Politica antiromânească a ocupanților sovietici în Basarabia și Bucovina de nord

 

 

 

 

Instaurarea regimului sovietic în Basarabia şi nordul Bucovinei a fost urmată nu doar de reluarea deznaţionalizării şi a cruntei exploatări economice începute de ocupanții ruși în 1812, dar şi punerea în practică a unor  absurde “reforme” de tip sovietic.

Un rol aparte pentru noua autoritate a avut-o represiunea, menită să lichideze orice opoziţie şi să disciplineze populaţia şi aşa loială.

Acţiunea de represiune i-a vizat în primul rând pe cei ce au colaborat cu autorităţile române; primari, prefecţi, jandarmi, învăţători, profesori şi pe cei nu se încadrau în parametrii socio-profesionali ai comuniştilor preoţi, industriaşi, comercianţi, ţărani înstăriţi, etc.
După 28 iunie 1940, conducerea R.A.S.S. Moldoveneşti şi-a extins împuternicirile asupra Basarabiei doar formal, toate directivele venind de la Moscova.
În ziua de 2 august 1940, la Moscova şi nu la Chişinău, sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S. a decis crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, prin unirea “reuniunea” potrivit Legii de alcătuire a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale, a Basarabiei cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.

Apoi, la 3 august s-a adoptat decizia privind includerea ei. precum şi a R.S.S. Lituaniene şi a nordului Bucovinei în componenţa U.R.S.S.
Proclamarea R.S.S.M. s-a făcut înainte de a i se fixa frontierele.

Doar la 4 noiembrie 1940, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., privind delimitarea frontierei dintre R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească, au fost stabilite frontierele R.S.S.M. Basarabia pierdea judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Hotin (peste 15.000 km2) în favoarea R.S.S. Ucrainene şi era unită cu un teritoriu din stânga Nistrului (raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol), mult mai mic decât fosta R.A.S.S.M., din care o bună parte (8 raioane) i-a fost date tot Ucrainei.

În aceiaşi zi, în componenţa R.S.S. Ucrainene, a fost inclusă şi partea de nord a Bucovinei, denumită “regiunea Cernăuţi”. R.S.S.M. avea o suprafaţă de 33,7 mii km2 şi o populaţie de aproximativ 2,7 mil. de locuitori.
Ca rezultat al politicii Kremlinului, R.S.S. Moldovenească a fost lipsită de ieşire la Marea Neagră şi Dunăre. Pentru R.S.S.M., ca subiect al Uniunii Sovietice, au fost stabilite frontierele: la nord, est şi sud cu Ucraina Sovietică, iar la vest, pe Prut, cu România.

Ocupația sovietică a inaugurat și o politică antiromânească în Basarabia și Bucovina de nord, care a țintit atât grupul etnic și, mai larg, pe toți reprezentanții de frunte ai societății civile și clasei politice presovietice fără deosebire de naționalitate.

Între 1940 și 1941, aproximativ 300.000 de români au fost  condamnați la muncă silnică în gulaguri, sau au fost deportați împreună cu familia. Dintre aceștia 57.000 au fost uciși, în acest număr nefiind incluși cei care au pierit în Gulag. Aceste politici au fost reluate și au continuat în perioada 1944 – 1956, după care a abuzurile au început să se reducă numeric .

După unele surse, pe toată durata de existență a URSS-ului, aproximativ 2.344.000 persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord și RSSA Moldovenească au fost victime ale arestărilor, persecuțiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierzându-și viața.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ultimele cifre includ și cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946 – 1947 și cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană și bucovineană, care au murit în lagăre. Restul sunt victime ale execuțiilor, masacrelor, deportărilor și ale gulagului.

Aceste politici au avut ca țintă elitele basarabene și bucovinene, care nu se refugiaseră în România în 1940 și între 1944-1945. Printre cei vizați de politicile sovietice se aflau în primul rând  învățătorii, profesorii, doctorii, preoții, avocații, foștii polițiști și jandarmi și cadre active ale armatei regale române, proprietarii de pământ (atât moșierii cât și culacii), membrii partidelor politice, (inclusiv membrii Partidului Comunist Român aflat până în 1944 în clandestinitate), ca și oricine își exprimase orice fel de disidență, practic marea majoritate a populației cu o educație înaltă, purtătoare a culturii române.

 În Bucovina de nord, persecuțiile au dus la un număr disproporționat de victime din cadrul etniei române. Acest fapt poate fi explicat prin structura socială a satelor din regiune, cu numeroși țărani înstăriți și mijlocași, care respingeau tacticile sociale sovietice. 

În perioada de după ocuparea Basarabiei și Bucovinei din 1940, 82.000 de germani basarabeni și 40 – 45.000 de germani bucovineni au fost repatriați în Germania la cererea lui Hitler. Unii dintre ei au fost colonizați forțat în Polonia ocupată, pentru ca, în 1944 – 1945, aceștia să fie nevoiți să se refugieze din nou spre vest din calea războiului și a Armatei Roșii.

Ca urmare a plecării intelectualilor români din 1940 – 1944, a germanilor din 1940 – 1941, a evreilor în 1945, a repatrierilor forțate a polonezilor bucovineni în Polonia, Cernăuțiul, una dintre „perlele” universitare ale fostei Austro-Ungarii și a Regatului României și-a pierdut importanța universitară, iar populația sa de aproximativ 100.000 de locuitori din perioada interbelică a scăzut foarte mult.

După război, în oraș s-au mutat ucraineni din regiunile rurale bucovinene și ucraineni galițieni sau podolieni. Cu toate acestea, cele mai importante funcții de conducere în politică și economie au fost ocupate de cetățeni sovietici aduși din Ucraina de răsărit, considerați mult mai loiali sistemului sovietic.

Colonizarea

Exodul din Basarabia a condus la scăderea populației locale.
Ca urmare a persecuțiilor sovietice, a emigrării germanilor, polonezilor și evreilor și românilor, populația locală a scăzut dramatic, iar intelectualitatea din regiune a dispărut aproape în totalitate. Sovieticii au căutat să repopuleze regiunea, să umple uriașa prăpastie săpată de plecarea sau moartea intelectualilor și să pună pe picioare organizațiile de partid comuniste și ale aparatului de stat loiale Moscovei. Imediat după război, Stalin a declanșat o colonizare de proporții și o rusificare de facto a ceea ce erau acum Regiunea Cernăuți, RSS Moldovenească și Bugeacul ucrainean.

Numeroși ruși și ucraineni, dar și alte mici grupuri etnice, au migrat din restul Uniunii Sovietice în Basarabia și Bucovina de nord, aproape în exclusivitate în orașe, pentru a repune pe picioare economia devastată de război, a repopula regiune, cu rezultatul imediat al schimbării compoziției etnice . Noii veniți erau în special muncitori în fabrici sau în construcții, personal cu pregătire superioară, militari, cu toții însoțiți de familiile lor. Conform cu statisticile oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni s-au stabilit în Moldova sovietică. Deși printre ei se aflau ingineri, tehnicieni și un mic grup de cercetători științifici, majoritatea noilor veniți erau muncitori cu o pregătire redusă.

Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat. Primul român care a fost numit în guvernului RSS Moldovenești a fost ministrul sănătății din deceniul al șaptelea. Limitări similare au fost impuse reprezentanților minorităților locale care au trăit în regiune înainte de 1940. Antagonismul dintre moldovenii/românii și noi veniți a persistat pe toată perioada de existență a RSS Moldovenești, izbucnind cu putere în perioada enenimentelor antisovietice și anticomuniste din 1988 – 1992. Aceste rivalități au fost un important factor declanșator al războiului din Transnistria din 1992.

Colonizarea a afectat în mod special orașele din Basarabia, Bucovina de nord, regiunile rurale din Bugeac, (de unde emigraseră germanii basarabeni), dar în mod special orașele din Transnistria.

În ciuda imigrației masive, recensământul din 1959 a arătat o scădere semnificativă a populație față de situația din 1940, ceea ce arată cât de dramatic a fost afectată populația locală de evenimentele din 1940 – 1956.

 

 

 

Consecințe pentru educație și limbă

 

 

Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940.
După ocuparea Basarabiei și Bucovinei, învățământul s-a desfășurat exclusiv în așa-zisa „limbă moldovenească” – limba română scrisă cu alfabetul chirilic. După 1952, s-a permis studierea operelor lui Mihai Eminescu și Ion Creangă, e adevărat, cu eliminarea, în cazul primului, a tuturor scrierilor politice și a unor poezii precum „Doina”[4] sau „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”[5].

Istoriografia și propaganda sovietică au prezentat perioada 1918 – 1940 ca una a înrobirii țării de către boierimea și burghezia română, în cârdășie cu exploatatorii și trădătorii moldoveni, iar numele de „român” a devenit unul cu conotații negative. Naționalitatea locuitorilor Basarabiei și a unora dintre cei ai Bucovinei de nord a fost trecută în acte ca „moldovenească”. În Bucovina de nord – regiunea Cernăuți – autoritățile sovietice au permis locuitorilor să se declare „români” în actele de stare civilă. Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească” și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile română și rusă. Autoritățile au încurajat studierea limbii ruse ca pe o condiție necesară a perfecționării profesionale și a promovării în funcții de conducere în economie sau politică.

Treptat în Basarabia s-a format o nouă pătură a intelectualilor, care a înlocuit vechea intelectualitate exterminată sau refugiată. Noua intelectualitate moldovenească era formată din copiii țăranilor și nu s-a bucurat de beneficiile unei legături directe cu intelectualitatea interbelică. Contactul cu literatura clasică română a fost foarte limitată, un mare număr de cărți și autori fiind interziși sau cenzurați, chiar și în cazul celor născuți în Basarabia sau Bucovina, precum Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu și Constantin Stere.

În ciuda politicii oficiale antiromânești, din 1956 s-a permis treptat localnicilor să-și viziteze rudele din România. Deși presa și cărțile tipărite în România nu puteau fi găsite la Chișinău sau Cernăuți, în rețeau librăriilor „Drujba” din restul Uniunii Sovietice puteau fi găsite numeroase titluri ale unor autori români clasici sau moderni. Emisiunile radiofuziunii române puteau fi ascultate în mare parte a Basarabiei și Bucovinei, iar în unele regiuni puteau fi urmărite emisiunile postului 1 al televiziunii române.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

Istoria md.-  Mariana S. ŢĂRANU, doctor în ştiinţe istorice

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/ 

 

https://www.historia.ro//basarabia-si-nordul-bucovinei-sub-regim-sovietic

Publicitate

1 APRILIE – Zi Naţională în memoria românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi din alte zone, ale deportărilor şi ale foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie

Foto: infoprut.ro

 

Fântâna Albă locul în care mii de români nevinovaţi au fost masacraţi de barbarii sovietici

La 26 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, României i-a fost impusă cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Începând cu această dată a fost dat startul prigoanei şi persecuţiei românilor din aceste provincii româneşti [deportările din Basarabia şi nordul Bucovinei (28 iunie 1940 – 5 martie 1953), masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) şi foametea organizată din Basarabia (1946-1947)].

Unul dintre cele mai cumplite masacre pe care le-a cunoscut istoria României, s-a petrecut la Fântâna Albă, în Bucovina de Nord cotropită de sovietici, acolo unde aproximativ 3000 de români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului, au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în ţara-mamă România la 1 aprilie 1941, dar au fost măcelăriţi de grănicerii sovietici.

La 26 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, României i-a fost impusă cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică, un teritoriu pe care se aflau 3 milioane de locuitori.  

Începând cu această dată a fost dat startul prigoanei şi persecuţiei românilor din aceste provincii româneşti [deportările din Basarabia şi nordul Bucovinei (28 iunie 1940 – 5 martie 1953), masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) şi foametea organizată din Basarabia (1946-1947)].

 Potrivit rapoartelor oficiale sovietice, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ, într-o zonă patrulată de grănicierii sovietici.

După primul an de ocupaţie sovietică, rapoartele oficiale din Ucraina arătau că un număr de peste 7.000 de oameni se refugiaseră clandestin  în România.

La 1 aprilie 1941, după ce NKVD-ul lansase zvonuri conform cărora grănicerii sovietici i-ar fi lăsat pe mai mulţi români să treacă graniţa în România, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului a format o coloană paşnică de peste 3000 de persoane,  îndreptându-se spre graniţa sovieto-română.

Oamenii purtau cu ei un steag alb cu însemne religioase – icoane, prapuri şi cruci din cetină. Grănicierii sovietici, ascunşi în pădure, au tras în ei din plin în poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa cu România. 

Cei care au supravieţuit, au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu săbiile.

Masacrul nu s-a încheiat aici… Răniţii au fost legaţi de cai şi târâţi până la un loc unde erau săpate dinainte cinci gropi comune, unii dintre ei fiind conform unor documente şi mărturii din acea vreme, îngropaţi de vii.

Bătrâni, femei, copii, nu a contat pentru criminalii sovietici, toţi au fost aruncaţi în gropile comune. Timp de două zile, spuneau localnicii, s-ar fi auzit gemete din acele gropi.

Alţii au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata), iar după ce au îndurat torturi, au fost şi ei aruncaţi de vii într-o groapă comună din cimitirul evreiesc al oraşului, pentru a li se pierde urma.

Peste cadavrele din acea groapă s-a turnat  var stins… Documente şi declaraţii ale martorilor locali spun că au fost peste 2000 de victime, care au fost asasinate cu foc de mitraliere,  spintecate cu săbiile sau chiar aruncate şi îngropate de vii în gropile comune.

Autorităţile din Rusia nu recunosc nici până în ziua de azi genocidul de la Fântâna Albă.

Moscova a lansat varianta mincinoasă şi strigătoare la cer, că doar un grup de 20 de persoane au vrut să treacă fraudulos frontiera.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, autoritățile sovietice și cele ucrainene interzicând comemorările şi orice referiri la acest masacru.

Doar din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în patria lor, România.

În România, după ani de ignorare şi uitare, după tentativa ruşinoasă a Institutului condus de Tismăneanu de a bloca alegerea unei zile de comemorare a românilor masacraţi de haitele ocupanţilor sovietici, s-a făcut în sfârşit dreptate memoriei celor ucişi în timpul barbariei comuniste sovietice.

În 2011, Parlamentul a votat o lege care stabileşte ziua de 1 APRILIE drept Ziua Natională în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Alba si alte zone, ale deportarilor şi ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie.

După masacru a fost declanșată o operațiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan.

 

 

În pădurea Varniţa din Bucovina de Nord, pulbere aşezată peste durere. Putem uita? Putem ierta?

 

 Dumnezeu sa-i odihnească pe  martirii  neamului românesc !

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

1. Mircea Dogaru, Bătălia pentru România: dialog pe calea undelor, Ed. PHOBOS, București, 2005, pp. 77.

2. Istoria md.

3. Stéphane Courtois, Pata oarbă a memoriei europene. 23 august 1939: alianța sovieto-nazistă, Fundația Academia Civică, 2009, pp. 89-90.

4. Arh. SRI, Fond ”d”, dosar nr. 6209, filele 37-54; dosa, nr. 3706, filele 88-89 in Cristian Troncotă, Glorie și tragedii: Momente din istoria Serviciilor de Informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944), Ed.Nemira, București, 2003, p. 117.

5. Cristian Troncotă, Glorie și tragedii: Momente din istoria Serviciilor de Informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944), Ed.Nemira, București, 2003, p. 118.

      6. Historia.ro

Obrăznicie rusescă sub formă de „protest”

Tupeu de BOLȘEVIC: „Armatele sovietice au salvat România de naziști”.

Răspuns din partea României: „În cei 50 de ani de tristă amintire vi s-a mulțumit cu vârf și îndesat”

 

 

 

 

 

 

Viceprimarul PNL Dan Cristian Popescu continuă demersul de redenumire a Parcului Tolbuhin din București, în ciuda protestului oficial exprimat de Ministerul Afacerilor Externe rus, prin vocea purtătorului său de cuvânt, Maria Zaharova : 

„Sperăm că va prevala nu ideea de sacrilegiu, ci memoria a mii de soldaţi sovietici, care şi-au dat viaţa pentru eliberarea acestei ţări de fascism în urmă cu peste 70 de ani. Sperăm că autorităţile României nu vor permite încercări de rescriere a istoriei în contextul interesului reciproc de continuare a cooperării militare memoriale fructuoase”.

 Mareșalul sovietic Fiodor Ivanovici Tolbuhin, a fost membru în Sovietul Suprem al URSS şi unul dintre cei mai importanți comandanți ai Armatei Roșii, în perioada în care soldații sovietici au ocupat România și au terorizat populația cu jafuri, violuri și crime.

În urmă cu o lună, istoricul Cristian Vasile  cercetător științific în cadrul Institutului de Istorie “Nicolae Iorga”, a comentat pentru România Liberă:

 „Armata sovietică, pe care o reprezintă Tolbuhin, nu s-a limitat la eliberarea României de fascism, de sub influența nazistă, germană, ci s-a transformat în armată de ocupație, înlesnind, dacă nu chiar contribuind decisiv la instaurarea unui regim comunist, totalitar în România”.

În 1944, din iunie până în octombrie, împreună cu mareșalul Rodion Malinovsky, Tolbuhin a condus invazia din Balcani, cucerind cea mai mare parte din România, potrivit Wikipedia.  

Inițiată acum o lună, acţiunea de redenumire a Parcului Tolbuhin a intrat recent în atenția MAE rus care face apel la autoritățile române să înceteze demersul de schimbare a denumirii Parcului Tolbuhin, invocând memoria a mii de soldați sovietici care și-au dat viața pentru eliberarea României de fascism.

Reacția viceprimarului liberal de la Sectorul 2, Dan Cristian Popescu, nu a întârziat să apară, acesta afirmând pe site-ul său că va continua demersurile, în ciuda protestului exprimat de autoritățile ruse.

 

„Constat cu surprindere că abia după aproape o lună, Guvernul de la Moscova s-a sesizat, declarându-și nemulțumirea, în legătură cu demersul inițiat de mine în Consiliul Local Sector 2 al Municipiului București privind schimbarea denumirii Parcului Tolbuhin.

Dincolo de faptul că această reacție este destul de întârziată, lucru ce pare să confirme faptul că sumele imense vehiculate în spațiul public pentru susținerea aparatului de propagandă și informare rusesc nu sunt cheltuite tocmai eficient, remarc memoria selectivă de care dau dovadă reprezentanții ruși.

Reprezentanți care nu-și mai amintesc de tezaurul românesc aflat la Moscova, nu recunosc și nu-și asumă atrocitățile oribile comise de regimul Stalin, mai ales la adresa poporului român din Basarabia sau atitudinea soldaților ruși care s-au comportat precum o armată de ocupație, dar repetă cu obstinație faptul că ne-au salvat de naziști.

Vă mulțumim încă o dată, deși cred că în cei 50 de ani de tristă amintire vi s-a mulțumit cu vârf și îndesat.

Îmi exprim pe această cale speranța că relațiile de orice natură dintre România și Rusia nu vor avea de suferit, dar, în același timp, dezavuez ideea de a ne fi impuse versiuni denaturate ale istoriei.

Cu riscul de a mă repeta, afirm încă o dată că noi, românii, am cunoscut în istoria noastră oameni de seamă pe care suntem datori să-i cinstim și nu avem nevoie să onorăm numele unor invadatori. Prin urmare, voi continua demersurile pentru schimbarea denumiri Parcului Tolbuhin și voi iniția cât mai curând o consultare a bucureștenilor pentru găsirea unui nou nume al parcului respectiv.”

 

Numele lui Fiodor Tolbuhin a fost onorat în majoritatea statelor comuniste, aflate în sfera de influență a URSS. În Bulgaria, de pildă, orașul Dobrich a fost redenumit Tolbuhin. De asemenea, străzi importante din Odessa, Belgrad sau Budapesta au purtat numele mareșalului. 

Exemplele sunt multiple, dar toate au în comun un lucru. Cu excepția României, care păstrează denumirea Tolbuhin pentru un loc public, toate celelalte state au schimbat numele mareșalului de pe indicatoarele stradale imediat după căderea comunismului.

 

 

Surse:

http://romanialibera.ro/special/documentare/maresalul-invadatorilor-sovietici–onorat-de-primaria-sectorului-2–un-parc-din-bucuresti-poarta-un-nume-ofensator-pentru-romani-

http://radiochisinau.md/parcul-din-bucuresti-care-poarta-numele-unui-maresal-sovietic–parcul-tolbuhin–va-fi-redenumit-in-ciuda-protestelor-rusiei-

http://ortodoxinfo.ro/2017/08/20/tupeu-de-bolsevic-armatele-sovietice-au-salvat-romania-de-nazisti-raspuns-din-partea-romaniei-cei-50-de-ani-de-trista-amintire-vi-s-multumit-cu-varf-si-indesat/