CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DMITRII MEDVEDEV, VICEPREȘEDINTELE Consiliului de Securitate al RUSIEI, amenință că ”orice implicare a NATO în Crimeea ar putea declanșa al treilea război mondial”

Foto: Medvedev și Putin

Vicepreședintele Consiliului de Securitate aș Federației Ruse, Dmitrii Medvedev, consideră că orice încercare de a implica NATO în Crimeea este o declarație de război împotriva Rusiei, scrie agenția rusă de presă Ria Novosti, afiliată Kremlinului, preluată de https://www.zdg.md.

Orice încercare de a ocupa Crimeea va fi privită de Rusia drept o declarație de război, a declarat  vicepreședintele Consiliului de Securitate, Dmitri Medvedev, într-un interviu pentru ziarul Argumenty i Fakty.

„De fapt, va fi vorba despre al treilea război mondial”, a subliniat el.

„Orice încercare de a invada Crimeea este o declarație de război asupra țării noastre. Și dacă o țară care este membră a NATO face acest lucru, acesta este un conflict cu întreaga Alianță Nord-Atlantică. Al treilea război mondial. Catastrofă totală”, a spus Medvedev, vorbind despre consecințele posibilei intrări a Ucrainei în NATO.

Medvedev a adăugat că, din cauza „disputelor teritoriale nerezolvate și a înțelegerilor diferite ale statutului Crimeei”, intrarea Ucrainei în Alianța Nord-Atlantică reprezintă un pericol mai mare pentru Rusia decât aderarea Finlandei și Suediei la NATO.

El a mai declarat că dacă Finlanda şi Suedia se alătură NATO, Rusia îşi va consolida graniţele şi va fi pregătită pentru măsuri de represalii care ar putea include perspectiva instalării de rachete hipersonice Iskander „în pragul lor”.

Publicitate

29/06/2022 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , | Lasă un comentariu

PUTIN ȘI VISUL REVITALIZĂRII IMPERIULUI RUS

 

Negrea Cristian : Putin şi revitalizarea imperiului

P
ână la urmă a devenit oficial. Acţiunile Rusiei, iniţial ascunse după o retorică neutră, au devenit efective şi odată cu asta, odată cu intrarea într-o nouă fază, din ce în ce mai multe declaraţii ale oficialilor ruşi, inclusiv ale liderilor de la vârf, arată adevăratul interes al Moscovei.

Acest lucru demonstrează fără tăgadă faptul că Rusia a intrat în linie dreaptă în vederea îndeplinirii aspiraţiilor ei, refacerea imperiului, ajutată fără îndoială de atitudinea ezitantă şi conciliantă a marilor puteri, preocupate cu propriile lor probleme cum ar fi criza mondială, sau prea dornice să închidă ochii la acţiunile ruseşti.

Practic, Rusia a ajuns în faza în care este atât de sigură pe ea şi pe pasivitatea Occidentului, încât nici nu încearcă să-şi disimuleze intenţiile, ci chiar le anunţă în declaraţii sforăitoare.

Chiar şi până acum, intenţiile ruseşti erau disimulate doar pentru naivi şi neiniţiaţi, pentru orice observator şi cunoscător al spaţiului rus, erau clare şi limpezi ca şi lumina zilei.

Nu trebuie să mergem în urmă la disoluţia Uniunii Sovietice, pentru a justifica asta, deşi şi în acea perioadă au fost semnale suficiente referitoare la intenţia Rusiei de a-şi prezerva imperiul atât cât putea la momentul respectiv de regres şi de a-şi crea baze pentru o viitoare revenire la care nu a renunţat niciodată, este suficient să amintim Osetia de Sud, Abhazia, Transnistria, Cecenia.

Într-un articol mai vechi, din mai 2010, vorbeam de sintagma celor douăzeci de ani în cazul Rusiei, care se dovedeşte valabilă astăzi mai mult decât oricând.

Comparaţia este deosebit de relevantă. În 1920 Rusia era în plin război civil, era o ţară pustiită şi distrusă. Douăzeci de ani mai târziu, revenea în forţă, ocupând statele baltice, o bucată din Finlanda şi din România.

După încă cinci ani, ajunseseră la Berlin, jumătate din Europa căzând sub robia comunistă. În 1991, URSS se destrăma, paisprezece republici declarându-şi independenţa şi ieşind de sub tutela sovietică, moştenitoare a imperiului rămânând republica rusă.

Au trecut două decenii, şi din nou Rusia a revenit în forţă, nu numai declarativ, dar şi prin acţiunile sale. Atunci l-au avut pe Stalin, acum îl au pe Putin, care şi-a asigurat conducerea pentru o perioadă îndelungată. Ce va fi peste cinci ani?

Calea spre expansiune

Nu ai cum să devii o putere expansionistă dacă nu îţi consolidezi baza internă. Este ca şi cum ai clădi ceva pe un fundament de nisip. Fără o susţinere internă solidă, nu ai cum să încerci să îţi extinzi dominaţia în exterior. Toate marile imperii au fost dictaturi care au zdrobit opoziţia internă sau au beneficiat de o mare susţinere internă care le-a facilitat expansiunea spre exterior.

Imperiile antice sau feudale se bazau pe conducerea necontestată a unei singure persoane sau a unui grup elitist şi toate s-au prăbuşit atunci când susţinerea internă s-a erodat sau au fost cucerite de un alt imperiu mai puternic.

În timpurile moderne, prăbuşirea imperiilor s-a produs tot în momente de criză, atunci când baza internă s-a erodat şi cetăţenii s-au revoltat. Aşa s-a prăbuşit imperiul austro-ungar în 1918, la fel ca şi imperiul rus, german sau cel turc. Dar pe lângă consolidarea internă, mai sunt necesari şi alţi paşi pentru a-ţi putea asigura succesul atunci când vrei să redevii un imperiu puternic.

O incursiune în istoria expansionismului rusesc şi a direcţiilor strategice de expansiune astăzi, explică situaţia mai specială a Rusiei, mentalitatea şi obiectivele liderilor ei.

Paşii pe care Rusia îi face sau i-a făcut pe calea revitalizării imperiului său

Consolidarea internă

Cu adevărat, în cazul Rusiei, problema este oarecum specială. Imperiul rus s-a prăbuşit în 1918, dar a fost revitalizat sub forma celui sovietic, şi el decedat în 1991. Iar acum, revine la forma sa expansionistă după douăzeci de ani de refacere, în cursul cărora şi-a asigurat concursul intern. Dar cum?

Înainte de al doilea război mondial Stalin şi-a asigurat baza internă omorând în faţa plutoanelor de execuţie şi în lagăre orice opoziţie, reală sau imaginară. Milioane de oameni au căzut victime nevinovate terorii şi epurărilor. Cu toate astea, ruşii încă îl consideră pe Stalin drept unul dintre cei mai mari lideri ruşi, ceea ce spune multe despre mentalul colectiv al rusului.

Nu este întâmplător că ruşii sunt înclinaţi în proporţie de cinci la unu pentru ordine în detrimentul libertăţii, conform sondajelor, pentru ei libertatea fiind sinonimă cu degringolada şi jaful la scară naţională din perioada lui Boris Eltsîn, singura perioadă democratică din istoria Rusiei, cu excepţia câtorva luni în 1917, de la revoluţie până la puciul bolşevic.

În plus, ei doresc să ştie că Rusia este o mare putere, şi pentru asta ar renunţa la tot, cu excepţia sticlei de votcă.

În plus, ruşii suferă de complexul tătucului într-o măsură mult mai mare decât alte popoare, de dorul de un lider puternic şi autoritar care să gândească pentru ei, să facă totul pentru ei şi în locul lor. Şi acestuia, când se iveşte, să-i dea toate prerogativele puterii, fără rezerve, ca şi în întreaga lor istorie.

Pe aceste considerente, ascensiunea unei puteri autoritare reprezentată de persoana lui Vladimir Putin în Rusia de astăzi nu miră pe nimeni.

Realitatea este că în tot decursul istoriei sale, menirea principală a statului rus nu era îndreptată spre cetăţenii săi, ci doar pentru menţinerea, întărirea şi extinderea imperiului.

E şi normal, un teritoriu imens, cu cincisprezece republici unionale şi peste o sută de popoare, şi cu regiuni întinse unde ruşii sunt minoritari, în unele părţi sub 5%, ca şi în unele republici caucaziene, de exemplu.

În momentul în care menţinerea imperiului nu este principala preocupare a statului, acesta trosneşte din toate încheieturile, aşa cum a fost în 1918 sau 1991.

În marea lor majoritate, ruşii preferă să-l menţină, renunţând pentru asta la libertate, dacă este nevoie.

Astfel, nu este întâmplătoare ascensiunea lui Putin.

Dacă nu ar fi existat Putin, el ar fi fost inventat sub forma unei alte persoane care să preia frâiele şi să strângă şurubul în ideea menţinerii unităţii imperiului, al consolidării lui şi apoi al extinderii la momentul potrivit.

Este suficient să analizăm puţin ascensiunea lui Putin pentru a exemplifica asta. Provenit din mediile KGB, la data când ajungea premier era un cvasinecunoscut, iar popularitatea sa era de 2% în momentul când devenea preşedinte interimar după retragerea lui Boris Eltsin, în 1999. Exploziile unor bombe în blocuri soldate cu moartea a peste o sută de ruşi îi dau pretextul unui nou război în Cecenia, deşi una din tentative, cea de la Budionovsk, ridică mari semne de întrebare, iar cei care l-au acuzat pe Putin de înscenare au sfârşit-o rău, cei mai cunoscuţi fiind doi deputaţi care au cerut o anchetă (unul împuşcat şi celălalt îmbolnăvit brusc a murit repede), şi celebrul otrăvit cu poloniu, Alexandr Litvinenko.

Indiferent, războiul declanşat în Cecenia, după retragerea rusească în urma războiului din 1994 – 1996, l-au adus pe Putin pe culmea popularităţii, el câştigând lejer două mandate de preşedinte din primul tur, mandate pe care le-a folosit pentru întărirea propriei puteri.

În toate pârghiile de decizie ale statului au fost puşi oamenii de încredere ai lui Putin, celebri siloviki, adică foşti angajaţi ai KGB-ului devotaţi preşedintelui. Oligarhii care nu s-au aliniat la comanda Kremlinului au fost aruncaţi în închisoare şi averile lor confiscate în beneficiul companiilor de stat conduse de siloviki.

Posturile media şi ziarele care nu cântau în corul puterii au fost închise sau preluate agresiv de concernele loiale Kremlinului. Jurnaliştii care nu intrau în rând erau concediaţi, ameninţaţi, bătuţi sau chiar ucişi, cea mai celebră fiind Anna Politkovskaia, ucisă în 2007, chiar de ziua lui Putin.

În câţiva ani, nimeni nu-i mai putea sta în cale noului ţar al Rusiei. Opoziţia a fost lăsată să existe firavă, pentru a da aparenţa unei democraţii şi a-i permite Rusiei accesul în G-8 sau G-20, precum şi pentru a da în faţa partenerilor occidentali imaginea de legitimitate a liderilor ruşi. Liderii au şi inventat o sintagmă pentru democraţia rusă, spunându-i democraţie suverană.

Noi suntem obişnuiţi cu astfel de denumiri, doar am avut democraţie directă sau democraţie originală. Ceea ce ar trebui să li se spună ruşilor este faptul că orice democraţie care are nevoie de încă un termen pentru a o descrie nu mai este democraţie.

Majoritatea absolută din Dumă a partidului prezidenţial Rusia Unită a permis consolidarea puterii interne, inclusiv prin modificarea constituţiei ruse, fără referendum, astfel că acum mandatul prezidenţial a fost mărit de la patru la şase ani. Chiar şi acum, după alegerile din 4 decembrie, Rusia Unită are majoritatea relativă, şi nu cred că ultranaţionaliştii lui Jirinovski sau comuniştii se vor opune ideii unei coaliţii deja anunţate de Medvedev.

Un alt exemplu actual şi concludent, în alegerile din Osetia de Nord a câştigat contracandidatul favoritului Kremlinului, imediat curtea constituţională l-a invalidat. La fel, tipic pentru conducerea autoritaristă a Rusiei, la alegerile actuale, pe lângă protestarii arestaţi şi bătuţi, mai bine de 500 de siteuri şi bloguri de opoziţie, internetul rămânând singura cale de exprimare a opoziţiei, au fost închise. Cam aşa se aplică democraţia suverană.

Constituţia nu permite mai mult de două mandate consecutive, dar acum, după întărirea puterii, Putin şi-a anunţat candidatura asigurându-şi încă doisprezece ani la Kremlin. Faptul că aceasta nu este o găselniţă de moment ci rezultatul unui plan bine gândit şi pus la punct ne este demonstrat chiar de declaraţiile lui Medvedev, care în faţa unei audienţe atent selecţionate din membrii partidului Rusia Unită, atunci când s-a justificat de ce nu candidează împotriva lui Putin, i-a scăpat că aceasta era înţelegerea lor încă din 2007, practic înainte de a fi uns ca succesor al lui Vladimir Putin. Nu cred că mai trebuie ceva demonstrat.

Asigurarea bazei materiale

Pe lângă consolidarea internă, pentru a deveni sau redeveni un imperiu, ai nevoie de o puternică bază materială care să-ţi asigure mijloacele necesare. Toate imperiile au avut această bază, de la un teritoriu fertil în antichitate, până la produse extrase din colonii în epoca modernă. Iar Rusia dispune de această bază sub forma petrolului şi gazelor, precum şi a materiilor prime de care este avidă întreaga lume.

Despre Gazprom s-a spus că este o armă mai puternică decât Armata Roşie, deoarece Gazpromul poate face să tremure, la propriu, întreaga Europă pe timp de iarnă. Dar din uriaşele încasări poporul rus nu beneficiază decât în prea mică măsură, mare parte din fonduri fiind sifonate de statul devenit unul mafiot, încărcat de corupţie şi incompetenţă.

O altă destinaţie a fondurilor provenite din vânzările de materii prime o reprezintă imensul complex militaro-industrial rămas de pe timpurile URSS şi a Războiului Rece. O gaură imensă care înghite resurse uriaşe, dar rezultatele nu sunt prea strălucite. E ca un malaxor uriaş care toacă fonduri, iar rezultatele nu sunt pe măsură.

Este normal, economia şi industria rusă nu sunt competitive, lucrătorii nu sunt pregătiţi suficient, nu există stimulente de natură concurenţială care să dea câmp liber inovaţiei şi creaţiei. O imensă uzină, un dinozaur industrial energofag şi devorator de resurse rămas de pe vremea planurilor cincinale.

O economie bazată şi axată pe exportul de materii prime nu are cum să-şi dezvolte capacitatea industrială pe baze moderne. Şi fără această capacitate industrială nu ai cum să produci armament performant de ultimă generaţie, care să fie performant şi în teren, nu numai pe hârtie.

Vreau să fim foarte bine înţeleşi aici. Proiectanţii ruşi sunt foarte buni, armele proiectate de ei sunt grozave, la fel şi prototipurile. Dar problemele apar atunci când trec în producţie de serie. De exemplu, trece prototipul A în producţie de serie, dar imediat apare prototipul B, pe care liderii politici îl consideră mai bun şi mai modern. Imediat este stopată producţia şi se trece la producţia de serie a prototipului B şi aşa mai departe.

Astfel, produsele de serie ajung să fie mult mai scumpe pe unitatea de produs. Industria occidentală de armament a rezolvat parţial această problemă de costuri pe ideea platformelor, lăsând întotdeauna loc pentru adăugarea de noi senzori sau armamente pe platformele vechi, o regulă strict economică valabilă într-o economie concurenţială. 

Dar problema cea mai mare a industriei ruseşti de armament este alta, şi este una mult mai gravă. Capacitatea industrială nemodernizată nu este pe măsura proiectelor şi prototipurilor, astfel că vor rezulta rebuturi şi malfuncţionalităţi în proporţie covârşitoare, mai ales când vorbim de avioane moderne de luptă, rachete sau tancuri de ultimă generaţie.

Orice prototip trecut în producţie de serie va suferi enorm la calitate şi siguranţă, deoarece utilajele sunt vechi, uzate fizic şi moral, incapabile să producă calitatea cerută de proiectant. La fel, militarii ruşi, majoritatea în termen, nu au cum să ajungă să le folosească eficient datorită timpului redus de pregătire. Instruieşti un pilot sau conducător de tanc timp de doi ani şi apoi îl laşi la vatră, apoi îl iei pe următorul. Ce poate face el decât să înveţe unele lucruri de bază şi eventual să forjeze aparatul, apoi intră pe mâna altui neinstruit.

Mai poate fi vorba de aplicarea ultimelor tehnici? Să luăm exemplul ultimelor tancuri. De ce Rusia nu a folosit în Georgia în 2008 tancuri mai noi, mai moderne, împotriva unui adversar slab şi prost înarmat? Ar fi fost o reclamă bună la export pentru o economie avidă de comenzi în armament!

Ori nu aveau personal suficient instruit să le folosească din motivele expuse mai sus, ori se temeau că nu s-ar fi comportat pe măsura reclamei tot din motive susmenţionate, ori amândouă.

Cu toate aceste slăbiciuni ascunse publicului larg, Rusia consideră că deja şi-a asigurat baza materială şi este gata să treacă la acţiune pentru realizarea scopurilor sale. Şi trece la faza a doua, asigurarea mijloacelor necesare. Iar acestea sunt de natură fizică, armament modern şi performant abundent în mâna unei armate puternice, pentru descurajare, intimidare, sau pentru a-şi impune voinţa prin forţă.

În acest context trebui înţeleasă declaraţia lui Putin referitoare la întărirea armatei printr-un program de achiziţii şi înarmare fără precedent: 650 miliarde de dolari până în 2020: 1000 de elicoptere, 600 de avioane de luptă, 100 de nave de război şi 8 noi submarine nucleare dotate cu rachete balistice.

Întrebarea care şi-o pun mulţi este dacă Rusia este capabilă de un astfel de efort, mai ales că deja a fost lovită de criză, înregistrând cea mai mare cădere economică dintre ţările G-20, iar avertismentele analiştilor economici sunt că Rusia va urma să fie lovită de criză mai puternic datorită dependenţei sale de furnizarea de materii prime ce reprezintă mai bine de 75% din exporturi ?

Acest proiect era oricum foarte ambiţios chiar şi pentru o perioadă de avânt economic, dar în cazuri de criză? Sau Rusia va face la fel ca şi în deceniul patru al secolului trecut, sacrificând orice pentru înarmare? Dar acum nu suntem în acele vremuri, iar populaţia va avea un cuvânt de spus. Mă refer la un segment mai larg, nu numai la opozanţii bătuţi sau arestaţi în zilele acestea în centrul Moscovei.

Presiunea externă

Odată îndeplinite primele condiţii, urmează o creştere a presiunii pe plan internaţional, aşa cum face acum Rusia. Scopul este modelarea organizaţiilor internaţionale după voinţa ei, intimidarea tuturor actorilor cu potenţialul ei, precum şi obţinerea de maximum cu putinţă din orice negocieri. De asemenea, prin paşi mărunţi şi bine gândiţi se pun bazele unui model internaţional gândit de Rusia, în interesul ei. Iar pentru asta face uz de un întreg arsenal de mijloace şi metode, din care voi aminti doar câteva.

  • Nerespectarea acordurilor care îi sunt în dezavantaj

Să luăm câteva exemple. Rusia şi-a creat, inclusiv prin război, câteva capete de pod la începutul anilor 90 în fostele state sovietice de la periferie, cum ar fi Georgia şi Moldova. Mă refer aici la republicile secesioniste Osetia de Sud, Abhazia şi Transnistria, dar şi la regiunea Naghorno-Karabah. Aceste capete de pod sunt esenţiale în strategia Rusiei. Iar când la summitul NATO de la Istambul din 1999 i s-a cerut Rusiei ca în termen de cinci ani să-şi retragă trupele şi muniţiile din Transnistria, aceasta a acceptat.

Încă din 1990 exista un tratat CFE (Conventional Forces in Europe) semnat la Viena, care limita numărul armatelor şi armamentelor din Europa, fiecare ţară având fixate nişte plafoane maximale, pe capitole, ca şi avioane de luptă, tancuri, elicoptere de atac, guri de artilerie mai mari de 100 mm şi vehicule blindate, iar prezenţa Armatei a XIV-a în Transnistria şi a depozitului de armament de la Colbasna era practic în afara tratatului. Rusia nu numai că nu şi-a retras trupele, dar din 2007 s-a retras din tratatul CFE.

Ca răspuns, SUA se retrage şi ea în noiembrie 2011, urmată şi de celelalte state NATO semnatare ale CFE, printre care şi România, în decembrie 2011. Astfel, aceste state nu mai transmit informaţii către Rusia şi nu mai acceptă inspecţii din partea acestui stat pentru verificarea aplicabilităţii tratatului, la fel cum Rusia nu mai face acest lucru de patru ani.

Statele NATO au comunicat că vor reveni la prevederile tratatului imediat ce va reveni şi Rusia. Deci, Rusia, decât să evacueze un teritoriu al altui stat, mai bine se retrage din CFE, iar astfel să nu poată da socoteală nimănui asupra înarmării.

  • Reinterpretarea şi falsificarea istoriei ca argument expansionist

Mai departe, are loc o contestare şi o reinterpretare a istoriei încă de la cel mai înalt nivel, cu scopul direct de a implementa în primul rând în mintea rusului de rând, şi apoi a altora, a drepturilor Rusiei asupra unor teritorii despre care nu are nici un drept. Importanţa acestui front ideologic, inclusiv prin mijloacele de informaţie din mediul virtual al internetului.

Un ultim exemplu referitor la acest ultim aspect îl reprezintă declaraţia din 17 noiembrie 2011 a ministerului de externe rus, conform căreia statele baltice s-au alăturat de bunăvoie URSS în 1940. Deci nu oricine a făcut această declaraţie, ci chiar ministerul de externe rus, ceea ce înseamnă deja că este o poziţie oficială asumată de Rusia, atrăgând protestele Lituaniei şi a Estoniei, deocamdată, în care se foloseşte termenul de falsificare a istoriei.

Mai departe, acest document produs de secţia istorică a ministerului rus de externe, vorbeşte de anexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord ca şi de o „recuperare de teritorii care a prevenit România să se transforme într-o bază antisovietică”. Tot în acest document se precizează că aceste teritorii sunt „străvechi pământuri ruseşti” (drevnerusskaya zemlya). Desigur, documentul respectiv nu explică cum pot fi străvechi pământuri ruseşti nişte teritorii cu care Rusia a ajuns să se învecineze abia la 1792 când ajunge în urma expansiunii sale pe Nistru.

Încă aşteptăm reacţii de la Chişinău şi Bucureşti asupra acestui document. Acesta este numai ultimul din numerosul şir de reinterpretări şi falsificări ale istoriei care privesc întregul spaţiu cu care intră în contact, nu doar pe noi.

Aceste „lecţii de istorie” ale Moscovei justifică în ochii ruşilor ocupaţia actuală a unei părţi din teritoriile Georgiei şi Moldovei.

  • Modificarea tratatelor

Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) este o alianţă militară regională a CSI (iniţial) creată de Rusia în 1992 cu scopul de a compensa parţial defunctul Tratat de la Varşovia, desfiinţat prin voinţa ţărilor esteuropene care se desprinseseră de sub tutela Moscovei.

Nu toate ţările CSI s-au alăturat şi alianţei respective, astfel că în 2002 se semnează charta acestei organizaţii de Armenia, Belarus, Kazahstan, Kirghistan, Rusia şi Tadjikistan, iar din 2006 se alătură şi Uzbekistanul, după ce înăbuşise în sânge revolta portocalie de la Andijan.

Ce este important este faptul că Rusia începe să forţeze limitele stabilite în cadrul acestei alianţe. Deşi până acum această alianţă era folosită formal pentru a da legitimitate intervenţiilor ruseşti în fostul spaţiu sovietic, încercând să arate că Rusia acţionează în numele unui grup de state, nu singură, la fel ca şi în Cehoslovacia în 1968. Astfel şi-a impus trupele proprii ca şi trupe de menţinere a păcii în Osetia de Sud, Abhazia şi Transnistria, deşi după toate regulile internaţionale nu ar fi avut cum, din moment ce era parte în conflict.

În Nagorno-Karabah, Azerbaidjanul refuză. Singurul loc în care această alianţă a participat cu trupe din mai multe ţări a fost Tadjikistanul post-război civil, unde Kazahstanul, Kirghistanul şi Uzbekistanul au trimis câte o companie de soldaţi pe lângă divizia 210 mecanizată rusă.

De curând, Rusia ia în calcul intervenţia prin CSTO în aria sa de responsabilitate (sfera de influenţă a Rusiei) în cazul unei multitudini de evenimente posibile, cu actori statali sau nonstatali, mare parte ca o reacţie de a preveni unele mişcări gen revoltele arabe. Dar ce doreşte Rusia este un mandat de a interveni care să-i fie dat în avans pentru cazul când genul de evenimente se vor petrece, de aceea nici nu prea sunt detaliate specific, putând fi uşor interpretate. Mai mult, doreşte ca deciziile să fie luate nu prin unanimitatea membrilor CSTO, ci prin majoritate, cu sau fără aprobarea ONU.

Deci, în cazul unei probleme în Kirghistan (cum deja a fost cazul,nu mai trebuie ca şi această ţară şi vecinii ei să fie de acord cu intervenţia CSTO, e suficient să vrea Rusia, Belarus, Armenia şi Uzbekistanul.

Încă o modalitate pentru Rusia de a-şi crea instrumentele necesare scopurilor sale.

  • Componenta geopolitică

Problema majoră a Rusiei a fost dintotdeauna cea geopolitică. Cu cât înghiţea nesăţioasă mai mult teritoriu, cu atât se complicau problemele sale geopolitice, erau mai multe frontiere de apărat, mai multe popoare de supus şi controlat. Tot mai multe resurse erau dirijate spre controlul sau exterminarea nesupuşilor, iar continua expansiune era un paleativ pentru a nu analiza şi a te ocupa de problemele interne cauzate de un astfel de imperiu întins şi greu de controlat.

Este suficient ca aruncăm o privire spre imensitatea şi gradul scăzut de populare a Siberiei bogate în resurse ca să ne dăm seama de dimensiunile strategice ale problemelor ruseşti.

Ca o paranteză, imposibilitatea de a controla Alaska a stat la baza vânzării acesteia către SUA în 1867 de către ţarul Alexandru al II-lea. Această dilemă geopolitică a făcut Rusia să fie întotdeauna în război sau pregătindu-se de război, pentru a-şi menţine imperiul şi a-i extinde limitele cât mai mult şi mai cu seamă până la nişte bariere geografice uşor de supravegheat şi apărat, cum ar fi lanţuri de munţi, mări sau oceane, istmuri, mlaştini sau deşerturi de nepătruns.

Şi astăzi, după ce şi-a asigurat susţinerea internă şi baza materială, Rusia este din nou gata de extindere. Dar acum extinderea imperiului are o altă miză şi o altă nuanţă, noii lideri ai Rusiei învăţând ceva din istorie.

În loc să ocupe total teritoriul şi să trebuiască să-l administreze, să-l controleze şi să-l apere, consideră că este suficient să controleze aceste ţări, să le dicteze politica externă şi de securitate, să extragă toate beneficiile economice cu putinţă, iar în rest să le lase să se descurce cu problemele lor.

Un exemplu este Ucraina unde Rusia şi-a asigurat controlul Crimeei.

Această renaştere imperială rusă se petrece chiar acum, sub ochii noştri.

După ce a declarat că „dezmembrarea URSS este cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, Vladimir Putin a anunţat intenţia creării Uniunii Eurasiatice, în care mulţi văd o tentativă de refacere a URSS. Am expus mai sus diferenţa esenţială dintre cele două entităţi, dar ambele au în comun faptul că nu pot fi realizate sau menţinute fără o puternică componentă militară în spate.

În cazul Uniunii Eurasiatice, această componentă militară va trebui să-i stimuleze pe cei vizaţi să se alăture şi să descurajeze puterile externe să interfereze în afacerile ruseşti. Iar mare parte din aceste componente militare vor fi poziţionate chiar la limitele geopolitice pe care Rusia doreşte să le menţină. Iar programul de reînarmare de 650 miliarde dolari este destinat să asigure această componentă militară.

Oceanul Pacific

Rusia nu renunţă la insulele Kurile luate de la Japonia în 1945, ba dimpotrivă, le întăreşte ca şi viitoare baze de apărare, respectiv avanposturi înaintate).

Flota din Pacific urmează (conform planurilor), să fie revitalizată în aşa fel încât să poată face faţă flotelor americane şi japoneze din regiune. La ora actuală, flota rusă din Pacific este constituită din 49 nave de suprafaţă şi 22 de submarine, dar dintre care abia 20 de nave de suprafaţă şi 16 submarine sunt capabile de acţiune, dar şi mare parte din acestea necesită reparaţii capitale.

Oricum, primele două submarine nucleare de clasa Borei, capabile să poarte noile rachete strategice Bulava (Yuri Dolgoruky şi Alexander Nevsky) sunt destinate flotei din Pacific, la baza de submarine de la Viliuchinsk, din peninsula Kamceatka, care urmează să fie modernizată. De asemenea, crucişătorul cu propulsie nucleară Amiral Hakhimov şi crucişătorul lansator de rachete Mareşal Ustinov, ambele din perioada sovietică, urmează să fie modernizate şi trimise tot aici, la flota din Pacific, pentru a putea să rivalizeze cu grupurile de portavioane americane. Mai mult, unul dintre porthelicopterele clasa Mistral cumpărate din Franţa va fi dispus tot aici, pentru protejarea Mării Ohotsk, bază pentru submarinele clasa Borei care ar putea lansa rachetele nucleare cu ogive multiple Bulava având drept ţintă coastele SUA.

În contextul unui război nuclear sau al ameninţării nucleare, baza din Marea Ohotsk poate juca un rol predominant.

În perspectiva încălzirii globale, Rusia nu pierde din vedere faptul că Oceanul Îngheţat ar putea deveni un nou teatru de operaţiuni, dar şi o posibilă sursă de materii prime, exploatabilă o perioadă mai îndelungată în decursul unui an. În acest context trebuiesc judecate pretenţiile ruseşti asupra Polului Nord, pentru justificarea acestora Rusia înfigându-şi acolo steagul prin intermediul unui submarin. Şi aici va fi dispus un porthelicopter clasa Mistral, deoarce poate deveni un spaţiu de confruntare cu SUA, Canada sau Norvegia.

Marea Baltică 

Este destinaţia unei întăriri a flotei. Tot aici, pentru a-şi mări dominaţia economică şi justifica creşterea prezenţei militare, se construieşte conducta North Stream. Ţările Baltice vor fi primele care vor simţi creşterea presiunii de către Rusia, o creştere care se vede de pe acum. Enclava rusă Kalinigrad creşte şi ea în importanţă, mai ales după anunţul instalării de sisteme de rachete aici ca şi răspuns la scutul antirachetă cu componente inclusiv în România. Atacul mediatic menţionat mai sus contra Ţărilor Baltice capătă mai mult sens în acest context.

Marea Neagră, cea care ne doare pe noi cel mai tare, pare a fi principala beneficiară a programului de înarmare rus. Pe lângă faptul că şi-a asigurat una din cheile de control ale Mării Negre (Crimeea), cealaltă fiind constituită din ieşirea spre Mediterana, respectiv strâmtorile Bosfor şi Dardanele aflate în mâna Turciei cu care a dus două sute de ani de războaie pentru a le lua, Rusia îşi întăreşte flota din Marea Neagră. Şi aici vor fi poziţionate o sumedenie de noi fregate şi submarine.

Este normal, punctele fierbinţi pentru controlul sud-estului european sunt aici, Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, de aici poate fi controlată Ucraina, Georgia şi Moldova, ameninţată România şi Bulgaria, şi descurajată Turcia.

Doar pentru componentele navale pare un program foarte ambiţios, dar dacă adăugăm componenta terestră şi aeriană? Mai ales că armata terestră nu s-a comportat prea bine în ultimele conflicte în care a fost implicată Rusia, ce să mai vorbim de cea aeriană?

  • Vulnerabilităţi

Intenţia Rusiei de a-şi reface imperiul, de a accede din nou la statutul de mare putere, pare a fi plauzibilă pe hârtie, dar are numeroase puncte slabe, ca să le nominalizăm pe cele mai evidente.

O parte le-am expus deja, cele referitoare la calitatea trupelor şi armamentului produs în Rusia (de exemplu racheta purtătoare de ogive nucleare Bulava a avut în teste mai multe eşecuri decât reuşite), la vulnerabilităţile economice accentuate în urma crizei pe care Rusia nu are cum să o evite.

Dar mai sunt şi altele. Paradoxal, una dintre ele este chiar viitorul preşedinte, Vladimir Putin. Provenit din serviciile secrete, din KGB, deşi a făcut enorm pentru readucerea Rusiei în concertul marilor puteri, Vladimir Putin a ajuns aproape de puterea absolută şi nimeni nu îndrăzneşte să îl contrazică sau să îl conteste. Asistăm inclusiv la o revenire a cultului personalităţii din vremea sovietică.

„M-am uitat în ochii domnului Putin şi i-am văzut sufletul” spunea fostul preşedinte american George W. Bush. „M-am uitat în ochii domnului Putin şi am văzut trei litere, K, G şi B” spunea în schimb contracandidatul republican al lui Obama la alegerile din 2008, John McCain.

Adevărul este că Putin, în culmea puterii sale, are şi vulnerabilităţi, dar pe care nimeni din anturajul său nu îndrăzneşte să i le expună. Nu o dată, Rusia a întrerupt furnizarea de gaze prin conducte în plină iarnă pentru a disciplina Ucraina sau alte state, fapt care a avut repercusiuni asupra consumatorilor occidentali, fără să ia în calcul efectele pe termen lung asupra credibilităţii sale ca şi furnizor corect şi onest.

Ultima dată, în 2009, întreruperea a durat mai bine de două săptămâni, fapt care i-a făcut pe oficialii europeni să acorde, în sfârşit, undă verde pentru construirea gazoductului Nabucco, care ocoleşte Rusia, punându-se astfel la adăpost de presiunile potenţiale ale Gazpromului. Dacă Rusia nu făcea asta, dependenţa Occidentului de Rusia în materie de gaze ar fi sporit constant, astfel că această armă putea fi folosită cu efect maxim ceva mai târziu, şantajul energetic fiind cu atât mai mare cu cât dependenţa este mai mare. Dar odată cu punerea în aplicare a rutelor alternative, şantajul potenţial are o valoare mult mai redusă.

Un alt exemplu, în 2007, Estonia decide mutarea monumentului ostaşului sovietic din Tallin la cimitirul militar din localitate. Protestele ruseşti iau amploare, iar din 27 aprilie 2007 încep o serie de atacuri informatice fără precedent asupra principalelor instituţii estoniene, cum ar fi parlamentul, ministere, bănci, ziare şi alte organizaţii.

Rezultatul a fost crearea unui centru de excelenţă al NATO la Tallin, dedicat exclusiv luptei împotriva atacurilor cibernetice, mai ales a celor provenite din spaţiul rus. Dacă Rusia s-ar fi abţinut, ce armă teribilă ar fi avut la nevoie, fără să-şi avertizeze adversarii potenţiali care au luat deja măsurile de contrareacţie.

Aceste două exemple ne arată fără putinţă de tăgadă faptul că Vladimir Putin este un individ imprevizibil, dar gata de reacţii necontrolate bazate pe furie, nu în urma unor raţionamente strategice.

Poate să clădească o bijuterie strategică pe care o poate nărui dintr-o dată într-un acces de nervi, dezvăluind-o adversarilor care vor putea lua contramăsurile necesare. Şi nimeni nu îl poate opri să o facă, deoarece nimeni din cercul său interior nu îndrăzneşte să-l contrazică. Ultimul care a făcut-o a fost fostul ministru de finanţe Alexei Kudrin, concediat de curând de către premierul Putin.

Ulterior, acesta a spus că Rusia se transformă într-un stat poliţienesc militarizat şi populaţia va plăti factura pentru cheltuielile de înarmare ale lui Putin, prin scăderea sumelor pentru sănătate, cultură, educaţie etc. Până la urmă, chiar Putin, prin imprevizibilitatea caracterului său, subminează eforturile Rusiei de a reveni la imperiul pierdut.

Alte vulnerabilităţi provin din surse externe, cum ar fi dezangajarea SUA din conflictele care i-au absorbit mare parte din posibilităţile strategice, ca şi cele din Irak şi Afghanistan. Din acest moment, SUA va urmări cu mai mare atenţie mutaţiile pe harta strategică şi va interveni acolo unde puterea sa globală va fi ameninţată. Cu mâinile SUA dezlegate în Irak, din 2011, şi din Afghanistan, din 2014, câmpul de manevră al Rusiei s-ar putea reduce semnificativ.

În acest context ar trebui să înţelegem reacţia obsesivă a Rusiei la instalarea scutului antirachetă în estul Europei, parte din el la Deveselu, în România. Chiar dacă este un scut defensiv, iar capacitatea lui de interceptare este limitată (cum ar putea 24 de rachete interceptoare să stăvilească arsenalul rusesc de peste o mie de rachete), Rusia continuă să se comporte ca şi cum acest scut i-ar afecta direct suveranitatea naţională, deşi singura capitală din Europa apărată de sisteme antirachetă (S-400) este Moscova.

Dar în spatele acestor ameninţări ruseşti se ascunde teama de scăderea credibilităţii potenţialului strategic rusesc.
O altă problemă majoră percepută ca şi o vulnerabilitate majoră o constituie faptul că Rusia încearcă să-şi refacă un imperiu, dar nu este capabilă să-şi asigure liniştea acasă, respectiv în Caucazul de Nord. Rana de aici se tot extinde, cuprinzând şi republicile vecine Ceceniei, acum sub forma unei gherile de joasă intensitate, dar care nu ezită să lovească chiar în Moscova, iar autorităţile sunt incapabile să controleze fenomenul.

Ultima vulnerabilitate la care mă voi referi aici o constituie o problemă internă majoră a Rusiei, menţionată de George Friedman în sintagma „Rusia este pe moarte”. Este adevărat, de o sută de ani încoace, populaţia Rusiei scade continuu, iar această scădere a luat amploare în ultimii ani. Sunt multe cauze, dar efectul este devastator.

Iar această tendinţă nu are cum să se reducă, ba dimpotrivă, va creşte odată cu revenirea mai marcantă a autoritarismului în politica rusă. La venirea lui Putin la putere, 70% din economie era privată şi 30% era de stat, astăzi procentul s-a inversat, abia 30% din economie fiind privată.

Nu trebuie să ne mirăm ca marea majoritate a tinerilor aleg să fugă din Rusia, şi mai grav este că majoritatea celor care fug sunt cei mai capabili şi talentaţi, iar acest exod se va accentua după anunţul revenirii lui Putin la putere, fapt care simbolizează decesul democraţiei în această ţară. Nu trăim şi nici ruşii nu trăiesc în timpul lui Stalin, când nu aveau alte posibilităţi. Informaţia este disponibilă prin internet, şi tinerii ruşi cu potenţial ştiu că vor avea o şansă în străinătate, pe când într-o autocraţie pe cale de a se transforma într-o dictatură nu au nicio şansă. De aceea vor pleca, golind Rusia de creiere şi de forţă de muncă.

De aceea Putin încearcă să revitalizeze imperiul acum, deoarece mai târziu nu va mai avea cum sau cu cine. În asta constă tragedia Rusiei, un imperiu pe moarte, dar care refuză să moară. Se va zvârcoli poate încă zeci de ani, provocând distrugere în jur, până când va sucomba eliberând regiunea de o tiranie ce a durat sute de ani.

Dar până atunci? Până atunci va trebui să fim pregătiţi şi să rezistăm ultimelor zvârcoliri violente ale acestui imperiu numit de Brătianu duşmanul natural al poporului român. Deoarece aceste zvârcoliri ale fiarei pe moarte ne vor lovi inevitabil şi pe noi. Iar noi, ca de obicei, nu suntem pregătiţi. Primele efecte le va resimţi Basarabia, la fel de nepregătită.

Ce putem face acum, înainte de recepţiona în plin loviturile devastatoare? Nu este prea mare lucru, dacă o facem din timp. Întărirea României, din toate punctele de vedere. Întărirea economică, pentru a ne putea face mai puţin dependenţi de alţii. O economie dinamică, capabilă să integreze şi economia basarabeană, să investească acolo, pentru a-i scoate economic de sub tutela apăsătoare a afaceriştilor ruşi cu legături la Kremlin sau Kiev.

Şi cel mai important, o forţă militară pregătită şi antrenată la standardele NATO, dar dotată cu cele mai noi capabilităţi militare. Iar aici un rol important îl are forţa aeriană. Nu vom putea fi credibili fără o aviaţie militară de excepţie, iar potenţialul îl avem, cei mai buni piloţi din regiune, la fel, printre cele mai bune trupe terestre din lume, după cum spunea ambasadorul american. Mai trebuie să le dăm doar avioanele cu care să-şi facă treaba.

23/02/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Rusia şi blestemul resurselor

 

 

 

Imagini pentru Resurse petroliere photos

 

 

 

Democraţia a avansat în lume cu o viteză impresionantă în ultimii treizeci de ani, de la 30% regimuri democratice, până la 60% astăzi. Dar printre tranziţiile la democraţie nu prea se numără ţările bogate în resurse.

Credeţi că este doar o întâmplare că aproape toate ţările cu o slabă tradiţie democratică, cum ar fi cele devenite independente în secolul trecut, şi care au importante rezerve de resurse naturale cu mare cerere mondială sunt printre cele mai dure şi anchilozate dictaturi din lume?

Să luăm cazul petrolului. De curând în acest an, Orientul Mijlociu a fost zguduit de revoltele numite arabe, de fapt a fost vorba de adevărate revoluţii.

Încă înaintea acestor revoluţii, cetăţenii din Egipt, Liban, Tunisia, Iordania sau Maroc, ţări lipsite de petrol, se bucurau de mai multe drepturi şi libertăţi decât cei din Libia, Bahrein, Arabia Saudită, Kuweit sau Irakul dinainte de 2003, ţări foarte bogate în petrol. Nu întâmplător revoluţiile arabe au reuşit în Tunisia şi Egipt şi au eşuat în Bahrein sau Arabia Saudită.

Ar fi eşuat într-o baie de sânge şi în Libia dacă nu ar fi fost intervenţia NATO, deşi destul de şovăitoare la început

.

Până în anii ’60 întreg comerţul mondial cu petrol a fost în mâna câtorva companii gigant occidentale. Începând cu acea perioadă, ţările producătoare devenite independente şi-au naţionalizat rezervele şi au creat OPEC (Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol).

Preţurile au crescut enorm, mai ales după embargoul OPEC asupra livrărilor de petrol în urma războiului de Yom Kippur din 1973 între Israel pe de-o parte şi Egipt şi Siria pe de altă parte (de la 2,5 USD pe baril în 1972 la 12 USD pe baril în 1974).

Preţurile au continuat să crească continuu, aducând importante sume de bani în conturile ţărilor producătoare. Aceste naţionalizări au fost foarte populare, dar influxul masiv de bani, peste cele mai mari aşteptări, a creat o problemă insurmontabilă acestor ţări.

A început bătălia pentru controlul acestor bani. Majoritatea politicienilor locali, odată instalaţi în fruntea bucatelor, au refuzat să mai părăsească puterea, manevrând aceste sume imense în beneficiul propriu şi pentru a-şi conserva statutul.

De exemplu, după lovitura de stat din 1969, Gaddafi a naţionalizat industria petrolieră a ţării sale, dar şi-a instituit controlul propriu asupra banilor proveniţi din vânzarea petrolului.

Astfel şi-a putut conserva puterea personală timp de 42 de ani. La fel, în Irak cel care s-a ocupat cu naţionalizarea petrolului a fost vicepremierul de atunci, Saddam Hussein.

Controlând fluxul de resurse financiare provenit din exporturile de petrol, l-a înlăturat cu uşurinţă pe preşedintele Ahmad Hasan al-Bakr, instalându-se în fotoliul de preşedinte până la invazia americană din 2003.

Se pot identifica mai multe cauze ale acestor încrâncenări dictatoriale în ţările bogate în resurse care ajută tiranii să se menţină la putere pe timp nedefinit. În primul rând, aceste imense sume de bani dau posibilitatea liderilor să-şi mituiască proprii cetăţeni prin felurite beneficii, de la sume oferite direct până la scutiri de taxe (de exemplu, Kuweitul a oferit fiecărui cetăţean 1000 de dinari, echivalentul a 3600 de dolari).

Folosesc termenul mituire, deoarece în aceste ţări bogate în petrol finanţele şi sumele provenite din vânzarea de petrol sunt secrete, aşa că populaţia nu ştie exact cât din aceste imense sume de bani revin populaţiei în astfel de beneficii sau unele programe sociale.

Este vorba de fărâmituri, partea leului pierzându-se prin corupţia, hoţia sau incompetenţa factorilor guvernamentali. Nu întâmplător finanţele cele mai secrete sunt cele ale ţărilor bogate în petrol.

Egiptul, Iordania sau Marocul, ţări fără petrol, au făcut publice măcar parţial informaţii asupra bugetului, pe când Arabia Saudită, Iranul, Omanul, Kuweitul le ţin în cel mai mare secret, astfel că populaţia nu-şi poate face o idee de nivelul corupţiei şi incompetenţei, mulţumindu-se cu fărâmiturile respective care li se par semne de extremă generozitate guvernamentală.

În acelaşi timp, fondurile mari din petrol îi ajută pe autocraţii din aceste ţări să cumpere loialitatea forţelor armate şi de securitate prin salarii mari şi nenumărate beneficii.

Tot din acest motiv, aceste ţări cheltuie mult pentru dotările armatei, fiind printre clienţii importanţi ai industriei de armament. La fel, tot prin sume imense de bani, este cumpărată loialitatea unor anumite segmente de populaţie, ca şi în cazul liderilor tribali loiali, în Libia lui Ghaddafi sau Irakul lui Saddam Hussein.

Preşedintele iranian Mahmoud Amadinejad a dirijat miliarde de dolari prin contracte cu afacerişti asociaţi Gărzilor Revoluţionare iraniene, asigurându-şi loialitatea lor, aşa cum s-a văzut în cursul revoltelor din 2009.

La fel, în cursul primăverii arabe din acest an, demonstranţii din Oman şi Arabia Saudită au fost rapid copleşiţi de forţele armate loiale regimurilor.

Este adevărat că unii producători de petrol ca şi Indonezia sau Nigeria au făcut paşi importanţi către democraţie mai ales în ultimul deceniu, dar realitatea este că aceste ţări nu au o producţie aşa de mare ca şi cele din Orientul Mijlociu, venitul din petrol pe cap de locuitor este mult mai mic.

Şi nu este o întâmplare că reformele au început să fie implementate, inclusiv o mai mare transparenţă în finanţele publice, imediat după căderea preţurilor la petrol care a cufundat Rusia în criza din 1998, respectiv în 1999 şi 2000.

În Orientul Mijlociu, în cea mai mare măsură, datorită şi lipsei unei tradiţii democratice sau a domniei legii, bogăţia provenită din petrol a făcut monarhi şi politicieni puternici şi cetăţeni slabi, o societate civilă inexistentă şi abuzuri din partea conducerii statelor, abuzuri care nu pot fi împiedicate.  

Singura soluţie viabilă ar fi scăderea dependenţei mondiale de petrol, deoarece atâta timp cât va exista cerere, aceste state îşi vor putea vinde petrolul, şi fluxul de bani va curge în continuare, alimentând conturile secrete ale politicienilor şi autocraţilor, iar ciclul va continua.

Cartea embargoului şi sancţiunilor nu are cum să funcţioneze, aşa cum s-a demonstrat şi în cazul Irakului, Iranului sau Libiei. Autocraţii nu au cum să sufere de pe urma sancţiunilor, ei au resurse să o ducă bine în continuare.

La fel, dacă unele state refuză să mai ia petrol de la vreun regim autocratic, acesta din urmă va găsi rapid alţi cumpărători cu mai puţine scrupule. Nu degeaba China este acum al doilea consumator de petrol după SUA.

Singura soluţie ar fi scăderea dependenţei şi o transparenţă în finanţe, fie şi prin intermediul internetului care ajută enorm la circulaţia informaţiilor.

Dar aceste informaţii trebuie puse în circulaţie, iar până la ora actuală regimurile autocratice nu s-au înghesuit să facă o oarecare lumină.

 

 

 

Cazul Rusiei

 

 

 

 

Printre ţările lovite de blestemul resurselor se numără şi Rusia, cu imensele ei încasări din vânzările de petrol şi gaze. Este un caz special, dar nu mult diferit. Nu mult diferit, deoarece cele de mai sus se aplică în totalitate.

Special, pentru că îşi foloseşte încasările şi în scopuri politice, ca o pârghie pentru prezervarea şi chiar mărirea statutului de putere regională şi de revenire ca şi putere globală.

Pentru asta foloseşte arma energetică, folosind embargoul sau ameninţarea cu acesta, precum şi cumpărarea bunăvoinţei unor state occidentale prin intermediul gazului şi petrolului.

Venezuela, o altă ţară cu semnificative rezerve de petrol, a făcut progrese importante pe cale democratică în ultimele decenii, dată fiind şi o oarecare tradiţie democratică.

Dar şi acest curs se poate întoarce oricând, chiar de către lideri aleşi în mod democratic (atenţie la ţările în care au reuşit revoluţiile arabe). Este cazul Venezuelei, al cărei preşedintele Hugo Chavez a sifonat sute de milioane de dolari din compania petrolieră de stat.

Cu o parte din bani a pornit o serie de proiecte de ajutorare a familiilor cu venituri mici, dar i-a îndreptat şi spre forţele armate. Asigurându-şi popularitatea şi loialitatea armatei, a făcut paşi importanţi către autoritarism, înlocuind judecători de la Curtea Supremă cu alţii care îi erau loiali, impunând restricţii asupra presei şi modificând durata mandatelor prezidenţiale pentru a-şi conserva puterea în continuare.

O asemănare izbitoare cu Vladimir Putin, nu credeţi? Nu degeaba cei doi sunt prieteni foarte buni, Rusia semnând acorduri de vânzare de armament în Venezuela în valoare de 9 miliarde de dolari.

Vecinii Venezuelei devin îngrijoraţi, mai ales prin prisma declaraţiilor lui Chavez care deja se vede un nou Simon Bolivar cu misiunea de a uni ţările din nordul continentului sud-american sub o singură mână, bineînţeles, a sa.

O altă asemănare cu Putin, şi el vorbeşte de o nouă uniune euroasiatică, al cărei lider de necontestat va fi Rusia, fără îndoială.

Liderii Rusiei, conform regulii, bucurându-se de încasările din petrol şi gaze (60% din exporturi), au început să strângă şurubul din ce în ce mai mult.

 

 

 

 

Imagini pentru putin si petrolul fotos

 

 

 

 

 

Cu greu s-ar mai putea numi Rusia de astăzi o democraţie, chiar în accepţiunea cea mai largă a termenului.

Există trei caracteristici de bază pentru ca o societate să poată fi numită democratică, toate trei trebuind să fie îndeplinite simultan. Este vorba de domnia legii, protecţia minorităţilor şi alegeri libere şi corecte.

La ultima condiţie mai trebuie adăugat şi corolarul libertatea cuvântului şi a presei, fără de care alegerile nu au cum să fie libere şi corecte, deoarece orice îngrădire de această natură prejudiciază în primul rând buna informare a publicului şi campania electorală.

Iar Rusia se descalifică la toate cele trei condiţii, şi procesul continuă în această direcţie de suprimare a libertăţii şi democraţiei într-un proces ce reaminteşte de fascizare.

Ironic este chiar faptul că ruşii vorbesc de „fasciştii români” care vor să ia Basarabia în timp ce propria lor societate, cea rusă, se îndreaptă cu paşi repezi spre o formă de fascism.

Despre libertatea presei nu are rost să vorbim, toate mijloacele de informare au fost transformate în trâmbiţe ale puterii sau au fost închise, jurnaliştii de opoziţie marginalizaţi, agresaţi sau chiar asasinaţi.

Singurele forme de informare care nu cântă în strună puterii s-au mutat în spaţiul virtual, dar nici acolo nu o duc prea bine, liderii ruşi avansând rapid spre forme de cenzură a internetului asemănătoare cu cele ale amicilor lor chinezi.

Cred că nu are rost să vorbim de protecţia minorităţilor, atunci când minoritarii din Caucaz sunt vânaţi atât de autorităţi, cât şi de grupurile de acţiune pro-Kremlin, cum ar fi „Nashi”, adică „Ai noştri”, organizaţie din ce în ce mai asemănătoare cu Hitlerjugend.

Ultima astfel de acţiune a fost de curând, cu prilejul unui meci de fotbal, ciocnirile dintre suporteri rezultând cu un mort, după care a început o vânătoare după caucazieni pe străzile Moscovei timp de câteva zile, iar poliţia nu a putut sau nu a vrut să-i stăpânească.

Domnia legii este o glumă aici, am expus un singur caz într-un articolul precedent (vezi O execuţie avertisment. Manifestările opoziţiei pentru drepturile omului sunt constant reprimate brutal de forţele de ordine, este deja o obişnuinţă în Rusia, la fel ca şi arestarea arbitrarie a liderilor opoziţiei firave care încă se încăpăţânează să existe.

Regula se aplică şi în privinţa forţelor armate şi de securitate ale Rusiei, dar aici cu dublu scop. Programul de înarmare demarat de Vladimir Putin, de 650 de miliarde de dolari până în 2020, este destinat întăririi armatei şi forţelor de securitate atât ca şi o forţă pentru reprimare internă (revoltele portocalii au fost şi rămân coşmarul Kremlinului), cât şi pentru crearea unei forţe pentru revitalizarea imperiului şi reimpunerea Rusiei ca şi un actor geopolitic de talie mondială, o putere militară de prim rang.

Ori, acest lucru nu se poate petrece, ţinând cont de slăbiciunea militară a Rusiei, decât în detrimentul altor cheltuieli destinate populaţiei. De aceea forţele represive trebuie întărite rapid. De curând, Duma rusă, dominată de partidul „Rusia unită” al premierului Putin, a votat un buget pe trei ani, până în 2014.

Astfel, cheltuielile destinate apărării, poliţiei şi serviciilor secrete vor creşte de la 27% din buget în 2011 la 40% din buget în 2014, ajungând ca oficial, apărarea să primească 5% din PIB, iar internele alte 4% din PIB.

Fostul ministru de finanţe Alexei Kudrin, concediat de curând din guvern de către premierul Putin, a declarat că Rusia se transformă într-un stat poliţienesc militarizat şi că populaţia va plăti factura prin faptul că vor fi tăiate cheltuielile de sănătate, cultură, educaţie etc.

Din bugetul aprobat până în 2014 se vede clar acest lucru. Iar beneficiarul principal al sumelor imense din vânzările de petrol şi gaze va fi tot industria rusă de apărare, după spusele unui fost oficial guvernamental rus, o imensă gaură neagră care absoarbe cantităţi enorme  de bani fără a obţine rezultatul dorit.

În aceste condiţii, nu este surprinzătoare decizia lui Vladimir Putin de a reveni la conducerea Rusiei, de unde practic nici nu a plecat, se vede prin atitudinea lui Medvedev, care a renunţat să mai candideze din momentul în care Putin şi-a anunţat revenirea.

Nici schimbarea duratei mandatului prezidenţial, de la patru la şase ani, nu este de mirare, ci este chiar în tradiţia rusească. O tradiţie în care exerciţiul democratic lipseşte aproape cu desăvârşire.

Singurele perioade de democraţie din istoria rusă în care aceasta s-a putut bucura de o oarecare libertate au fost câteva luni în 1917, rapid înăbuşite de puciul bolşevic, şi perioada dintre 1991 şi 2000, percepută ca şi epoca haosului şi jafului total din averea fostei Uniuni Sovietice. Putin a venit la putere din KGB şi şi-a adus cu el colaboratorii, foşti ofiţeri din KGB, transformaţi în oficiali guvernamentali însărcinaţi cu conducerea şi companiilor de stat şi agenţiilor guvernului, baza de putere pentru liderii de la Kremlin.

Aceştia, supranumiţi siloviki, au constituit nucleul puterii, ei au fost cei care au beneficiat de destructurarea Yukos-ului lui Hodorkovski şi tot prin ei se sifonează imense sume de bani care nu se ştie unde ajung. Tot ei au întărit relaţiile cu crima organizată, făcând Rusia un stat mafiot, pe lângă unul poliţienesc pe cale de militarizare.

Transparenţa încasărilor şi fondurilor enorme din vânzările de petrol şi gaz este total inexistentă. Ne miră atunci cercetarea aplicată de comisiile europene asupra sediilor Gazpromului din statele UE? Un singur exemplu cred că este edificator.

Compania care intermediază vânzările de gaze către Ucraina, cu sediul în Austria, are câţiva angajaţi. A raportat o cifră de afaceri de peste două miliarde de euro, dar a plătit un impozit pe profit infim, în condiţiile în care cheltuielile sunt infime.

Nu este normal ca să trezească suspiciunile organelor de control europene, din moment ce aceste firme îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul UE? Încă ceva, majoritatea vânzărilor de gaze către alte ţări sunt făcute prin firme intermediare, făcând transparenţa operaţiunilor imposibilă.

Chiar pe site-ul Gazpromului, la acţionari sunt trecuţi cu 40% din acţiuni „entităţi speciale ruseşti”. De unde transparenţă, de unde control public, de unde posibilitatea de verificare? Totul este parcă destinat corupţiei şi hoţiei unor factori responsabili.

Iar Vladimir Putin nu se poate să nu cunoască aceste lucruri. Le cunoaşte şi le ignoră sau beneficiază de ele.

Ne întrebăm atunci de ce populaţia rusă nu reacţionează, nu ia atitudine. Răspunsul nu este aşa greu. În toată istoria lor au trăit sub o mână forte, speranţele lor din ultimul deceniu al secolului trecut au fost risipite de corupţia liderilor, unii dintre ei grupaţi chiar în jurul lui Boris Elţin. Tot istoria i-a învăţat că nu au cum să învingă, toţi marii lor reformatori au fost înlăturaţi sau asasinaţi.

Aşa s-a întâmplat cu Stolipin la începutul secolului sau cu ţarul Alexandru al II-lea, asasinat chiar cu proiectul primei constituţii în buzunar (1881), constituţie care nu s-a mai aplicat niciodată chiar în urma acestui asasinat. Rusia vede prima constituţie în 1906, în urma revoluţiei ce a urmat înfrângerii din războiul ruso-japonez. Ulterior, ţarul Nicolae al II-lea a făcut-o ulterior inaplicabilă, refuzând să o respecte şi chiar dizolvând Duma.

Noua constituţie din 1918, urmată de altele în timpul comunismului au fost considerate simple petece de hârtie de către conducătorii absoluţi ai imperiului. Vorbim despre constituţie, legea de bază care este deasupra tuturor cetăţenilor, care trebuie respectată de toţi, de la primul conducător până la ultimul servitor. În 1215, englezii au purtat un război pentru asta, pentru Magna Charta Libertatum.

Astfel, ruşii de rând au continuat să fie total lipsiţi de drepturi, victime sigure ale oricăror abuzuri din partea conducătorilor. Au rămas la stadiul lor, interesându-i doar să le fie asigurată sticla de votcă şi sentimentul că Rusia este o mare putere, temută şi respectată de toată lumea.

Sub semnul acestui orgoliu imperial au luptat şi au murit pentru poftele şi ambiţiile ţarului, pentru ca apoi să se reîntoarcă ca iobagi la coarnele plugului, fără pământ şi fără drepturi.

Astăzi, din nou, rusul de rând îşi va da votul lui Putin care le promite revenirea la vechea glorie de odinioară. În schimb, va primi câteva fărâmituri din vânzările de petrol şi gaze, dar nu va putea spera prea rapid la o prosperitate şi bunăstare comparabilă cu cele ale occidentalilor, deşi potenţialul bogăţiilor din subsol i-ar da posibilitatea.

Serviciile vor rămâne la fel, viaţa lor de asemenea, partea leului din aceste vânzări vor dispărea ca şi cum nici nu au existat. Nu au existat fiindcă nu sunt publicate, deci ceea ce nu văd nu există.

Totuşi, rusul de rând va putea spune că Rusia este o mare putere, temută şi respectată. Şi se va mulţumi cu asta.

Şi cu sticla de votcă, pe lângă regretul copiilor săi pentru faptul că părinţii lor nu le vor lăsa posibilitatea şi dreptul de a-şi alege viitorul.

Deoarece acesta este atuul democraţiei, iar Rusia nu poate spera prea curând la aşa ceva.            

 

   

  Negrea Cristian

  http://cristiannegrea.blogspot.com 

27/05/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: