CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DEZVĂLUIRILE PROFESORULUI UNIVERSITAR DR. IOAN SCURTU: Dezvaluiri privitoare la sabotorii negocierilor pentru recuperarea Tezaurului României de la Moscova. VIDEO

 

 

 

Imagini pentru mihai razvan ungureanu

 

 

 

 

DEZVĂLUIRILE PROFESORULUI UNIVERSITAR DR. IOAN SCURTU: „Mihai Răzvan Ungureanu a sabotat negocierile pentru Tezaurul României de la Moscova.”

 

 

 

măreşte imaginea

 

 

 Mihai Răzvan Ungureanu, fost ministru de externe, fost prim ministru al Guvernului Romaniei, fost consilier personal al preşedintelui României, Klaus Iohannis, proaspat demisionat din functia de director al Serviciului de Informatii Externe, a sabotat prin acte oficiale interne pe perioada cât a fost ministru de Externe, activitatea Comisiei pentru recuperarea Tezaurului României de la Moscova.

În acelaşi timp, a întreprins toate demersurile posibile pentru transmiterea ilegală a Tezaurului Moştenirii Gojdu către Ungaria, scrie jurnalistul Victor Roncea în www.bursa.ro, preluat de Romanian Global News.

Mai mult, Emil Boc, premierul fostului preşedinte Traian Băsescu, a scos complet problema Tezaurului românesc confiscat de ruşi din Programul său de Guvernare, după alegerile parlamentare din 2008.

Aceste informaţii dramatice sunt cuprinse în volumul lui Ioan Scurtu, „Tezaurul României de la Moscova”, apărut la Editura Enciclopedică (Bucureşti, 2014).

Profesorul Ioan Scurtu a fost, de la înfiinţare, în 2004, până în 2012, când şi-a dat demisia, co-preşedintele Comisiei Comune româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului depus la Moscova în timpul primului Razboi Mondial, pe scurt Comisia pentru Tezaur.

Practic, în paginile cărţii sale de memorialistică ni se demonstrează că, dincolo de declaraţiile cu iz patriotard, în această perioadă, de 10 ani, cât a fost preşedintele României, Traian Băsescu s-a exprimat în privinţa Tezaurului României din Rusia doar în termeni lacşi, de tipul unei bătăi pe umăr şi a unei glume la o recepţie.

Glumiţele lui Băsescu şi blocajele lui Ungureanu, urmate de cele ale succesorilor săi, fideli liniei cotroceniste sau tăriceniste, Adrian Cioroianu, Lazăr Comănescu (şi acesta numit consilier la Palat), Cristian Diaconescu, Cătălin Predoiu, Teodor Baconschi şi apoi, din nou, în Guvernul Ungureanu, Cristian Diaconescu, profesorul Scurtu le-a simţit pe propria-i piele. În plan diplomatic, acestea au produs un îngheţ total. De unde a fost dirijat acest îngheţ?

Dacă ar fi să urmăm indiciile meteorologice uzuale, valabile în acest caz şi în plan informativ-politic, am ajunge uşor la sursă. Oamenii şi, mai ales politicienii, ca să nu mai vorbim şi de comandanţii supremi, se judecă după fapte, nu după vorbe.

Este tragic să constaţi că puterea din România ultimilor 10 ani, în ciuda fumigenelor provocatoare anti-ruseşti, a deservit, în fond, interesele Rusiei, cel puţin în privinţa recuperării unui bun naţional pentru care Ceauşescu, de exemplu, nu a ezitat să se contreze direct cu Brejnev. Faptele, cuprinse cu amănunte în volumul profesorului Scurtu, vorbesc de la sine.

*Numai Tezaurul BNR de la Moscova valorează azi 5 miliarde de dolari

Evenimentul de lansare a volumului, desfăşurat la Banca Naţională a României pe 11 noiembrie anul trecut, chiar între cele două tururi de scrutin ale alegerilor prezidenţiale (2 si 16 noiembrie 2014), a evidenţiat sine die faptul că acest subiect, atât de fierbinte în relaţiile României cu cel mai mare vecin al său (momentan doar prin Marea Neagră), dar şi ca importanţă pentru avuţia naţională, a lipsit cu desăvârşire din dezbaterile electorale.

Nu este de mirare.

„Tezaurul trimis la ruşi în anii 1916-1917 cuprinde 93,4 tone aur, din care 91 tone monede istorice şi 2, 4 tone lingouri. În primul transport, 12-14 decembrie 1916, au fost 17 vagoane, cuprinzând 1738 lăzi, în valoare de 314.580.456, 84 lei, iar între 23-27 iulie 1917, 24 de vagoane cu bunuri de inventar de 7,5 miliarde lei”, sintetizează profesorul Florin Negoiţă pe blogul profesorului Ioan Scurtu.

Este vorba de cel mai mare diferend al României, pe lângă cel teritorial, privind provinciile româneşti înstrăinate, a evidenţiat şi istoricul Cristian Păunescu, consilier al Guvernatorului BNR Mugur Isărescu, în alocuţiunea sa din cadrul dezbaterii ştiinţifice prilejuite de lansarea volumului, la care au luat cuvântul istoricii Mihai Retegan, de la Universitatea Bucureşti, Dorin Matei, de la Magazin Istoric, şi autorul.

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru tezaurul de la moscova photos

Valoarea actuală a Tezaurului, a celor 93, 4 tone de aur, la cotaţia Bursei de Londra, este de 3,5 miliarde dolari, la care se adaugă valoarea numismatică, de 40%, ceea ce ridică suma pe care ar trebui să ne-o dea statul rus la circa 5 miliarde de dolari, reprezentând exclusiv Tezaurul BNR, a explicat Cristian Păunescu în prelegerea sa. După cum se ştie, Tezaurul României care a ajuns la Moscova conţine numeroase alte bunuri şi valori.

Spre deosebire de România, Ungaria, cu aportul serviciilor sale speciale care au cotrobăit bibliotecile Rusiei, a reuşit deja să-şi recupereze Tezaurul de carte rară de la Moscova, confiscat de Armata Roşie în 1956, act perfectat cu doar câteva zile înainte de vizita lui Putin la Budapesta din 2006.

* Băsescu doar a râs

Despre relaţiile cu forţele instalate la putere după decembrie 2004, aflăm că, la data de 9 iunie 2005, preşedintele României Traian Băsescu încă nu îl cunoscuse pe co-preşedintele Comisiei care trata problema Tezaurului, profesorul Ioan Scurtu. Acesta a profitat de prezenţa preşedintelui la recepţia de Ziua Naţională a Federaţiei Ruse şi i s-a prezentat lui Traian Băsescu în timp ce acesta era cu Aleksandr Tolkaci, ambasadorul Rusiei de la acea dată.

Cum în zilele următoare era stabilită o nouă întâlnire a Comisiei, la Moscova, Băsescu, povesteşte Scurtu, l-a luat de după umăr şi, râzând, i-a zis: „Continuaţi discuţiile, continuaţi discuţiile!”.

În urma unei replicii a lui Scurtu, Băsescu a mai tras şi un hohot de râs, mai spunând: „Da, da. Discutaţi, discutaţi istorie…”.

„Nu ştiu ce a transmis ambasadorul Tolkaci la Moscova, dar în mod cert a observat că preşedintele României nu s-a arătat interesat de recuperarea Tezaurului, iar Comisia era doar pentru discuţii cu caracter istoric”, consemnează Ioan Scurtu în cartea sa.

Traian Băsescu a ţinut să afirme că el lasă trecutul în urmă şi priveşte spre viitor, o retorică folosită adeseori şi de „colegii” ruşi, atunci când se expunea situaţia contencioasă.

 

 

 

 

 

https://i0.wp.com/roncea.ro/wp-content/uploads/2015/01/Tezaurul-Romaniei-la-Moscova-Dorin-Matei-Cristian-Paunescu-Ioan-Scurtu-Mihai-Retegan-BNR-11.11.2014-Foto-Victor-Roncea.jpg

 

 

 

* Comisia rămâne fără finanţarea MAE, Constantiniu îşi dă demisia

Înainte de această nouă rundă de discuţii de la Moscova, a urmat o întrunire cu membrii părţii române, la sediul MAE, pe 16 iunie 2005, când apare prima breşă majoră în componenţa Comisiei.

Secretara Comisiei, Victoria Gavrilescu, a informat că nu există finanţare pentru activitatea Comisiei – adresa MAE către Ministerul Finanţelor „s-a pierdut” – şi că fiecare membru trebuie să obţină fonduri de la instituţia din care face parte.

Academia, reprezentată în Comisie de mai mulţi membri, nu ar fi alocat fonduri, în contextul în care preşedintele acesteia, Eugen Simion, se plângea peste tot că suferă de lipsă de bani.

Dincolo de problemele financiare, discuţia s-a aprins de la constatarea că „de vreme ce nici preşedintele Băsescu, nici ministrul de Externe Ungureanu nu au ridicat problema Tezaurului, era clar că oficialităţile noastre nu sunt interesate de acest subiect”, scrie Scurtu, precizând:

„Pe acest fond, Florin Constantiniu a declarat că se retrage din Comisie, deorece nu are încredere în eficienţa acesteia.

Atâta timp cât preşedintele României susţine că Tezaurul este doar o problemă de istorie, era imposibil să se ajungă la un rezultat concret. Din cele spuse de doamna Gavrilescu, a dedus că vorba de un sabotaj din partea Guvernului român, care nu vrea să susţină activitatea Comisiei comune”.

Profesorul Scurtu a deplâns pierderea marelui istoric din Comisie.

* Averea Gojdu către Ungaria, da, Tezaurul României de la Rusia, nu

Cum Ministerul de Externe condus de Ungureanu şi Guvernul Tăriceanu nu aveau fonduri pentru Comisie, transportul la Moscova a decurs în condiţii umilitoare, povesteşte Scurtu.

S-au luat bilete la cea mai ieftina cursă, întâmplător ungurească, MALEV, cu plecare la 6.15 (prezenţa pe aeroport la 4.15), cu escală la Budapesta şi apoi la Moscova, unde o parte din delegaţie avea să stea la Ambasadă, ca să nu mai coste nimic.

„Guvernul Tăriceanu făcea economii drastice cu această Comisie, nefiind interesat de recuperarea Tezaurului României de la Moscova, dar era culant în privinţa restituirii de bunuri şi proprietăţi, inclusiv către străini”, scrie Scurtu, cu referire la Moştenirea Gojdu şi înstrăinarea unor proprietăţi ale României către numeroşi „moştenitori” maghiari, deşi acestea fuseseră răscumpărate de statul româm după 1918.

„Statul ungar nu a pus niciodată problema restituirii bunurilor pe care etnicii români le aveau în Ungaria, dar statul român (prin guvernul Tăriceanu) s-a arătat dispus să renunţe la valorile Fundaţiei Gojdu, creată de Emanoil Gojdu pentru susţinerea materială a studenţilor români de religie ortodoxă.

Aflasem că ministrul de Externe Mihai Răzvan Ungureanu negocia cu omologul său de la Budapesta crearea unei fundaţii comune, româno-maghiare, care să fie finanţată din bunurile ce aparţinea Fundaţiei Gojdu”, adaugă Scurtu pentru a conchide, cu un gust amar:

„Aşadar, când era vorba de recuperarea Tezaurului României transferat la Moscova în 1916 şi 1917, guvernul Tăriceanu era reticient, dar când se discuta despre «restitutio in integrum», era mai mult decât generos”.

Deplasarea la Moscova a decurs cu peripeţii, după ce o parte din delegaţie a fost îndepărtată din avion de o delegaţie oficială a Ungariei, care urma să meargă tot la Moscova.

* Ordin de la MAE: încetaţi orice implicare în problema Tezaurului

Fostul cosmonaut Dumitru Prunariu, ambasadorul României la Moscova, la acea dată, i-a confirmat profesorului Ioan Scurtu, ajuns în Rusia, că urma să fie rechemat la Bucureşti după circa 18 luni de mandat.

În urma unei discuţii avute la o recepţie cu preşedintele părţii ruse a Comisiei, Aleksandr Ciubarian, Prunariu a trimis o informare la MAE, de unde a primit în schimb o „scrisoare-admonestare”, semnată de colegul de facultate al lui Ungureanu, Lucian Leuştean, adus de la Iaşi şi făcut secretar de stat la MAE, prin care i se cerea să nu mai abordeze sub nici o formă problema Tezaurului României pe teritoriul Rusiei, scrie Scurtu, amintind şi că, în aceeaşi perioadă, ambasadorul fusese abordat de un grup de presiune care susţinea că s-ar ocupa cu recuperarea Tezaurului. „Dar «scrisoarea-admonestare» nu se referea la neimplicarea în aşa-zisa restituire printr-o firmă particulară, ci la problema Tezaurului în ansamblul său, inclusiv la Comisia Comună”, concluzionează istoricul român.

Ca să pună capac chestiunii, într-un articol semnat de ziarista de la revista GDS „22” Rodica Culcer, preferata preşedintelui României la TVR, se afirma că retragerea lui Prunariu de la post a survenit ca urmare a faptului că nu a făcut nimic pentru Tezaur.

Viorica Moisuc şi-a dat demisia din Comisie, ca urmare a informaţiei că ministrul de Externe Mihai Răzvan Ungureanu a dat instrucţiuni ambasadorului României la Moscova să nu se implice în problema Tezaurului.

„Retragerea doamnei Moisuc din Comisia Comună a constituit o pierdere foarte serioasă, domnia sa fiind – alături de Cristian Păunescu – cea mai bună cunoscătoare a problemei Tezaurului românesc depus la Moscova în 1916 şi 1917”, rememorează Scurtu.

* Aventuri cu MALEVUL de la 1 noaptea

La următoarea întâlnire, din aprilie 2006, aventurile pentru deplasarea la Moscova continuă, cu aceleaşi piedici puse de ministerul lui Ungureanu. „Deşi guvernul Tăriceanu susţinea că economia românească «duduie», rezultatele fiind excepţionale, Ministerul Afacerilor Externe ne-a comunicat că trebuie să facă economii bugetare şi să limiteze cheltuielile privind Comisia pentru Tezaur. Ca urmare, numărul membrilor şi experţilor care urmau să facă deplasarea la Moscova trebuie redus la «strictul necesar»”. „MAE nu avea «resurse» (nici dorinţa de a sprijini activitatea Comisiei)”, conchide Scurtu.

Şi de data aceasta s-a găsit tot compania aviatică cea mai ieftină, tot MALEV, cu plecare la 6.30 şi, pentru întoarcere, cu decolare de la Moscova la 1.30 (noaptea, evident). De data aceasta, Scurtu refuză „oferta generoasă” a MAE, cu observaţia că, dacă ruşii vor vedea cum este tratată Comisia de MAE, Guvern şi Preşedinţia României, la rândul lor o vor trata cu aceeaşi unitate de măsură. Se găseşte, până la urmă, o soluţie.

* Un ambasador îndrăgostit de WC-urile Ambasadei României de la Moscova

La Ambasada României de la Moscova, ca să nu se repete istoria cu predecesorul său, noul ambasador, Ioan Donca, numit de Ungureanu şi Băsescu, le vorbeşte la masă încontinuu despre gresia, faianţa şi WC-urile pe care le-a schimbat în clădirea ambasadei.

Ulterior, scrie Scurtu, a aflat că şi Donca primise de la MAE un ordin expres, de fapt o reactualizare a ordinului trecut, prin care i se cerea imperativ să nu se implice în chestiunea Tezaurului. Donca a îngroşat situaţia, pentru a fi sigur că istoricii vor trans¬mite mai departe. Din acest motiv, le-a oferit spre transport şi cel mai ruginit microbuz al ambasadei.

* Guvernul Boc elimină problema Tezaurului din Programul de Guvernare

Eşecul parcă voit al diplomaţiei române – care a organizat cu fast la Bucureşti, în iunie 2006, un „Forum al Mării Negre” la care nu a venit nimeni din partea Rusiei, deşi era invitat chiar Vladimir Putin -, cât şi provocările verbale ale preşedintelui României şi, ulterior, subordonarea politicii externe, au dus la blocarea completă a activităţii Comisiei, partea rusă invocând diverse pretexte pentru a nu mai da curs întâlnirilor regulate.

Concomitent, în ţară se ducea o campanie asiduă de presă în favoarea unei firme private, care, chipurile, ar recupera Tezaurul prin mijloace proprii. În 2008, subiectul s-a „clasat”, fără informarea co-preşedintelui român al Comisiei comune, odată cu renunţarea la acest demers în noul program de guvernare al lui Emil Boc, liderul PDL, după cum consemnează Ioan Scurtu.

„Nu mi-am imaginat că guvernul României va merge atât de departe încât să scoată problema Tezaurului din rândul obiectivelor sale politice”, scrie Scurtu, care mărturiseşte că a aflat de acest lucru abia în 2012.

* Serviciile secrete româno-ruse au sabotat în egală măsură

În încheierea lucrării sale, dincolo de speranţa pe care şi-o exprimă chiar în ultimele rânduri, că „poate, într-o bună zi”, Rusia îşi va respecta propria semnătură pe un act valabil, dovedind că este un stat civilizat, istoricul Ioan Scurtu nu uită să sublinieze rolul serviciilor speciale în subminarea activităţii Comisiei.

Profesorul Scurtu nu se îndoieşte de implicarea serviciilor secrete ruse în blocarea Comisiei, dar observă cu regret că şi cele româneşti au acţionat, din păcate, la sugestia unor lideri politici, pentru sabotarea Comisiei şi menţinerea acestui diferend major dintre cele două state, român şi rus. Singura victorie diplomatică din această perioadă este momentul în care Tezaurul României a fost inclus într-o Rezoluţie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care recomanda continuarea negocierilor (2012).

* Pledoarie pentru o stare de spirit naţională

În prezentarea cărţii sale, la BNR, Ioan Scurtu a pledat pentru conştientizarea naţiunii române asupra recuperării Tezaurului românesc, a valorilor naţionale, a patrimoniului pierdut, pentru crearea unei „stări de spirit” în acest sens.

„Preşedinţia, Guvernul, partidele, societatea civilă, trebuie să-şi propună ca obiectiv fundamental obţinerea Tezaurului”, afirmă Scurtu.

Pentru Tezaurul Românei ar trebui să se implice nu numai BNR, consideră Scurtu, ci şi Academia Română, care continuă să stea ascunsă în această chestiune, CEC-ul, care are valori extraordinare la Moscova, diverse bănci particulare, Biserica Ortodoxă Română, Arhivele Naţionale, Casa Regală, mai adaugă istoricul, amintind că Regina Maria şi-a scos până şi cerceii din urechi pentru a-i pune în lăzile regale, care au urmat drumul fără întoarcere către Rusia revoluţionară.

„De ce membrii Casei Regale nu solicită, pe lângă pădurile României, şi bijuteriile Reginei Maria de la Moscova?”, se întreabă, public, Ioan Scurtu. „Această avere este a poporului român. Nu se poate renunţa la ea!”, a conchis istoricul.

* Partea rusă, ba bolnavă, ba bătrână

Este o carte unicat, a spus Dorin Matei, reprezentând dosarul complet al lucrărilor Comisiei comune româno-ruse, alături de povestea Tezaurului şi un complex dosar de presă pe aceste teme. Directorul prestigioasei reviste Magazin Istoric a prezentat apoi o analiză la rece privind situaţia relaţiilor româno-ruse, începând de la semnarea Tratatului de bază şi provocarea cu aşa-zisul „Plan Belkovski” de „retrocedare a Basarabiei” şi până la încetarea lucrărilor acestei Comisii comune, conduse de Ioan Scurtu, pentru partea română.

Mihai Retegan a observat că profesorul Ioan Scurtu, deşi tracasat pe parcursul celor opt ani, a reuşit să ofere o abordare obiectivă a subiectului, graţie profesionalismului său, dar şi a darului de a consemna în permanenţă absolut tot ce face, conform unui obicei din tinereţe. Din avatarurile co-preşedintelui Comisiei, Cristian Păunescu a amintit că până şi stabilirea datei unei noi întâlniri cu partea rusă, din ce în ce mai îmbătrânită, constituia un travaliu care necesita multă energie, răbdare, tact şi diplomaţie. „Amânările erau continue şi motivaţiile erau: s-a îmbolnăvit un membru al Comisiei; agenda Comisiei este foarte încărcată; agenda preşedintelui Comisiei este foarte încărcată, ş.a.m.d. Acum, la zi, care este motivaţia părţii ruse: nu mai avem specialişti în problematica relaţiilor bilaterale. Dar au făcut cu tona specialişti… Această scuză nu stă în picioare”, afirmă Păunescu.

* Se caută un aliat

Mai e puţin şi comemorăm 100 de ani de la predarea Tezaurului, a afirmat în final moderatorul dezbaterii, Cristian Păunescu, urând succes noii conduceri a Comisiei la vârful căreia se află azi academicianul Ioan Aurel Pop, conform sugestiei profesorului Ioan Scurtu.

Nu trebuie să uităm însă şi de alte probleme litigioase similare: Fundaţia Gojdu – moştenirea din bănci şi proprietăţile imobiliare din centrul Budapestei, Tezaurul de la Sânnicolau Mare, aflat la Viena, Tezaurul de la Feldioara, o parte aflat în Egipt, Săbiile lui Ştefan cel Mare aflate în Turcia, faptul că Schitul românesc de la Prodromu este doar schit, deşi domnitorii români sunt cei mai mari donatori de la Sfântul Munte Athos, şi alte probleme asemănătoare care ar trebui rezolvate. Este nevoie de o mare putere aliată, din Uniunea Europeană, care să ne susţină în acest demers, al recuperării Tezaurului României de la Mos¬cova.

Dacă există o asemenea putere aliată României şi dacă ar vrea să pună această problemă Rusiei, a fost concluzia lui Cristian Păunescu.

VICTOR RONCEA

[ document ataşat ” galerie foto tezaur” – click aici ] 

Surse:  roncea.ro; bursa-mihai-razvan-ungureanu  www.bursa.ro; Romanian Global News

 

 

 

Publicitate

30/09/2016 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

LIMBA ROMANA IN MOLDOVA POST-SOVIETICA. SITUATIA LIMBILOR NATIONALE IN TARILE FOSTEI UNIUNI SOVIETICE

Limba română sub garanţiile RSS Moldoveneşti

Între euroconformitate şi recurs la geolingvistică

 

Limba este un fel de cod genetic al fiecărui popor, fiind depozitarul şi expresia istoriei sale. O limbă exprimă pe deplin identitatea inconfundabilă a unui popor în mozaicul lumii.

Orice limbă este un organism viu şi se confundă cu fiinţa etnică a unui popor. De regulă, aria de răspândire a unei limbi coincide cu spaţiul etnic de geneză şi devenire a etniei respective.

Alteori, intervenţiile brutale în istorie ale unor puteri politice, de obicei de natură imperială, pun în contact limbi şi popoare diferite, dintre care limbile popoarelor cucerite vor fi asuprite, iar limba centrului imperial va fi asupritoare, exercitându-şi supremaţia în raport cu orice altă expresie culturală şi lingvistică.

URSS a murit, identităţile se teritorializează

În fosta URSS toate naţiunile captive fuseseră condamnate la rusificare treptată prin bilingvism zis „armonios”, iar etnia naţiunii dominante – menţinută în condiţia de monolingvism autosuficient. Limba rusă a fost instrumentalizată ca agent al asimilării etniilor neruse, iar pentru accelerarea proceselor de rusificare acesteia i s-a atribuit prin lege funcţia de „limbă de comunicare interetnică”.

În acest sens, continuând politica asimilaţionistă a imperiului ţarist, URSS a recurs la deportări, strămutări şi deplasări masive de populaţie.

Evident, limba rusă îşi consolida în aceste cazuri funcţia de „limbă de comunicare interetnică”. Până la perestroika lui Gorbaciov, un Departament întreg a avut în sarcină promovarea politicilor de strămutare a populaţiilor neruse în regiunile îndepărtate ale Siberiei şi Orientului îndepărtat, iar a etnicilor ruşi (şi ucraineni) – în republicile neruse. Aceste populaţii strămutate, ruse sau neruse, deveneau, prin „limba de comunicare interetnică”, nişte puternici agenţi integratori ai imperiului sovietic.

După prăbuşirea URSS fiecare dintre noile state apărute pe ruinele acestuia şi-a promovat propriile politici sociolingvistice, orientate spre consolidarea statutului, rolului şi funcţiilor propriei limbi de stat în detrimentul poziţiilor ocupate altădată de limba rusă. Fenomenul este numit de geopoliticieni cu termeni speciali: teritorializare a identităţilor sau identitarizare a teritoriilor.

Situaţiile au evoluat diferit de la stat la stat. Este interesant să vedem cum stau astăzi lucrurile în această privinţă. Să le luăm pe rând. Vom începe cu cele trei state baltice, din 2004 membre ale Uniunii Europene.

Trei state membre UE cu legislaţie lingvistică euroconformă

În Estonia singura limbă de stat este estona, statutul şi funcţiile acesteia fiind reglementate de „Legea despre limbă” din 21 februarie 1995, cu modificările şi completările ulterioare. Limba rusă nu are un statut oficial, fiind una dintre limbile categoriei generice de „necetăţeni” rezidenţi pe teritoriul estonian (între 30 şi 40% din locuitori).

Din 28 iunie 2008, în Estonia sunt în vigoare „Cerinţele pentru cunoaşterea limbii estone de către angajaţii în domeniul public şi în alte domenii”, document racordat la cadrul european în materie (Documentul cadru al Consiliului Europei privind nivelurile de cunoaştere a limbii).

Pentru toate profesiile practicate în Estonia au fost stabilite şase trepte de cunoaştere a limbii de stat: A1-A2 – nivelul începător, B1-B2 – nivelul mediu şi C1-C2 – stăpânirea liberă a limbii estone.

În Letonia doar letona este limbă oficială a statului, statutul letonei fiind reglementat de „Legea despre limba de stat” din 9 decembrie 1999. Potrivit acestei legi, limba rusă are statut de limbă străină. Controlul asupra modului de aplicare a legii este prerogativa Centrului Limbii de Stat, structură distinctă pe lângă Ministerul Justiţiei.

În Lituania singura limbă oficială este lituaniana, potrivit Constituţiei ţării şi „Legii cu privire la limba de stat” din 31 ianuarie 1995, modificată şi completată la 13 iunie 2002. Limba rusă nu are nici un statut oficial. O Comisie de Stat pentru Limba Lituaniană este responsabilă de aplicarea uniformă a legii în tot cuprinsul acestui stat al UE.

Estona, letona şi lituaniana sunt limbi oficiale ale UE. Vom preciza în context că România, stat membru al UE din 2007, nu are o lege specială privind statutul, rolul şi funcţiile limbii române ca limbă oficială a statului naţional român.

Trei ţări slave şi limbile lor de stat

Vom trece la cele trei state slave de răsărit: Rusia, Ucraina şi Bielorusia.

Federaţia Rusă are, la nivel federal, o singură limbă de stat – limba rusă. Cadrul legal în această materie este definit de „Legea federală nr. 53-FZ despre limba de stat a Federaţiei Ruse” din 12 iunie 2005. În republicile federale, organizate pe criterii etnice, alături de rusă, limbile etniilor respective au statutul formal de limbi regionale.

În 2009, UNESCO a inclus 136 de limbi ale etniilor din Federaţia Rusă în Cartea Roşie a Limbilor ameninţate cu dispariţia. Legea federală despre limba de stat a Federaţiei Ruse stabileşte că: „În conformitate cu Constituţia Federaţiei Ruse, limba de stat a Federaţiei Ruse este, pe întreg teritoriul ei, limba rusă” şi că: „Statutul limbii ruse ca limbă de stat a Federaţiei Ruse prevede folosirea obligatorie a limbii ruse în domeniile stabilite de prezenta lege federală, de alte legi federale, de „Legea Federaţiei Ruse nr. 1807-I despre limbile popoarelor Federaţiei Ruse” din 25 octombrie 1991 şi de către alte acte normative de drept ale Federaţiei Ruse, prevede protecţia limbii ruse şi susţinerea ei, precum şi asigurarea dreptului cetăţenilor Federaţiei Ruse de a folosi limba de stat a Federaţiei Ruse”.

Legea stabileşte că utilizarea limbii ruse este obligatorie în 10 domenii ale vieţii social-politice, de la activitatea organelor puterii de stat până la publicitate. Controlul asupra respectării prevederilor Legii despre limba de stat a Federaţiei Ruse este trecut în sarcina organelor puterii de stat, de la nivelul celor federale la nivelul celor locale, în limitele stabilite de legislaţie. Alfabetul rusesc este obligatoriu pentru limbile tuturor popoarelor neslave care au formaţiuni statale în componenţa Federaţiei Ruse.

Astfel, Legea Federaţiei Ruse nr. 1807-I despre limbile popoarelor Federaţiei Ruse” din 25 octombrie 1991, cu modificările ulterioare, stabileşte în articolul 3 că: „În Federaţia Rusă alfabetele limbii de stat a Federaţiei Ruse şi cele ale limbilor de stat ale republicilor se formează pe baza alfabetului chirilic. Alte baze grafice ale alfabetelor limbii de stat a Federaţiei Ruse şi ale limbilor de stat ale republicilor pot fi instituite prin legile federale”.

Bielorusia este singurul stat european în care, alături de bielorusă, limba rusă are statutul oficial de limbă de stat. Modul de funcţionare a celor două limbi de stat este reglementat de „Legea despre limbi în Republica Bielorusia” nr. 3094 din 26 ianuarie 1990, cu modificările operate la 13 iulie 1998.

În Ucraina singura limbă de stat este ucraineana, potrivit prevederilor articolului 10 al Constituţiei. La 14 decembrie 1999, printr-o cuprinzătoare Hotărâre a sa, Curtea Constituţională a Ucrainei a dat o interpretare oficială prevederilor acestui articol din Constituţie. Ucraina este un stat neomogen din punct de vedere lingvistic. Astfel, în regiunile de sud şi cele de răsărit vorbitorii de limbă ucraineană sunt minoritari, iar cei de limbă rusă – majoritari.

Circa o treime din populaţia Ucrainei vorbeşte un amestec ruso-ucrainean numit „surjik”. Populaţia de limbă română este a treia ca mărime din ţară (după ucraineni şi ruşi). Printr-un acord preelectoral semnat de prezidenţiabilul Victor Ianukovici cu reprezentanţii comunităţilor rusă, română şi maghiară din Ucraina, actualul şef al statului ucrainean s-a angajat să asigure un statut oficial, la nivel local şi regional, pentru limbile rusă, română şi maghiară, acolo unde ponderea vorbitorilor lor atinge 10%.

Anul curent reprezentanţii Partidului Regiunilor, de guvernământ, al preşedintelui Victor Ianukovici, împreună cu cei ai Partidului Comunist şi al Blocului Litvin, au introdus în Rada Supremă proiectul „Legii despre limbile din Ucraina” şi pe cel al „Legii despre limba ucraineană de stat”. Deocamdată, adoptarea acestor proiecte de legi a fost amânată până după alegerile parlamentare din Ucraina.

Limba rusă pleacă din Caucaz. Alfabetul şi limba rusă rămân doar în Oseţia de Sud şi Abhazia

În regiunea Caucazului de Sud, situaţia nu este foarte diferită.

Constituţia Georgiei, în articolul său 8, spune: „Limba de stat a Georgiei este georgiana, iar în Republica Autonomă Abhază – şi limba abhază”. Modul de funcţionare a limbii georgiene este reglementat de „Legea cu privire la limba de stat”. Limba rusă are statut de limbă străină. Învăţământul în şcolile de stat de toate gradele este doar în limba georgiană, iar limbile minorităţilor etnice pot fi studiate doar ca disciplină distinctă.

În Azerbaidjan limba azeră are statutul de limbă de stat. „Legea despre limba de stat a Republicii Azere” din 30 septembrie 2002 prevede obligaţia tuturor cetăţenilor de a cunoaşte limba azeră de stat. Ca şi în Georgia, rusa are statut de limbă străină. Limba azeră a fost trecută de la alfabetul rus la cel latin începând cu anul 1991, odată cu restabilirea independenţei de stat, tranziţie încheiată la 1 august 2001. Din 2002 ziua de 1 august este sărbătorită oficial drept „Zi a limbii azere şi a alfabetului azer”.

„Legea despre limbă” din Armenia din 17 aprilie 1993 prevede că: „Limba de stat a Republicii Armenia este armeana, care deserveşte toate sferele vieţii din republică. Limba oficială a Republicii Armenia este limba armeană literară. Republica Armenia contribuie la păstrarea şi răspândirea limbii armene printre armenii de peste hotare. Republica Armenia favorizează unificarea ortografiei limbii armene”, dar şi că: „Persoanele cu funcţii de răspundere şi cetăţenii Republicii Armenia, angajaţi în unele domenii ale deservirii, sunt obligaţi să posede limba armeană. Limba intervenţiilor oficiale ale persoanelor care reprezintă Republica Armenia este limba armeană, dacă faptul nu contravine ordinii stabilite în respectivele instanţe internaţionale. În discursul lor oficial, cetăţenii Republicii Armenia sunt obligaţi să asigure curăţenia limbii”. Limba rusă are statut de limbă străină.

Schimbarea la faţă a Asiei Mijlocii

Printre statele medioasiatice avem o situaţie mai pestriţă, dar cu tendinţe clare de emancipare lingvistică de sub tutela limbii şi alfabetului rus, de afirmare a propriei identităţi.

În Turkmenistan limba turkmenă este singura limbă de stat, după cum stipulează articolul 14 al Constituţiei din 2008. Învăţământul în limba rusă, de la cel primar la cel universitar, a fost desfiinţat. Începând cu anul 1996, limba rusă are statut de limbă străină. În Turkmenistan nu este permisă perfectarea de abonamente la ziare şi reviste din Federaţia Rusă şi nici retransmiterea de programe de radio şi televiziune din Rusia. Limba turkmenă a fost trecută la alfabetul latin.

În Uzbekistan există o singură limbă de stat – uzbeca. Legea Republicii Uzbekistan „Despre limba de stat” din 3 decembrie 2004 reglementează modul de funcţionare a limbii uzbece. În 1992, limba uzbecă a început tranziţia de la scrierea cu litere ruseşti la cea cu alfabet latin. Limba rusă are statut de limbă străină.

În Tadjikistan singura limbă de stat este tadjica sau farsi/persana, această ţară neturcică având aceeaşi limbă de stat ca şi Republica Islamică Iran. Între 1991 şi 2009, limba rusă a avut un statut oficial de „limbă de comunicare interetnică”, putând fi utilizată în comunicarea cu instituţiile de stat. Odată cu adoptarea „Legii cu privire la limba de stat” la 3 octombrie 2009, singura limbă oficială a rămas tadjica/persana, iar în martie 2010, Parlamentul a anulat obligativitatea publicării actelor legislative şi normative în limba rusă, care a fost exclusă complet din activităţile de secretariat şi a devenit una dintre limbile străine în Tadjikistan.

În Kirgizstan singura limbă de stat, potrivit Constituţiei adoptate prin referendumul din 21 octombrie 2007, este kirghiza. Totodată, „Legea despre limba de stat a Republicii Kirghize”, prevede că: „În conformitate cu Constituţia Republicii Kirghize limba de stat a Republicii Kirghize este limba kirghiză. Limba kirghiză, ca unul dintre principalele elemente de bază ale statalităţii Republicii Kirghize, funcţionează în mod obligatoriu în toate sferele activităţii de stat şi ale autoadministrării locale în ordinea stabilită de prezenta Lege şi alte legi ale Republicii Kirghize. În Republica Kirghiză limba rusă este folosită ca limbă oficială”, precum şi că: „Limba kirghiză, în calitate de limbă de stat, este considerată şi limbă de comunicare interetnică în Republica Kirghiză”. În 1992, guvernul de la Bişkek a adoptat hotărârea de a trece treptat scrierea kirghiză de la alfabetul rusesc la cel latin. Pentru moment procesul tranziţiei la alfabetul latin a fost stopat de actualele autorităţi din Kirghizstan.

Republica Kazahstan are, de asemenea, o singură limbă de stat – kazaha. „Legea despre limbile din Republica Kazahstan”, din 20 decembrie 2004 spune că „datoria fiecărui cetăţean al Republicii Kazahstan este să însuşească limba de stat, care este cel mai important factor de consolidare a poporului Kazahstanului.” În acelaşi timp, limba rusă este utilizată nestingherit în organele puterii centrale sau locale de stat, fără ca aceasta să aibă un statut oficial fixat în lege. Autorităţile kazahe au formulat oficial intenţia de a trece scrierea kazahă de la alfabetul rusesc la cel latin, urmând exemplul altor state turcofone foste sovietice ca Azerbaidjan, Turkmenistan, Kirghizstan şi Uzbekistan. Din anul 2004, agenţia guvernamentală de ştiri „Qazaqinform” foloseşte varianta turcă a alfabetului latin pentru toate ştirile în limba kazahă destinate diasporei.

Zonele rusofoniei oficializate: Rusia, Bielorusia, Găgăuzia, Transnistria, Abhazia, Oseţia de Sud

Singurele locuri din fostul spaţiu sovietic în care limba rusă are statutul de limbă de stat sunt Federaţia Rusă şi Bielorusia, precum şi Unitatea teritorial administrativă Găgăuzia din Republica Moldova. Aici ar trebui să adăugăm şi teritoriile separatiste Transnistria din Republica Moldova şi Abhazia şi Oseţia de Sud din Georgia.

„Ţinând cont de identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă”

Analizând cazul Republicii Moldova, în comparaţie cu fostele naţiuni captive din spaţiul de influenţă şi control al Moscovei, vom observa că doar ţara noastră are o legislaţie în materie lingvistică datând încă din perioada sovietică. Parlamentul Republicii Moldova a lăsat în vigoare Legea RSS Moldoveneşti “Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti” nr. 3465-XI din 1 septembrie 1989 (adoptată de fapt la 31 august 1989), lege care susţine în preambulul său identitatea lingvistică moldo-română şi echivalează juridic termenii moldovean/român. Legea a suportat modificări şi completări neesenţiale la 29 mai 2003. O lege care în 1989 ne părea progresistă, salvatoare chiar, acum apare ca perimată şi depăşită de realităţi.

Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991 vorbeşte despre „decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin”, iar articolul 13 al Constituţiei din 1994 – despre „limba moldovenească funcţionând pe baza grafiei latine”, susţinând în plus că „Statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la funcţionarea limbii ruse şi a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării”.

* * *

Legea RSS Moldoveneşti “Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti: „Consfinţirea prin Constituţia (Legea Fundamentală) a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a statutului limbii moldoveneşti ca limbă de stat are menirea să contribuie la realizarea suveranităţii depline a republicii şi la crearea garanţiilor necesare pentru folosirea ei plenară în toate sferele vieţii ei politice, economice, sociale şi culturale. RSS Moldovenească sprijină aspiraţia moldovenilor care locuiesc peste hotarele republicii, iar ţinând cont de identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă – şi a românilor care locuiesc pe teritoriul Uniunii RSS, de a-şi face studiile şi de a-şi satisface necesităţile culturale în limba maternă.

Atribuind limbii moldoveneşti statutul de limbă de stat, RSS Moldovenească asigură ocrotirea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor de orice naţionalitate, care locuiesc pe teritoriul RSS Moldoveneşti, indiferent de limba pe care o vorbesc, în condiţiile egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa Legii.

În scopul ocrotirii şi asigurării de către stat a dezvoltării limbii găgăuze RSS Moldovenească creează garanţiile necesare pentru extinderea consecventă a funcţiilor ei sociale.

RSS Moldovenească asigură pe teritoriul său condiţiile necesare pentru folosirea şi dezvoltarea limbii ruse ca limbă de comunicare între naţiunile din Uniunea RSS, precum şi a limbilor populaţiilor de alte naţionalităţi care locuiesc în republică.”

Totodată, primele 5 articole ale legii stipulează: „Articolul 1. În conformitate cu Constituţia (Legea Fundamentală) a RSS Moldoveneşti limba de stat a RSS Moldoveneşti este limba moldovenească, care funcţionează pe baza grafiei latine. Ca limbă de stat, limba moldovenească se foloseşte în toate sferele vieţii politice, economice, sociale şi culturale şi îndeplineşte în legătură cu aceasta funcţiile limbii de comunicare interetnică pe teritoriul republicii.

RSS Moldovenească garantează tuturor locuitorilor din republică învăţarea gratuită a limbii de stat la nivelul necesar pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu.

Articolul 2. În localităţile în care majoritatea o constituie populaţia de naţionalitate găgăuză limba oficială în diferite sfere ale vieţii este limba de stat, limba găgăuză sau cea rusă.

Articolul 3. Limba rusă, ca limbă de comunicare între naţiunile din Uniunea RSS, se foloseşte pe teritoriul republicii alături de limba moldovenească în calitate de limbă de comunicare între naţiuni, ceea ce asigură un bilingvism naţional-rus şi rus-naţional real.

Articolul 4. RSS Moldovenească garantează folosirea limbilor ucraineană, rusă, bulgară, ivrit, idiş, ţigănească, a limbilor altor grupuri etnice, care locuiesc pe teritoriul republicii, pentru satisfacerea necesităţilor lor naţional-culturale.

Articolul 5. Prezenta Lege nu reglementează folosirea limbilor în relaţiile dintre persoane, în activitatea de producţie a transporturilor feroviar şi aerian (cu excepţia sferei de deservire a pasagerilor), precum şi în unităţile militare şi în instituţiile subordonate Ministerului apărării al Uniunii RSS, în unităţile militare ale Comitetului pentru securitatea statului al Uniunii RSS şi ale Ministerului afacerilor interne al Uniunii RSS.”

* * *

În loc de concluzii

După aceste constatări putem trage concluzia că Republica Moldova este, printre toate fostele state sovietice, cea mai rămasă în urmă la capitolul legislaţie lingvistică. Faptul că Republica Moldova este ultimul stat în fosta URSS ca intenţie şi viteză de adoptare a legislaţiei lingvistice dovedeşte o dată în plus lipsa de perspicacitate, de voinţă politică şi de patriotism a clasei guvernante.

 O nouă lege privind statutul şi funcţiile limbii de stat a Republicii Moldova este necesară. Şi pentru că sintagma „limbă de stat” a fost atât de mult repudiată, precizăm aici că este vorba, în afara oricărei discuţii, de limba română literară.

În acelaşi timp, observăm că România, care ar trebui să fie un exemplu de urmat pentru Republica Moldova, are în materie lingvistică un cadru legislativ omisiv. Astfel, România nu a avut niciodată şi nu are nici în prezent o lege privind funcţionarea limbii sale oficiale, care, potrivit articolului 13 al Constituţiei din 1991, „este limba română”. Nu există legi privind protejarea, folosirea şi promovarea limbii române în ţară şi peste hotare, chiar dacă referiri episodice se cuprind în legislaţia foarte dezvoltată şi actele normative cu privire la minorităţile naţionale (bunăoară, Hotărârea de Guvern nr. 1206/2001) sau la sprijinul pentru românii „de pretutindeni”. De asemenea, nu există în România o autoritate distinctă în a cărei sarcină să stea aplicarea normelor legale cu caracter sociolingvistic.

Întrucât limba română are un statut oficial în 3 state (România, Republica Moldova şi provincia autonomă Voievodina din Serbia), şi ar putea fi recunoscută oficial ca limbă regională în raioanele în care are o pondere majoritară (Herţa şi Adâncata (Hliboka) din regiunea Cernăuţi şi Reni din regiunea Odesa) în Ucraina, eventual şi în interfluviul Dunăre-Morava-Timoc din Serbia, este necesară adoptarea unei Legi a Românofoniei. În sprijinul unei asemenea iniţiative vine şi statutul de limbă oficială a Uniunii Europene pe care l-a obţinut româna la 1 ianuarie 2007, când Republica Moldova a devenit singurul stat european extracomunitar a cărui limbă oficială este una dintre cele 24 de limbi de lucru ale instituţiilor europene.

Necesitatea unei Legi a Românofoniei este veche. Într-o scrisoare pe care i-o adresam, la 11 iulie 2006, ministrului Afacerilor Externe al României din acea vreme, Mihai-Răzvan Ungureanu, în cadrul unei dezbateri publice pe marginea proiectului de Lege privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, opinam: „Apreciez ca firească dorinţa MAE de promovare a românofoniei în lume, printre persoanele neromâne, dar cred că aceasta trebuie să facă obiectul unei legi euroconforme distincte pentru a evita etnicizarea subiectului, precum şi pentru a spulbera eventualele temeri ale unor state sau cercuri etnopolitice străine privind încercarea de a le induce neromânilor de peste hotare, prin recurs la geolingvistică, o identitate străină.

Am vrea, desigur, ca prin limba română să le oferim neromânilor un instrument de cunoaştere a noastră şi de cooperare cu noi. Noţiunile de român şi de românofon nu sunt întotdeauna reciproc superpozabile, iar unele cercuri etnopolitice străine, profitând de acest fapt, încearcă de multe ori să le prezinte ca opozabile. Sper să fiţi de acord că a sosit timpul să ne gândim, în spiritul Convenţiei Culturale Europene, şi la o lege cu privire la românofonie care să fie pusă atât în beneficiul românităţii din întreaga lume, cât şi al străinătăţii deschise către limba şi cultura română.”

Societatea românească este în răsăritul Europei cea mai ataşată francofoniei. Poate tocmai pentru acest motiv merită să ne inspirăm din modelul francez de protejare şi promovare a limbii naţionale. Trebuie să amintim că Franţa are o lege specială cu privire la statutul şi funcţiile limbii franceze, adoptată la 4 august 1994 şi numită, după autorul ei, şi legea Toubon (LOI nr. 94-665 du 4 août 1994 relative à l emploi de la langue française). Ea a înlocuit o lege anterioară în această materie, legea Bas-Auriol (nr. 75-1349) din 31 decembrie 1975.

Până la realizarea unei asemenea idei, este important să respingem aventuri de tipul celei în care s-a lansat primarul de Comrat, Nicolai Dudoglo, şi Valeri Klimenko de la Congresul Comunităţii Ruse din Moldova de organizare a unui referendum constituţional pentru a-i conferi limbii ruse statutul de limbă de stat în Republica Moldova.

Efortul nostru trebuie să se concentreze pe consolidarea rolului şi funcţiilor sociale ale limbii române în Republica Moldova, cât şi pe promovarea ei eficientă în rândul diverselor minorităţi etnice conlocuitoare. Pentru aceasta avem nevoie cu toţii de un plus de realism, de solidaritate naţională, de pragmatism, de seriozitate şi de simţ al răspunderii.

 Sursa cubreacov.wordpress.com

24/03/2011 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: