Adevărul dintr-o carte despre Congresul Secuilor de la Tușnad din 1902

 

 

 

  

Să ne reamintim și să le reamintim – Congresul Secuiesc de la Tușnad din 1902.

 

Fenomenul migrației, al pribegiei în masă, nu e nou în istorie. Un caz particular al acestui fenomen este cel al populației secuiești spre Regatul României, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

De fapt, pribegia secuiască în forma ei masivă începuse încă de la 1764, după masacrul de la Siculeni, cunoscut în istorie sub denumirea latină de Siculicidium – „uciderea de secui” („Madéfalvi veszedelem” în maghiară).

Peste 400 de bărbați, femei și copii au fost uciși, în timpul masacrului, de artileria austriecilor conduși de generalul Joseph von Siskovics. Consecința imediată a masacrului a fost emigrarea a numeroși secui în Moldova, unde au înființat sate noi: Istensegíts (Țibeni), Fogadjisten (Iacobești), Hadikfalva (Dornești), Józseffalva (Vornicenii Mari), Andrásfalva (Măneuți).

În prezent, aceste sate fac parte din județul Suceava.

Procesul a căpătat o amploare care aproape a depăşit proporţiile fluxului românesc, el atingînd cu timpul dimensiunile unui adevărat fenomen, scrie  bilunarul CERTITUDINEA.

Putem să ne facem o idee despre amploarea acestui fenomen consultând statisticile românești.

Numai între 1888-1890 s-au eliberat, celor care se strămutau în România, aproape 30.000 de paşapoarte. Mii şi mii de alţi secui treceau clandestin graniţa munţilor.

La 1900, fenomenul alarma şi înspăimînta cancelaria de la Viena.

Se născuse o problemă de stat, care impunea măsuri urgente, radicale, menite să curme „dezastrul de proporţii naţionale”, cum se exprima istoricul Szadeczky Lajos.

Una dintre aceste măsuri a fost Congresul secuiesc din anul 1902. După o amplă campanie pregătitoare – cercetări, anchete, studii, Congresul s-a întrunit la Băile Tuşnad, la sfirşitul  lunii august 1902. Au luat cuvintul 147 oratori. În afara acestora portofoliul Congresului  a înregistrat sute de scrisori, propuneri, memorii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Faimosul si unicul Congres al Secuilor de la Tusnad,desfășurat la începutul secolului trecut este descris  întocmai în volumul ,,Szekely Kongresszus”, Budapest, 1902, aparut in Editura ungara „Patria”...

Aceasta importanta „carte a adevărului” despre secui,   contrazice flagrant toată odioasa ofensiva propagandistică antiromânească, la care s-a angajat cu osârdie presa de limba maghiară?

Ca să înțeleagă secuii de azi – în marea lor  majoritate urmași ai celor ce au participat și au luat cuvântul  în acel Congres ”istoric” – cât de „bine” trăiau străbunicii lor  pe…„pamântul natal”, vom reda doar câte ceva din cuvântarile consemnate, care dezvăluie un adevăr crud: secuii erau considerați „tolerați” de maghiarii stăpânitori, speranța lor economica fiind tot în principatele române.

Ne  împuţinăm, pierim … Nici războiul, nici ciuma n-au provocat atâtea pustiiri, ca mizeria; (pag. 568),  este constatarea căreia i de dă expresie într-o forma sau alta. Dr. Nagy Şandor, referindu-se la efectul malefic al păcatelor so­ciale şi economice ale statului, afirmă că, după datele oficiale, mor anual de tuberculoză 2.55o de secui.

In realitate, pretinde oratorul, întemeiat pe datele propriilor sale cercetări şi statistici, “numărul celor ce pier anual, victime ale bacilului mizeriei, se ridică la 5.000!“(p. 612).
Secuii îşi părăsesc vetrele pentru că aici, acasă, au parte de mămăligă goală, dincolo de aceşti munţi au hrană din belşug. Aici, 10—20—30 fi­orini şi o pereche de cizme, simbria pe un an; dincolo, 15 fiorini salariul pe o lună! “(p. 680).

Consecinţele?

Intre 1880—1889 dispar din Ciuc, Trei Scaune şi Odorhei, trecând în România, 22.079 secui… Creşte insa an de an numărul paşa­poartelor eliberate.
In 1889; 9.422 paşapoarte; în 1900: 9.634; în 1901: 10.232 paşapoarte.
Da, secuii cunosc, ca şi românii, „vama cucului”…

 Mulţi părăsesc ţara, ocolind vămile. N-au bani nici pentru paşaport (p. 628).
Tinerii se sus­trag îndatoririlor militare faţă de monarhia auştro-ungară, în proporţii unice în Europa!

 Colonelul de stat major Hoffman Hugo se in­dignează oficial (e reprezentantul ministrului apărării, baronul Fejervari Geza): în anul acesta -1902 -… “s-au sustras de la încorpo­rări 12.436 tineri care… nu s-au prezentat; nu sunt de găsit, au dispărut (p. 634).

Drama generată de sărăcia ce domnea în satele secuieşti este descrisă la Congres, cu mult patetism, de Sarolta Geocze. Ea arăta că „în căsuţele secuieşti domneşte mizeria şi dispare din ele străduinţa. Mâinile străduitoare secuieşti nu muncesc acasă. 100.000 de secui muncesc în străinătate. Floarea frumoasă a casei secuieşti nu înfloreşte acasă.

Crinul este călcat în noroi, în pământ străin. 10.000 de fete de secui trăiesc peste hotare, reprezentând tot 10.000 de stele căzătoare”. Se referă la fetele care lucrau ca slujitoare în România şi unde unele, nefiind ocrotite, cădeau deseori pradă viciului. Tot ea, pe acelaşi ton dramatic, arată că „acasă este mămăligă uscată, iar dincolo de munţi se află hrană îmbelşugată. Acasă, simbria este 10-20-30 de florini şi o pereche de cizme, dincolo 15 florini este plata pe o lună”.

Au dispărut, lăsând în urma lor şicanele fiscului şi ruina, “li­citaţiile” si teroarea portărelului.

 “Cît îl vor mai chinui pe bietul secui?, se întrebă Kollo Janos, adăugind: Statui însuşi, cu întregu-i cortegiu de legi, stă in calea îndreptării stării noastre… Cu fiecare nouă lege e ca şi cum şi-ar băga mîna în buzunarul nostru.
Nu exista sector de activitate cat de neansemnat care sa nu fi fost grav prejudiciat de implicatiile “razboiului vamal” ce interzice secuilor, piata Romaniei, tara care(…) inainte de 1896 a constituit pentru noi un adevarat antrepozit . (…)

Situatia creeata de razboiul vamal…a lovit in mod nemijlocit industria scuiasca (p.622)
.. Ba, statul merge şi mai de­parte şi în scopul sugrumării industriei secu­ieşti; transportă lemn românesc (tot românesc!) la preţuri de concurenţă (p. 147).

In conse­cinţă, Congresul să ceară răspicat ca industria­lizarea şi comercializarea lemnului românesc să treacă în mâini secuieşti!

Iar Fabian Laszlo lansează săgeţi împotriva capitalului străin (budapestan!) „infiltrat” în secuime şi care îşi de­pozitează profiturile în safeurile londoneze (p. 302)…
Pajura dualismului imperial are însă două ca­pete: Pe nesimţite am sacrificat intereselor economice ale Austriei, toata industria Ardealului, apoi(…) în 1886, închizîndu-se şi frontiera Ro­mâniei în calea Ardealului, mai multe mii de meseriaşi s-au strămutat în România, (p. 635)…

Decăderea industriei pielăriei coincide cu războiul vamal şi intensificarea emigrării în România (p. 201).
Grăbit şi mai ales familiarizat cu ci­frele zilelor noastre, lectorul ar putea ridica nedumerit din umeri, citind că dr. Kenez Jozsef se adresează de la tribuna, interpelator, stăpînirii, aflînd că “Sinaia a cumpărat 60 de trăsuri… tocmai de la Poznan cînd, foarte bine, — şi firesc — ar fi fost să şi le comande în secuime! “(p. 149).

Dar, ne aflăm în 1902… Iată de ce Jumătate din dogarii secui au plecat în România… (p. 244)…
Odi­nioară, secuii erau nelipsiţi de Ia târgurile săptămânale din România, de unde… aducea bani de aur şi de argint, berechet (p. 624)…

Se denunţă regimul discriminator pe care Capitala îl aplică meseriaşilor secui , în ateliere şi fa­brici (p. 192)…

 Un vacarm prelungit stîrneşte in­tervenţia lui Solymossi Endre , care dezvăluie existenta unei dispozitii scrise a ministrului comerțului ce prevede suspendarea angajarii secuilor si concedierea celor mai de mult angajati (p.227)

O apreciata “marfa” la export, pentru secui o constituiau Apele minerale.”(…)pentru exportul nostru, cea mai apropiata piata o reprezinta Moldova si Valahia.

Dar…din pricina Vămii,a crescut pretul apei la Piatra Neamt,Galați ,București (p.256) Pe deasupra,Fiscul din Ardeal aplica apelor minelale un adevarat regim de teroare fiscala care se completeaza cu vexațiunile sistematice la care sunt supuși caraușii,de catre Jandarmerie si Politie (p.255)

“Să arate si Oștirea  un pic de…,patriotism, consumând apele noastre – adauga ironic Kollo Janos , oștire care beneficiaza de cele mai ridicate salarii…provenite si din impozitele noastre .

Apele noastre sunt tot atât de “dinastice” ca si cele…cehoslovace, pe care o consuma militarii…”’
Decenii de-a rândul oaspeții renumitelor statiuni de la Sovata, Borsec, Tusnad, Malnas, Valcele etc. au fost in primul rând, miile de români. Un sezon fără vizitatorii romani, e un sezon mort.

Publicul de care depinde inflorirea acestora, se afla la doi pasi…
De la Budapesta omul face – cu acceleratul – 21 de ore!

Scade afluenta vilegiaturiștilor(…) si cine a vizitat România vecină,știe ca (…)printr-un uriaș efort si mai ales in regiunile de frontiera, a ridicat asemenea palate, incat te minunezi!

Mica Românie a construit in cativa ani hoteluri de prim rang, splendide stabilimente de cură, bai monumentale, parcuri superbe, care vor determina pe multi dintre statornicii nostri oaspeti din România , sa rămâna acasa! (p.656).

Congresul se adreseaza Guvernului budapestan, cerându-i rezolut, sa intervină fără intârziere, la cuvenitele reglementari vamale cu România!

Zecile de propuneri, variat argumentate, nu­meroasele rezoluţii adoptate cristalizează un limpede numitor comun: există o legă­tură organică, o relaţie de la parte la întreg, un raport continuu de reciprocitate între ros­turile vitale ale secuimii şi România. In optica majorităţii congresiştilor (chiar fără voia mul­tora) România apare ca un pol al speranţei.

Oricâte dificultăţi am avea de înfruntat, nu pu­tem abandona speranţa: Moldova şi Valahia (p. 268).

Era inevitabil ca torentul unor atari convin­geri să depună în albia Congresului şi aluviuni ce denotă efortul de ultima oră al claselor şi orînduirii pe care, direct sau ocolit, luciditatea şi buna credinţă — răbufnind adesea în vio­lenţe diatribale’ – …le înfierează.

Se rostesc şi cîteva jalnice homelii, agrementate cu mirode­niile …celui mai lipsit de imaginaţie şovinism.

Străin parcă de tot ce se vorbeşte (şi de atîtea ori se strigă ! ) în jurul său, grof Dessewffy se îngrijorează şi el de soarta secuilor…

Din sufletul concetăţenilor noştri care emigrează… piere sentimentul apartenenţei la noi.

Chiar dacă se întorc acasă, aici nu se mai simt bine niciodată. In altă parte citim: După datele ul­timelor cercetări, fraţii secui care emigrează în România îşi abandonează în scurt timp naţio­nalitatea, se contopesc cu naţia străină, potriv­nică (?!), iar copiii lor se sfiesc şi de amin­tirea faptului că părinţii lor au fost cândva se­cui (p. 604).

Ne aflăm în epoca în care, în Ungaria, cam­pania de deznaţionalizare a românilor, slovaci­lor, cehilor, şvabilor, slavilor din sud se desfă­şoară pe toate fronturile posibile!.
Ceea ce se petrece cu zecile de mii de secui care se stabilesc în România , să fie oare retor­siunea organizată a oficialităţilor româneşti?

Laszlo Gyula şi dr. Sebess afirmă contrariul: … (Pe secui)… îi răpeşte chiar fără voia lui ,en­tuziasmul naţional care, în cîteva decenii, a ridicat România pe culmi şi, minunîndu-se, el işi uită propria patrie , dorind să devină român.

Destui sînt aceia care se împăunează afirmând că sînt buni români. Mai ales tinerii care cresc acolo, îşi reneagă originea… Aici, acasă, în focarele principale ale emigrării, este lăudată România, i se cântă doinele, i se joacă dansu­rile.

Se vorbeşte mult despre serbările strălu­cite ,organizate în amintirea voievodului Mihai , sau a victoriei de la Plevna…
Se ştie totul şi (secuii) se interesează de toate cîte se petrec acolo, în in­terior, în România, ca şi cum aceea ar fi patria lor cea bună (p. 628).

Şi ca să nu-l suspectăm de vreo „filie” care-şi trimite valenţele peste munţi, dr. Sebess stabileşte: în mijlocul mare­lui corp etnografic pe care îl reprezintă Ro­mânia şi Ardealul locuit de români, secuimea constituie o insulă.

Avem nevoie de zăgazuri în faţa României… In continuare, îşi prezintă şi dezvoltă soluţiile care pot consolida teme­liile acestor zăgazuri: Conservatorism naţio­nal … Unitate socială pe deasupra claselor … Renaşterea moşierimii mijlocii, coloană verte­brală a naţiunii, canavaua armoniei claselor so­ciale ! (p. 299)…

Un alt orator agită o sperietoa­re , gândită cutezător, să recunoaştem: “Braţul muncitorului secui va fi constrîns să servească altui stăpîn  (…) întocmai ca în atâtea judeţe ale Ardealului , unde un alt neam slujeşte moşieru­lui maghiar.”.. (sic!), (p. 570) (Sursa: Adrian Hamzea, 1982 redat de https://infobrasov.net/congresul-adevarul-despre-secui-ignorat-de-kelemen-hunor/ ).

La Congres s-a mai solicitat de către secui să se construiască, în cel mai scurt timp, o cale ferată pe la Oituz, spre Galaţi, o linie pe la Topliţa-Gheorgheni-Tulgheş spre Piatra-Neamţ, o cale ferată de la Sfântu-Gheorghe la Întorsura- Buzăului spre Constanţa etc. 
Condiţiile de trai deosebit de grele din „secuime” au dus la grave probleme de sănătate publică, după cum arăta la congres dr. Sandor Nagy.

În general, problema relaţiilor româno-secuieşti/maghiare a fost tratată la Congresul de la Tuşnad în mod realist, dar n-au lipsit din discursurile unor membri ai Congresului unele accente şovine contra românilor din Transilvania.

S-a pus chiar problema, de către Gabor Ugron, a înfiinţării unei episcopii maghiare pentru „secuii” greco-catolici (apreciindu-se că numărul acestora este de 22.000) şi o episcopie pentru „secuii” ortodocşi (24.000).

De fapt, aceşti „secui” nu erau decât românii care şi-au pierdut în mare parte limba maternă, dar şi-au păstrat religia, scrie http://www.cunoastelumea.ro/ congresul-secuiesc-de-la-tusnad-din-1902.

Delegatul Karoly Ferenczy a fost mai realist şi a spus că secuii „au alte probleme mai arzătoare şi Congresul n-ar trebui să se ocupe de astfel de probleme”.

Rămâne însă antologică, emblematică și profund actuală propunerea, amintită la început, ca secuii să înveţe limba română în şcoli, deoarece ei o cunoşteau bine din relaţiile lor seculare cu românii transilvăneni şi cu cei de peste Carpaţi.

Din dezbaterile Congresului reiese că salvarea secuilor venea atât de la oficialii de atunci, cât şi de la România, care apărea, firesc, drept o rezolvare a problemelor lor economice .
Interesul constant manifestat de fruntaşii secuilor şi mediul de afaceri din „secuime”, în anii care au urmat Congresului de la Tuşnad din 1902, este ilustrat şi de excursia documentară organizată, în august 1906, de către Prefectura judeţului Trei Scaune pentru a vizita Expoziţia din Parcul Carol din Bucureşti, organizată cu prilejul marcării a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I.

La această excursie au participat 303 persoane (proprietari, întreprinzători, meseriaşi, primari, funcţionari ş.a.) din toate localităţile din judeţ.

Înscrierile s-au făcut pe baza cererilor personale înaintate prin poştă Prefecturii, fiecare participant suportând costul deplasării.

Transportul s-a făcut cu două vagoane speciale, obţinute în urma corespondenţei dintre căile ferate maghiare şi cele româneşti , scrie http://www.condeiulardelean.ro/ aspecte-ale-relațiilor-secuilor-cu-romanii-la-congresul-de-la-tușnad-din-1902.

 

Publicitate

Viitorul aparţine statelor mici ? „Şocul identităţilor”şi Teoria statelor mici

 

 

 

 

 

 

În ultimul timp în Europa au crescut  revendicările identitare şi există riscul ca mai multe state să se confrunte în curând cu un separatism etno-teritorial.

Metamorfozele  identitare de pe continentul european sunt catalizate şi de unele fenomene de anvergură internaţională, cum ar fi migraţia musulmană şi globalizarea.  
Faptul că ţările europene se confruntă cu un aflux masiv de imigranţi musulmani, care obţin cetăţenia şi oficial se pot numi francezi, italieni, elveţieni, spanioli etc., creează o frustrare identitară în rândul băştinaşilor, care  în replică,  regăsesc în procesul de regionalizare un refugiu şi o formă de conservare identitară şi culturală.
Evident, nou-veniţii pot obţine naţionalitatea, însă nu şi etnia. Un turc poate deveni german, însă nu va deveni niciodată bavarez sau saxon…
 
Migraţionismul şi globalizarea sînt un catalizator al regionalismelor şi revendicărilor identitare.

Revenirea la identitatea regională este însoţită şi de revenirea la specificitatea lingvistică.

În Franţa, unde există numeroase limbi şi dialecte vorbite, la tendinţa de folosire a limbilor tradiţionale aderă chiar şi reprezentanţi ai generaţiei  tinere, care îşi revendică dreptul la „diglosie” (vorbire populară), prin care îşi demonstrează apartenenţa la un grup etnic tradiţional francez. 

 Cât priveşte efectele colaterale ale globalizării, observăm că în ultimii ani procesului de globalizare i se propune drept alternativă diametral opusă procesul de “glocalizare”, adică de dezvoltare a identităţilor regionale/locale.

Inclusiv din acest motiv, tot mai multe entităţi etno-culturale şi lingvistice din Europa râvnesc la obţinerea statutului de autonomie, sau pretind chiar să devină regiuni independente, practic state separate, care să le ofere mai mult confort în plan identitar.

Există deja unele scenarii de fragmentare a Europei, care se conturează şi pe hartă. Aceste scenarii,  pot fi privite astăzi ca o viziune utopică sau teribilistă, însă mâine, ar putea deveni cel puţin parţial, o realitate factologică.

Iată mai jos una din hărţile-proiect a „Europei de mâine”, în care ţările europene sunt fragmentate în zeci şi zeci de regiuni etno-culturale autonome sau independente; sînt 73 de regiuni, care reflectă tot atâtea entităţi etno-culturale şi lingvistice (proiectul e inspirat din harta Adunării Regiunilor Europene).

 

Harta-proiect a „Europei regiunilor”, elaborată în baza materialelor Mesei Rotunde a Ligii Jurnalismului Conservator cu genericul „Regiunile unite ale Europei: Kosovo ca înaintaş în procesul de glocalizare europeană” (13 marte 2008); proiectul hărţii a fost coordonat cu harta Adunarea Regiunilor Europene.Autori: О.B. Nemenensky, A.Yu. Tereshchenko, G.N. Engelhardt .

Deşi e o viziune aproximativă asupra realităţii în plan identitar, această hartă reprezintă totuşi o parte esenţială a revendicărilor existente.  

Cum ar arăta Europa dacă toate regiunile cu tendinţe separatiste şi-ar câştiga independenţa ? În acest scenariu, totuşi foarte puţin probabil, Europa ar avea peste 100 de state…

Potrivit acestui  scenariu Marea Britanie, Spania, Franţa, Elveţia, Germania, Italia, dar şi România şi multe alte ţări ar fi pur şi simplu fărâmiţate.

Au fost  identificate trei amenințări principale care amenință stabilitatea Europei. Acestea includ:  

• situația geopolitică nouă : o China din ce în ce mai prezentă, politica agresivă a Rusiei față de Ucraina și vecinii săi, războaiele și anarhia în Orientul Mijlociu și Africa (cu Islamul radical care joacă un rol major) și politica îngrijorătoare ale noii administrații americane care fac viitorul extrem de imprevizibil.

• situația internă din ţările UE: o  creștere a sentimentului naționalist, din ce în ce mai xenofob.

• starea de spirit a elitelor proeuropene: declinul credinței în integrarea politică, ofensiva populismului, riscul ca multe state să se confrunte în curând cu un separatism etnic-teritorial extrem de periculos, în urma căruia pierderile teritoriale ale cuiva ar însemna câştigul altcuiva.

În 1950, Organizaţia Naţiunilor Unite avea 50 de ţări-membre; astăzi, numărul acestora depăşeşte cifra de 190.  Şi acest trend nu se opreşte, ci se accentuează.  

Dacă studiem una dintre cele mai strategice zone ale lumii, Eurasia de Est, putem vedea că Rusia este în continuare cea mai mare țară din lume, iar China este cea mai populată. Și împărtășesc o graniță terestră lungă…

Ceea ce nu vedem pe  hartă, este că majoritatea celor 150 de milioane de oameni ai Rusiei se concentrează în provinciile sale occidentale. Doar 30 de milioane de oameni se află în zonele sale estice, iar statistica arată că populația Rusiei  este în scădere, aceasta îndreaptându-se spre aproximativ 120 de milioane de oameni în următoarele decade.

Și mai este un lucru pe care nu îl vedem pe  hartă. Stalin, Hrușciov și alți lideri sovietici au trimis forțat rușii în estul îndepărtat în gulaguri, lagăre de muncă, orașe nucleare etc., însă  nimic nu a afectat mai rău distribuția demografică a Rusiei, decât  oamenii  care nu au vrut niciodată să ajungă în extremul orient şi s-au întors spre vest. 

Drept urmare, în Orientul Îndepărtat al Rusiei astăzi, care este de două ori mai mare decât India, trăiesc exact șase milioane de ruși…

De aceea şi în spaţiul rus este posibil să apară  mai multe enclave.

James Minahan, care s-a ocupat de editarea “Enciclopediei naţiunilor lipsite de stat: grupurile etnice şi naţionale din întreaga lume” (“Encyclopedia of the Stateless Nations: Ethnic and National Groups Around the World”), a enumerat peste 300 de etnii care formal au dreptul de a revendica crearea unui stat propriu.

Marea majoritate a acestor populaţii ocupă un teritoriu distinct, îşi dezvoltă propriii markeri identitari, propria simbolistică ideologică şi politică, încearcă să creeze frontiere administrative sau neconvenţionale prin care să se separe de celelalte grupuri etno-culturale; multe dintre aceste grupuri identitare îşi afişează propriile drapele în perimetrul teritoriului pe care îl populează compact.

Or, aceşti markeri sunt o formă de surogat de independenţă. Cercetătorul francez, Michel Pastoureau, studiind rolul emblemelor, stemelor şi drapelelor în formarea ideii de naţiune, remarcă importanţa identificatorie şi de afirmare a acestor markeri pentru minorităţile etnice, ajungându-se azi, ca şi pe vremuri, la confruntări identitare simbolice în acest sens.

El menţionează: „Exemplele contemporane sunt numeroase şi adeseori dureroase: drapelul corsican contra drapelului francez, drapelul cecen contra drapelului rus, drapelul tibetan contra drapelului chinez, drapelul basc contra drapelelor mai multor state. Aceste drapele ale popoarelor ce nu şi-au cucerit independenţa statală fac trimitere mai mult decât oricare altele la ideea de naţiune [în sens de „naţiune-etnie – n.n.”]”

 Nu ar trebui deci să ne mire că, aşa cum arată studiile de specialitate, în a doua jumătate a secolului XX  o treime din ţările lumii au avut experienţa unor conflicte civile şi că majoritatea acestor conflicte s-au produs din cauza clivajelor etnice.

În consecinţă, existenţa unor diviziuni etnice reprezintă unul din principalii indicatori în prognozarea conflictelor la nivel de state.Polarizarea şi fragmentarea socială sunt în relaţie directă cu geneza conflictelor civile, şi aceste conflicte pot fi cu uşurinţă instrumentate. În secolul XXI, care va fi unul al revendicărilor identitare, suma acestor tipuri de  conflicte interne va creşte semnificativ.

Pe acest fundal, al numeroaselor revendicări etno-culturale ale unor popoare ce se regăsesc în cadrul aceloraşi frontiere, putem înclina să-i acordăm dreptate lui Thierry Camous, care ca  alternativă pentru termenul huntingtonian de „şoc al civilizaţiilor” (sau „ciocnire a civilizaţiilor”), îl propune ca fiind mai oportun, pe cel de „şoc al identităţilor”.

Un şoc conflictogen, a cărui matrice sunt, aşa cum am văzut, „identităţile, comunitarismele şi exaltarea diferenţelor culturale sau fizice”. Apropo, un critic al teoriei lui Samuel Huntington (însă dintr-o altă perspectivă decât Camous) este şi economistul indian Amartya Sen, Laureat al Premiului Nobel pentru Economie.

În cartea sa “Identitatea şi Violenţa: Iluzia Destinului” (“Identity and Violence: The Illusion of Destiny”), Sen susţine că împărţirea lumii în “civilizaţia occidentală”, “civilizaţia islamică”, “civilizaţia hindusă”, “civilizaţia buddhistă” etc. este incorectă, deoarece în interiorul acestor “civilizaţii” există diferenţieri deosebit de variate, pe diferite dimensiuni: rasiale, etnice, de clasă, regionale, de limbaj, de gen, de confesiune, de ideologie ş.a.m.d.

De aceea, a împărţi omenirea în câteva “civilizaţii religioase” reprezintă o privire reducţionistă şi încorsetată asupra realităţilor, care sunt mult mai complexe; împărţirea simplistă a lumii “miniaturizează” umanitatea şi reprezintă una din căile care duc spre distanţare, gândire stereotipă, ură şi violenţă.

Greşeala fundamentală a acestuia, ca şi a altor filosofi liberali, este că ei percep conflictele umane ca pe o eroare intelectuală omenească. Se pare însă că motivaţiile conflictelor identitare sunt mult mai profunde; motivaţiile oamenilor implicaţi în conflicte, violenţă şi atrocităţi nu sunt de ordin raţional, ele sunt generate de trăiri emotive arhaice, de ură, disperare, cruzime. Iar emoţiile arhaice nu pot fi potolite prin “terapii conceptuale” şi prin apeluri la căutarea afinităţilor identitare.

Exemplele unor mari proiecte politice, ca URSS, SUA sau UE, demonstrează efectul minor al apelurilor la “afinităţile identitare” şi dificultatea de a construi o conştiinţă supranaţională comună; mai ales în epoca noilor migraţii în masă.  

  Câtă lume vorbea engleza acum 200 de ani?, 40-50 milioane?, și câți o vorbesc acum?, răspunsul este aproape 2 miliarde, cu cea mai accelerată rată de creștere.

Diversitatea etnică din SUA este enormă, însă incluziunea s-a făcut prin folosirea unei limbi globale, singura de fapt – engleza.

Vrei nu vrei, îți place sau nu, dar pe măsură ce engleza va fi vorbită de tot mai mulți oameni, uniformizarea comunicației va reduce conflictele pe care granițele, diversele limbi și etniile le-au creat pe parcursul secolelor.

SUA este dovada că ideile enunțate mai sus sunt doar idei, dar fără merit.

Cu siguranţă ca vasta majoritate a tinerilor europeni care vorbesc engleza vor fi de acord că viitorul este unul de incluziune, și că în deceniile următoare vom vedea probabil în Europa o uniune politică, înfăptuirea Statelor Unite ale Europei, în care diverse regiuni se vor administra cum doresc, ceea ce le va da cetăţenilor acestora o identitate atât locală, cât și europeană. 

Surse:

 

 

http://dorianfurtuna.com/identitate/separatismul-european

adev.ro/nj02u0

http://www.descopera.ro/dnews/16194757-a-fost-intocmita-o-harta-a-europei-in-care-toate-regiunile-cu-tendinte-separatiste-sunt-independente-cum-ar-arata-romania

http://foter.ro/cikk/20150205_hora_iu_pepine_a_kis_allamoke_a_jovo

http://www.apn.ru/opinions/article19815.htm

VIDEO: IMAGINI DE NEUITAT- MII DE RENI TRAVERSEAZA UN GOLF IN MAREA NORVEGIEI

Emisiunea Human Planet, realizată de BBC, prezinta intr-un episod recent dedicat zonei arctice a Norvegiei, procesul de migraţiune a renilor. Elle Helene, 20 ani, este o îngrijitoare de reni ce trăieşte pe Insula Arnoy, în extremitatea nordică a Norvegiei. Tânăra de origine Sami a fost filmată în plin proces de migraţiune asistată, ajutând 3.000 de reni să traverseze o porţiune periculoasă de 2,5 km de apă către o nouă păşune.

Poporul Sami (cunoscut şi sub denumirea de laponi, pe care ei o consideră jignitoare) este cunoscut pentru tradiţia de a vâna reni, însă aceasta a dispărut în partea de nord a Norvegiei. Între 50-100.000 de Sami trăiesc în zona arctică şi subarctică scandinavă, dintre care 40.000 doar în Norvegia. În prezent, peste 3.000 de persoane sunt crescătoare de reni, în special pentru industria cărnii, dar şi pentru legătura strânsă care s-a realizat între păstori şi reni.

Fiecare ren are un semn distinctiv, astfel incât încă din copilărie, poporul Sami este învăţat să îşi recunoască animalele. O mare parte a anului păstorii trăiesc alături de renii lor şi îi urmează de-a lungul procesului de migrare. Turmele sunt în continuă căutare de păşuni de unde se pot hrăni pe toată unui anotimp, urmând ca la sfărşitul acestuia să îşi continue drumul spre un alt loc. Păstorii, împreună cu turmele lor, pot călători peste 400 km având mii de reni în grup.

De-a lungul procesului, păstorii poartă îmbrăcămintea tradiţională Sami, culorile vii simbolizând diferite aspecte ale lumii: roşu reprezintă soarele, albastrul reprezintă luna, galbenul şi verdele fiind culorile naturii.
Urmariti va rog filmul :

Surse : BBC si Descopera.ro