceanu către C.A. Rosetii: „am îndemnat pe toată lumea şi sper să fi reuşit, ca fiecare să lase deoparte orice duşmănie, orice părere de mâna a doua şi să ne ţinem hotărât şi uniţi sub marele şi nobilul steag al Unirii”!

Printr-un efort de voinţă surprinzător, care a dovedit că se poate, unitatea a rezistat atunci până la împlinirea obiectivului Unirii având deci ca liant camarazii de arme şi idei, dar a capotat ulterior în faţa magicului cuvânt „Reformă”. Proiectul de reformă agrară din 1862 i-a făcut pe cei ce purtau în suflet germenul parvenirii şi demonul lăcomiei, să devină peste noapte, din „marxisti”, boieri. Este cazul lui I.C. Brătianu, dacă nu artizanul, cel putin sufletul „Monstruoasei coaliţii” care a dus la răsturnarea ctitorului României moderne, Alexandru Ioan Cuza, punând sub semnul întrebării însăşi Unirea în perioada 11 februarie – 10 mai 1866 !

În locul lui Cuza care a acceptat sacrificiul de dragul INTERESULUI NAŢIONAL, a fost adus un străin şi inoculată criminala idee că nu suntem în stare să ne guvernăm singuri. Că, ne trebuie un mediator străin pentru a realiza ceva ! Nemaivorbind de faptul că NOI cei născuţi într-o Republică devenită „imperium mundi” am acceptat reîntoarcerea de la democraţie la barbarie prin „regalitatea” reintrodusă într-o Europa unită şi civilizată de germanici (franci, ostrogoţi, vizigoţi, vandali, saxoni) la începuturile evului întunecat!

Uităm adesea, datorită meritelor minore incontestabile ale lui I.C. Brătianu, în continuarea operei cuziştilor, de modernizarea structurilor statale, uităm că, la apusul carierei, el a fost alături de Carol I, partizanul şi semnatarul unui tratat secret de alianţă a României cu Austro-Ungaria-Viena, 18/30 octombrie 1883) îndreptat nu numai şi împotriva Franţei, Marii Britanii şi Rusiei, dar şi a INTERESULUI NAŢIONAL care cerea eliberarea teritoriilor celor 4 milioane de români supuşi de Ungaria dualistă genocidului etnic şi cultural şi Unirea lor cu ţara!

Ca o ironie a sorţii însă, cel ce va relua munca lui Mihail Kogalniceanu şi Cuza, în perspectiva primei mari conflagraţii mondiale, avea să fie tocmai fiul său, Ionel Brătianu, adevăratul artizan, alături de Regina Maria, a Marii Uniri din 1918. Cu diplomaţie dar şi cu duritate, el a explicat generaţiei sale că „În chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplătirii!”

De ce era necesara o astfel de punere la punct ? Pentru că adevărul în privinţa elitei noastre politice din primele decenii ale veacului trecut, elita idealizată de„urmaşii” săi întru totul de astăzi, diferă ca Cerul de Iad de ceea ce ni s-a înoculat prin educaţie, şi fără cunoaşterea acestui adevăr, am ajuns să facem scump plătita greşeală din 1996, când ne-am dat pe mâna celor „15.000 de specialişti”, adică propriilor noastre himere!

În cuvinte cumplit de actuale, unul dintre analiştii politici lucizi, făcea din interior, radiografia elitei politice româneşti a anilor 1914-1919 definind-o drept Turn Babel… în care cele mai scârboase ambiţii căutau să-şi facă locul la adăpostul declaraţiilor patriotice… Toată lumea făcea politică europeană şi nimeni românească, adică toată lumea se preocupa de soarta Europei şi nimeni de a României.

„Românii se împărţeau în francofoni şi germanofili şi cereau intrarea noastră imediat în război, după cum simpatiile lor se îndreptau spre unii sau alţii din beligeranţi, fără să se ocupe de interesele româneşti. Nimeni nu mai simţea româneşte.”! (C. Argetoianu).

Dacă am fi cunoscut şi acceptat acest adevăr am mai fi fost oare nevoiţi să o luăm iarăşi de la capăt sau să suportăm orăcăiala bicisnică a unor falşi profeţi botezaţi „analişti politici”? Fiindcă Europa nu a permis Unirii celei Mari, plătită cu un milion de martiri, cărora, în loc de Rememberance Day, le dăm astăzi Valentine’s Day, să existe decât 20 de ani, după care, în anul trădării generale 1940, când diplomaţii leşinară ca midinetele, semnându-i decesul, când regele, politicienii şi generalii, şi-au pus limba în ghips ne primind ordinul de luptă, armata ţării s-a retras de la toate fruntariile fără să fi tras (suprema umilinţă) un foc de armă!

Cu o singură excepţie – maiorul Valeriu Carp, simplu comandant de batalion care s-a jertfit INTERESULUI NAŢIONAL, oprindu-i pe ruşi cu foc în faţa Putnei! Iar răsplata ia fost pe măsură! Proclamat de Rusia „criminal de război” figurează încă pe lista infamiei, în ţara în care, o justiţie chioară i-a declarat eroi pe spionii „defectori”, care, văzând secrete economice şi militare „n-au trădat poporul român, ci pe Ceausescu” ( ! ! ! !)

În aceeaşi situaţie se afla Reintregitorul, militarul care a reînviat virtutea română, angajându-i pe români într-un RĂZBOI NAŢIONAL FĂRĂ ALIAŢI CONSFINŢIŢI PRIN TRATATE! şi a făcut-o ridicând prin proclamaţia „Către români” din ianuarie 1941, steagul lui Mihail Kogalniceanu, Cuza şi Ionel Brătianu: „Fii om, fii drept şi recunoaşte că deasupra ambiţiilor şi intrigilor şi urilor este Patria, este veşnicia Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna chiar dacă nu înţelegem de fiecare dată.”! (Ion Antonescu).

Pentru că nu Unirea pământurilor noastre într-un tot a fost “cheia de bolta” a edificiului nostru naţional ci „unirea în cuget şi-n simţiri”, unitatea care ne-a lipsit aproape întotdeauna şi ne lipseşte şi astăzi când suntem pe cale să cedăm pentru eternitate, parţi din teritoriul rămas, fără se ne punem, orbi la colapsul spre care ne îndreptăm că neam, întrebări.

Ai voie ?
Ai voie în dispreţul majorităţii, urmând doar propriul interes, să calci în picioare jertfa generaţiilor trecute şi viitorul generaţiile nenăscute? Ai voie să te substitui lui Dumnezeu, decizând unilateral ca binele general nu ţine de voinţa majorităţii dispreţuite, ci de voinţa celor puţini şi (auto) „aleşi”, despre a căror moralitate şi calităţi reale ar fi multe de spus? Ai voie să vinzi în detrimentul INTERESULUI NAŢIONAL suflete de români, pământ românesc, păduri, păşuni, ape, fabrici, holde, mine, drumuri, flote, bănci? Gândeşte-te, spunea geniul naţional şi el hulit astăzi de epigoni, că „Ţara este rodul muncii unor zeci de generaţii şi aparţine altor zeci de generaţii care vor veni.” (Mihai Eminescu).

Iar INTERESUL NAŢIONAL este liantul fără de care ne-am înceta existenţa ca fiinţă etnică, este coloana noastră vertebrală, este ceea ce ne face demni şi egali în rândul celorlalte naţiuni, amintindu-le că avem, NOI „o misie a împlini în lume.” (Nicolae Bălcescu). Cu singura condiţie de a ne ţine „hotărât uniţi” sub steagul lui! Cine s-a săturat de România este liber să plece unde o vedea cu ochii! Dar fără pământul morţilor noştri şi al pruncilor noştri nenăscuţi, pe tălpi ! Pentru că nimeni nu are dreptul să ia decizii pentru alţii !

De mii de ani ne lamentăm! De mii de ani clădim scenarii şi ne ucidem, din indolenţă sau invidie visele. De mii de ani sperăm că, poate o nouă generaţie va avea curajul să se privească sincer în oglinda sufletului şi să extirpeze, în sfârşit cancerul din NOI!

Românul… duşmanul românului! Singurul etern! De mii de ani adormim cu speranţa că generaţia copiilor noştri va fi poate cea aleasă, aceea care va găsi soluţia nu în “isme”, nu pe pământ străin, ci în sine! Să fii sosit oare clipa? Să se fi născut în sfârşit o generaţie de români soldaţi, după atâtea generaţii de români – Napoleoni şi „împăraţi”?

O generaţie unită, capabilă să-i schimbe mentalul, genetic moştenit, de „supravieţuitor”, într-unul de „cuceritor”? Şi, dacă aceasta este generaţia, va întelege ea, oare, că nu Canada trebuie cucerită, nu Statele Unite, nu Germania, ci ROMÂNIA.

Dr. Mircea DOGARU