CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Lumea revoluției bolşevice ruse oglindită în amintirile unor contemporani români

 

 

 

 

 

 

 

În literatura memorialistică românească a Marelui Război există câteva nuanțe ale descrierii Rusiei și a rușilor.

În Primul Război Mondial, Rusia a avut interesele sale proprii, de mare imperiu. O Românie puternică deranja interesele acesteia din Balcani.

De aceea, aliatul rus a ezitat să ajute România în momentele grele ale anilor 1916 și 1917.

Românii au așteptat prea multe de la ruși, iar absența materializării așteptărilor noastre a condus la o dezamăgire profundă față de ruși, fapt reflectat în toate scrierile memorialistice unde aceștia sunt descriși într-o lumină nefavorabilă.

Rușii petrec, rușii o duc bine, rușii se retrag din fața inamicului și evită să lupte, ei sunt lași, rușii au o atitudine superioară față de noi, nu se comportă ca aliați ci ca stăpâni, rușii jefuiesc locuitorii Moldovei – sunt etichetele puse rușilor de mai toți memorialiștii noștri.

Pe de altă parte, consemnăm și momente în care rușii sunt descriși pozitiv. Acestea sunt momente ale unei solidarități în fața suferinței umane, a dramelor pe care elita țaristă le trăiește în plină revoluție.

Ofițerii, generalii, ambasadorii ruși până mai ieri atotputernici și debordând de superioritatea apartenenței la marele imperiu trezesc simpatia și primesc sprijinul românilor, atunci când rămân singuri în fața asaltului bolșevic.

 

”Nicevo”, ”Seicias”

 

 

Sufletul slav este unul plin de contradicții, uneori sofisticat, alteori simplu. Rușii de rând sunt descriși ca fiind ancorați între două cuvinte care reprezintă trăirile lor:

„Filosofia rusului: nicevo, care înseamnă nepăsarea până la inconștiență, împăcarea spontană cu orice lovitură, mai au o vorbă – seicias – care înseamnă imediat, dar pe care l-au transformat în azi, mâine, peste o săptămână, atârnă de om, de dispoziție și împrejurări”.

Și un alt memorialist, care și-a trăit o mare parte din viață în Minsk, observă spiritul rus:

„E un fatalism și o resemnare în spatele unui cuvânt – Nicevo (nu te teme, n-are să fie mare lucru, toate au să se îndrepte).

În acest nicevo e toată mentalitatea lui, e toată filosofia lui. Numai un popor cu o astfel de mentalitate a și putut suporta bolșevismul”.

„Așa sunt Rușii. Nu numai cei de jos, ci și cei de sus, așa zisa «Inteligență» (Intelighentia).

Ei trec cu cea mai mare ușurință de la o stare sufletească la alta, de la pozitiv la negativ, de la bucurie la întristare, de la râs la plâns, de la viclenie la sinceritate și întors”.

„Pe ruși îi poate îmbăta omul nu numai cu vodcă, dar și cu apă rece”, afirmă un prizonier ardelean într-o gară siberiană .

Rusia este o lume care se prăbușește, în care unii – revoluționarii – acționează, iar ceilalți stau și așteaptă implacabilele transformări.

O rețetă propice pentru omorârea timpului, constată un memorialist, este băutura, căci „rușii sunt poate cei mai mari beutori dintre toate popoarele”, în vreme ce altul remarcă masivul consum de semințe de floarea- soarelui:

„Rusia este și țara semicikilor (semințelor). Toată lumea, de dimineață până seara, nu face decât să scuipe coji de semințe de floarea-soarelui. Unele gări au peroanele pavate cu asemenea coji”.

Și psihologia țăranului rus este foarte curioasă, remarcă un observator al epocii:

„Firea lui oscilează între două poluri extreme: pozitivul și negativul fraternizează. E un amestec de bunătate și de răutate, de milă și uneori de cruzime. Aci este de o politețe excesivă… aci de o mojicie crasă.

Natură mistică, țăranul rus bigot și superstițios este un tip foarte rezervat, aproape bănuitor. Același țăran care în iernile grele a dat dovadă de milă față de păsări făcându- le adăposturi… cu ocazia revoluției a dat dovadă, câteodată, față de semenii lui și de cruzime…” 

Lui Gheorghe Todea, ardelean combatant în armata austro-ungară, luat prizonier de ruși, experiența prizonieratului îi oferă ocazia de a descrie pe un ton neutru rușii, așa cum i-a cunoscut el: rușii de rând, țăranii nu fură, ci doar administratorii care au păcălit și pe țărani, dar și statul, iar nimeni n-a mai avut încredere în conducători.

Rușii sunt omenoși cu prizonierii, mai ales cu cei de aceeași religie cu ei, iar iubirea rusoaicelor nu face distincție etnică.

„Notez – zice Todea – că am văzut și lucruri bune la ruși. Una ar fi, după părerea mea, baia. Ei fac regulat cel puțin o dată pe săptămână scaldă. La acest capitol pozitiv se mai adaugă și băutul ceaiului, dar și ceaiul în sine…”

Fresca aceasta nu este însă completă, căci lipsesc din ea tocmai personajele principale – revoluționarii ruși, lumea urbană, lumea rurală și modul lor de a trăi revoluția, dar toate aceste elemente le vom detalia în rândurile următoare.

Oratori, bandiți, tirani

„Bolșevicul este un om care a rupt cu tot trecutul, el nu e religios, nu e patriot, nu are respect pentru nimic ceace făcea în trecut pentru om o valoare morală sau materială…” 

Toți memorialiștii care descriu amplul spațiu rusesc sunt în mișcare, își povestesc, de fapt, călătoria lor cu trenul spre o anumită destinație – Vladivostok, Arhanghelsk, Odessa. De aceea, gările, trenurile sunt cel mai des invocate în relatările lor.

Gările, mai ales, sunt puncte nevralgice unde sunt controlate mișcările călătorilor, unde sunt concentrate informațiile și resursele de aprovizionare. Ele sunt și tribune politice și spații ale propagandei bolșevice.

Trenurile transportă mii de propagandiști și tone de broșuri propagandistice, iar pe vagoane sunt înscrise așa-numitele scrisori ale lui Lenin, cuvintele magice: Pământ, Pace, Libertate.

Vagabonzi, soldați dezertori, hoți, burghezi deghizați care fug de revoluție sunt în majoritate cei care populează gările, trenurile rusești.

Memorialiștii români aflați în Rusia anului 1917 sunt membri ai Parlamentului român refugiați la Odessa, supuși ai țarului din Basarabia sau Bucovina ocupată de ruși sau prizonieri ardeleni deținuți de armata rusă, ulterior deveniți voluntari și luptători în războiul civil rusesc.

Toți aceștia surprind și descriu disoluția armatei, atmosfera de teroare din orașele și satele imperiului, precum și nenumăratele acte de abuzuri ale revoluționarilor.

De cealaltă parte, memorialiști francezi (generalii Berthelot, Janin, ofițerul Marcel Fontaine), belgieni (Marcel Thiry) prezintă în oglindă aceeași lume a abuzului, a jafului cronicizat, atât doar că aceștia au ceva în plus. Marcel Thiry , un belgian care face parte din corpul expediționar belgian trimis în Rusia să asiste armata rusă, martor al tulburărilor revoluționare, invocă spiritul revoluției franceze, întrucât pentru francezi sau belgieni o revoluție duce mereu cu gândul la Marea Revoluție a anului 1789.

Peste tot francezii sunt primiți cu respect de către populație și de către bolșevici, căci poporul revoluției de la 1789 nu poate să nu-l înțeleagă pe cel al revoluțiilor anului 1917.

De aceea, Marseilleza, steagul francez, discursurile sunt elemente omniprezente în gările din Rusia, unde se organizează ceremonii în cinstea acestor oaspeți.

Să nu uităm nici faptul că memorialiștii români aflați în Rusia remarcă prezența aici a socialistului francez Albert Thomas care, alături de Kerensky, prin discursuri înflăcărate a determinat armata rusă să mai lupte câteva luni pe front.

Lumea rusă în vremea revoluției este o lume în care se dezbate intens, iar în paralel se jefuiește mai intens, căci Lenin a spus – „jefuiți tot ce a fost jefuit”.

Banii, bunurile își schimbă rapid proprietarii. Evident că partea leului este a revoluționarilor. De aceea, tot mai mulți sunt atrași de revoluție.

Lumea revoluției este o lume a oratorilor, a propagandiștilor bolșevici, mulți dintre ei, de fapt, profitori ai dezordinii societății.

Aceștia sunt surprinși și descriși nu în termenii cei mai măgulitori de către martorii careși publică amintirile: „Înfățișarea lor era aceia a răzvrătitului contra ordinei sociale existente, incult și brutal și uneori criminal, care ajuns, în fine, la o vremelnică stăpânire, este grăbit să profite, cât mai repede și mai mult de ea”19.

„Tot ce a fost mai brut, mai necioplit, tot ce a fost mai ticălos și mai mizerabil, toată pleava și gunoiul satelor și orașelor, toți bandiții și pușcăriașii, toți escrocii și maroderii au devenit bolșevici. Și vi-i închipuiți pe aceștia în rolul de conducători ai poporului.

Căci dacă la centru, la Moscova și Petrograd, au putut fi oameni cinstiți și a putut fi un control al activității acestor bolșevici… în provincie toată această canalie a făcut tot ce-a vrut în numele socialismului internațional…” , consemnează un medic născut în România despre actorii revoluției ruse.

Un alt memorialist observă: „Se vorbește mult în orașe mari, în târguri și orășele se vorbește și mai mult. Toți sunt oratori. Revoluția rusă s-a înecat într-un ocean de meetinguri și întruniri publice”.

Este o mare de improvizație, de romantism și avânt revoluționar, mitingurile se țin pe front, în gări, pe bulevardele marilor orașe. Lenin, Troțki, Bela Kun sunt personajele evocate și surprinse de martorii revoluției.

Iată, spre exemplu, descrierea unui miting pentru soldații de pe front: „Ce înseamnă un miting în timpurile de dezastru ale anului 1917? Închipuiți-vă un regiment întreg înghesuit în jurul unui cerc în mijlocul căruia se află «oratorii». Oratorii au drept tribună un scaun, o căruță, o masă sau vreun butoi răsturnat, pe care se urcă și țin cuvântări, în care trebuia să «adâncească revoluția».

Despre ce vorbesc oratorii? E greu de precizat. Se insistă asupra dreptului omului, cu condiția ca el să fie primitiv și fără cultură. Deci cei veniți din Petrograd, înainte de a deschide mitingul, încep prin a împărți auditoriului ultimele manifeste și ordine tipărite la Petrograd…”.

 

Români ținuți ostatici de bolșevici în închisoarea din Odessa



La Moscova, într-o sală de școală, Bela Kun ține un discurs prizonierilor austro-ungari, germani, într-o limbă germană stricată, despre binefacerile comunismului.

Pe bulevardele Moscovei mereu aceiași oratori, cu aceleași idei… La sate situația este identică, țăranii jefuiesc tot ce este de jefuit, pământul își schimbă rapid proprietarii. Un român, prizonier la Kursk, îi descrie voluntarului Elie Bufnea situația de fapt a Rusiei:

„Să știți voi de la mine: asta acum e țara nimănui. Pe împărat l-au omorât și-au pus în loc pe dracu”.

Un alt călător, rus de data aceasta, concluzionează: revoluția teoretică e a noastră, revoluția practică nu ne aparține…

Desigur, mărturiile românești privind spațiul rus în vremea revoluției conțin o mulțime de alte informații, pe care considerente de spațiu ne împiedică să le dezvoltăm mai pe larg.

Oricum ar fi, ele vor constitui întotdeauna surse inepuizabile care surprind o revoluție în desfășurare, o lume care se prăbușește cu oamenii și suferințele lor, cu aspirații întrun viitor care nu a fost neapărat mai bun, așa cum l-au promis făuritorii lumii noi.

Lumea românească în viziunea bolșevicilor revoluționari

Despre România și români, lumea rusă a lui 1917 nu cunoaște prea multe, iar ceea ce cunoaște este o reflectare a unor lozinci propagandistice. De aceea, prizonierii români din Ardeal nu sunt tratați în mod special rău, în schimb situația este mai sensibilă când vine vorba de românii din Vechiul Regat.

Din când în când, unii revoluționari, care au avut contacte cu spațiul românesc, își revarsă accente de ură asupra regimului burghez și imperialist, asupra lui Brătianu, Regelui Ferdinand, Take Ionescu.

Ţăranilor din Basarabia li se spune că vor fi robii boierilor români, armata română este acuzată că a ocupat Basarabia, iar trupele române sunt blamate pentru că le dezarmează pe cele bolșevice sau le alungă prin lupte spre Ucraina.

Sume din tezaurul românesc confiscate de bolșevici la Moscova sunt încredințate pentru propagandă antiromânească și subminarea statului român revoluționarului bulgar Christian Racovsky. Figura sinistră a lui Racovsky apare, de fapt, cel mai des în memorialistica românească.

Acest fapt se datorează împrejurării că Racovsky vine în Odessa, suprapopulată de elita românească – numeroși politicieni, parlamentari români sunt pur și simplu jefuiți de adevărate averi, terorizați și maltratați de revoluționarii conduși de bulgar.

Însemnările românilor despre revoluția rusă au constituit, în fond, o avertizare a lumii și a poporului nostru privind urgia comunistă ce avea să se abată ca un uragan asupra răsăritului european după 1945, împlinind parcă, profeția unui rus, care i-a urat unui prizonier ardelean: „La revedere, în România bolșevică!”

Despre revoluțiile ruse ale anului 1917, despre crimele, eroii și erorile acestora se va mai scrie mult în viitor. Cu siguranță, alte voci, alte idei și chei de interpretare vor aduce substanțiale contribuții la cunoașterea acestui fenomen istoric fondator al primului totalitarism al secolului al XX-lea – comunismul.

Încheiem acest periplu prin lumea revoluției ruse cu vorbele unui memorialist:

„La ruși a fost întotdeauna mai presus de toate visul. În toate, până și în politică ei visează…”

 

 Timpul md – Fragment din articolul „Călători prin lumea rusă în vremea revoluției lui Lenin”.

30/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Un comentariu

Fostul premier Radu Vasile avertiza încă din anul 2002 că România este condusă de „Partidul Structurilor”

 

 Născut pe 10 octombrie 1942 la Sibiu, istoric si scriitor, în special de poezie, Radu Vasile a fost  una din cele mai populare figuri din scena politica a României de la începutul anilor 90. A ocupat funcţia de senator din partea Partidului Democrat din 1992 pâna in 2004.

Timp de un an, intre 1998 si 1999, Radu Vasile a fost prim ministrul României, în timpul presedinţiei lui Emil Constantinescu. 
Principala tema de scris preferata de acesta a fost politica, unde putem enumera urmatoarele titluri: “Se inchide cercul”(1999), “Pacientul român”(2000), “Buricul Presedintelui”(2009), “Cursa pe contrasens”.

Pe lânga aceasta, Radu Vasile a scris şi cărţi de beletristica, precum “Omul cu lupa”(1991) şi “Felix in valea umbrei morţii”(2011), dar şi cărţi ce ating subiecte precum religia si creştinismul (“Tunica ruptă”).

Pe lânga operele de literatura si poezie, Radu Vasile este autorul a 5 lucrari de sinteză, ce folosesc ca suport academic atât în tară cat şi în străinatate, având ca studiu istoria economiei. In calitate de istoric, acesta a fost invitat sa ţină discursuri şi lecţii deschise, pe teme de istorie, la Universitatea din Sorbona.

Un lucru puţin cunoscut este faptul că a publicat poezie sub pseudonimul de Radu Mischiu.

Anii Conventiei Democrate si a ultimelor mineriade, anii unei crize economice chiar mai puternice decat aceea din 2008 dar si a unei sperante ca, in sfarsit, ne indreptam spre Occident. Dupa guvernarea PDSR (FDSN – FSN aripa Iliescu) de pana in 1996, CDR reuseste sa ajunga la putere, aliati cu UDMR si FSN (aripa Petre Roman / Basescu).

Emil Constantinescu câstiga şi el preşedinţia, ce mai, entuziasm general pe străzi, cel puţin în Bucureşti. Ciorbea, dupa un scurt mandat ca primar la Bucuresti, este numit prim-ministru si incepe nebunia… Certuri infinite in jurul „algoritmului” prin care se numeau oficialii in posturile politice, cadere masiva a economiei pentru ca se tot amânsera reformele 6 ani, o dezamagire crunta a populatiei…

In 1998, aripa Radu Vasile din PNTCD vine la in faţă, luând şi postul de prim-ministru. Urmează cele doua mineriade de te credeai la răscoala din 1907 dacă te uitai la TV si nu in 1999… Foarte interesant sa vezi care sunt justificarile lui Radu Vasile pentru ce s-a intamplat atunci si cum a gandit el lucrurile.

  La doi ani și ceva după demitere, fostul premier Radu Vasile a lansat în 2002, cartea ”Cursă pe contrasens”, în care făcea relatări extrem de interesante despre respectiva perioadă.

A fost, poate, primul personaj post-decembrist care a vorbit public despre superstructura care conduce, de fapt, statul român după revoluție; din păcate, motive obiective au făcut ca semnalele lui de alarmă să rămînă în anonimat.

Pe de-o parte, ne aflam în perioada de glorie a tabloidelor, cînd sânii goi și titlurile fără perdea marginalizau articolele serioase; pe de alta, Vasile era căzut în uitare și dizgrație politică.

În fine, era greu de crezut că lucrurile sunt chiar atît de grave într-un moment cînd ne pregăteam de admiterea în UE, după care, credeam noi, toate belele noastre ar fi dispărut ca prin farmec.

15 ani mai tîrziu constatăm că suntem în UE, că belelele nu au dispărut cîtuși de puțin iar controlul exercitat de servicii e mai profund ca oricînd.

Nu ne putem plânge însă că nu am fost preveniți…

Să citim în cele ce urmează câteva fragmente din tulburătoarea carte a lui Radu Vasile, el însuși suspectat și acuzat public chiar, de către Emil Constantinescu, de a fi fost un om al structurilor. În orice caz, ca fost premier și ginere al unui fost general de Securitate, Radu Vasile chiar știa cu ce se mănîncă subiectul în cauză.

Afirmațiile lui, simple, seci, dar curajoase merită reamintite fie și pentru că cei 15 ani scurși fac să le putem analiza azi cu alți ochi.

Îngroziți, am spune…

 

România – condusa de Partidul Structurilor

”În România a vorbi despre ideologii după 1989 este mai degrabă un exerciţiu lingvistic. În România de azi, o ţară a partidului unic, Partidul Structurilor, ideologiile sunt vălul de pe frontispiciul partidelor, dar un văl care, dacă nu este ales în chip aleatoriu, atunci în mod sigur e unul formal, al cărui rost e unul pur decorativ(…)
În aparenţă în România sunt mai multe partide.

În realitate nu există decât un partid, cel al Structurilor, prin Structuri înţelegând matricele sociale alcătuite din foştii securişti şi cadrele apăratului comunist de partid. Aceste matrice, veritabile pârghii de putere în organismul societăţii, au pătruns peste tot, în mass-media, în lumea afacerilor, în reţeaua bancară privată sau de stat, şi fireşte în toate partidele, împrumutând cameleonic chipul ideologiei partidului în care s-au refugiat.

Fluxul şi refluxul schimbărilor politice au lăsat netulburat stratul adânc al apei în care se adăpostesc aceşti supravieţuitori cu stabilitate de miriapode şi cu elasticitate de amoebe. Se mişcă în orice direcţie, iau orice formă şi au un arghirotropism înnăscut”.

Oamenii politici – obligaţi sa faca parte din structuri

”Dumnezeul lor de acum e banul, iar în mintea lor nu poate încăpea gândul că există oameni care să nu poată fi cumpăraţi, şantajaţi sau intimidaţi. Sunt latenţi, dar ies la suprafaţă prin prelungiri pseudopodice, pe care fireşte că le poţi tăia, însă degeaba, se regenerează miraculos ivindu-se din nou, printr-o nouă prelungire pseudopodică al cărei chip e altul, deşi structura din care a răsărit e aceeaşi(…)
Un om politic, dacă vrea să mişte cât de cât, nu numai că este silit să se supună coerciţiei exercitate de Structuri, dar, mai mult, el este obligat să facă parte din Structuri. Cine nu face parte din Structuri este un pion a cărui eficienţă este nulă. Aceasta este teza mea: nu te poţi păstra la putere dacă nu faci parte din Structuri, tot aşa cum nu te poţi mişca eficient pe tabla de şah dacă nu te foloseşti de câmpurile de forţă ale ei”.

Afaceriştii de succes vin tot din structuri

”Cei mai de succes oameni de afaceri provin din Structuri. Luaţi-i pe rând şi veţi vedea că toţi au acelaşi trecut, se trag din aceeaşi pepinieră instituţională. Puieţii lor, fiii, ginerii, nepoţii sunt croiţi pe acelaşi calapod, şi cum cine se aseamănă se adună, toţi se ştiu şi se recunosc între ei”.

Marioneta de la SIE si marginalul de la SRI

”Când Emil Constantinescu declara la sfârşitul mandatului prezidenţial că a fost învins de Structuri, dădea glas unei stări de fapt incontestabile. Şi totuşi avusese la îndemână un interval de patru ani de zile, nu un an şi nouă luni cât mi se acordaseră mie, ţinuse în mână toate pârghiile prin care ar fi putut să schimbe ceva, şi în loc de asta a reuşit doar să zgârie la suprafaţă crusta unei lave ce mocnea slobodă în craterul Structurilor, în aşteptarea alegerilor din 2000.

S-a mulţumit să numească la conducerea SRI şi SIE nişte oameni cât de poate de amabili, dar a căror incompetenţă în materie era vizibilă cu ochiul liber. Harnagea a fost precum o marionetă pusă în fruntea SIE spre a da instituţiei o aparenţă nouă şi democratică, în vreme ce sub el ofiţerii de securitate îşi vedeau de treabă fără ştiinţa şefului lor.

Costin Georgescu, ceva mai răsărit decât omologul lui de la informaţii externe, n-a reuşit nici el să pătrundă în hăţişul foarte bine organizat al SRI, fiind silit să patroneze de faţadă o instituţie ai cărei ofiţeri şi-au profesat netulburaţi meseria învăţată după nişte norme ieşite din uz”.

Cum livrau serviciile informatii ”secrete” date de CNN

”Cât am fost prim-ministru, aproape toate informaţiile „secrete” externe pe care cele două servicii mi le-au pus la îndemână le ştiam deja de la CNN. Nu-mi amintesc decât de două împrejurări în care să fi simţit că aceste servicii au, cu adevărat, o utilitate din punctul de vedere al prim-ministrului.

Înaintea vizitei în Franţa, am fost informat că francezii de la Renault nu au nici cea mai mică intenţie să investească iarăşi în fabrica de automobile Dacia, pe care o considerau definitiv compromisă din punct de vedere tehnic şi financiar(…)

A doua împrejurare în care SIE a dovedit că există pentru mine a fost în timpul mineriadei din ianuarie 1999, când am fost înştiinţat că în urma tulburărilor sociale care scăpaseră de sub control în ţară, ambasadorii acreditaţi la Bucureşti se pregăteau să îşi trimită familiile acasă, restrânseseră personalul la minimul necesar şi stăteau cu bagajele făcute aşteptând cursul evenimentelor”.

Serviciile controlează 80% din clasa politică

”Cine crede că-i poate schimba intrând în sistemul lor şi modificând lucrurile dinlăuntru uită că o dată intrat acolo va semăna leit lor, împrumutându-le mândria de castă, dispreţul şi lipsa de scrupule. Mass-media, serviciile secrete, partidele politice sunt toate controlate de ei. Procentual, cam 80% din clasa politică românească este expresia Structurilor. De aceea ea nu merită să existe, cum nici Parlamentul României de după 2000 nu-şi merită numele. Când privesc acest for legislativ, aşa cum apare el azi, îmi dau seama că există viaţă după moarte. Oamenii aceştia au murit de mult şi totuşi mai trăiesc.  

 

Adevarata putere aparţine Structurilor

 

Una peste alta, Radu Vasile s-a dovedit un optimist incurabil. Încredințarea lui că hidra serviciilor va dispărea din politică la scurt timp după integrarea în UE a fost, din păcate, fără acoperire în realitate. Au trecut 15 ani și brațele hidrei s-au întins încă mai sufocant în jurul întregii societăți.
Vasile a avut, totuși, o viziune corectă atunci cînd a estimat, în finalul cărții lui, că e o lucrare prematură raportat la societatea română:

”Această carte este un act de curaj. Ea este o explicaţie, nu o justificare. Este încercarea de a reda, pe întinderea unui scurt interval de timp, fenomenul politic românesc. Dar, mai presus de orice, această carte este expresia curajului de a arăta cititorului român că adevărata putere aparţine Structurilor.

Sunt evenimente şi nume pe care le-am trecut sub tăcere, pentru a menaja orgoliile politicienilor de azi. În această privinţă, cartea mea apare prea devreme. Dar o eventuală nouă ediţie a ei, poate peste câţiva ani, va da negreşit în vileag lucruri care, acum, nu pot fi spuse.

Cu sau fără aceste dezvăluiri, caracterul aparent al lumii politice se va menţine în România cel puţin încă un deceniu. Iată de ce acest epilog este mai curând despre viitor. Căci nimic nu se va schimba semnificativ în plan politic.

Nu este o întâmplare că România are în continuare ca imn naţional o poezie paşoptistă al cărei îndemn este „Deşteaptă-te, române!”

Prin acest imn se recunoaşte în chip oficial că, la peste 150 de ani de la revoluţia din 1848, românii mai au încă nevoie de îndemnul de a se deştepta”.

 

 

 

 

Surse:

http://inpolitics.ro/dezvaluiri-de-la-virful-puterii-acesti-prostanaci-din-servicii-care-conduc-romania

http://gazetadecluj.ro/ofiterii-romani-informatii-sunt-prosti-de-bubuie/

29/01/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

George Topîrceanu – un martor al catastrofalei înfângeri de la Turtucaia

GeorgeTopîrceanu

 

 George Topîrceanu (n.20 martie 1186 – d.7 mai 1937),  a fost un poet, prozator,memorialist si publicist roman, membru corespondent al Academiei Romane din 1936.

A fost mobilizat și a participat  la campania din Bulgaria , apoi la Primul Razboi Mondial, căzând prizonier în primele zile ale conflagratiei , la Turtucaia (1916) .

A rămas în captivitate până în 1918, iar experiența celor două campanii și a prizonieratului va fi evocată în proza sa, ” Amintiri din luptele de la Turtucaia, (București,1918)”, „În ghiara lor… Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, (Iași, 1920)” și ” Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate, (București, 1936)”.

 

La 14/27 august 1916, România declara razboi Austro-Ungariei. A doua zi, la 28 august 1916, ca riposta, Germania si Turcia declarau razboi Romaniei.

Aliata Germaniei, Bulgaria, declara de asemenea razboi României la 1 septembrie 1916, moment in care armata bulgara, pregatita din timp, se punea in miscare impotriva Turtucaiei.

Localitatea Turtucaia, [Tutrakan], situata pe celalalt mal al Dunarii,in  Bulgaria,era considerata o baza de plecare excelenta in caz de atac romanesc impotriva Bulgariei, eventualitate in care, intre Oltenita si Turtucaia ar fi trebuit sa fie construit un pod de pontoane.

Cum insa, campania romana prevedea ofensiva pe frontul de nord (in Transilvania, impotriva Austro-Ungariei) si defensiva pe frontul de sud (fata de Bulgaria), podul de vase nu a mai fost construit.

Pe uscat, Turtucaia se lega inspre est de Silistra printr-un drum de circa 60 de km, punct spre care garnizoana acestui cap de pod ar fi trebuit sa se retraga, asa cum prevedeau instructiunile marelui stat-major, in cazul unui atac bulgar puternic. In concluzie, principala grija a comandamentului garnizoanei Turtucaiei ar fi trebuit sa fie mentinerea legaturii cu trupele aflate la Silistra.

Bătălia de la Turtucaia  s-a desfășurat între 1 si 6 septembrie 1916. Ea a antrenat forţele române la sud de Dunăre, respectiv, cele ale Puterilor Centrale, la care se adaugă cele bulgare. Planul strategic al comandamentului român viza crearea la Turtucaia (pe malul bulgăresc al Dunării) a unui cap de pod, cu scopul asigurării apărării Sudului României.

De asemenea, poziţia fortificată de la Turtucaia ar fi servit drept bază de lansare a unor potenţiale atacuri împotriva Bulgariei.

 

Confruntarea armatei romane cu trupele germano-bulgare  s-a soldat cu un eșec, dezastrul fiind considerat o catastrofă naţională, pentru ca practic aproape întregul efectiv angajat în luptele din acest perimetru au fost  capturate, alături de un imens material de război.

Pierderile Armatei Române în această bătălie s-au ridicat la 6.000 soldaţi şi 160 ofiţeri morţi sau răniţi, 28.000 soldaţi şi 480 ofiţeri luaţi prizonieri, 100 tunuri şi 62 mitraliere capturate de inamic, pe lângă multe alte materiale de război pierdute în mâna inamicului.

 

 

 

 

Iată cum descria George Topîrceanu acele evenimente:

 

 

 

 

 

 

 

 

Doi ani aproape au trecut de atunci.

 

 

“Toate însemnările câte le făcusem zi cu zi pe hârtie mi s-au pierdut. Multe amănunte s-au șters din amintirea mea, unele mi-au rămas prea confuze și poate că le-am uitat ordinea în care sau petrecut, dar multe mi s-au întipărit pentru totdeauna în suflet, vii și clare, parcă le-aș fi trăit ieri. Mai târziu, oamenii de specialitate vor face desigur o expunere tehnică și generală a luptelor de la Turtucaia.

Eu n-am vrut să dau decât o serie de icoane, schițate în fugă, o povestire sumară și obiectivă a celor ce s-au petrecut numai în jurul meu și la care am luat parte. Dar povestirea acelor întâmplări crâncene a adus, firește, multă durere inimii tale de român, cititorule.

D-apoi mie! Poate că ar fi fost mai bine să le lăsăm, și eu și ceilalți supraviețuitori, în întunericul uitării grabnice cu care am fost obișnuiți să trecem întotdeauna peste lumina prea brutală a realității. Dar amintirea vie și caustică a unei nenorociri nu trebuie lăsată uitării.

Ea arde și oțelește sufletul unui bărbat. Iar eu n-am scris broșură pentru copiii de școală. Mă vei întreba, poate, care a fost pricina înfrângerii noastre de la Turtucaia?

 

Deși sunt un profan în ale milităriei, totuși, în credința că mărturiile viitoare nu-mi vor aduce dezmințire, îți răspund hotărât: Atât numărul și calitatea trupelor aflătoare acolo la începutul luptei – în mare parte milițieni, dispensați revizuiți etc., regimente recrutate din Dobrogea sau Cadrilater, pline de turci și de bulgari – cât și faptul că întăriturile nu erau încă terminate, probează că noi nu ne-am așteptat la un atac repede și violent al bulgarilor în acest punct.

 

 

 

 

Cadrilaterul si Turtucaia

Cadrilaterul si Turtucaia

 

 

 

În al doilea rând, trebuie să punem lipsa de… pregătire sufletească a țăranilor, neobișnuința trupelor și a ofițerilor cu focul – mai ales cu artileria modernă a inamicului. Mi-aș îngădui încă o reflecție timidă. În după-amiaza zilei de 23 august, în ajunul căderii, era vădit și pentru ochii unui profan că garnizoana nu mai poate ține piept și că orașul va trebui să cază.

Cu sacrificarea unei ariergărzi îndestulătoare, care să acopere trecerea în noaptea de 23 spre 24 august, s-ar fi putut salva, dacă nu restul trupelor, cel puțin tunurile rămase, caii, materialul și o mare parte din proviziile care au căzut în mâna dușmanului. Nimic însă nu se poate afirma cu siguranță deplină. Ce a fost s-a dus.

Înfrângerea de la Turtucaia, oricât de dureroasă, nu poate avea nici o semnificație în privința însușirilor neamului nostru, care și-a făcut proba de-a lungul veacurilor. Am avut Turtucaia, dar am avut și Mărășeștii!… Și la Turtucaia au fost destule pilde de eroism, zadarnic, dar înălțător.

 

 

 

Batalia Turtucaia

 

 

Un sergent necunoscut, care-și așezase mitraliera într-un copac, la colțul unei păduri, a oprit singur în loc înaintarea bulgarilor multă vreme. Și nu s-a lăsat până când artileria dușmană, căutându-l copac cu copac, nu l-a doborât cu mitralieră cu tot.

Trebuie să pomenesc și de nefericitul căpitan de artilerie Fieraru, care, după ce luptase până la deznădejde, s-a sinucis lângă bateria distrusă… , și de căpitanul Șendrea, care, rămas singur cu bateria în fața năvălitorilor, a ținut multă vreme dușmanii în loc, până ce a căzut rănit.

Pentru bravura lui soldații îl pomeneau cu dragoste, de câte ori își povesteau amintirile în captivitate. Încă un fapt: Dintr-o baterie distrusă mai rămăsese un singur tun, c-un tunar. Bulgarii erau aproape, dar el trăgea necontenit. Infanteria noastră fusese risipită.

Dușmanii, ocolind o movilă, se iviră dintr-o parte, la câțiva pași, și năvăliră asupra lui. Cuprins din toate părțile, el descărcă un foc de revolver în grămadă și, cu o mână liberă, tot mai avu vreme să sloboadă ultimul șrapnel din țeava tunului…

Bulgarii, printre care era și un ofițer, i-au cruțat viața. Iar soldatul bulgar care mi-a povestit faptul, într-o gară depărtată, și care fusese rănit la picior cu revolverul, adăuga, vorbind de necunoscutul erou: – Era un om smead și slăbuț, pe care n-ai fi dat o ceapă degerată.

 De i-ar da Dumnezeu numai oameni de aceștia țării mele – tari la suflet ca granitul din care Istoria uită adeseori să le taie monumentele.”

surse:

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Turtucaia

http://ro.wikisource.org/wiki/Amintiri_din_luptele_de_la_Turtucaia:_%C3%8Encheiere

http://www.istorie-pe-scurt.ro/batalia-de-la-turtucaia-george-toparceanu-despre-cea-mai-mare-infangere-din-primul-razboi-mondial

16/10/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: