CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ROMÂNIA DEFINITĂ DE CĂTRE MARILE NUME ALE SPIRITULUI ROMÂNESC DREPT UN STAT DE NECESITATE EUROPEANĂ

 

 

„Ardealul nu este un pământ. Ardealul suntem noi toţi. Ardealul este sufletul nostru”

(Mihai Antonescu, 10.X.1941).

 

 

Imagini pentru n iorga photos

 

 

Savantul Nicolae Iorga născut la Botoşani, pe 5 iunie 1871, într-o familie probabil de origine aromână, a fost un om de ştiinţă complet, aşa cum scot în evidenţă atât contemporanii săi, cât şi specialiştii de astăzi.

A fost istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist.

George Călinescu l-a numit „Voltaire al României“.

Iar în anii premergători primei conflagraţii mondiale, problema principală a regatului Românei erau fraţii din Basarabia, Bucovina şi din Transilvania.

Iată ce declara Iorga în 1917 în Parlamentul României:

“Este astăzi în România o singură chestiune, toate celelalte sunt numai ajutătoare pentru dânsa: chestiunea liberării teritoriului naţional, chestiunea revanşei noastre biruitoare […].

Singura chestiune care trebuie imediat rezolvată, prn braţele unite ale noastre şi ale fraţilor de peste hotare, e a dreptului românimii de a se impune ca stăpâni în orice colţ al pământului pe care l-a locuit”.

Marele istoric şi cărturar Nicolae Iorga, fiind conştient de necesitatea istorică a unirii tuturor românilor într-un singur stat naţional, afirma: “Nimeni nu creează hotare, care să rămâie pentru totdeauna, decât numai dacă este o garanţie de suflet în dosul fiecărei cuceriri, a fiecărei întregiri”.

A avut un sfârșit tragic, fiind ucis pe data de 27 noiembrie 1940, de un comando legionar, care l-a ridicat de la vila sa din Sinaia și asasinat la Strejnic, în jud. Prahova .

Conducerea Gărzii de Fier îl considera responsabil de uciderea Căpitanului, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, când Iorga care era și consilier regal, i-a intentat proces și liderul legionarilor a fost condamnat pentru calomnie.

Ulterior, Codreanu a fost asasinat din ordinul regelui, înscenândui-se o evadare.

După aflarea veștii despre asasinarea lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

 

ROMÂNIA –

 STAT DE NECESITATE EUROPEANĂ

Realitatea desprinsă din titlu a fost formulată tranşant de însuşi inegalabilul nostru istoric Nicolae Iorga.

„Suntem un stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică şi veghind asupra Gurilor Dunării, străjuind aici în numele şi interesul întregii Europe din spatele ei, ba încă şi mai departe, se cheamă că România noastră trăieşte şi vorbeşte aici nu numai pentru dânsa singură. Statul nostru este deci în atenţia estului şi vestului, nordului şi sudului deopotrivă şi în tot timpul.

El deţine, cum s-a spus, o poziţiune cheie, iar atenţia aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi şi apetit sau primejdie. Un stat cu o astfel de situaţie în care te urmează în tot locul vânturile valurile, dator este cel dintâi să cunoască această situaţie, să-şi dea permanent seama de toate, bune şi rele, câte se ascund într-însa.

Toţi membrii acestui stat şi în primul rând pătura lui conducătoare trebuie să-şi aibă gândul mereu aţintit la ele.

Boala cea mai gravă, care macină societatea românească, este lipsa caracterelor.

Independenţa nu este un dar pe care ni-l face Europa, ci o recunoaştere a drepturilor străbune ale românilor, în conformitate cu sacrificiile lor.

În vecii vecilor, cât va mai dăinui suflarea românească pe acest pământ, să nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii şi făcătorii de rele.”

Această definiţie a fost în repetate rânduri întărită, în formule diverse dar exprimând aceiaşi esenţă, de către cei mai mari dintre CEI MARI ai spiritului şi ştiinţelor româneşti:

M. Eminescu, M. Kogălniceanu, Brătienii, A. D. Xenopol, Spiru Haret, Take Ionescu, N. Titulescu, S. Mehedinţi, Grigore Antipa, Vasile Pârvan, Octavian Goga, I. Petrovici, I. Simionescu, C. Rădulescu-Motru, Radu R. Rosetti, D. Gusti, Grigore Gafencu, Mircea Eliade, Sabin Manuilă, Mircea Vulcănescu, C. C. Giurescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Pamfil Şeicaru sau G. Vâlsan.

 

Unul dintre ei – l-am numit pe marele istoric român Gh. I. Brătianu – a desluşit cu nedezminţitu-i talent şi  exemplară concizie, în Cuvântul înainte al celei dintâi reviste române de  „Geopolitică şi Geoistorie” (1941), coordonatele poziţiei României în contextual general continental şi, mai limitat, sud-est european, deşi nu doar atât:

„Suntem ceea ce Nicolae Iorga numea: un Stat de necesitate europeană.

Statul nostru este, deci, – continua istoricul Gh. I. Brătianu – în atenţia Estului şi Vestului, Nordului şi Sudului deopotrivă – şi în tot timpul. Ea deţine, cum s-a spus, cu adevărat o poziţiune-cheie.

Iar atenţia aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi şi apetit sau primejdie.

Înseamnă, deci, că, mai mult decât oriunde aiurea, veghea în astfel de puncte trebuie să fie mereu trează (veghea ta, a celui acolo aşezat).

Ideea de hotar, de putere şi de apetit economic, internaţional, de autarhie şi independenţă, trebuie purtată acolo mereu în conştiinţe, ca o obsesie.

Suntem, prin poziţia noastră pe glob, dar şi prin cele ce poartă faţa şi ascund măruntaiele pământului nostru, ca o stână carpatică la un vad de lupi. Ciobanii, drept aceea, trebuie să aibă ghioagă bună şi toţi şi … să doarmă cât mai puţin.

Se înţelege, deci: un Stat cu o astfel de situaţie, în care te urmează în tot locul vânturile, valurile, dator este, el cel dintâi, să cunoască această situaţie, să-şi dea permanent seama de toate, bune şi rele, câte se ascund într-însa.

Toţi membrii acestui Stat, şi în primul rând pătura lui conducătoare, trebuie să-şi aibă gândul mereu aţintit la ele”

Nputem să neglijăm nici demonstraţiile lui N. Titulescu, ilustrul nostru diplomat, care anterior făuririi României Mari la 2 Decembrie 1918, s-a remarcat în lupta pentru Unirea Transilvaniei cu Ţara-Mamă.

Pe atunci, mai precis la 3 mai 1915, într-un discurs susţinut la Ploieşti pentru cauza intrării României în război împotriva Austru-Ungariei, a opinat:

“…România nu poate fi întreagă fără Ardeal … Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa … Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi  harta: Ardealul e inima României geografice!…”

 

 

Istoricul Gh.BUZATU- ROMÂNIA – STAT DE NECEISTATE EUROPEANĂ

 

https://www.printfriendly.com/p/g/vz5aPb prin http://roncea.ro/2011/08/17/romania-stat-de-necesitate-europeana-

Reclame

27/05/2018 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Rezistența anti-comunistă românească din exil şi „Fondul Creţianu”

 

 

 

Inițiatorul ideii de a organiza o conducere românească în exil, în contextul intrării iminente a trupelor sovietice în România, a fost Mihai Antonescu, ministru al afacerilor străine în perioada războiului. La începutul anului 1943, după înfrângerea de la Stalingrad, Mihai Antonescu întocmise deja o listă de persoane care urmau să se refugieze în occident pentru a continua rezistența împotriva comunismului.

 

 

 

Related image

Foto: viceprim-ministrul și ministrul de externe Mihai Antonescu 

al Consiliului de Miniștri condus de Ion Antonescu

 

 

 

Pentru finanțarea acestei rezistențe în exil, în perioada 1943 – 1944, au fost  transferaţi aproximativ 20 de milioane de franci elvețieni în bănci din Elveția într-un cont secret, suma respectivă fiind destinată unui  guvern în exil care ar fi urmat să organizeze lupta împotriva comunismului.

Administrator al acestui fond a fost numit Vespasian V. Pella, ministrul plenipotențiar al României la Berna, iar scoaterea banilor din ţară s-a realizat prin transferuri intermediare în capitalele ţărilor unor ţări neutre în ţimpul razboiului: Ankara, Stockholm, Madrid şi Berna. 

Cu puţin timp înainte de căderea guvernului Rădescu, la 12 ianuarie  1945, ministrul de externe de atunci, Constantin Vişoianu, a dat dispoziţie legaţiei din Berna să încredinţeze lui Alexandru Cretzianu, ambasador la Ankara, cca. o treime din fondul depus de Mihai Antonescu, adică 6 milioane de franci elveţieni.

 

 

 

Image result for alexandru cretzianu photos

 

 

Cretzianu se bucura de încrederea deplină a lui Iuliu Maniu şi a primit drept de semnătură unică pentru acel cont de 6 milioane.

A încasat pe loc 3 milioane, restul rămânând în bancă.  Ultima tranşă de 3 milioane a fost încasată de Cretzianu în 1955.

Suma de 6 milioane de franci elveţieni depuşi la Berna pe numele lui Cretzianu a primit denumirea de „Fondul Naţional Român”.

Iniţial, Mihai Antonescu stipulase ca fondul de 20 milioane să servească nevoilor unui eventual refugiu în Occident al guvernului român.

În primii trei ani de după 23 august 1944 n-a apărut nici o nevoie de refugiu, deoarece ţara a fost ocupată cu asentimentul regelui şi al guvernului următor regimului Antonescu.

După trei ani însă, chiar politicienii care complotaseră la 23 august s-au văzut în primejdie de-a fi arestaţi; ţara începea să fie comunizată în adâncimea tuturor structurilor ei şi regele abdicase (1947); nici o putere occidentală nu s-a arătat dispusă să ia apărarea politicienilor democraţi români,astfel încât a apărut o nouă nevoie de refugiu pentru cei ce scăpaseră nearestaţi până atunci.

După încheierea armistițiului cu Națiunile Unite, Grigore Niculescu-Buzesti, ministru al afacerilor străine în guvernul Generalului Constantin Sănătescu, a dispus ca banii să se întoarcă în țară. Banca Națională a primit treptat peste 10 milioane de franci elvețieni, dar noul titular al Ministerului Afacerilor Străine, Constantin Vișoianu (în guvernul Generalului Nicolae Rădescu, numit la 5 decembrie 1944) a dispus încetarea transferurilor de bani din Elveția.

 

 

 

Related image

 

Foto: Constantin Vișoianu (n. 4 februarie 1897, Urlați, România – d. 4 ianuarie 1994, Washington, SUA) a fost un jurist, diplomat, publicist și om politic român, care a îndeplinit funcția de ministru de externe în al doilea guvern Sănătescu (4 noiembrie 1944 – 6 decembrie 1944) și în guvernul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945).

 

Din suma inițiala a „fondului elvețian” de 20 de milioane de franci elvețieni, în contul lui Alexandru Cretzianu au ajuns aproximativ 6 milioane. Transferul la Schweizerische Bankgesellschaft din Berna a fost efectuat la 5 mai 1945. 

Transferul ordonat de Constantin Vișoianu la Schweizerische Bankgesellschaft din Berna, efectuat la 5 mai 1945 pe baza decretului-lege Nr. 576 din 4 noiembrie 1944, era perfect valabil. Decretul dădea dreptul ministrului afacerilor străine să efectueze cheltuieli discreționare, menționând că „cheltuielile nu trebuie justificate prin acte”. Deși guvernele următoare au contestat legalitatea transferului, ele au continuat să efectueze plăți în virtutea aceluiași decret.

 După cum îşi aminteşte profesorul Neagu Djuvara, doar o parte din acei bani au fost folosiţi pentru sprijinirea exilului românesc.

De altfel, cu aceeași justificare, la 28 ianuarie 1948 Ana Pauker, ministru de externe al Republicii Populare Române, semna o decizie prin care o împuternicea pe Ana Toma, secretar de stat la același minister, „de a aproba cheltuielile de la fond pentru interese superioare de stat, în limitele prevederilor bugetare și ale creditelor deschise de Ministerul Finanțelor în orice sume, când cheltuielile se sprijină pe acte, și până la cel mult 20% din totalul fondurilor, când e vorba de plata în interes general, care nu pot sau nu trebuie să fie sprijinite pe acte”.

 La un interogatoriu în subsolul Ministerului de Interne, fostul şef al SSI, Eugen Cristescu, îi povestea la 14 aprilie 1946 anchetatorului  cum a vrut să plece din ţară, după lovitura de stat de la 23 august 1944:

„ Aveam asigurate vizele de intrare în Elveţia, deoarece, mai multe luni de zile înainte, Mihai Antonescu întocmise o listă cu 200 de oameni, printre care figurau şi eu şi Tobescu, şi g-ralul Vasiliu”.

Pentru Cretzianu nu existau probleme. A luat cu el fondul de rezervă al ambasadei din Ankara şi a plecat la Paris, apoi în Statele Unite. Acolo i s-a alăturat Brutus Coste, însărcinat cu afaceri la Lisabona, cu fondul de rezervă al legaţiei din capitala portugheză. Cam atât se ştia pe atunci despre „Fondul Naţional Român”.

Într-un document din Paris intitulat B.I.R.E. din 16 februarie 1976, apar primele date despre „Fond” sub semnătura generalului C. Petre-Lazăr, fost aghiotant al regelui Mihai.

În CARTEA MEMORANDULUI a lui Ion Raţiu (Londra, 1979) au fost preluate unele date şi comentarii din articolul lui Petre-Lazăr. Este anul morţii lui Cretzianu. Văduvei lui, Elise Cretzianu, moştenitoarea conturilor bancare, nu-iau  plăcut comentariile lui Petre-Lazăr şi i-a cerut lui Ion Raţiu să publice un „drept la replică” în foaia lui, Free Romanian Press (Presa liberă română), pe care l-a publicat la 16 noiembrie 1980. D-na Cretzianu contesta total existenţa unui „Fond Naţional”.

Ea a recunoscut totuşi că banii care s-ar fi putut numi aşa, erau în sumă de 7.020.034 franci elveţieni, dar nu spune cum s-a ajuns la această cifră. Se poate deci presupune că suma de 7 milioane era formată din cele 6 milioane iniţiale, plus fondul ambasadei din Ankara (adus de Cretzianu), plus fondul celei din Lisabona (adus de Brutus Coste), plus dobânzile aferente.

Guvernul comunist de la Bucureşti a cerut prin justiţie să i se predea „Fondul”.

Procesul a fost pierdut de România, aşa cum s-a pierdut mai târziu şi procesul intentat ex-regelui Mihai de recuperare a unor tablouri de mare valoare din patrimoniul naţional (erau la Peleş), cu care Mihai plecase la abdicare, în 1947.

„Fondul” a mai fost revendicat tot în justiţie de ex-regele Carol al II- lea, altă dată de ex-regele Mihai, din iubire de ţară desigur, dar Cretzianu a câştigat de fiecare dată.

S-a aflat ceva mai târziu de existenţa unei scrisori din 2 ianuarie 1945, adresate de Vişoianu, pe atunci ministru de externe, ambasadorului Cretzianu de la Ankara şi că într-un paragraf al scrisorii se spunea:

„Date fiind condiţiile excepţionale care determină actualmente situaţia ţării, am hotărât a va aloca cu titlu personal o sumă de 6 milioane franci elveţieni destinată a acoperi cheltuielile necesare în legătură cu pregătirea poziţiunei noastre la încheierea păcii, cu integrarea noastră în planurile de organizare a lumei de după războiu şi cu informarea opiniei publice internaţionale despre probleme specifice ale României (…) Potrivit articolului 5 din Legea nr. 576 (publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 266 din 16 nov. 1944) care reglementează mânuirea Fondului pentru interese superioare de Stat, ordinul de faţă constituie pentru Domnia Voastră singurul act justificativ”. Semnat, Constantin Vişoianu, ministrul Afacerilor Externe.

Semnificaţia principală a scrisorii era că Alexandru Cretzianu nu avea nevoie de nici o altă autorizaţie pentru a administra „Fondul”.

Expresia „cu titlu personal” îi dădea dreptul să considere banii ca fiind ai lui personal şi să facă orice cu ei.

Iar prin ultima frază privind Legea 576 din 16 noiembrie 1944, Vişoianu îşi informa corespondentul că transferul celor 6 milioane era perfect legal, fiind consfinţit prin lege.

De fapt, legea 576 fusese introdusă şi votată anume la cererea directă a lui Vişoianu, cu scopul de a da aparenţă legală unui act ilegal.

Suma transferată în contului lui Alexandru Cretzianu pentru a alimenta acţiunile exilului a fost  o permanentă sursă de neînţelegeri a emigraţiei.

După ce s-a văzut cu banii în cont, Cretzianu s-a comportat ca unicul administrator al lor. Certurile s-au declanşat la jumătatea anului 1946, momentul începerii lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris. La acea dată, deja părăsisera România o serie de diplomaţi si politicieni de marcă: Grigore Gafencu, Nicolae Radescu, Constantin Visoianu etc.

Ei s-au alăturat diplomaţilor care refuzaseră sa revină la Bucureşti dupa 6 martie 1945, printre care Alexandru Cretzianu (gestionarul „fondului elveţian”), sau tânarul funcţionar diplomatic Neagu Djuvara. Emigraţia a depus o serie de memorii la Conferinţa de Pace prin care denunţau regimul instalat in România odată cu venirea la conducere a guvernului procomunist al lui Petru Groza.

Cretzianu a distribuit puţini bani celor care se aflau la Paris cu ocazia Conferinţei. „Zgârcenia” sa i-a nemulţumit pe ceilalţi, intrând în conflict chiar cu Vişoianu, omul care-i incredinţase banii. După terminarea lucrarilor Conferinţei, Cretzianu a „taiat” finanţarea lui Gafencu şi Rădescu, provocând dezbinarea diplomaţilor exilaţi.

Neagu Djuvara povestea în memoriile sale că ajunsese aproape să se umilească in faţa lui Cretzianu ca să-i dea bani pentru ajutarea românilor refugiaţi in Occident. 

S-a constatat după moartea lui Cretzianu că acesta facuse în nume propriu din acei bani investitii financiare falimentare.

Nici Cretzianu, nici moştenitoarea sa, Elise, n-au dat niciodată şi nimănui socoteală în privinţa felului cum s-au cheltuit banii „Fondului”, singurele indicii fiind unele declaraţii accidentale sau aprecieri aproximative.

 De exemplu, s-a spus că s-au  cheltuit  4-500.000 franci pentru situaţii neprevăzute, deplasări, diurne, traducerea unor acte oficiale pe care refugiaţii le aduceau în Vest, întruniri publice şi mese date la diferite ocazii personalităţilor cu care intra în contact CNR-ul, suma fiind  evident exagerată.

Cu toate acestea, Cretzianu n-a putut cheltui mai mult de un milion de franci din cele şapte.

S-a mai spus că s-au plătit subvenţii membrilor CNR, ceea ce iar nu e de crezut. Până în 1972, aceştia erau plătiţi de Comitetul pentru o Europă Liberă (care subvenţiona toate Comitetele Naţionale în exil, Adunarea Naţiunilor Captive, ACEN  şi Radio Europa liberă).

În 1950 Comitetul pentru o Europă liberă plătea fiecărui membru CNR câte 500 de dolari pe lună. Nu era mult, dar era suficient pentru traiul de zi cu zi.

Cum Cretzianu a pus capăt sprijinului financiar pentru CNR puţin după 1972, se poate presupune că „Fondul” a rămas la suma acelui an, ceva mai mult de 6 milioane franci elveţieni, sumă despre care nimeni nu mai ştie (şi n-a ştiut) nimic.

NOTĂ

Informaţii mai mult sau mai puţin sumare despre „Fond” au apărut şi în ziare româneşti din Occident: Buletinul Ligii românilor liberi (Carol Citta Davilla) din mai 1953; Patria din München (general Ion Gheorghe) din sept. 1953; Curentul (Vasile C. Dumitrescu) din iul.-aug. 1984. Cele mai importante informaţii sunt următoarele:

1. Legaţia română din Berna a deschis contul Alexandru Cretzianu la 4 mai 1945 la Schweitzerische Bankgesellschaft din Berna.

2. Guvernul Groza a revendicat „Fondul” prin Curtea de Apel din Berna la 20 ian. 1953 cerând instituirea unui sechestru judiciar care se admite, dar România pierde procesul deoarece Cretzianu dovedeşte că este titularul legal.

3. Cretzianu retrage banii şi-i depune la Union de Banques Suisses, Berna.

4. Liga românilor liberi (general Rădescu) revendică „Fondul” tot la Curtea de Apel din Berna, dar pierde procesul din acelaşi motiv ca şi guvernul Groza.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/02/14/file-de-istorie-14-februarie-1955-atacul-asupra-legatiei-romaniei-comuniste-de-la-berna/

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://neamulromanesc.wordpress.com/arhiva/dezvaluiri-serban-andronescu-un-jaf-sinistru-fondul-national-roman/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Comitetul_Na%C8%9Bional_Rom%C3%A2n_(1948)

06/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | 2 comentarii

Mitul unei misterioase telegrame pe care sovieticii i-ar fi trimis-o de la Stockholm maresalui Antonescu, anunţându-l că sunt gata să-i accepte condiţiile de capitulare, analizat de ultimul martor ocular, istoricul NEAGU DJUVARA. VIDEO

Neagu Djuvara: misterul telegramei de la Stockholm 
 

Neagu Djuvara  Din când în când, unele ziare româneşti,    în căutarea vreunui subiect senzaţional, repun în discuţie tema 23 august 1944 şi, astfel, tema subsecventă a neşansei mareşalului Antonescu de a obţine pentru România un armistiţiu convenabil cu Aliaţii.

 Odată cu documentarea pripită, logica strâmbă, argumentaţia chinuită, ocolirea cu rea-credinţă a evidenţelor, ziarele iubitoare de zarvă au preluat de la partizanii înflăcăraţi ai lui Antonescu, care îşi trag seva din istoriografia comunistă a anilor ’80, şi mitul unei misterioase telegrame pe care sovieticii i-ar fi trimis-o de la Stockholm generalului, anunţându-l că sunt gata să-i accepte condiţiile de capitulare.

O naivitate şi în 1944, şi după aproape 70 de ani, pe care unul dintre ultimii martori, ba chiar participant la evenimente, pe atunci tânăr diplomat, nimeni altul decât Neagu Djuvara, o combate cu o impecabilă demonstraţie istorică.

De zeci de ani se vântură informaţia că ar fi existat o telegramă sosită în dimineaţa lui 23 august 1944 care ar fi acceptat condiţiile mareşalului Antonescu şi l-ar fi încuviinţat să semneze armistiţiul cu Uniunea ­Sovietică.

Informaţia e cu totul eronata

Să spunem totuşi câteva amănunte esenţiale: negocierile unei capitulări fuseseră începute de România la Stockholm şi în alte capitale neutre încă din 1943, atât de către trimişii guvernului, prin tatonări atente ale contextului războiului mondial, cât şi de trimişii opoziţiei, formate din partidele istorice sau chiar comunişti.Cu toate acestea, nimic nu era sigur, iar Ion şi mai ales Mihai Antonescu erau destul de reţinuţi şi au renunţat la aceste negocieri în primăvara lui 1944.De asemenea, se stabilise regula de către Aliaţi a capitulării necondiţionate a statelor aflate sub umbrela puterilor Axei.

Tocmai de aceea, României îi era extrem de greu să negocieze, atâta timp cât sovieticii şi aliaţii lor nu acceptau niciun fel de negociere.Luând însă exemplul Finlandei, care a reuşit să negocieze într-o formă sau alta retragerea din război, Antonescu este de acord cu capitularea României, intrarea în război împotriva Germaniei, dar cu două condiţii:

”1. Să i se lase, înainte de a depune armele, un timp de 15 zile ca să negocieze cu germanii retragerea lor de bunăvoie de pe teritoriul românesc;

2. După depunerea armelor, când sovieticii vor fi ocupat tot teritoriul României, să ne fie lăsat un spaţiu (cam de mărimea unui judeţ) în vestul ţării, neocupat, în care să funcţioneze guvernul şi administraţiile centrale, fără prezenţa trupelor de ocupaţie.”

Acceptarea celor două condiţii de ameliorare cerute de mareşal fusese transmisă la Bucureşti din 30 mai 1944.

Deci cu aproape trei luni înainte de 23 august. 

  Istoricul  Neagu Djuvara este  ultimul martor ocular în viaţă al poveştii „telegrama de la Stockholm”si  a ţinut să lămurească, un moment decisiv din istoria recentă: 23 august 1944.

Concret: prin respectiva misivă, Moscova ar fi anunţat în dimineaţa lui 23 august 1944 că e gata să încheie armistiţiul cu mareşalul Antonescu, dar Bucureştiul a nesocotit telegrama şi mareşalul a fost arestat. 

Istoricul Neagu Djuvara  a fost mesagerul trimis în Suedia pentru reluarea negocierilor de armistiţiu şi arată că intenţia mareşalului Antonescu de a semna armistiţiul cu sovieticii era profund neserioasă.

1. Telegrama sosită de la Stockholm în dimineaţa lui 23 august nu anunţa, ­nicicum, un acord cu mareşalul Antonescu, după cum voi dovedi mai jos.

2. A scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseseră de mai multe săptămăni pe o bună bucată de teritoriu românesc, astfel încât marea lor ofensivă din 19-20 august s-a făcut de pe o linie între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi.

 Rezistenţa unităţilor române s-a arătat atunci pentru prima oară extrem de slabă, prefăcându-se într-o adevărată derută.

(Voi arăta mai jos propriile cuvinte pe care mi le-a spus mie Mihai Antonescu, chiar în noaptea de 22 către 23 august, când m-a trimis la Stockholm cu instrucţiuni pentru ministrul nostru Fred Nanu, ca să se reia negocierile cu doamna ­Kolontay, ambasadoarea sovietică.)

 

 

 

10888857_903486679675139_7931405444396172519_n

Foto: Regele Mihai si maresalul Antonescu pe frontul de est

 

 

 

3. Din cele două ameliorări cerute de Antonescu la „capitularea necondiţionată”,  zona neocupată de armata sovietică în cazul ocupării întregului teritoriu naţional ar fi fost un judeţ din extremul vest al ţării unde  să se menţină guvernul ţării şi nu „o zonă neutră pe frontul din Moldova”!

La Direcţia Cifrului şi CabinetuluiTrebuie stiut din capul locului că informaţiile pe care ţin să le dau, se întemeiază pe faptul că, intrat la Ministerul de Externe prin concurs, în primăvara lui 1943 (după ce fusesem mobilizat aproape trei ani pe front din prima zi a războiului şi până la căderea Odessei), fusesem repartizat la Direcţia Cifrului şi Cabinetului.

Datorită încrederii pe care am inspirat-o superiorilor mei – îi citez în ordine ierarhică crescândă: Camil Demetrescu, Victor Rădulescu-Pogoreanu, Grigore Niculescu-Buzeşti – am fost curând admis în foarte strâmtul grup care a fost pus la curent cu telegramele cifrate care erau schimbate cu câteva posturi diplomatice neutre, în numele Opoziţiei, în neştirea secretarului general al ministerului şi al ministrului Mihai Antonescu.

Într-adevăr capii celor trei partide politice istorice, în înţelegere cu Regele, convinşi de felul dictatorial cu care Antonescu guverna ţara în război, refuzând toate sfaturile pe care ei i le sugeraseră şi ţinând pe tânărul rege în totală ignoranţă faţă de dezbaterile din guvern şi de hotărârile luate (Regele ­Mihai, şeful constituţional al Statului, a aflat de intrarea noastră în război înpotriva URSS, prin radio BBC ! (lucru mai scandalos nici că se poate închipui), luaseră iniţiativa ca, prin înalţi funcţionari ai Ministerului de Externe care împărtăşeau părerea lor că trebuie căutată neapărat o grabnică ieşire din război, să înceapă tatonări cu reprezentanţi ai Aliaţilor în mai multe capitale neutre ca Ankara, Berna, Lisabona, Stockholm.

Aceasta a început după intrarea în război a Statelor Unite şi, mai cu seamă, după catastrofa de la Stalingrad, când pentru orice minte politică luminată, victoria finală a Germaniei apărea mai mult decât improbabilă.

La Lisabona, în această conjunctură, a activat consilierul de Legaţie Brutus Coste; la Berna, consilierul George Anastasiu; la Stockholm, consilierul George Duca (fiul lui I.G. Duca); la Ankara, în sfârşit, ministrul Alexandru Cretzianu, de curând numit în post.

În aprilie 1944, Barbu Ştirbei, unchiul matern al lui Cretzianu, sub pretext de vizită de familie în Anglia, a plecat la Cairo, ca să înceapă, în numele Opoziţiei, negocieri de armistiţiu cu reprezentanţi ai Marii Britanii, SUA şi ­URSS.A plecat cu ştiinţa mareşalului Antonescu, care a ţinut să-l vadă înainte, ca să-i comunice  condiţiile în care el, Conducătorul Statului, ar fi acceptat acordul la care ar fi ajuns reprezentantul Opoziţiei cu puterile Aliate.

 

Călătoria lui Vişoianu

La puţine săptămâni după plecarea lui Ştirbei, Maniu, principala personalitate din Opoziţie, a impus să plece la Cairo alături de Ştirbei şi diplomatul de carieră Constantin Vişoianu, om de încredere al Partidului Naţional Ţărănesc. (Călătoria lui Vişoianu a fost mai dramatică, deoarece a străbătut Bulgaria şi Turcia cu paşaport pe un alt nume.)

La propunerile părţii române, care cerea unele uşurări la teribila condiţie de „Capitulare necondiţionată” (impusă, trebuie reamintit, de SUA), Marea Britanie şi Statele Unite au dat un răspuns în termen de vreo opt zile.

URSS n-a răspuns niciodată la Cairo.

Samsarul bulgarÎn schimb, chiar din decembrie 1943, pe căi lăturalnice, adică prin intermediul unui samsar bulgar, a propus reprezentantului României, ministrul plenipotenţiar Frederic Nanu, ca ţara noastră să înceapă imediat negocieri  directe cu URSS, prin ambasadoarea Uniunii Sovietice la Stockholm, Alexandra Kolontay.

Nanu a transmis îndată propunerea la Bucureşti, prin telegramă cifrată. Guvernul Antonescu, răspunzând favorabil, întâlnirile Nanu-Kolontay au început.

Din prima şedinţă, ­URSS a pus o condiţie preliminară, anume ca aceste contacte să nu fie cunoscute de Aliaţi, adică de Marea Britanie şi de SUA.

Cu toată această surprinzătoare condiţie, care tindea să ne lipsească de sprijinul eventual al „inamicilor” noştri probabil cei mai indulgenţi, guvernul Antonescu l-a autorizat pe Nanu să înceapă tratativele cu ambasada sovietică.

„În aprilie 1944, Barbu Ştirbei, unchiul matern al lui Cretzianu, sub pretext de vizită de familie în Anglia, a plecat la Cairo, ca să înceapă, în numele Opoziţiei, negocieri de armistiţiu cu reprezentanţi ai Marii Britanii, SUA şi URSS.”
„A scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare.”
„Din prima şedinţă, URSS a pus o condiţie preliminară, anume ca aceste contacte să nu fie cunoscute de Aliaţi, adică de Marea Britanie şi de SUA.”

 

 

 

Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 si unele amanunte aproape de necrezut - Neagu Djuvara

 

Ordinul tânărului rege constituţional

Partea cu adevărat extraordinară a situaţiei este că, la puţine săptămâni după începerea acestor contacte „oficiale”, consilierul de Legaţie  George Duca, printr-o telegramă cifrată, cu un semn iniţial deosebit, era însărcinat de Opoziţie (să-i zicem grupul de la Buftea, deoarece acolo se întruneau izolat, în conacul Ştirbei, şefii partidelor „istorice” cu cei doi sau trei tineri diplomaţi de la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului care erau în măsură să trimită şi să primească telegrame supracifrate cu un sistem extrem de simplu, dar eficace, care n-a fost niciodată descifrat nici de serviciile speciale ale lui Antonescu, nici de germani) să ia şi dânsul în taină contact cu sovieticii.

Aceasta deoarece şefii Opoziţiei intuiau că Antonescu, obstinat în credinţa lui că trebuie aşteptat un moment mai prielnic din punct de vedere militar, pentru eventuala semnare a unui armistiţiu, după toate discuţiile cu partea sovietică, în cele din urmă nu va face pasul necesar către ieşirea din alianţă cu Germania; deci era indispensabil să se prevadă şi o alternativă, adică înlăturarea „Conducătorului” şi semnarea mai grabnică a unui armistiţiu de către un nou guvern numit de Rege, şeful Statului.

Se bănuia însă că sovieticii preferau semnarea unui tratat cu un dictator, totodată  şef al Armatei, decât cu un guvern democratic.În plus, îşi închipuiau – prost cunoscători ai tradiţiilor româneşti – că armata nu va asculta decât de ordinul generalului dictator şi nu de ordinul tânărului rege constituţional.

Se va vedea că la 23 august, după destituirea mareşalului, nicio unitate a armatei române  nu a fost neascultătoare a ordinului dat de Regele ţării.Condiţiile cerute de Ion Antonescu.
Trebuie precizat acum care erau condiţiile de uşurare a „Capitulării necondiţonate” pe care le dorea Antonescu, cu toate că putuse constata din precedentul capitulării Italiei (8 septembrie 1943) că nici acea mare putere nu obţinuse nicio derogare de la capitularea necondiţionată (vom vedea ulterior că nici cele mai mari puteri ale Axei, Germania şi Japonia, nu vor primi derogări de la draconica condiţie).Antonescu însă credea morţiş că România, putere relativ mică, putea încă discuta despre condiţii mai uşoare.

Şi iată ce a cerut el la Stockholm prin Fred Nanu.Ţin să subliniez, încă o dată, că informaţiile pe care le dau aici le am direct de la cei doi negociatori români, Nanu şi Duca, cu care am fost în contact timp de trei ani (1944-1947):

1. Cerea să i se lase 15 zile ca să-i convingă pe germani să părăsească tot teritoriul românesc înainte de semnarea unui armistiţiu şi de ocuparea ţării de către armata sovietică.

2. Cerea, de asemenea, ca după ocuparea ţării de către sovietici în înaintarea lor, un judeţ din vestul ţării să rămână fără prezenţă militară sovietică pentru ca acolo să funcţioneze nestingherite guvernul şi toate organele administrative centrale ale ţării.

Cine nu vede astăzi că ambele cerinţe erau cu totul iluzorii?

A. Dacă guvernul român înştiinţa partea germană că intenţiona să semneze un armistiţiu, germanii cu forţele lor din ţară (de pildă, forţele antiaeriene de la Ploieşti) ­i-ar fi arestat pe Antonescu şi pe toţi membrii guvernului şi i-ar fi înlocuit îndată cu Horia Sima şi cu legionarii „ţinuţi în rezervă”. Este exact scenariul ce se va desfăşura peste câteva luni la Budapesta.

B. A-şi închipui că păstrarea unei zone (limitate) fără prezenţă de trupe sovietice, în jurul sediilor guvernului român, prezenta vreun interes, când jumătate din Europa ar fi fost ocupată de forţele sovietice, era o naivitate care ilustrează dramatic nenorocirea pentru ţară, ca un ofiţer, valoros pe plan militar, să se prefacă în om politic nepriceput, dar atotputernic şi stăpânit de un orgoliu nemăsurat.

Armistiţiul în numele unui nou guvernDau aici, pe baza surselor celor mai autentice, întreaga lămurire privitor la pretinsa „taină”.

A sosit într-adevăr, la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, în dimineaţa de 23 august 1944, aşadar înainte de dramatica întâlnire de la Palatul Regal la mijlocul zilei, o telegramă de la Stockholm.

Cel care a expediat-o a fost Consilierul de Legaţie George Duca. Cum am spus mai sus, el e cel care, de luni de zile, ducea cu ambasada sovietică negocieri în numele Opoziţiei, paralel cu ale ministrului  Nanu şi fără ştirea lui.

Or, în dimineaţa de 23 august, sovieticii, constatând că în ciuda derutei armatei române în faţa puternicului atac din 19-20 august, mareşalul Antonescu încă nu se hotăra, după trei zile,  să ceară armistiţiu, s-au resemnat să accepte ipoteza care, cum am spus, li se părea mai riscantă, de a semna armistiţiul cu un nou guvern, format de Opoziţie.

În acest scop, ambasada sovietică l-a convocat urgent pe Duca, cerându-i să comunice Opoziţiei că acceptă ideea trimiterii peste liniile sovietice a unui reprezentant al Opoziţiei, în persoana generalului Aldea, împuternicit să negocieze termenii armistiţiului în numele unui guvern numit de Rege, după demiterea lui Antonescu.

Telegrama fără obiect Acesta a fost conţinutul telegramei expediate de ­Duca la sfârşitul dimineţii lui 23 august, prin sistemul supracifrat de care am vorbit mai sus.

Telegrama va fi fost aşadar descifrată la minister la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, de vreunul dintre tinerii care erau admişi în „complot” şi comunicat numai lui Grigore ­Niculescu-Buzeşti.

Întrucât acesta s-a aflat alături de Regele Mihai, împreună cu alţi doi-trei consilieri ai regelui, ca de pildă diplomatul Ioan Mocsony-Stârcea, la dramatica întâlnire cu mareşalul în după amiaza aceleiaşi zile, e de presupus că a păstrat cu el acea telegramă devenită fără obiect după arestarea mareşalului şi formarea noului guvern în care el devenea ministru de Externe.

Exemplarul raportului, la StanfordDupă elucidarea „tainei”, mai am datoria să raportez aici, pe scurt, şi scopul trimiterii mele la Stockholm de către guvernul Antonescu, în dimineaţa lui 23 august 1944, şi cuprinsul instrucţiunilor pe care mi le-a dat Mihai Antonescu, vice-prim ministru şi ministru de Externe, în noaptea de 22 către 23 august 1944.

S-ar putea ca rezumatul prezent să nu mai fie atât de amănunţit ca raportul pe care l-am redactat la Stockholm la sosirea mea la 24 august 1944, din care am dat o copie ministrului Fred Nanu (rechemat în dimineaţa lui 24 august) şi alta lui George Duca, numit de noul guvern, tot atunci, însărcinat cu afaceri.În aceeaşi telegramă, eu eram numit secretar de legaţie la Stockholm, deoarece întoarcerea mea în ţară devenise deocamdată imposibilă, din pricina „răsturnării alianţelor”.

Exemplarul raportului meu încredinţat lui Duca a fost depus de acesta când, după rechemarea lui de către guvernul comunist, s-a refugiat în SUA, la un fond român la Universitatea Stanford, unde acum poate fi oricând consultat, pentru confirmarea declaraţiilor mele actuale – după 67 de ani.

Tânărul curierTrimiterea unui mesaj la Stockholm se datora hotărârii mareşalului, la 22 august (stătuse o zi şi jumătate în Bucureşti), de a răspunde în sfârşit, după o şovăire de trei luni, propunerii sovietice din 30 mai.
Faptul însă că, în loc de a trimite îndată o telegramă cifrată ministrului Nanu cu instrucţiunea de a relua legătura cu doamna Kolontay, operaţie care ar fi cerut – la minister şi apoi la legaţia din Stockholm – cel mult o oră, se lua riscul de a trimite mesajul printr-un tânăr curier care pleca, regulamentar, a doua zi, cu valizele de curier diplomatic, consider că e de o gravitate excepţională.

Acea călătorie lungă se făcea în condiţii extrem de riscante de bombardamente aliate şi de nesosire a curierului la Stockholm. Vădit, mareşalul se obstina să tragă de timp şi, în cazul prezent, să amăgească Opoziţia că el e gata să semneze armistiţiul.

Amănuntele tragicomice ale călătoriei mele de 36 de ceasuri, de la Bucureşti la Stockholm, vor dovedi din plin că riscul de nesosire era real.

Minciuna din „Oglinda”

În filmul „Oglinda” al lui Sergiu Nicolaescu există o minciună: se spune că a existat o telegramă cu un răspuns favorabil de la Soviete !

Asta e o legendă care s-a răspândit foarte repede.

„Se bănuia că sovieticii preferau semnarea unui tratat cu un dictator, totodată şef al Armatei, decât cu un guvern democratic.”

„Trimiterea unui mesaj la Stockholm se datora hotărârii mareşalului, la 22 august, de a răspunde în sfârşit propunerii sovietice din 30 mai.”

„Vădit, mareşalul se obstina să tragă de timp şi, în cazul prezent, să amăgească Opoziţia că el e gata să semneze armistiţiul.

Instrucţiunile primite de Neagu Djuvara în noaptea de 22 spre 23 august 1944Raportez, de asemenea, pe scurt, instrucţiunile pe care mi le-a dat în noaptea de 22 către 23 august 1944 Mihai Antonescu, vice-prim ministru şi ministru de Externe.
Era aproape miezul nopţii şi trebuia, înainte de a lua avionul, să mă întorc la Snagov, unde direcţiunea noastră era evacuată de la începutul lui mai, după primele mari bombardamente americane şi britanice asupra Bucureştilor, ca să preiau valizele de curier. 

Calitatea mea era doar de ataşat de legaţie (primul rang în ierarhia diplomatică; voi avea 28 de ani o lună mai târziu). Eram desemnat de Piki Pogoneanu, în împrejurări pe care nu mai e cazul să le povestesc aici, ca să fiu, eu, a doua zi, „curierul diplomatic” către Stockholm.

Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului avea monopolul acestor trimişi, în general lunar, cu corespondenţa ministerului către ambasade, legaţiuni şi consulate.

Faptul că, în acel caz, curierul era, pe deasupra, însărcinat cu misiunea neobişnuită şi gravă de a transmite noi instrucţiuni pentru reluarea negocierilor de armistiţiu, era cu totul excepţional.

Mihai Antonescu, nervos şi obositDe aceea, cu doar câteva ceasuri înainte, Mihai Antonescu ordonase să nu mai plece în diversele direcţii curierii dinainte întâmplător orânduiţi.

Făcuse însă două excepţii, fiindcă tinerii desemnaţi îi inspirau încredere: Emil Ciurea pentru Ankara şi eu pentru Stockholm.Mă primeşte aşadar în toiul nopţii.

L-am găsit – era firesc – foarte nervos şi obosit. Mi-a spus că, din pricina situaţiei dezastruoase de pe front, domnul mareşal se hotărâse să reia negocierile de armistiţiu duse de câteva luni cu ambasadoarea sovietică la Stockholm.

Reamintind insistenţele pe care de săptămâni de zile le făcea, în telegramele sale, ministrul Nanu, ca guvernul nostru să dea, în fine, un răspuns sovieticilor care, de trei luni de zile, cum am spus mai sus, acceptaseră acele condiţii puse de mareşal, a vrut să-mi explice mai întâi, spre a le comunica domnului Nanu, motivele pentru care s-a ezitat până atunci.

Discursul mi s-a părut confuz.Reţin doar două dintre motive:

1. speranţa păstrată încontinuu de mareşal, să se ivească pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu;

2. un zvon care fusese raportat, că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice.În cazul în care ar fi dus la un armistiţiu germano-sovietic, noi ne-am fi aflat în postură falsă.

Mărturisesc că, pe moment, n-am înţeles prea bine cum de puteam să fim reţinuţi, vreme de trei luni, de un simplu zvon – lansat, fără îndoială, intenţionat, de unul sau de celălalt dintre cei doi mari adversari.

A adăugat însă că situaţia creată de spargerea frontului germano-român în zilele de 19-20 august l-au convins pe mareşal de necesitatea reluării negocierilor de la Stockholm.

În acest scop, domnul Nanu trebuia s-o întrebe pe doamna Kolontay:

1. dacă partea sovietică accepta să reia dialogul;

2. dacă, în caz afirmativ, condiţiile acordate la 30 mai erau încă valabile.Soldaţii nu s-au mai bătut bine.

Mi-a spus apoi un lucru atât de extraordinar, încât mă tem să nu fiu crezut pe cuvânt: domnul Nanu trebuia să dea părţii sovietice ca nou argument că România doreşte sincer pacea faptul că soldaţii români, în faţa ultimei ofensive sovietice, nu s-au mai bătut bine.

Argumentul mi s-a părut, pe loc, atât de insolit încât, cu toată vârsta mea şi scurta mea experienţă diplomatică, am îndrăznit să-l întrerup pe ministru, chiar pe un ton vehement, rugându-l să mă ierte că mă încumet să-l contrazic, zicându-i că un asemenea argument nu trebuia în niciun caz înaintat la deschiderea unor negocieri finale, căci implicau renunţarea dinainte a continuării rezistenţei, în cazul în care am fi constatat, la urma urmei, imposibilitatea de a încheia armistiţiul în condiţiile impuse.

Mihai Antonescu a acceptat întâmpinarea mea şi mi-a zis: „Ai dreptate! Mai bine să nu spună asta!”.

Am plecat de la acea memorabilă audienţă cu dramatica impresie că „număru’ doi” al regimului era, în acel moment tragic, cu totul descumpănit şi cu un singur gând, să scape cel puţin el.

Am dedus-o pe loc când, înainte de despărţire, mi-a spus că intenţiona să plece a doua zi la Ankara, ca să vadă el, acolo, ce-am mai putea aştepta de la Turcia şi de la anglo-americani…

„Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului avea monopolul acestor trimişi, în general lunar, cu corespondenţa ministerului către ambasade, legaţiuni şi consulate.”„Domnul Nanu trebuia s-o întrebe pe doamna Kolontay:

1. dacă partea sovietică accepta să reia dialogul;

2. dacă, în caz afirmativ, condiţiile acordate la 30 mai erau încă valabile.

Intenţia mareşalului Antonescu, neserioasăPeripeţiile drumului de la Băneasa la Stockholm via Viena-Berlin (cu o noapte la Berlin) le-am povestit în cartea mea „Amintiri din pribegie” (Albatros, 2002; Humanitas, 2005, 2006, 2010).

Voi spune aici doar foarte pe scurt:

1. a fost cât pe-aci să nu fiu acceptat la Viena, la schimbarea de avion, din cauza excesului meu de valize;

2. la Berlin nu m-a aşteptat nimeni din partea ambasadei române, evacuate la 70 de kilometri de Berlin;

3. marele hotel Adlon la care am ajuns, după ce îndrăznisem să cer telefonic la Auswärtiges-Amt (Ministerul de Externe), o maşină specială „pentru a duce curierul român la Stockholm, de la aeroport la hotel”, nici pomeneală să aibă loc în acea noapte pentru mine; după ore de aşteptare înfrigurată la poarta hotelului am întâlnit, în fine, ca prin minune, trei tineri români de o inconştienţă incredibilă, care mi-au găsit loc în alt hotel şi m-au luat la cină împreună cu o tânără aristocrată nemţoaică cu care doreau să mă ia în acea seară la un club să dansăm !

Tragi-comedia

Unii cititori vor crede că spun braşoave, ca să-mi bat joc de ei. E, din păcate, adevărul greu de închipuit, privitor la drumul pe care l-a făcut mesagerul mareşalului Antonescu la Stockholm pentru reluarea negocierilor de armistiţiu.

Să mai adăugăm că această tragi-comedie suprarealistă avea loc câteva ceasuri după ce mareşalul Antonescu fusese demis şi arestat.

Tinerii români m-au dus totuşi la noul hotel. N-a fost bombardament în acea noapte.

La cinci dimineaţa, tinerii, după o noapte de chef, au venit la vreme să mă ducă la aeroport.

Am rămas în pană de benzină pe drum… dar, alergând tuspatru cu geamantanele în ­mâini, am sosit la vreme să găsesc un ultim loc liber în micul avion de Stockholm şi să sosesc, evident degeaba, la legaţiunea română, unde iarăşi nu eram aşteptat.

E totuşi bine să se ştie barem azi, de la un martor ocular, ce neserioasă a fost intenţia mareşalului Antonescu de a negocia la vreme condiţii acceptabile cu sovieticii.

Şi să se termine odată cu „povestea telegramei de la Stockholm de la 23 august, prin care URSS acceptă condiţiile de armistiţiu ale mareşalului Antonescu”!

E scandalos că unele organe de presă şi chiar unii „istorici de meserie” refuză în continuare mărturia  ultimului martor ocular al evenimentului de acum sapte decenii.

 

CITITI SI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/07/14/misterul-telegramei-de-la-stockholm/

 

 

 

 

 

Fişă biografică:

 

 

Neagu M. DJUVARA s-a născut la Bucureşti, în 1916, într-o familie de origine aromână aşezată în ţările române la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat mai mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Licenţiat la Sorbona în 1937 şi doctor în drept la Paris, în 1940.
Participă la campania din Basarabia şi Transnistria, ca elev-ofiţer de rezervă (iunie-noiembrie 1941); este rănit în apropiere de Odessa. Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică.
Numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi Externele. Implicat în procesele politice din toamna anului 1947, hotărăşte să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii ale diasporei româneşti (secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I”).

În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci şi trei de ani, în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului Francez al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey. Între timp, şi-a reluat studiile de filozofie la Sorbona.
În mai 1972, îşi obţine doctoratul la Sorbona, cu o teză de filozofie a istoriei; mai târziu, obţine şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris (I.N.A.L.C.O.).

Din 1984, este secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până după revoluţia din decembrie 1989, când se întoarce în ţară.

Din 1991, este profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti şi membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi şi al Institutului de Istorie “N. Iorga” din Bucuresti.

 

 

 

Surse: http://www.alternativaonline.ca ; http://www.humanitas.ro/files/media/misterul-telegramei.pdf; http://adevarul.ro; http://povestidangheorghe.blogspot.ro/2013/01/misterul-unuipetic-de-hartie-care-decis.html

26/04/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: