CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

„Dimandarea parinteasca”- Imnul Aromânilor. VIDEO

 

„Dimandarea parinteasca” (mustrarea parinteasca), este imnul aromânilor, compus de Constantin Belemace, luptator pentru drepturile românilor (aromânilor) din Balcani.

Este un echivalent al imnului “Desteapta-te Romane” la românii aromâni, acolo, in sânul societatilor si fundatiilor aromânesti, unde este cântat la posturile radio si de telelviziune care emit in dialect.

Cantecul vorbeste de cumplitul blestem ce cade asupra parintilor care nu-si invata copiii limba stramoseasca, limba (graiul) armanesc.

Poetul Belemace s-a dovedit a fi un adevarat vizionar atunci cand a compus versurile, in anul 1888.

Dupa mai bine de un secol, „Dimandarea parinteasca” rasuna mai actual ca oricand.

 

 

Dimandarea parinteasca
Parinteasca Dimandare                                Parinteasca blestemare  

Na sprigiura cu foc mare                               Porunceste cu foc mare
Frati di muma si di-un tata,                          Frati de-o muma si de-un tata
Noi, Armâni di eta toata.                                Noi, Aromani din vremea toata

Di sum plocile di murminta                            De sub lespezi (placi) de morminte
Striga-a nostri buni parinta:                          Striga a nostri buni parinti
“Blastem mari s-aiba-n casa “                       Blastem mare sa aiba in casa
Cari di limba-a lui s-alasa.                              Care de limba lui se lasa.

Cari-si lasa limba-a lui                                    Care i-si lasa limba lui
S-lu-arda pira-a focului,                                Arza-l-ar para focului
Si s-dirina viu pri loc,                                     Chinuis-ar de viu pe locu (pamant)
Sa-li si friga limba-n foc.                                Frige-i-s-ar limba in focu’

El an vatra-li parinteasca                              El in vatra-i parinteasca
Fumealia s-nu-si hariseasca;                        De copii(familie) sa nu se fericeasca ;
Di fumeli curuni s-nu base                             De familie cununi sa nu pupe
Nic an leagan si nu-nfase.                              Prunc in leagan sa nu culce (infase)

Cari fudze di-a lui muma                                Care fuge de a lui muma
si di parintesca-li numa,                                 si de parintescul nume
Fuga-li doara-a Domnului                              Fugi- i-ar dorul Domnului
si dulteamea-a somnului!”                             si dulceata somnului!”

Constantin Belimace

 

 

 

Drept scurta informare, voi spune ca neamul romanesc exista in doua variante- Dacoromani (Basarabia, România si românii din jurul granitei României), si ramura Aromâna (Croatia, Serbia, Bulgaria, Macedonia, Albania si Grecia), cu care România are, sau nu a avut vreodata granite.

Aceasta ramura, sânge din sângele nostru a fost izolata de noi prin invazia bulgarilor si slavilor in Evul Mediu timpuriu.

Aromanii au avut de-a lungul veacurilor formatiuni statale proprii, cum ar fi Vlahia Mare, Vlahia Mica, imparatia lui Ionita si Asan (taratele romano-bulgare) si nu in ultimul rand Principatul de Pind, desfiintat de Grecia in 1948.

Practic poti intalni aromani in toata peninsula, de la Constanta si Tulcea, pana la Salonic in Grecia si Corce in Albania, de la muntele Magiore in Croatia pana la Pestera si muntii Rodopi in Bulgaria.

Ocupatia aromanilor iarasi o gasim diversa- pastori de turme de oi si capre, cu mentalitate nomada, vara se aflau la munte, iarna coborau la campie sau la malul marilor Marmara sau Adriatica etc.

Cu alte cuvinte faceau transhumanta ca si fratii lor, pastorii din tarile Romane, doar ca pe un areal mult mai larg, strabatand chiar tari intregi, caci pe atunci era un singur stapan- Imperiul Otoman.

Castigau din oierit si cresterea altor animale.

Altii erau buni comercianti, postavari, pielari, bijutieri, caravanari (duceau marfuri cu caravanele cu catari), fabricanti de arme. Mai era inca o categorie, aromanii carturari- arhitecti, bancheri, ministri, poeti etc. Au avut si orase, de care putini dintre noi au auzit.

Voi numi doar doua-Moscopole (Voscopoje) in Albania, si Gramosta in Grecia. Ambele au fost distruse brutal de Ali Pasa Tebelin de Albania. Distrugerea acestor orase este cantata cu multa durere in cantecele aromanesti pline de jale.

O caracteristica importanta a istoriei românilor din sudul peninsulei este trecutul lor furtunos, plin de migratie.

Emigratia aromâna a cuprins orase ca Venetia, Viena, Sofia, Bucuresti, Atena, SUA, Australia si Constantinopole. in majoritatea cazurilor au fugit din cauza dusmanilor, pericolului de asimilare, sau din sete de profit.

Drept dovada ca aromanii au fost si raman tributari istoriei mi-o demonstreaza mie personal faptul, ca multi dintre prietenii mei aromani au rude in diferite tari.

Peste noapte, in urma unor tratate de pace si destramarii Imperiului Otoman, aromanii s-au trezit cu rude despartite de sarma ghimpata in diferite tari noi aparute, la care deasemenea putem adauga mai recent si destramarea regimului comunist iugoslav.

Au mai fost si tradati, in primul rand de tara-Mama, România, care pe vremea Anei Pauker, in 1948 a inchis scolile romanesti din Balcani, deschise cu atata truda de Cuza Voda si Carol I.

Pricina era ca chipurile ei (aromanii), formati in aceste scoli ar atenta la securitatea asa zisului stat socialist roman.

Urmarile catastrofale ce au urmat au fost ca nici pana acum Aromânii nu au scoli in Grecia, Bulgaria, Albania sau Serbia.

Nici pana astazi ei nu sant recunoscuti drept minoritate nationala in aceste tari.

Exceptie face doar Republica Macedonia. In constitutia Republicii Macedonia este scrisa „Minoritatea Aromana”.

Romanii macedoneni au scoli si emisiuni radio, dar si aici cu taraita. in final as mentiona un lucru important, in fata pericolului asimilarii sau pierderii de avere, la aromani dintotdeauna exista si exista un obicei strict – ficiorul armân se insoara doar cu o fata de origine aromâna.

Cateva personalitati marcante de origine aromana (macedoromana) – Nicolae Milescu – Spataru-carturar moldovean, se crede ca ar avea obarsie aromâna, Emanuil Gojdu-filantrop, a finantat invatamantul românesc din Ungaria, Lucian Blaga – poet român, este aroman dupa tata, actorul roman Toma Caragiu, ministrul culturii Ion Caramitru, lingvista Matilda Caragiu-Marioteanu, Ianis Coletis-general grec, impresarul clubului „Steaua”- Georghe Becali si nu in ultimul rând, marele fotbalist român Gheorghe Hagi, supranumit „Maradona Carpatilor”.

De origine aromâna este si Maica Tereza din Albania, cu numele ei adevarat Agnesa Gongea Boiangiu.

De Costache Andrusceac,
membru al Miscarii Unioniste din Republica Moldova.

 

01/10/2015 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ROMÂNII DESPRE ROMÂNI. DIALECTELE LIMBII ROMÂNE. VIDEO

 

Sa citim impreuna inceputul unui basm în dacoromână,aromână, meglenoromână şi istroromână, preluat din  lucrarea  profesorului Corneliu Beda   ”Aromânii”, apărută în anul 2004, la Bucureşti si sa remarcam cat de asemănănatoare este  limba vorbită de românii de la nord şi sud de Dunăre.

Textele originale se găsesc  la pagina 44,  în lucrarea  amintita anterior.

 Dacoromână

Era odată un împărat care nu avea niciun fiu şi dorea mult să aibă un fiu, ca să nu i se stingă numele. De aceea se ruga la Dumnezeu să-i dea un fiu.
Într-o zi se duse la un vrăjitor, să vadă dacă-i va da Domnul un fiu sau nu.
Iară acel vrăjitor îi dete un măr şi-i zise: să dai nevestii tale acest măr să-l mănânce şi ea va naşte un fiu aşa cum îţi cere inima.

Aromână

Eara nă oară una miră ţe no-avea niţiun h’il’u şi multu durea durea s’aibă un h’il’u tra s nu-l’ se-astingă numa. De-aţea nâs ura la Dumnidzău să-l’ da un h’il’u.
Nă dzuă si duse la un magu, ma-z-veadă di se va-l’da Domnul h’il’u ică nu.
Am aţel mag îl’ deade un mer şi-l’ dzâse: si-l dai a mul’are-tăi aestu mer şi s-lu mâcă, şi ea va s-facă un h’il’u, aşiţe cum îl’ doare inima.

Meglenoromână

Ra ună oară un ampirat cari nu ve niţiun il’iu şi multu ţinea să aibă un il’iu, sa nu-l’i si stingă numea. Di ţea iel tucu si ruga la Domnu să-l’i da un il’iu.
Ună zuuă si dusi la un maghesnic, să cată dă-l’i să-l’i da Domnu vrin il’iu ili nu.
Ară ţel meghesnic ăl’i dedi ună meră şi-l’i zisi: să-u dai la mul’iari-ta ţestă meră şi să-u mănancă, şi ea să rudească un il’iu şa cum aţi ţeri buricu.

Istroromână

O vote fost-a un cral’ carle n’a vut nancun fil’ şi ie fost t’aro rada ve un fil’ se nu l’i se zatare lumele. Din ţăsta rugat-a Domnu neca-l’ daie un fil’.
O zi mes-a la un strigun, za vede se-l va da Domnu da un fil’, ali se nu va.
Şi ţela strigun l’-a dat un mere şi l’-a zis: de ţesta mer lu te mul’ere neca-l poide si va rodi un fil’ cum rei tu vre.

Citiți și:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/26/teoria-imigrationista-a-formarii-poporului-roman/

https://www.youtube.com/watch?v=olGLix8L_2M

16/09/2015 Posted by | LUMEA ROMANEASCA, ROMANII DESPRE ROMANI | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Vlahi sau Români ? O dezbatere sterila, inventata de neprietenii românilor. VIDEO

 
 

 

 

 

Români sau valahi, o dezbatere sterilă

 

 

Balcanii au fost întotdeauna locuiți de români! De la Marea Egee, din Muntii Pindului, de la Adriatica, din Dalmația, de la Marea Neagră și pâna la nord ,în Carpați, a fost un singur popor : poporul român.

 Timpurile s-au  schimbat,au  năvălit slavii in secolul al VII-lea, peste încă șapte sute de ani au venit turcii , apoi, in părțile de apus, au coborât ungurii și mai apoi  austriecii, iar poporul roman din Balcani s-a impraștiat, s-a impuținat, în unele zone chiar a dispărut, cum ar fi în Muntenegru și Bosnia-Hertegovina.

 Pe lângă aromânii din Macedonia si Pind, din Albania si Bulgaria, ramân sa reziste compact, până in ziua de azi, daco-românii din Timoc (200 de localitati in Serbia, 100 in Bulgaria – 30 in jurul Vidinului, plus 70 de-a lungul Dunarii, pâna la mare).

 

E suficientă o scurtă privire în istoria noastră și a regiunii în care trăim,  pentru a înțelege un adevăr pe care mulți români il ignora, anume că vecinii cu care ne-a procopsit istoria și migrațiile popoarelor, nu ne-au înghițit niciodată, ei făcând tot ce le stă în putință pentru a scăpa de noi, contactele cu ei  fiind doar un șir continuu de lupte și eforturi pentru a ne păstra limba și neamul.

Vecinii noștri, cu excepția unor scurte perioade în care i-am avut aliați de conjunctură, pe unii sau pe alții, nu au încetat să ne nege existența  și implicit dreptul nostru istoric de a stăpâni ceea ce ne aparține pe drept, pământul în care ne-am nascut, am crescut ca neam și ne-am afirmat identitatea nationala.

 

Înconjurați din toate părțile, o insulă latină într-o mare slavă și turanică, această romanitate s-a tot micșorat sub presiuni și lovituri, până a ajuns ceea pe care o cunoaștem astăzi.

 

Mistificarea istoriei este la rang de cinste în panoplia mijloacelor folosite de dusmanii nostri, și este cu atât mai eficientă, cu cât nici românii în general nu par să aibă apetență pentru aflarea adevărului.

 

Intre „vlahi” și „români”, desi sunt unul si acelasi popor,au fost inventate si speculate deosebiri, mai ales de către propagandistii si falsificatorii istoriei sârbi și bulgari, în încercarea tenace de a diviza si deznationaliza minoritatea romana din tarile lor.

 

De aceea, trebuie sa stim ce sunt vlahii.

 

Conform Wikipedia,„Valahii (sau vlahii) era numele dat de către alte popoare, populațiilor romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, în stânga și în dreapta Dunării: românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii.

 

După crearea statului modern român, acest termen este folosit preponderent pentru a-i desemna pe aromâni, meglenoromâni și istroromâni.

Originea numelui este legată de lingvistica germanică: aceeași origine duce la cuvintele “welsh” și “wallon” în alte părți ale Europei pentru populațiile locale considerate romanice.

 

Popoarele slave au preluat cuvântul, folosind inițial numele de valahi în general în legătură cu toate popoarele romanice deci și pentru locuitorii teritoriului ev-medieval românesc.. Mai târziu, forma cuvântului s-a nuanțat, oarecum schimbat în funcție de utilizatori.

 

De exemplu, Italia în limba poloneză este numită “Włochy”, iar in limba maghiara “olasz” sunt italienii, iar “oláh” sunt românii. Termenul valahi era un exonim, deci folosit numai “în afară”, în timp ce respectivii (valahii între ei) foloseau diferite cuvinte provenite din “romanus” pentru a se numi pe ei înșiși: “români” “rumâni“, “rumâri”, “armâni“, “arumâni”, ș.a.m.d.

 

În acest context este demn de menționat, că în greaca Imperiului Bizantin (Imperiul Roman de Est) valahii erau denumiți deseori [„romanoi”]], ca fiind vorbitori de limbă romanică (latină).

 

În documentele istorice europene din Evul Mediu termenul apare sub diferite forme: Walachen (germ.), valaques (fr.), vlachs sau wallachians (engl.), velascos (sp.), velaci sau valacchi (ital.), volohi sau vlohi (rus., pol.), vlasi (serb., bulg.), oláhok sau vlachok (magh.), vlahoi (neogr.), iflaklar (turc.) și variante (moshovlahi, kuțovlahi, dicieni, mavrovlahi sau morlahi…).”

 

 

Mai departe:

 

„Numele de Valah are aceeași etimologie ca și numele de Wales (în Marea Britanie), Walcheren (în Olanda), Valonia (în Belgia) și numeroasele toponime de tip “Welch”, “Walsch”, “Walchen” înșiruite de-a lungul vechii limite dintre arealul limbilor germanice și cel al limbilor romanice, în Alpi. Este vorba de cuvântul germanic walah sau walh, însemnând “străin”, “ne-german”, și care, la rândul lui, provine din numele poporului celtic al Volcilor (Volcae în latină), întâlnit de germanicii teutoni în decursul campaniilor lor de jaf și pradă în Galia, în anii 110-100 î.e.n.

 

Migrația ulterioară a triburilor germanice în Europa, în secolele III – IV, în contact cu slavii și cu celelate popoare migratoare, a răspândit acest etnonim de walah în Europa centrală și orientală (pentru populațiile romanice). Trecând în alte limbi, walah a luat diferite forme : vlah, vlahos, vlas, voloh, wloh, olah, iflak… trecând ulterior și în limbile occidentale : valacchi, velaci, valaques, valacos, wallachians.

Valahii sud-dunăreni de azi sunt urmașii tracilor romanizați și a romanilor antici veniți aici și rămași (ca și în Dacia). Deși, oficial, sunt recunoscuți ca minorităti naționale în statele unde sunt prezenți (Albania, Bulgaria, Grecia, Macedonia și Serbia), numărul lor este sistematic minorat în recensământe (parțial fiindcă multe persoane nu doresc să se afirme ca fiind minoritare), nu sunt școliți în limba maternă și sunt supuși unui proces de asimilare, iar în România sunt pur și simplu socotiți Români deși populația locală îi deosebește prin porecla de “Machedoni” (cuvânt care nu trebuie confundat cu “Macedoneni“: locuitorii republicii Macedonia sau a regiunii Macedonia din Grecia).”

Și totuși, diversiunea funcționează, chiar și astăzi în Serbia existând două minorități așa-zis distincte, românii și vlahii, și chiar membrii acestora nu sunt prea conștienți că sunt același lucru, rod al îndelungatei propagande de dezbinare.

Acest tip de propagandă a fost activă inclusiv în perioada comunistă, în timpul regimului lui Tito, dar și de mai devreme, cum demonstrează și acest articol preluat din ziarul “Plaiuri năsăudene” al refugiaților năsăudeni din perioada ocupării Ardealului de Nord de către unguri (1941 – 1944), articol scris de I.V. Spiridon și intitulat Wallach:

 

WALLACH

de I. V. Spiridon – Plaiuri Nasăudene

Povestea un prieten că în trecut un cetăţean foarte bogat cu punga şi nu tot atât cu duhul, jertfise pe altarul propagandei pentru un anume partid o sumă atât de serioasă, încât după ce partidul câştigase în alegeri a trebuit să fie şi el luat în serios.

 

A fost deci numit membru în consiliul comunal. Comuna: un oraş destul de poluat.

 

Totul ar fi rămas normal, pentru vremuri şi locuri, dacă cetăţeanul nu ar fi avut păreri, care ar fi venit în conflict cu ale altui membru al consiliului. La una din şedinţe conflictul a crescut în proporţii, şi un profesor, care nu îl prea putea accepta, îi aruncă enervat epitetul: incultule!

 

Cetăţeanul sare ca ars:

– Eu incult? Tu cult!

Această anecdotă mi-a venit în minte zilele trecute când răsfoiam un dicţionar. Întâmplător am dat peste cuvântul „walachians”, sub care înţelegeau englezii pe români, mai ales pe cei din Oltenia şi Muntenia. Nu numai englezii se numesc astfel.

Germanii, spre exemplu, întrebuinţează cuvântul ”Wallachen”, italienii ” valacchi”, francezii „valaques” , grecii „vlahos”, polonii „volosin” şi vecinii noştri „olah”.

 

Rădăcina din care derivă toate acestea este vechiul cuvânt german „Wallach”, sub care se înţelegeau romanii. După prăbuşirea imperiului roman de răsărit, cuvântul a continuat să circule cu aceeaşi sferă largă, cuprinzând în interiorul ei pe toate neamurile născute din coapsa Romei. Cu timpul sfera aceasta s-a restrâns tot mai mult, până ce, către sfârşitul Evului Mediu, şi începutul celui Modern, am rămas singurii care mai eram numiţi astfel.

Cari sunt motivele pentru care nouă ni s-a aplicat mai multă vreme această veche expresie germană?

În primul rând probabil că la popoarele latine din Occident întâlnim ca o categorie stilistică dominantă individualismul, în vreme ce la noi domină categoria organicului. Ca şi noi, aceste popoare au fost multă vreme dezbinate, dar spre deosebire de noi, din cauza dominării acestei categorii stilistice, individualismul, părţile s-au afirmat la ele mai vehement ca una potrivnică celeilalte.

 

Să ne gândim la Franţa, la Spania şi mai ales la Italia Evului Mediu: atâtea principate, ducate şi comitate nu numai independente, ci şi permanent în conflict unele cu altele din acelaşi neam, afirmându-şi fiecare individualitatea atât de mult încât făcea imposibilă rămânerea lor şi pe mai departe sub acoperişul cuprinzător al acestei expresii.

 

Din acest motiv nu numai că a dispărut expresia „wallach”, dar a fost periclitată chiar şi existenţa cuvintelor „francez”, „spaniol”, şi „italian”. Se vorbea – amintim cazul italienilor – despre milanez, veneţian sau genovez.

La noi domnitorii din Muntenia şi Moldova n-au purtat niciodată vreun război cu romînii din Ardeal, numai cu stăpînitorii acestei părţi a ţării noastre, streini de neamul nostru.

Între ei domni ai Munteniei şi ai Moldovei s-au bătut, dar trebuie amintit aici că, pe de o parte în dosul acestor lupte se manifesta o voinţă de unire, chiar cu forţa, iar pe de alta că niciodată cu ocazia unor astfel de lupte nu s-a uitat că ele se dau între fraţi. Categoria organicului şi-a spus şi aici cuvântul.

Un alt motiv pentru care la noi s-a păstrat şi ni s-a aplicat mai multă vreme vechea expresie germană „Wallach” este calitatea conştiinţei originii noastre latine. La noi această conştiinţă a fost mai puternică decât la popoarele de origine latină ale Occidentului şi aceasta pentru că la noi ea nu a avut un caracter static, ci unul dinamic.

Să analizăm acum tot numai pe scurt, spaţiul nepermiţându-ne altfel, cauzele pentru cari conştiinţa originii noastre latine a avut, spre deosebire de popoarele latine din Occident, acest caracter, dinamic.

În primul rând la noi părţile nefiind în conflict, atât de vehement unele cu altele, conştiinţa întregului, cu origine comună, n-a fost pe această cale tulburată. În această situaţie am fi putut avea o conştiinţă a originii noastre latine mai puternică decât popoarele latine din Occident, dar tot cu un caracter static. A acţionat întotdeauna şi un factor de natură oarecum geografică: poziţia noastră, izolaţi în mijlocul unei populaţii de origine nelatină. 

Faptul că cu aceste popoare nelatine am avut întotdeauna, ca suflet, nu ca pacte, altfel de raporturi decât de prietenie ne-a fost din acest punct de vedere foarte util: raporturilor de acest fel trebuie să le mulţumim conştiinţa noastră trează, dinamică.

Atât de trează şi de dinamică încât ea a devenit din scut suliţă. Expresia cu rădăcini atât de vechi şi sens de nobil blazon nu poate, pentru o minte normal constituită, să îmbrace sensul pe care al vrea să i-l dea întovărăşind-o cu un adjectiv care denotă numai neputincioasă ură, cei care nu se pot mândri cu o astfel de origină, certificatul lor de origine etnică, fiind pierdut undeva pe drumul de departe şi până aici. Întovărăşirea ei cu adjectivul nepomenit poate numai să arate că precum între indivizi şi între popoare anecdota prietenului meu poate să fie adevărată.”

 

Surse:  cristiannegrea.blogspot.ro si  I. V. Spiridon – Plaiuri Nasăudene

17/09/2013 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: