CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CE SOARTĂ A AVUT ȘTEFAN BALAMEZ, DEPUTATUL CARE A VOTAT ÎMPOTRIVA UNIRII BASARABIEI CU ROMÂNIA

 

 

 

 

Ştefan Balamez, deputatul care a votat împotriva Unirii Basarabiei cu România

 

 

Destinul lui a fost ca al tuturor deputaţilor Sfatului Ţării rămaşi în Basarabia: regimul comunist nu l-a cruţat de Gulag.

Numele lui Ştefan Balamez a devenit unul proverbial. Or, atunci când se discută despre cei trei deputaţi în Sfatul Ţării care, la 27 martie 1918, au votat împotriva unirii Basarabiei cu România, primul nume care se invocă este cel al lui Balamez.

Numele lui se pomeneşte şi în alte câteva contexte. Astfel, spre deosebire de ceilalţi doi deputaţi care au votat împotrivă (Arcadie Osmolovski şi Mihail Starenki), care s-au refugiat în 1918 în Uniunea Sovietică, Balamez a rămas în Basarabia.

Totodată, pe când A. Osmolovski este supus represiunilor politice în anul 1932, iar M. Starenki se prăpădeşte fără urmă în URSS, Balamez, rămânând în Basarabia în răstimpul celor 22 de ani (1918-1940), avansează la funcţii destul de înalte şi prosperă în afaceri. 

În fine, Ştefan Balamez este un personaj cameleonic, căci mereu şi-a schimbat viziunile în funcţie de culoarea politică aflată la putere – atât cea românească, cât şi cea sovietică.
Informaţii privind biografia lui Ştefan Balamez, îndeosebi până la anul 1918, sunt puţine. Pe cele cunoscute, le completăm cu datele din dosarul penal păstrat în arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate al R. Moldova.

S-a născut în anul 1884 la Chişinău, într-o familie de bulgari. Avea studii superioare (în unele surse se vorbeşte de studii medii). Către anul 1918, Ştefan Balamez era membru al Partidului Socialist, gruparea lui Plehanov.

 Energic în acţiuni, este ales la 5 februarie 1918 deputat în Sfatul Ţării de către Comitetul Central al Uniunii Funcţionarilor din Basarabia şi în acceaşi zi este prezent la şedinţa legislativului basarabean.

Ştefan Balamez s-a remarcat în Sfatul Ţării atât prin activitatea gălăgioasă (îndeosebi prin replicile date), cât şi prin tentativa de a convoca o şedinţă specială a Sfatului Ţării în luna iulie 1918.

Şedinţă care nu putea avea loc, întrucât, încheindu-şi sesiunea de toamnă-primăvară la 31 mai, Sfatul Ţării putea fi convocat doar prin Înalt Decret Regal.

Cu toate acestea, şedinţa nu a întrunit cvorumul.

În Sfatul Ţării a fost membru al comisiilor de Control, Financiare, Bugetare şi, din 9 mai 1918, vicepreşedinte al Comisiei Constituţionale. Deţine mandatul de deputat până la 27 noiembrie, dată la care Sfatul Ţării se autodizolvă.

El figurează în ambele liste ale deputaţilor Sfatului Ţării care au votat (semnat) la 27 noiembrie 1918 renunţarea la condiţiile de Unire a Basarabiei cu România: prima listă alcătuită de prezidiul Sfatului Ţării (preşedinte – Pan Halippa, vicepreşedinţi – Vasile Bârcă, Gheorghe Buruiană şi secretar – Andrei Scobioală), a doua întocmită de Ion Pelivan, în franceză, la Conferinţa de Pace de la Paris.

 Poate, prin aceasta, Balamez a vrut să repare parţial gafa de a nu vota Unirea din 27 martie.
A fost căsătorit cu Maria, cu care au avut două fiice: Tatiana, măritată cu un judecător, şi Olga, căsătorită cu un agronom, ambele cu domiciliul la Bucureşti.

După 1918, Ştefan Balamez începe activitatea de comerciant. Astfel, la 15 septembrie 1923, adresează un demers prefectului de Tighina cu următorul conţinut:

„Domnule Prefect. Subsemnatul, Ştefan Balamez, comerciant şi proprietar în or. Tighina, str. Nikolaevskaia nr. 93, dorind a pleca în Bulgaria pentru interesele comerciale, am onoare a Vă ruga să binevoiţi a dispune eliberarea mie a unui paşaport de străinătate pentru timp de 6 luni.

 Anexez:

1) Buletin de înscriere la Biroul Populaţiei locale sub nr. 5949 de la 20/VIII-1921, vizat de contul 6/IX-1922;

2) 2 fotografii;

3) Certificat nr. 8282 de bună purtare, eliberat de primăria locală. Cu toată stima, Tighina, 15 septembrie 1923”.

Ulterior, a lucrat contabil la Banca Agricolă. La 1934 îl găsim preşedinte la Camera Muncii din Chişinău, iar din 1937 este membru al Partidului Liberal. La 28 iunie 1940 rămâne în Basarabia. Nici nu putea admite posibilitatea apariţiei unor complicaţii.

Dar problemele încep chiar în vară. Gazeta „Basarabia Sovietică” publică, la 29 august 1940, o informaţie intitulată „Să nu lăsăm trădătorii să pătrundă în sindicate”, prin care aducea la cunoştinţă că avusese loc adunarea generală a funcţionarilor comerciali pentru alegerea unui comitet de conducere a sindicatului profesional şi că Ştefan Balamez fusese respins, „fiind unul din spărgătorii mişcării organizate a sindicatelor”. Subtile aluzii la funcţia deţinută anterior.

Sovieticii au făcut referire la un denunţ, care relata despre comportamentul lui de până la 1940. Activând în funcţia de preşedinte al Camerei Muncii, Balamez explica muncitorilor că „lupta de clasă este dăunătoare pentru muncitori, iar pentru a înlesni situaţia lor economică este necesar de ajuns la un consens între clasa muncitoare şi patron”.

În una din cuvântările ţinute în faţa muncitorilor avea să declare că „îmi este silă să aud despre socialism”, îndemnându-i pe aceştia, când se punea problema grevei, să renunţe la confruntări şi să găsească soluţii. A mai fost învinuit că a susţinut regalitatea şi că la toate adunările vorbea doar în limba română.

Între timp, s-au găsit telegrame pline de superlative adresate Regelui Carol al II-lea semnate de Balamez, mai multe articole şi alocuţiuni ale lui Balamez adresate cu diferite ocazii şi publicate în ziare precum „Bessarabskaia Jizni”, „Buletinul Camerei Muncii” etc., în care acesta felicită poporul român cu ocazia Anului Nou, zilei de 10 mai (ziua regalităţii), afirmând, „atât în calitate de preşedinte al Camerei Muncii, cât şi de român basarabean”, că „Unirea tuturor românilor, în graniţele etnice de stat naţional, o să fie veşnică, ca însăşi veşnicia”.

 Nori negri pluteau asupra lui Balamez.

La 13 iunie 1941, cu puţin timp înainte de retragerea trupelor sovietice din Basarabia, Ştefan Balamez este arestat de NKVD. Este evacuat în grabă, aşa încât ancheta este efectuată deja la Ivdel, gulagul de la Ural al basarabenilor.

A fost acuzat în baza art. 64/13 Cod Penal al URSS „Luptă activă împotriva clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare”.

La interogatoriu, Ştefan Balamez schimbă placa, declarând că politica sa în fruntea Camerei Muncii a fost îndreaptă spre asigurarea bunăstării muncitorilor, iar el a considerat tot timpul că Basarabia trebuie să aparţină Uniunii Sovietice.

 Respinge acuzaţia că a votat împotriva Unirii la indicaţia guvernului român pentru a da o aparenţă democratică votului din 27 martie 1918. „Am votat conştient împotriva unirii, întrucât am considerat şi consider că Basarabia trebuie să aparţină Uniunii Sovietice”.

Cum avea să-şi amintească un şef de la NKVD, încă înainte de arestare, invitându-l pe Balamez pentru a depune mărturii, aceasta s-a speriat atât de mult, încât securistul a trebuit să depună efort pentru a-l calma, asigurându-l că nu va fi arestat.

Concluzia kaghebistului a fost că Balamez nu este în stare de o faptă de sine stătătoare şi că votul din 27 martie 1918 a fost unul aranjat.

 

 

 

 

 

 

 

 

La 17 noiembrie 1941 lui Balamez i se aduce la cunoştinţă că ancheta a luat sfârşit. Rechizitoriul este aprobat la 24 decembrie 1941, iar anchetatorul a considerat că „rolul trădător” al lui Ştefan Balamez, în calitate de deputat în Sfatul Ţării, privind unirea Basarabiei cu România, a fost demonstrat.

I se mai încriminează că ar fi primit pentru această ispravă de la guvernul român 35 ha teren arabil, fapt negat de Balamez.

Având la bază o singură mărturie (donos), anchetatorul propune examinarea cazului la Consfătuirea Specială din cadrul NKVD al URSS, iar în calitate de pedeapsă propune împuşcarea.

 

 

 

 

 

 

La 24 iunie 1942, dosarul lui Ştefan Balamez a fost examinat la Consfătuirea Specială, care s-a dovedit mai înţelegătoare, condamnându-l, pentru „calitatea de membru al unui partid contrarevoluţionar”, la zece ani de lagăr de corecţie prin muncă.
Nu ştim dacă a supraveţuit.

Ştefan Balamez este reabilitat de către Procuratura RSSM la 10 mai 1989, în conformitate cu Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 16 ianuarie 1989.

 

După 22 de ani de la evenimentul din 1918, deputaţii Sfatului Ţării rămaşi în Basarabia, la 28 iunie 1940, au fost arestaţi de către sovietici şi trimişi în gulag.

Este vorba mai întâi de cei 12 deputaţi capturaţi de NKVD între iulie şi august 1940, toţi incorporaţi în vestitul dosar cu numărul 824.

Doi dintre aceştia mor în închisoarea numărul 1 din Chişinău – Teodor Uncu şi Teodosie Cojocaru.

Un alt deputat, Pantelimon Sinadino, nu ajunge în surghiun, decedând pe drum, în timpul evacuării.

Patru dintre colegii lui mor în gulagul din Penza: Ştefan Botnariuc, Teodor Neaga, Nicolae Secară şi Grigore Turcuman.

Alţi patru şi-au dat obştescul sfârşit în penitenciarul din oraşul Cistopol, RASS Tătară: Alexandru Baltaga; Vladimir Bodescu; Constantin Bivol şi Ion Ignatiuc.

 

CEL PUŢIN 30 DE MEMBRI AI SFATULUI ŢĂRII AU PIERIT ÎN LAGĂRE Comuniştii i-au trimis în gulag şi pe doi din cei trei deputati, care la 27 martie 1918 au votat împotriva actului Unirii Basarabiei cu România, respectiv pe Ştefan Balamez şi Arcadie Osmolovschi.

 

 

Urmează lista altor 16 de deputaţi care nu s-au întors din gulagul sovietic.

Doar trei dintre deputaţii Sfatului Ţării capturaţi de sovietici au reuşit să supravieţuiască.

Ion Codreanu a fost schimbat, în mai 1941, pe renumita cominternistă Ana Pauker, iar Dumitru Groapă a reuşit să obţină repatrierea în România, la 27 mai 1941.

Pantelimon Halippa a fost arestat la 1952, transferat în URSS şi condamnat la 25 ani gulag. Este eliberat în anul 1953 şi expulzat în România.

 

Surse: Timpul.md/ Mihai Taşcă, dr. în drept, secretarul Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova; adevarul.ro/moldova/arhivele-comunismului

 

 

08/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Cum a fost dezmembrată Basarabia istorică, dupa anexarea ei la URSS

Harta teritoriilor rapite Romaniei de URSS in anul 1940, in urma Pactului Hitler – Stalin

 

 În propaganda şi istoriografia sovietică data de 2 august 1940 era considerată una dintre cele mai măreţe sărbători, pe lângă 12 octombrie 1924, ziua creării RASS Moldovenesti de peste Nistru., pe care trebuiau să le marcheze cu mare fast moldovenii ascultători in fata  „fratelui mai mare”.

2 august 1940 – crearea RSS Moldoveneşti, este data la care județele Ismail, Cetatea Albă și Hotin au fost încadrate în Ucraina sovietică.

Numai  ca, doar 7 dintre cei 32 delegaţi „ai poporului moldovenesc” la sesiunea a 7-a a Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 erau moldoveni/români, restul fiind ruşi, ucraineni, evrei, printre aceştia „rătăcindu-se” şi un etnic maghiar…

 Au existat doua proiecte de delimitare a frontierei dintre RSS Moldovenesti  şi RSS Ucrainene, planul ucrainean sau planul Hruşciov şi planul moldovenesc, sau planul Constantinov, după numele preşedintelui Sovietului Comisarilor Poporului din RASSM.

Până la urmă, a avut câştig de cauză proiectul susţinut de Hruşciov, pe atunci primul secretar al RSS Ucrainene. 

Comuniştii moldoveni, deşi cedau foarte mult din Basarabia istorică, s-au gândit totuşi la cuprinderea a cât mai mulţi moldoveni în hotarele RSS Moldoveneşti si  nu au uitat nici de ieşirea la Marea Neagră.

Scrisoarea respectivă, însoţită de o motivaţie pregătită de Alexandr Gorkin, secretarul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, este prezentată lui Gheorghi Malenkov, secretarul Comitetului Central al PC (b) din URSS.

  Dacă propunerea părţii moldoveneşti ar fi fost acceptată, RSS Moldovenească urma să însumeze o populaţie de 2.538.400 de oameni, inclusiv 2.068.987 de persoane în judeţele Basarabiei şi 469.413 din raioanele existentei deja RASS Moldoveneşti.

Sub aspect etnic, RSS Moldovenesti ar fi avut in componenţă 1.556.863 de oameni sau 61,34% – moldoveni, 263.551 sau 10,38% – ruşi, 273.020 sau 10,76% – ucraineni şi 444.866 sau 17,52 % – alte etnii.

Fiind informat asupra proiectului venit de la Chişinău, Mihailo Greciuha, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Ucrainene, trimitea la 22 iulie  la Moscova o notă, în care dezavua argumentele părţii moldoveneşti. 

 

Astfel, el susţinea:

1) minciunile lui Molotov din Nota ultimativă din 26 iunie cum că partea de Nord a Bucovinei „este populată în temei de ucraineni”, considerând ca fiind motivată anexarea ei la Ucraina;

2) considera că „nu este necesar a dovedi oportunitatea alipirii la RSS Ucraineană a judeţului Hotin, unde locuiesc în temei ucraineni”;

3) referitor la judeţul Akkerman, declara fără echivoc că „trebuie alipit şi el integral la RSS Ucraineană”;

4) după distorsionări de date statistice, în pofida faptului că în judeţul Ismail majoritatea o constituiau moldovenii (32,5%), Greciuha conchide că judeţul Ismail trebuie inclus în întregime în componenţa Ucrainei, deoarece „nu pot fi delimitaţi aici ruşii de ucraineni”;

5) în fine, susţine că trebuie incluse în componenţa RSSM 10 raioane din cele 16 din fosta RASS Moldovenească.

La finele Notei informative, este inserată o descriere a graniţei dintre RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană, luată ca bază la delimitarea frontierei dintre „republicile-surori” semnată la 22 august 1940.

Examinând ambele propuneri, în motivaţia adresată lui Gheorghi Malenkov, Alexandr Gorkin scria că proiectul comuniştilor moldoveni este „mai acceptabil”.

Cu toate acestea, potrivit art. 2 din Legea URSS din 2 august 1940 „Cu privire la formarea RSS Moldoveneşti unionale”, „în componenţa RSSM unionale au fost  incluse oraşele Tiraspol şi Grigoriopol, raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale RASS Moldoveneşti, oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei”.

În acelaşi timp, teritoriile româneşti ale Nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, Nordului şi Sudului Basarabiei, în baza aceluiaşi scenariu, au fost incluse în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSSU).

După consultări şi delimitări de teritorii la faţa locului, hotarul dintre RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană a fost stabilit printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 4 noiembrie 1940.

Problema teritoriilor Basarabiei acaparate de Ucraina, s-a pus  din nou în discuţie de Nicolai Salagor, secretarul CC al PC (b) din Moldova, şi Nicolai Koval, preşedintele Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti, care, la 12 iunie 1946, i-au adresat o scrisoare lui Stalin, propunându-i revenirea la acest subiect.

Adresarea a rămas fără răspuns, astfel ca acest eveniment tragic venit in continuarea raptului din 28 iunie 1940, a finalizat drama destrămării teritoriului istoric al Basarabiei.

 

Harta R. Moldova, urmaşa Basarabiei ciopartite

Peste ani, Documentul final al Conferinţei de la Helsinki din anul 1975, a consemnat starea de fapt a hotarelor Europei după cel de-al Doilea Război Mondial şi a statuat că eventualele dispute teritoriale, nu pot fi rezolvate pe cale armată.

Surse:  basarabia literara.com.md / adevarul.ro-Mihai Tasca,”Cum a fost ciopârţită Basarabia prin formarea RSSM?”/

29/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | 5 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: