CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cine sunt soldații ruși din spatele genocidului de la Bucea. S-a aflat numele și adresa măcelarului care a organizat masacrul

„Am reușit să găsim adresa călăului rus”! Cine sunt soldații ruși din spatele masacrului de la Bucea: „O brigadă de artilerie din estul Siberiei”.

Potrivit serviciilor de informaţii militare ucrainene, responsabilă pentru masacrul care a avut loc în Bucea ar fi unitatea 51460, a 64-a brigadă motorizată a armatei ruse și locotenent-colonelul rus Omurekov Azatbek Asanbekovich.

Serviciile de informaţii militare ucrainene au difuzat luni datele personale ale circa 1.600 de soldaţi ruşi care au acţionat în localitatea Bucea din apropiere de Kiev, cu nume, prenume, data naşterii şi gradul militar. 

Lista corespunde soldaţilor din a 64-a brigadă motorizată a armatei ruse, acuzată de Kiev că este implicată în uciderea a sute civili în oraşul Bucea.

Imagini filmate după retragerea trupelor ruse arată civili morţi pe străzi, unii dintre ei cu mâinile legate sau îngropaţi în gropi comune, potrivit EFE, citată de Agerpres. 

Brigada a sosit în Ucraina din satul Kniaze-Volkonskoie, regiunea Habarovsk, de la granița Rusiei cu China și Coreea de Nord.

Unitatea 51460 a fost staționată în Bucea, o confirmă și activiștii de la proiectul InformNapalm, care au publicat și ei datele personale ale comandantului și ale ”soldaților săi asasini și violatori”. În imaginile postate online, câțiva soldați ai batalionului flutură un steag al republicii Sacha – sau Yakutia – care se află în estul Siberiei.

„Am reușit să găsim și adresa de domiciliu a călăului rus”, au scris activiștii InformNapalm, dezvăluind adresa acestuia de email – din care s-a dedus că Omurbekov are 40 de ani – și numărul său de telefon. 

Informațiile par să provină de pe o listă (parțială) cu numele și datele personale a 120.000 de militari ruși dislocați în Ucraina publicată pe 1 martie de ziarul ucrainean Pravda. 

În zonă, au mai fost staționați soldați din Brigada a 5-a a Districtului Militar de Est, ai Regimentului 331, Divizia 98 Aeropurtată. Informațiile au fost publicate pe Twitter și de un consilier al președintelui ucrainean, Arestovici.

„Nu este o operațiune militară specială.Acesta este genocid”, a spus de la Bucha Vladimir Kliciko, fost boxer și fratele primarului Kievului, Vitali.

Un raport al Human Rights Watch confirmă aparente crime de război în zonele controlate de ruși, în regiunile Cernihiv, Harkov și Kiev: violuri, execuții rapide, în masă, violențe, amenințări la adresa civililor, episoade documentate între 27 februarie și 14 martie, potrivit Corriere della Sera

Foto: O groapă comună identificată prin satelit la Bucea

Dacă în trecut era greu să reconstruiești la cald dinamica unei crime de război, în acest conflict „ceața” care învăluie în mod normal luptele s-a limpezit: totul este public, vizibil prin imagini din satelit, rețele de socializare, date open source și strângere de informații.

Unele dintre ele pot fi însă înșelătoare și trebuie analizate și verificate cu prudență: rolul lui Omurbekov și al oamenilor săi care au venit din Orientul Îndepărtat ca să lupte în Ucraina trebuie confirmat. Rămâne însă surprinzător cum a fost dezvăluită în câteva ore unitatea rusă care opera la Bucha înainte de retragerea din 30 martie, scrie Corriere della Sera. 

Ucraina a deschis o investigaţie şi împreună cu statele occidentale acuză Rusia de posibile crime de război, în timp ce Moscova afirmă că este o ”înscenare” şi o ”provocare din partea Ucrainei” şi neagă că ar fi ucis civili.

Potrivit Rusiei, trupele sale au părăsit complet oraşul Bucea pe 30 martie, în ziua următoare primarul acestuia a confirmat că în oraş nu mai erau soldaţi ruşi, fără ca el să spună ceva despre civili ucişi, iar „dovezile crimelor” au apărut abia în a patra zi după retragerea trupelor ruse, când angajaţii Serviciului de Securitate al Ucrainei au ajuns în oraş.

Conform purtătorului de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, specialiştii Ministerului rus al Apărării ”au găsit dovezi ale falsificării imaginilor şi alte falsuri” în secvenţele video publicate. Comitetul rus de investigaţie a anunţat luni deschiderea unei anchete asupra răspândirii de informaţii false cu privire la crimele de la Bucea. 

#Україна #БучанськаРізанина
🔥 Користуйтеся та пам’ятайте, нас цікавлять саме особи, причетні до воєнних злочинів. Сама по собі база – це лише інструмент, щоб звузити пошук. https://t.co/D1sKf7V4Sc pic.twitter.com/XB6OWPy46g

— InformNapalm (@InformNapalm) April 3, 2022

Ieri,după apariţia imaginilor şocante cu cadavre ale civililor în oraşul Bucea în urma retragerii forţelor ruse din zonă, Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a anunţat într-un comunicat, după convorbirea telefonică avută cu preşedintele ucrainean, că a înfiinţat o echipă comună de anchetă cu Ucraina, pentru a investiga crimele de război şi crimele împotriva umanităţii.

05/04/2022 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , | 2 comentarii

REPERE CUTREMURĂTOARE ALE RĂZBOIULUI MONDIAL DIN 1939-1945

Armata Roșie, în timpul bătăliei de la Kursk, anul 1943

Armata Roșie, în timpul bătăliei de la Kursk, anul 1943

Adevărata faţă a războiului mondial 1939-1945. Repere

Bombardamente aeriene

Istoricii consemnează că bombardamentele aeriene ale beligeranţilor au provocat moartea a circa 600 000 de germani, 500 000 de sovietici, 120 000 de francezi şi italieni, 43 000 civili britanici etc.

Numai pe continentul european au fost lansate 2 700 000 de tone de bombe, consemnează Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu în publicația online https://www.art-emis.ro.  

Cele mai puternice bombardamente au vizat Germania, amploarea loviturilor crescând pe măsura înaintării trupelor aliate pe teritoriul Italiei, când au fost lovite masiv peste 60 mari oraşe germane.

Puternic au fost bombardate oraşele Varşovia – 20 septembrie 1939, Rotterdam – 15 mai 1940, Coventry – 14 spre 15 noiembrie 1940, Belgrad – 6 aprilie 1941, Londra – 7 septembrie 1940, 19 aprilie 1941 etc., Köln – 30 martie, 3 mai 1942, 29 iunie 1943 etc., Sevastopol – iunie 1942, Stalingrad – din august până în noiembrie 1942, Duisburg – 12 mai 1943, Roma – 19 iulie 1943, Hamburg – între 24 iulie şi 3 august 1943, Berlin – între 18 noiembrie şi 3 decembrie 1943, 19 şi 20 ianuarie 1944, 6 martie 1944, 3 februarie, 13 martie, 20 aprilie 1945 etc., Bucureşti – 4 aprilie 1944 etc., Ploieşti – 5 aprilie 1944 etc, Tokyo – 15 aprilie, 12 octombrie 1944, 9, 10 martie, 23 mai 1945 etc, Caen – 6 iunie 1944, Rouen – 24 iunie 1944, Darmstadt – 11 septembrie 1944, Nürnberg – 2 ianuarie 1945, Dresda – 13 şi 14 februarie 1945, Pforzheim – 23 februarie 1945, Mainz – 27 februarie 1945, Essen – 11 martie 1945, Osaka – 13 martie 1945, Kobe – 16 martie 1945 şi multe altele.

În Londra, Luftwaffe a distrus circa 1,6 kmp, la Hamburg au fost lansate (în cadrul operaţiunii „Gomora”) 160 000 de bombe explozive şi incendiare, 5 000 de cutii cu fosfor, care au ucis 30 000 de oameni şi au lăsat 753 000 fără adăpost, au distrus 277 000 de imobile, 183 de uzine, 24 spitale, 277 școli și 58 de biserici), Caenul a fost distrus în proporţie de 75%, Pforzheimul în proporţie de 80%, la Dresda au fost ucise circa 100 000 de persoana), asupra Berlinului aviaţia aliată a lansat 65 000 de tone de bombe, distrugând 25 kmp din oraş, iar artileria sovietică în numai două sptămâni 40 000 de tone de obuze.

În august 1945, orașele japoneze Hiroşima şi Nagasaki au fost distruse de două bombe atomice lansate de americani.

Prizonierii

La începutul războiului, cei mai mulţi militari capturaţi au fost polonezii (693 000 de germani şi 217 000 de sovietici). A urmat, în mai 1940, în cadrul operaţiei de încercuire din Belgia şi nord-estul Franţei capturarea, tot de către germani, a 1 200 000 de militari aliaţi (în final, numărul lor avea să se ridice la 1 500 000).

Numeroşi au fost şi militarii italieni capturaţi de britanici în nordul Africii, în 1940-1941: 38 300 la Sidi Barani (Egipt, 10 decembrie 1940), 45 000 la Bardia (Libia, 3 ianuarie 1941), 25 000 la Tobruk (Libia, 23 ianuarie 1941), 25 000 la Agebadia (Libia, 7 februarie 1941).

În campania-fulger din aprilie 1941, germanii au capturat 344 000 de prizonieri iugoslavi (sârbi, mai ales) şi 223 000 greci. Şi mai numeroşi au fost prizonierii făcuţi de germani pe teritoriul Uniunii Sovietice: 324.000 la Białystok şi Minsk (10 iulie 1941), 310.000 la Smolensk (6 august 1941), 103.000 la Uman (9 august 1941), 84.000 la Gomel (20 august 1941), 665.000 la Kiev (16 septembrie 1941), 107.000 la Marea Azov (11 octombrie 1941), 663.000 la Viazma şi Briansk (18 octombrie 1941), 176.000 în Kerci (mai 1942), 240.000 la Harkov (mai 1942).

Prizonieri sovietici, anul 1941

Foto: Prizonieri sovietici, anul 1941

După înfrângerea Armatei 6 germane la Stalingrad, în urma căreia sovieticii au capturat 110 000 de militari germani, situaţia avea să se schimbe sovieticii fiind cei care au făcut cei mai mulţi prizonieri germani, numărul acestora ajungând la sfârşitul războiului la 11 000 000 (la sovietici şi la aliaţii occidentali).

– Conform unei Note a colonelului P.Bulanov, şeful Direcţiei Penitenciare a Ministerului de Interne sovietic, în lagărele de prizonieri din U.R.S.S. s-au aflat, în perioada 1941-1945, 3.486.206 de militari capturaţi, din care au decedat 518 480.

În Extremul Orient, japonezii au capturat 100 000 de olandezi, numai în Batavia (martie 1942).

Armata română a capturat 91 060 militari sovietici (82 057 au fost internaţi în România, în 12 lagăre de prizonieri), 117.798 militari germani şi maghiari şi 1.110 aviatori americani şi britanici.

Au existat situaţii în care trupe ale unui stat au arestat militari ai fostului partener după ce acesta a părăsit alianţa (germanii au arestat 650 000 de militari italieni după trecerea Italiei de partea Naţiunilor Unite, în 1943), dar şi situaţii în care trupe ale unui stat au capturat militari ai unui stat fost inamic după ce aceştia încetaseră ostilităţile militare şi deveniseră aliaţi (la scurt timp după trecerea României de partea Naţiunilor Unite, la 23 august 1944, sovieticii au dezarmat şi luat în captivitate circa 160 000 de militari români).

În continuare, să citim câteva adevăruri mai puțin cunoscute despre acest conflict nimicitor, publicate de https://incredibilia.ro/al-doilea-razboi-mondial.

Aproximativ 3% din populația lumii de la 1939 a dispărut în război

Foto: Wikimedia

Al Doilea Război Mondial a ucis peste 60 de milioane de oameni, mai mult de 3% din populația estimată a lumii în anul 1939 (adică două miliarde).

Niciodată în istoria omenirii nu mai muriseră atâția oameni în urma unui război. Dacă numărăm și morților survenite de pe urma bolilor și a foametei generate de război, numărul victimelor urcă la circa 80 de milioane.

Guvernul sovietic a raportat că URSS a pierdut 26.6 milioane de vieți în timpul războiului. În august 2009, Institutul Polonez al Memoriei Naționale a estimat numărul de morți din Polonia la 5.6 – 5.8 milioane, în timp ce, pentru Germania, istoricul militar Rudiger Overmans a propus numărul de 5.3 milioane.

Se estimează că România a pierdut aproximativ 300.00 de soldați și 200.000 de civili.

80% dintre bărbații născuți în URSS în 1923 au murit în Al Doilea Război Mondial

Foto: History Colored

Germania și aliații săi au invadat URSS în 1941. A fost o operațiune uriașă, iar soldații tineri, născuți la începutul anilor ’20, nu aveau experiența sau tehnica necesară pentru a face față unui asemenea atac.

Au fost luați prin surprindere și au fost uciși sau au fost luați prizonieri.

În apele Noii Caledonii au fost testate 3.700 de „bombe Tsunami”

În Al Doilea Război Mondial, SUA și Noua Zeelandă au desfășurat o operațiune secretă, Proiectul Seal, în cadrul căreia au testat un dispozitiv care se putea măsura (ca putere de distrugere) cu bomba nucleară.

Dispozitivul putea da naștere unui șir de zece explozii care aveau drept rezultat un val tsunami de 10 metri, care putea inunda un oraș întreg. Testele au avut loc în Noua Caledonie și în Auckland.

Hitler plănuia să transforme Moscova într-un lac

Al Doilea Război Mondial
Foto: Wikimedia

În timp ce invada Rusia, în anul 1941, Hitler era hotărât să folosească Moscova drept capitală administrativă. A decis ca apoi, la fel ca în cazul Leningradului și al Kievului, să facă Moscova una cu pământul și să extermine majoritatea locuitorilor din acest oraș.

Plănuia să acopere Moscova cu un lac artificial, scufundând orașul prin deschiderea barajelor de pe canalul Moscova-Volga.

Japonia a aruncat peste China pureci cu ciumă bubonică

Un raport recent al unui medic din Tokyo a dat la iveală faptul că, în Al Doilea Război Mondial, un oraș din China a fost bombardat cu purici infestați cu ciumă bubonică.

Foto: Pinterest

Drept rezultat, în China a izbucnit o epidemie severă. La sfârșitul lui 1940, peste 100 de oameni au murit din cauza ciumei în orașul Ningbo, potrivit bacteriologului Huang Ketai.

Soldații sovietici au violat două milioane de femei germane

Spre sfârșitul războiului, Aliații au început să ocupe teritoriul german. În această perioadă, în Germania au avut loc violuri în masă, comise mai ales de soldații sovietici.

Multe surse arată că liderii sovietici erau la curent cu aceste atrocități, însă nu au făcut nimic pentru a le împiedica. Numărul cazurilor de viol este estimat la peste două milioane. Nu exista limită de vârstă cu privire la victime; femeile siluite aveau între 13 și 70 de ani.

Japonezii au avut o mașină de ucis mai eficientă decât a germanilor

Foto: Bekors

Este de notorietate că Adolf Hitler și naziștii au ucis milioane de evrei în Al Doilea Război Mondial. Poate mai puțin cunoscut este că japonezii au ucis chiar mai mulți oameni decât naziștii, însă în China.

Împăratul japonez Hirohito și trupele nipone au fost implicați în crime de război comise împotriva civililor și prizonierilor de război chinezi.

După război, Hitler plănuia să construiască „Muzeul rasei dispărute”

Hitler plănuia să construiască „Muzeul rasei dispărute”, în care toate obiectele personale și rămășițele evreilor aveau să fie păstrate după uciderea acestora.

Pentru Japonia și Rusia, războiul continuă

Deși manualele menționează cu claritate data la care s-a sfârșit Al Doilea război Mondial, de fapt conflagrația nu s-a sfârșit.

Cel puțin nu pentru Japonia și Rusia, care nu au semnat niciun tratat de pace și încă se ceartă pentru Insulele Kurile, care au fost ocupate de ruși în timpul războiului.

Foto: Getty Images

Așadar, războiul s-a sfârșit pentru celelalte națiuni, însă pentru ruși și japonezi continuă sub forma disputei pentru Insulele Kurile.

Recolta de bombe a Germaniei

Au trecut peste 70 de ani de când a fost lansată ultima bombă în timpul războiului și au fost semnate mai multe tratate de pace.

al doilea razboi mondial bome
Foto: Getty Images

Însă, în Germania, încă sunt găsite aproximativ 5.500 de bombe pe an. Unele au fost detonate în anii trecuți și multe sunt încă ascunse în solul Germaniei.

Precizare: cifrele prezentate în istoriografie diferă de la o sursă la alta.Ca să știi mai mult, citește „Miturile celui de-Al Doilea Război Mondial”

Propaganda intensă desfășurată de ambele părți beligerante de-a lungul celui de-Al Doilea Război Mondia, a dat naștere unor mituri care supraviețuiesc și astăzi.

Să nu ne jucăm de-a războiul!

30/03/2022 Posted by | analize | , , , , , , , | Lasă un comentariu

După jumătate de secol de la Revoluția Culturală chineză, lumea occidentală pare să fie gata să repete erorile care au dat naștere acestei catastrofe sociale inimaginabile

A Struggle Session With the Bourgeois Roaders - WSJ

 Au trecut mai mult de cinci decenii de la  Revoluţia Culturală chineză, o tragedie ascunsă în rafturi de bibliotecă şi subsoluri de muzeu, despre care aproape nu se mai vorbește.  

Lumea contemporană pare gata să repete erorile care nasc asemenea catastrofe. Politicieni şi mişcări politice cochetează în zilele noastre cu ideile periculoase ale Revoluţiei Culturale fără cea mai mică reţinere. China însăşi este tot mai departe de propria ei istorie şi generaţiile care vin nu au acces la adevărul despre Revoluţia Culturală, scrie Ioan Popescu în publicația româno-america nă https://www.gandaculdecolorado.com.

Totul a început în săptămânile şi lunile din intervalul mai-august 1966. Preşedintele Mao, liderul comunist suprem al Chinei, a publicat într-un stil bizar,numeroase articole-manifest, care aveau  poate  menirea  să sugereze rostirile unui zeu.

O serie de formulări lapidare, uneori vagi, alteori poetice, anunţau că a venit ora bătăliei cu duşmanul din interiorul Partidului Comunist. Zicerile lui Mao explicau că duşmanul este oricine şi peste tot, că atacul trebuie să pornească fără întîrziere şi că pedepsele trebuie să fie neiertătoare. Imediat după aceste sentinţe uluitoare s-a pus în mişcare un mecanism misterios şi gigantic, după o mecanică pe care a cunoscut-o doar comunismul.

Opinion: China′s Cultural Revolution and the injustices of the present |  Asia| An in-depth look at news from across the continent | DW | 16.05.2016

Grupuri de iluminaţi ai partidului s-au desprins de rest şi au format un fel de miliţii populare, cu scopul de a aplica zicerile marelui profet Mao. Aşa numitele Gărzi Roşii au împînzit China.

Fiecare sat şi oraş, fiecare şcoală şi uzină, fiecare magazin, teatru şi cooperativă agricolă au fost ocupate de Gărzi Roşii locale. Sute de milioane de denunţuri spontane sau fabricate au trimis în faţa Gărzilor Roşii zeci de milioane de chinezi, care păreau  pînă atunci comunişti fideli şi muncitori, ţărani sau profesori fără altă preocupare decît munca.

Peste tot, Gărzile Roşii au organizat aşa numitele şedinţe de luptă şi critică. Acuzaţii au fost aduşi în faţa unui public fanatizat şi furios.

După condamnarea repetată prin cuvîntări de înfierare, acuzaţii au fost plimbaţi pe străzi sau lăsaţi în locuri de mare aglomeraţie cu placarde şi lozinci atîrante de gît, cu mîinile legate la spate şi la dispoziţia oricărui chinez dornic să îşi manifeste mînia.

Mulţi au fost umiliţi, scuipaţi, împroşcaţi cu mizerie, bătuţi şi ucişi.

Cei rămaşi în viaţă au fost fie trimişi în lagăre de muncă, fie strămutaţi pentru reeducare în zone sărace, îndepărtate şi izolate.Milioane de oameni sau mai mult au fost ucişi. Orgia a continuat frenetic şi, după regula de fier a revoluţiilor, şi-a înghiţit copiii.

Căci, după un timp, sesizînd, probabil, că Gărzile Roşii devin o putere în interiorul statului, Mao a decretat că Gărzile Roşii au trădat Revoluţia.

Facţiuni interne ale Gărzilor Roşii au început să se denunţe şi să se atace violent.

China a făcut pasul spre războiul civil şi, în acel moment, Mao a recurs la armată pentru a trimite, înapoi, în cuşcă monstrul pe care îl eliberase.

După 10 ani de haos şi orori, Revoluţia Culturală a fost curmată în 1976, de moartea lui Mao.

1976: The Cultural Revolution Comes to an End

Urmaşii lui Mao, în primul rînd Deng, au făcut o altă mutare clasică: au permis apariţia parţială şi temporară a adevărului.

Ziarişti şi scriitori atent selecţionaţi au primit dreptul de a denunţa Revoluţia Culturală, cu condiţia să nu spună tot şi cu obligaţia de a apăra imaginea Partidului Comunist.

După cîţiva ani, în 1980, Deng a anunţat că a fost de ajuns. Arhivele au fost sigilate şi referirile la această tema au fost interzise. Interdicţia este încă în vigoare. China nu are voie să îşi amintească, iar victimele şi vinovaţii dispar şi trec în uitare.

Capacul s-a pus peste una din cele mai mari manifestări de nebunie umană cunoscută în istorie.

După mai bine de o jumătate de secol, catastrofa Revoluţiei Culturale este un obiect de studiu care mai preocupă aproape exclusiv numai istoricii occidentali. Marele public nu ştie , sau abia dacă ştie ceva despre acest episodtragic al istoriei recente a Chinei, care incriminează ideologia comunistă şi descrie fragilitatea umană în faţa răului.

Mişcări comuniste şi socialiste înfloresc în Est şi în Vest. Promoţie după promoţie de studenţi americani şi vest-europeni, îmbrăţişază ideile stângii revoluţionare. State mari, dăruite cu resurse enorme, ca Venezuela şi Brazilia, urmează ca la carte sisteme revoluţionare şi se prăbuşesc, invariabil, în dezordine politică, sărăcie şi violenţă.

Cei ce ar trebui să înţeleagă ce este de înţeles din experienţa tragică şi ridicolă a acestor ţări nu văd şi nu pot vedea pentru că ideile revoluţionare îşi anihilează, întotdeauna, purtătorii. Istoria trece degeaba. Munţi de oseminte străjuiesc văile uitării.

Poate că lucrul cel mai trist şi ironia necunoscută a istoriei chineze recente este lipsa relativă de importanţă dată Revoluţiei Culturale în raport cu catastrofa anterioară. Căci Marea Revoluţie Culturală Proletară a început în 1966, adică la cinci ani după încheierea Marelui Salt Înainte.

Ce a fost Marele Salt Înainte? Prima campanie de partid lansată de Mao. Între 1958 şi 1961, China a început un program de industrializare, în încercarea de a face saltul la nivelul de putere economică industrială egală cu statele Occidentale.

China's Cultural Revolution must be confronted | Arts and Culture News | Al  Jazeera

În trei ani de nebunie şi haos, sub direcţia lui Mao, fiecare casă şi gospodărie din China a primit sarcina de a produce oţel. Producția agricolă a fost confiscată. Toată producţia a fost exportată sau repartizată oraşelor mari. Canibalismul şi foametea au atins rapid proporţii colosale. 30 de milioane de oameni au murit, dar numărul este estimativ, pentru că realitatea e încă  ascunsă în arhivele chineze.

Apoi a început Revoluţia Culturală. Un măcel titanic mai mic decît măcelul titanic dinainte, povestit de muzicianul-dirijor Jin Wang (sursa:Europa liberă).

Jin Wang și…Revoluția Culturală

Unul dintre copiii Revoluției Culturale din China a fost renumitul muzician Jin Wang, pe care am avut onoarea să-l vedem, acum câteva zile, la pupitrul Filarmonicii din Ploiesti. Iată câteva secvențe de viață trăite de marele dirijor chinez: ”Când aveam 6 ani, Revoluţia Culturală deja începuse. Mao Zedong, iniţiatorul acesteia, se inspirase din ideile lui Marx şi ale Revoluţiei Franceze şi vroia să răstoarne cu totul societatea. Tot ce era străin, tot ce era istorie – trebuiau să dispară, ca şi când nu ar fi existat niciodată.

Tradiţia era ceva rău. Obiceiurile străvechi erau ceva rău. Florile era ceva rău! Acasă nici nu aveam flori. Florile erau considerate ceva frumos, un simbol al purităţii, de către cultura europeană. Dar cultura europeană era cea rău. Imaginaţi-vă o casă fără flori.Vioara era, pe atunci, singurul instrument acceptat de către forurile superioare, deoarece, cu ajutorul ei, se putea interpreta o „muzică revoluţionară”.

Pentru mine, a cânta la vioară era singura modalitate prin care puteam evita să fiu trimis la ţară pentru a deveni fermier. Acolo ajungeau toţi cei care aveau „pretenţii de intelectuali”. Aşadar, am optat pentru cariera de violonist, deşi nu existau cărţi pentru studiu (deja nu prea mai existau decât cărţile tolerate de partid) şi nu trebuia cântată decât muzica „oficială”. Profesorul meu, însă, avea o memorie fantastică, în care păstra cântece vechi; avea, undeva, şi o carte, cu Repertoriul european, pe care o ţinea foarte bine ascunsă, pe care ne-a împrumutat-o, şi mama mea a copiat totul, de mână, în câteva nopţi, fără a se odihni nicio clipă. Acesta a fost materialul meu secret de studiu.

Cântam cu surdină piesele europene, cu perdele groase la ferestre şi cu toate geamurile închise, ca să nu audă nimeni. Dar tot nu am scăpat de pericol. Până la urmă, cineva tot a auzit, iar familia mea a avut mult de suferit pentru că eu cântasem piese din acea carte. Eu am reușit însă, in 1986, să merg în Polonia, la o competiţie internaţională, şi am reuşit să rămân acolo, apoi am ajuns la Viena. Acolo, am cerut unui tânăr dirijor să îmi acorde o și mie o şansă de a dirija. Cântam, pe vremea aceea, în orchestră, la violă. Aveam 16 ani. Veneau mulţi dirijori invitaţi. Dirijorul care mi-a oferit şansa despre care aminteam dorea să observe, dintr-un anumit loc al sălii, acustica.

Atunci, eu i-am cerut bagheta: „Daţi-mi o şansă mie, şi mergeţi să ascultaţi cum sună”, i-am spus, iar el a fost de acord. Pot să fac asta, mi-am spus, şi am făcut-o. Am dirijat trei minute – şi acele trei minute mi-au schimbat viaţa. Atunci am aflat care îmi era destinul. De ce vroiam cu atâta ardoare să dirijez? Pentru că, din perspectiva de instrumentist, vedeam atâtea lucruri ce nu trebuiau făcute, execuţii deplorabile, pe care unii dirijori le treceau cu vederea, sau, mai rău, nici nu le observau… vroiam să fiu dirijor pentru că vroiam cu adevărat să schimb ceva, să fac lucrurile bine! Dirijorii slabi m-a făcut să îmi doresc să devin compozitor. Eram pur şi simplu furios şi revoltat!

Au fost însă câțiva compozitori pe care îi considerali esenţiali pentru evoluţia mea în plan dirijoral: Mahler a pus întrebările fundamentale despre viaţă, moarte, înviere, univers, Dumnezeu. Beethoven este, însă, miezul muzicii. Omenirea ar trebui să fie mai bună pentru simplul fapt că Beethoven a existat! Muzica lui Beethoven este un vis frumos. Păcat că nu putem rămâne o veşnicie în acest vis frumos. Mahler a reconsiderat punctul de vedere al lui Beethoven. El a „afirmat” că nu trebuie să ne temem de moarte. Nivelul de spiritualitate atins de Mahler este foarte înalt. Din punct de vedere tehnic, este limita absolută pentru un dirijor. Şi Şostakovici este destul de aproape de el. Bruckner pune doar o singură problemă: aceea a credinţei sau necredinţei.

Mahler mi-a însemnat sufletul. Pe Şostakovici nu l-am putut înţelege multă vreme! Avem puncte de vedere diferite asupra vieţii. El are mai multe feţe, precum o prismă, cu multe laturi. Am putut să fiu un bun dirijor al muzicii sale doar când am reuşit să aprofundez acest aspect. Am dirijat toate simfoniile sale, chiar şi primele, care sunt mai puţin apreciate de către public”.

Dintr-un interviu acordat presei românești (dnei Veronica Angelescu), aflăm că Jim Wang are și preocupări extinse in domeniul artei.”Da, pictez în ulei. Şi, în afară de asta, scriu cărţi. Ultima este despre Mozart – The Grammar of Playing Mozart; apoi, o altă lucrare – The Healthy Psychology of Professional Musician – pentru că mulţi sunt bolnavi şi nefericiţi; în această carte descriu metode prin care muzicienii pot să asimileze principiile unei psihologii sănătoase şi o atitudine corectă faţă de muzică – pentru ca, în cele din urmă, ei să se contopească cu actul muzical…”

Revoluția culturală chineză – aspecte și considerațiuni

Mă fascinează despotismul retoric, păcăleala din cuvinte. Dai o denumire eufemistică unei chestii și brusc chestia nu mai este foarte gravă, devine acceptabilă. Să ne uităm puțin la cazul a ceea ce se cunoaște sub denumirea inocentă de „Revoluția culturală chineză”, scrie istoricul și jurnalistul George Damian pe blogul https://historice.ro.

O cifră: între anii 1966-1976 în provincia Guangxi au murit între 100.000 și 150.000 de oameni în ceea ce numim „Revoluția culturală chineză” (acestea sunt cifrele oficiale; cercetări independente vorbesc de până la 300.000 de morți). Ca să avem un nivel de comparație: în Al Doilea Război Mondial au murit pe front în timpul luptelor cca 93.000 de militari români. În Revoluția culturală chineză au murit 100.000-150.000 de oameni într-o singură provincie. La Beijing revoluția culturală a început în 1966 cu moartea a circa 10.000 de oameni. La „revoluția” din 1989 din România au murit 1200 și ceva.

Dar nu numărul de morți dintr-o singură provincie chineză cât într-un război al României este ceea ce sperie. Sau faptul că s-au dus adevărate bătălii acolo, cu folosirea armamentului greu. În timpul „revoluției culturale” chinezii din provincia Guangxi s-au mâncat efectiv între ei. Și asta nu este o exagerare: în urma unui proces din anul 1983 un număr de 145 de „revoluționari culturali” au fost condamnați pentru că au mâncat „contrarevoluționari”, procesul a furnizat și o listă cu victime: de la 56 s-a mâncat inima și ficatul, 18 au fost mâncați cu totul, în cazul a 13 bărbați le-au fost tăiate organele genitale și conservate în alcool (care alcool era consumat ulterior, având presupuse proprietăți curative).

Acestea sunt cifrele oficiale, cercetări independente vorbesc de un maxim de 421 de oameni mâncați într-un singur raion al provinciei Guangxi, în condițiile în care canibalismul a fost răspândit în întreaga provincie.

„Revoluția culturală” din Guangxi a fost în realitate (ca peste tot în restul Chinei) un război civil. Aici s-au confruntat două facțiuni, iar luptele au fost foarte dure. O explicație a canibalismului face referire la tradițiile în acest sens ale minorității zhuang din această provincie. Inițial dezmembrarea cadavrelor adversarilor uciși a avut un rol de înspăimântare a dușmanilor: mâinile, capetele și picioarele erau atârnate în copaci sau în fața clădirilor publice (un caz aparte este cel în care rămășițele unui adversar au fost prezentate văduvei sale în cadrul unei ceremonii organizate într-o sală de teatru). Pasul următor a fost extragerea inimii și ficatului din dușmanii executați, acestea fiind gătite și mâncate pe loc de participanții la execuție.

De aici până la consumarea integrală a dușmanului a mai fost un singur pas. Elevii unui liceu și-au mâncat directorul, considerat că avea manifestări burgheze. O anecdotă relatează cazul unui țăran luat pur și simplu de pe drum, ucis și mâncat pe motiv că era gras, deci contrarevoluționar. (Canibalismul nu s-a produs doar în provincia Guangxi, a fost un fenomen în întreaga Chină a anilor 1960-1970, aici a căpătat proporții de masă).

Și pentru că toate acestea trebuiau să aibă un nume reprezentativ li s-a zis „Revoluția culturală din China”.

There was a hierarchy in the ritual consumption of class enemies. Leaders feasted on the heart and liver, mixed with pork and a sprinkling of local spices, while ordinary villagers were allowed only to peck at the victims’ arms and thighs. After several teachers had been sliced up in a middle school, a crowd carried away chunks of flesh in bags dripping with blood. Students cooked the meat in casseroles sitting on top of small, improvised brick barbeques. The deputy director of the school’s revolutionary committee, who oversaw the butchery, was later expelled from the party, but was proud of his actions: ‘Cannibalism? It was the landlord’s flesh! The spy’s flesh!’

Frank Dikötter, The Cultural Revolution: A People’s History, 1962-1976, Bloomsbury Publishing, 2016.

23/03/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: