CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Fascinația pentru Marx în vremuri de criză

Fantoma lui Marx în vremuri de criză

 

Neomarxiștii din cele patru zări exultă. Marele Nouriel Roubini, economistul apocaliptic care ar fi prevăzut criza, ne spune că Marx a avut dreptate.

“Karl Marx a spus-o bine. La un moment dat, capitalismul se poate autodistruge pentru că nu poţi transfera venituri dinspre forţa de muncă spre capital fără să se înregistreze un exces de capacitate de producţie şi lipsa unei cereri agregate. Asta se întâmplă acum”. *

Roubini ar fi evitat ridicolul dacă și-ar fi găsit puțin timp, între desele sale declarații pentru presă de când a devenit jucăria favorită a jurnaliștilor, să citească puțină critică a marxismului. Ar fi aflat, poate, că declarației sale din 2011 i-a răspuns filozoful Raymond Aron încă din 1955:

“Nodul demonstrației, în Capitalul, este concepția potrivit căreia salariul, ca orice marfă, ar avea o valoare, determinată de nevoile muncitorului și ale familiei sale. Or, această concepție este fie considerată într-un sens riguros și, în acest caz, creșterea salariilor în Occident o respinge fără drept de apel, fie interpretată în sens larg, nevoile ireductibile ale muncitorilor depind de psihologia colectivă și, în acest caz, concepția respectivă nu ne mai oferă nimic”.  **

Nu e o noutate invocarea lui Marx în vremuri de criză. Și în criza din 1929-1933 s-a vorbit mult despre “clarviziunea” marxismului. Însă prostia spusă de Roubini ne indică ceva mult mai grav. Ne arată, ca într-o oglindă, cât de mult educația noastră economică și istorică este impregnată în continuare de zgura marxismului.

Friederich Hayek explică cum “nu numai aceia care au transformat în mod conștient studiul istoriei economice într-un instrument de agitație politică – cum stau lucrurile în multe cazuri, de la Marx și Engels la Werner Sombart sau Sidney și Beatrice Webb -, ci și mulți dintre oamenii de știință care credeau cu sinceritate că abordau faptele fără prejudecăți, au produs rezultate care erau aproape la fel de tendențioase”.

“Nu este un accident că cercetătorii istoriei economice din cel mai mare și influent grup din perioada celor șaizeci de ani ce au precedat primul război mondial, Școala istorică germană, se mândreau în același timp cu titlul de Kathedersozialisten (socialiști de catedră); sau că succesorii lor spirituali, instituționaliștii americani, erau în majoritate de înclinație socialistă.

Întreaga atmosferă a acestor școli era de așa natură că unui tânăr studios i-ar fi trebuit o independență de spirit excepțională ca să nu cedeze presiunii opiniei academice. Niciun reproș nu era mai de temut sau mai fatal unei cariere academice decât acela de a fi un apologet al sistemului capitalist”. ***

Aceștia au pus bazele influenței uneori greu de detectat a marxismului în studiul economiei și istoriei economiei, înspecial. Chiar termenul de capitalism este, în conotațiile sale moderne, o creație a interpretării socialiste a istoriei economice.

Hayek ține să sublinieze că, “în multe privințe, este greșit să vorbim de capitalism ca și cum acesta ar fi fost un sistem nou și total diferit care a apărut brusc către sfârșitul secolului al XVIII-lea”.  ****

Spre deosebire de mulți dintre neomarxiștii bio din ziua de azi, Raymond Aron chiar l-a citit pe Marx. Suficient cât să detecteze frauda intelectuală din opera nepotului de rabin din Trier. Nu a fost singurul, din fericire.

Filozoful Karl Jaspers rezumă metoda lui Marx în modul următor:

“Stilul scrierilor lui Marx nu este acela al unui cercetător… nu citează exemple și nu citează fapte care i-ar infirma teoria, ci doar pe acelea care susțin sau confirmă fără dubiu ceea ce el consideră a fi adevărul ultim.

Întreaga abordare este de natură revendicativă, nu investigativă, este revendicarea a ceva proclamat ca fiind adevărul perfect, nu cu convingerea unui om de știință, ci cu aceea a unui credincios”.*****

Cum se explică, totuși, fascinația pentru Marx, atât de vizibilă mai ales în vremuri tulburi? Putem găsi una din explicații în atracția multor tineri, din toate epocile, față de ideea de Revoluție, menită să șteargă toate nedreptățile și să aducă oamenilor libertate, egalitate și fraternitate.

Totuși, cele două mari revoluții de referință pentru marxiștii ce vor și astăzi să dărâme capitalismul cel rău, din 1789 și 1917, nu se potrivesc cu teoria anticapitalistă. Mai întâi, Franța anului 1789 era oricum, numai capitalistă nu.

În privința prăbușirii Rusiei din 1917, “ea nu a fost cauzată neapărat de înfrângerile militare – deși foarte grele – sau de falimentul economiei, ci de inepția și de corupția administrației autocratice țariste”. ******

În explicația oferită de Herbert Heaton pentru căderea Rusiei țariste putem găsi, poate, și cauzele marilor drame din actuala criză: corupția, incompetența, populismul sau lăcomia umană.

Iar acestea nu vor dispărea prin revoluție sau prin înlăturarea capitalismului.

 

 

 

Surse:

https://franckmelen.wordpress.com/2011/11/22/fantoma-lui-marx-in-vremuri-de-criza/

* de pe Mediafax
** Raymond Aron, “L’opium des intellectuels”, Calmann-Lévy, 1955 / “Opiul intelectualilor”, Curtea Veche Publishing, 2005, p. 90
*** F.A. Hayek, “Capitalism and the Historians”, 1954, The University of Chicago / “Capitalismul și istoricii”, Humanitas 1998, p. 27
**** Ibidem, p. 20
***** Paul Johnson, “Intellectuals”, 1988 / “Intelectualii”, Humanitas, 2002, p. 95
****** Herbert Heaton, “Histoire économique de l’Europe. De 1750 à nos jours”, Librairie Armand Colin, Paris, 1952, p. 61

Publicitate

25/04/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Adevărul despre instaurarea comunismului în Rusia. VIDEO

 

Imagini pentru revolutia din rusia photos

 

 

ADEVĂRUL DESPRE REVOLUȚIA BOLȘEVICĂ DIN 1917

Instaurarea comunismului în Rusia, la 7 noiembrie 1917, nu a fost câtuși de puțin un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret – Planul Marburg – pregătit minuțios în afara Rusiei și finanțat generos de marii bancheri internaționali, în primul rând de cei de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman, Frank Vanderlip.

Finanțarea de către Wall Street a bolșevicilor fost intermediată de banca suedeză NYA Banken, condusă de bancherul pro marxist Olof Aschberg.

La începutul secolului XX, Andrew Carnegie a finanțat un plan secret, prin care guvernele statelor importante să fie „comunizate”, adică trecute, economic, la forma monopolismului de stat.

Controlat de bancherii internaționali de pe Wall Street, sistemul monopolismului de stat le-ar fi permis acestora să trateze economic și financiar direct cu guvernele impuse de ei prin „revoluții”.

În 1905, acest sindicat al bancherilor internaționali – numit la vremea aceea, la New York, Trust of Money (Trustul banilor) – și Iacob Schiff au finanțat „duminica sângeroasă” de la St. Petersburg, revoluție condusă de părintele Gapon, un agent al Ohranei (poliția secretă rusă), și încheiată cu un eșec.

Trustul banilor – mai ales Guaranty Trust al lui J.P. Morgan – a finanțat revoluția lui Pancho Villa din Mexic, în urma căreia SUA au luat de la Spania un vast teritoriu. Apoi există o documentație vastă privind implicarea bancherilor internaționali în revoluția lui Sun Yat-sen.

Charles B. Hill, care conducea trei filiale ale lui Westinghouse, a tratat direct cu Sun Yat-sen aspectele financiare ale revoluției chineze. Mai târziu, în 1917, același Charles B. Hill a folosit filiala Westinghouse din Rusia pentru a-i finanța generos pe bolșevici.

În anul 1923, când URSS și-a creat prima bancă internațională –  Ruskombank – asociatul lui J.P. Morgan, bancherul suedez Olof Aschberg, a devenit președintele băncii sovietice, iar Max May, vicepreședinte la Guaranty Trust, a preluat funcția de director al Ruskombank. Primul ambasador sovietic în SUA – Ludwig Martens – a fost susținut financiar deGuaranty Trust al lui J.P. Morgan.

Prin aceste manevre, bancherii internaționali de pe Wall Street urmăreau să instaureze în Rusia un guvern care să practice monopolismul de stat, astfel încât înțelegerile directe cu guvernul sovietic să le garanteze exploatarea pe termen lung și cu garanții guvernamentale a fabuloaselor bogații ale Rusiei.

Bolșevismul a fost prima forma de globalizare, prin crearea unor structuri supranaționale, iar Cominternul nu e altceva decât bunicul Uniunii Europene.

La 21 septembrie 1917, o telegramă de la Stockholm anunța oficial deschiderea unui cont curent la NYA Banken „pentru acțiunile tovarășului Troțki”. Iată textul:

„Stockholm, 21 septembrie 1917

Domnului Rafael Scholan

Stimate tovarășe,

Casa bancară Warburg, în urma unei telegrame trimise de președintele Sindicatului Renano-Westfalian, a deschis un cont curent pentru acțiunile tovarășului Troțki. Un avocat, probabil domnul Kestroff, a primit muniții, al căror transport, împreună cu banii, l-a organizat… și căruia i se va da suma cerută de tovarășul Troțki”.

Tovarășul Troțki, cel la care se referă telegrama, se numea în realitate Leiba Davidovici Bronstein și era fiul unui negustor originar de lângă Elisabetgrad (Krivoirog – Ucraina).

Era însurat cu fiica bancherului Jivtovski, cel care îl pusese în legătură și cu cercurile bancare de pe Wall Street.

În 1904-1905, firma Kuhn, Loeb & Co a finanțat Japonia în războiul contra Rusiei, permițând astfel Japoniei să obțină o victorie care a destabilizat serios Imperiul Rus.

Prizonierii ruși au fost preluați apoi de la japonezi de Schiff, iar o parte dintre aceștia, antrenați pe un teren aparținând lui Standard Oil (SUA), îl vor însoți pe „tovarășul Troțki” când acesta va reveni de la New York în Rusia, în 1917, la bordul vasului Cristianja.

Din 1916, Iacob Schiff devine principalul conducător al operațiunii de implantare a bolșevismului în Rusia.

Nepotul său, John Schiff, estima în New York Journal-American, la 3 februarie 1949: „Bătrânul a cheltuit cca 20.000.000 de dolari pentru triumful final al bolșevismului în Rusia”. O sumă imensă la acea vreme.

Prima revoluție din Rusia avusese loc, de fapt, în februarie 1917, sprijinită de G. Buchanan, ambasadorul Angliei la Petersburg, și avusese un caracter pașnic.

Urmărise, între altele, instaurarea în Rusia a unei monarhii constituționale: țarul urma să fie controlat de Duma (parlament).

Guvernul provizoriu constituit atunci îi cuprindea, între alții, pe prințul Lvov, pe istoricul Miliukov și pe avocatul social-democrat A.F. Kerenski.

Guvernul provizoriu – de comun acord cu Țarul Nicolae al II-lea, care abdicase – a propus fratelui acestuia, Marele Duce Mihail, să-i urmeze la tron țarului. Marele Duce se bucura la vremea aceea de sprijinul soldaților, țăranilor și muncitorilor, ca să nu mai vorbim de clasa conducătoare a Rusiei.

El a declinat însă propunerea. Troțki a recunoscut mai târziu, în 1922, într-o scrisoare către S.R. Mstislaviski că: „Revoluția ne-a surprins în plin somn, ca pe fecioarele nebune din Evanghelie”.

Adevărul este că la data veritabilei revoluții – cea din februarie 1917 – corifeii revoluției bolșevice din octombrie erau aproape toți, bine mersi, în Occident: Troțki la New York, iar Lenin și Zinoviev în Elveția.

Prin refuzul Marelui Duce Mihail de a prelua puterea în Rusia începe ceea ce istoricii numesc perioada de dvoevlastie (dualitate a puterii) dintre Comitetul provizoriu al Dumei (proaspăt constituit) și Comitetul executiv provizoriu, ceea ce va afecta, treptat, deciziile și autoritatea guvernului provizoriu. Bolșevicii, aflați atunci în Occident, au mirosit momentul favorabil.

Dar nu numai ei: bancherii de pe Wall Street, interesați de bogățiile enorme ale Rusiei și, din motive strict militare, Germania, sunt cele două forțe care vor facilita bolșevicilor accesul la putere.
 
Eminența cenușie care a făcut posibilă reîntoarcerea lui Troțki în Rusia din SUA a fost unul dintre cei mai importanți masoni de stânga ai secolului XX: colonelul Edward Mandell House, care în realitate nu era colonel, așa i se spunea. să intrăm prea mult în detalii, să menționăm că președintele american Woodrow Wilson, reales prin diverse manevre în 1916, a fost permanent vidat politic de House, un apropiat al comunității bancherilor de pe Wall Street, mai ales al băncii Kuhn, Loeb & Co.

Președintele Wilson însuși recunoștea: „Domnul House este a doua mea personalitate. El este celălalt ego al meu. Gândurile lui și ale mele sunt aceleași”.

 

 

 

Imagini pentru Edward Mandell House photos

 

House, un marxist, scrisese în 1912 un roman profetic, Philip Dru, Administrator, în care personajul principal încerca să instaureze în lume „socialismul, așa cum l-a visat Karl Marx”. Ce-i drept, impozitul pe venit și ideea de bancă centrală fuseseră propuse chiar de Marx în „Manifestul Comunist”, inspirat de programul Lojei Iluminaților al lui Weishaupt.

Punctul 2 din cele 10 ale Manifestului prevedea „un impozit gradat pe venit”, iar punctul 5, „centralizarea creditului în mâinile statului, prin intermediul unei bănci naționale cu capital de stat și monopol exclusiv”.

Înainte de intrarea SUA în război (provocată de scufundarea vasului Lusitania de către un submarin german), ancheta și Președintele Wilson ascunseseră faptul că Lusitania transporta 6 milioane de cartușe la bord pentru Anglia, în timp ce Statele Unite se declaraseră, oficial, în neutralitate.

Colonelul House negociase un acord secret cu Anglia, garantând participarea SUA la război.

În 1917, Mandell House a format la New York grupul The Inquiry, care a elaborat planurile acordului de pace din 1919. Douăzeci de membri ai grupului l-au însoțit pe Președintele Wilson la Paris, la Conferința de Pace.

Printre aceștia, House și bancherii Paul Warburg și Bernard Baruch. Celebrul punct al Conferinței, „Asociația generală a națiunilor”, din care s-a născut „Liga Națiunilor”, a fost tot ideea lui House. Ulterior, el va deveni consilierul lui Roosevelt.

În 1917, după evenimentele din februarie/martie, House, susținut de bancherii Iacob Schiff și Paul Warburg, îl expediază pe Troțki cu un grup de 276 de oameni instruiți, la bordul vasului Cristianja, în Rusia, cu misiunea de a-i aduce la putere pe bolșevici.

Un incident este semnificativ: arestat în portul Halifax de către autoritățile canadiene ca anarhist (3 aprilie 1917), Troțki va fi eliberat urgent la intervenția personală a colonelului House.

Fratele bancherului american Paul Warburg, anume Max Warburg – care era șeful serviciului secret militar german – îl va expedia în Rusia pe Lenin, împreună cu un grup de bolșevici care parazitau de ani de zile în Elveția, într-un tren special („vagonul plumbuit”), în scopul de a organiza la Petersburg o lovitură de stat care să scoată Rusia din război.

Bolșevicii urmau apoi să încheie rapid o pace separată cu Germania.

Winston Churchill, în cartea The World Crisis (Criza mondială), vol. IV, pag. 72-73, scrie următoarele: „Către mijlocul lui aprilie, germanii au luat o decizie sinistră. Ludendorff își cobora vocea când venea vorba despre ea.

E adevărat, trebuie ținut cont și de riscurile disperate pe care comandanții militari germani și le asumaseră.

Ei se găseau în aceeași stare de spirit care îi condusese la declanșarea unui război submarin, știind prea bine că acesta va provoca intrarea în război a Statelor Unite contra Germaniei.

Totuși, nu fără un sentiment de teroare, au îndreptat împotriva Rusiei arma cea mai respingătoare dintre toate: Lenin.

L-au transportat din Elveția în Rusia, într-un vagon plumbuit, ca pe un mort.

Decizia germană de a sprijini un puci bolșevic în Rusia a fost dictată în martie (aprilie) 1917 de iminenta intrare a SUA în război, de partea Angliei.

De aceea, Germania avea interesul să încheie urgent o pace separată în Est, cu Rusia”.

După revoluția din februarie și instituirea guvernului provizoriu, Lenin (stabilit de ani de zile într-un exil comod în Elveția, lecturând tihnit prin marile biblioteci) intrase în legătură cu Max Warburg și serviciul secret german.

Trocul propus de Lenin lui Warburg era simplu: Germania să-l ajute să preia puterea la Petersburg, în schimbul promisiunii lui de a încheia imediat o pace separată, în condițiile dictate de nemți.

Ceea ce s-a și întâmplat ulterior la Brest-Litovsk, în 1918.

Hotărârea de a-l expedia pe Lenin cu bolșevicii săi în Rusia a fost supusă de Max Warburg examinării Statului Major german.

La întrunire au participat, între alții, generalul Erich Ludendorff (șeful Statului Major), ministrul de interne Diego von Bergen și secretarul de stat din Ministerul de Externe, Arthur Zimmermann.

S-au discutat rezultatele operațiunilor de destabilizare a Rusiei, organizate de Von Bergen, cu ajutorul cercurilor socialiste ruse. Sume între 40 și 80 de milioane de mărci fuseseră folosite de Von Bergen pentru finanțarea unor mișcări subversive, produse de anarhiști, naționaliști și grupări antițariste, dar fără succes.

La mijlocul discuțiilor, Diego von Bergen a rostit o frază care a hotărât soarta secolului XX:

„Cred că cel mai bine ar fi să auziți părerea dr. Helphand despre întreaga problemă”.

Dr. Helphand, alias Parvus, s-a recomandat participanților drept „purtătorul de cuvânt al unor cercuri financiare bine plasate”.

În realitate, el era spionul lui Max Warburg în Rusia și conducea o întreagă rețea, infiltrată mai ales în anturajul țarinei (din care făcuse parte și celebrul Rasputin).

Dar, în aceeași măsură, Parvus era la fel de bine infiltrat și în cercurile bolșevice. Preocupat de ocultism și fenomene parapsihologice, dr. Helphand mai era și un membru important al Lojei Marelui Orient.

Imediat ce a început discuția, Parvus a expus planul expedierii lui Lenin și a bolșevicilor din Elveția, cu un tren special, în Rusia.

Parvus a solicitat pentru toată afacerea 5.000.000 de mărci.

Cu un an înainte, el primise de la Max Warburg și serviciul secret german 1.000.000 de mărci pentru organizarea unei greve generale la Petersburg, care a adunat în ianuarie 1916 vreo 55.000 de participanți.

Suma solicitată acum de Parvus urma să fie procurată de Max Warburg de la diverși bancheri europeni, legați de magnatul Rothschild, ca Olaf Aschburg, Alfred Milner etc.

Trebuie să menționăm că până în 1918, Max Warburg le-a asigurat bolșevicilor lui Lenin o finanțare „europeană” (așadar, diferită de ceea ce primea Troțki din Wall Street) de 40.580.997 mărci, ulterior, expediindu-le alte 15.000.000 mărci, sume considerabile la acea vreme.

În plus, Max Warburg și colonelul Nicolai din serviciul secret german au „legendat” câțiva zeci de ofițeri ai acestui serviciu cu nume rusești și i-au expediat la Petersburg, ca principali experți în organizarea puciului.

Acești ofițeri germani legendați ca ruși au ocupat ulterior poziții de conducere în Armata Roșie, pe tot parcursul Războiului Civil.

Ei au alcătuit, până în 1921, corpul de gardă al conducerii bolșevice, asigurându-i securitatea, fapt trecut, sistematic, sub tăcere de către istorici.

Din cauza acestor legături cu bolșevicii, colonelul Nicolai a fost mai târziu respins de Hitler și, după Al Doilea Război Mondial, s-a refugiat în URSS, al cărei spion devenise.

Lenin și grupul său de bolșevici au părăsit Zürich-ul cu un tren special, pe 9 aprilie 1917, orele 15:10, dată fixată de serviciul secret german.

Despărțirea bolșevicilor de ceilalți socialiști ruși aflați în exilul elvețian a fost violentă, bolșevicii fiind catalogați drept canalii, trădători și porci.

Voiajul de reîntoarcere s-a făcut pe linia Singen, Offenburg, Mannheim, Frankfurt, Berlin, Bergen și Sassnitz.

Ulterior, prin Telleborg, Malmö, Stockholm și Bielo-Ostrov, Lenin și grupul său au sosit la Petersburg la 3/16 aprilie 1917, seara. În total, pregătirea politico-diplomatică și tehnică a expedierii lui Lenin cu grupul lui în Rusia, de către germani, n-a durat decât vreo 3 săptămâni.

În timpul călătoriei, Lenin și grupul lui de bolșevici n-au avut voie să se angajeze în discuții cu alte persoane.

Ca o curiozitate, să remarcăm că serviciul secret german a suportat în cursul anului 1917 toate cheltuielile de propagandă ale bolșevicilor. Printre altele, Max Warburg a finanțat și Pravda.

În august 1917 – cu două luni înainte de „revoluție” – la Petersburg își face apariția o așa-zisă „Misiune a Crucii Roșii” americane: 36 de persoane, toate îmbrăcate în halate albe, cu însemnele și simbolurile Crucii Roșii.

Misiunea afișa scopuri strict umanitare, dar în realitate, lucrurile stăteau altfel.

Misiunea Crucii Roșii americane descinsese la Petersburg direct de pe Wall Street: 26 dintre „misionari” se numărau printre cei mai mari bancheri, oameni de afaceri și industriași americani, deghizați în medici, încadrați fantezist în serviciul sanitar al armatei americane.

Misiunea fusese expediată în Rusia chiar de colonelul Edward Mandell House, consilierul președintelui Wilson, același care îl expediase de la New York la Petersburg și pe Troțki, cu grupul său de mercenari, la bordul vasului Cristianja, ca să organizeze puciul bolșevic plănuit.

În fruntea misiunii Crucii Roșii americane se afla „medicul” William Boyce Thompson, nimeni altul decât directorul FED (Rezerva Federală a SUA).

Alături de el, alți „medici” și „infirmieri” vestiți pe Wall Street: Robert Barr (președintele Chase National Bank), Corse (de la National City Bank), Averell Harriman (de la firma Harriman, cu mari investiții în mine și petrol), Thomas Thacher, Henry Davison, Alan Wardwell, Harold Swift.

Amestecați printre ei, 10 medici și infirmiere autentici, care, de altfel, vor pleca o lună mai târziu. „Medicii” de pe Wall Street vor rămâne însă la Petersburg până în noiembrie 1917. Adică se aflau acolo în timpul puciului bolșevic.

Cine erau translatorii ruși ai grupului de „medici” de pe Wall Street? Primul, căpitanul Ilovaiski, se numea de fapt Boris Reinstein (viitorul secretar al lui Lenin).

Alt „translator”: Alexandr Grünberg (nume real: Mihail Gruzenberg, al cărui frate, Zorin, va deveni ministrul-comisar al lui Lenin și va face apoi o lungă carieră în diplomația sovietică).

Cei 26 de „medici” de pe Wall Street și „translatorii ruși” conduși de Ilovaiski sunt primiți în august 1917 în audiență de Lenin, la insistențele lui Troțki.

Se pun la cale fabuloase afaceri post-revoluționare, ca și sprijinul secret pe care Wall Street urma să-l acorde bolșevicilor după preluarea puterii, prin puciul planificat.

Colaborarea secretă a Wall Street-ului cu bolșevicii se va concretiza, după puci, printr-o serie de mari contracte: General Electrics, de pildă, va obține un contract fabulos pentru electrificarea Rusiei.

La rândul său, Standard Oil Company, imperiul lui Rockefeller, cumpără 50% din câmpurile de petrol, cu toate că, oficial, s-a spus că au fost naționalizate.

În 1927, Standard Oil, prin partenerul său, Vacuum Oil Company, obține și dreptul exclusiv de vânzare a petrolului rusesc în țările europene și construiește prima rafinărie din Rusia.

Iată alte câteva dintre firmele profitoare ale puciului bolșevic: Gillette, Du Pont, Harriman, Hammer, Singer, Ford, Harvester, Westing House, Caterpillar, General Electrics; firmele englezești Royal Dutch, Shell, Metro-Vickers, Birmingham Arms, Stery, Ferguson; firmele franceze Duverger, Schlumberger, Duralumin; firmele italiene Fiat, Nobile, Montefiore.

Mulți dintre „medicii” de pe Wall Street vor face apoi, decenii la rând, colosale afaceri cu URSS. Harriman, de exemplu, a format cu statul bolșevic o firmă maritimă care opera în regim de monopol.

A căpătat concesii pentru exploatarea, cu mână de lucru rusească, ieftină, a imenselor zăcăminte de mangan din munții Caucaz.

Nu întâmplător, același Harriman va deveni trimis al SUA la Moscova și confidentul lui Stalin pe relația cu SUA.

Sursa: http://www.timpul.md/articol/adevarul-despre-revolutia-bolsevica-din-1917-46706.html

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/10/30/cum-a-finantat-wall-street-ul-revolutia-bolsevica-planul-marburg-video/

 

 

 

04/06/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Marxistul Nicolae Ceauşescu a fost donator la schiturile ortodoxe româneşti de la Sfântul Munte Athos din Grecia.

Întotdeauna am susţinut că istoria e mult mai complexă în resorturile sale intime, mai puţin cunoscute marelui public. 

 O întâmplare cel puţin ciudată, dacă nu paradoxală pentru cine nu cunoaşte cu adevărat dedesupturile realităţilor istorice şi nu i-a muza lui Clio din manualele ideologice, este că preşedintele statului comunist România şi secretarul Partidului Comunist, marxistul Nicolae Ceauşescu a fost donator la schiturile ortodoxe româneşti de la Sfântul Munte Athos din Grecia.

În volumul al IV-lea al memoriilor lui Ion Brad, fostul Ambasador la Atena ni se dezvaluie un moment mai putin ştiut din destinul lui Nicolae Ceausescu. 

 S-a petrecut in cea de-a doua zi a vizitei in Grecia, 17 martie 1976, dupa-amiaza, intre dejunul oferit de premierul grec la hotelul Kings Georges si vizitarea Acropolelor.

A scris Ion Brad, un talentat poet, ce s-a dat cu regimul comunist, şi mai puţin lucru ştiut de către clujeni că este cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca

„amintesc faptul că, întorşi la Palatul prezidential, protocolul stabilit în prealabil mai suferea o abatere. Nicolae Ceausescu primea vizita a trei calugari romani de la muntele Athos. Fusese tot ideea mea si n-a fost rea deloc.

Cei trei batrini, trecuti fiecare de 70 de ani, aratau mai palizi, dupa postul indelungat al Pastilor care se apropiau, dar se tineau bine pe picioare, obisnuiti cu drumurile grele de munte.

Pe rând, toti trei i-au prezentat sefului Statului roman preocuparile si necazurile lor, tinind sa laude – ca sa auda si peretii Palatului – buna lor colaborare cu fratii greci, dar si dorinta de-a primi din Romania «sânge proaspat», calugari tineri, sa mai salveze ceva din asezamintele si valorile spirituale romanesti.

I-au daruit lui Ceausescu o icoana noua – n-aveau voie sa le înstrăineze pe cele vechi – şi câteva obiecte de lemn – un potir, o cutie plină cu smirna si tamiie, cioplite de miinile mesterilor de la Sfintul Munte”.

Ion Brad este entuziasmat de întâlnire şi primeşte sarcina de la Nicolae Ceauşescu să rezolve problema cu „tineri călugări, buni de lucru” la reconstruirea aşezământului.

”Iar acesta le-a promis sprijinul Cultelor din Romania si ne-a dat, lui Macovescu si mie, sarcina sa ne ocupam de toate aceste chestiuni”.

Ca ambasador în Grecia, Ion Brad s-a ocupat îndeaproape de situaţia schiturilor ortodoxe. A şi trimis un telex la Bucureşti, la Culte, în care a cerut ajutor: „Având în vedere vârsta foarte înaintata a calugarilor romani, starea grava a sanatatii lor (ceea ce va face ca trei sferturi dintre ei sa dispara in curind), problema principala a Muntelui Athos o reprezinta pentru noi trimiterea urgenta a unui numar cit mai mare de calugari tineri, bine pregatiti, sănătoşi, destinati să preia punctele cheie (…)”.

De la arhitectul personal a lui Ceauşescu, celebrul Rogulski, am aflat că au fost donaţi printr-o bancă elveţiană un milion de dolari pentru reconstrucţia schitului ortodox românesc.

Ciudat că după 1990, nici un preşedinte român democrat ales, şi preacuvioşi numai în faţa camerelor TV, nu au donat nici un leu pentru călugării de la Muntele Athos.

Ateul şi marxistul Nicolae Ceauşescu din naţionalism, dar şi strategic din punct de vedere politic internaţional, şi nu numai, a fost cel mai mare donator la aşezămintele ortodoxe de la Athos de la Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu.

Ceauşescu în viziunea sa politică uşor lirică se vedea urmaşul marilor voievozi şi nu i-a fost indiferentă tradiţia donatorilor domneşti de la Athos.

Au trebuit să treacă 14 de la revoluţie până când un miliardar român s-a gândit să doneze din nou sume substanţiale la Athos. În toamna anului 2004, când eram unul din liderii PNG locali şi candidat, într-o seară târziu a bătut cineva la uşă.

Am deschis mirat cine oare era la ora aceea târzie, când nu mare mi-a fost mirarea să văd în cadrul uşii un pustnic cu ochii de jar ai credinţei, ce întruchipa pe Danilii Sihaştri ai neamului nostru.

 Mi s-a recomandat că este un călugăr de la schitul Lacul din Sfântul Munte şi a venit la mine acasă trimis de fostul primar Gh. Funar să-i fac legătura cu magnatul Gigi Becali, proaspătul preşedinte al Partidului Noua Generaţie.

Pe vremea aceea aveam o relaţie foarte bună şi apropiată cu latifundiarul din Pipera. L-am sunat imediat pe telefon pe Gigi Becali şi mi-a spus să-l trimit cât mai repede pe călugăr la Bucureşti. Atunci sediul Stelei era la Hotel Mariott.

 Călugărul mi-a mulţumit şi mi-a binecuvântat familia şi mi-a dăruit icoane, mir şi tămâie de la Sfântul Munte, ce le păstrez şi astăzi cu mare dragoste creştinească. Restul e istorie şi se ştie.

 În urma întâlnirii între călugăr şi Becali, latifundiarul din Pipera a donat circa 3 milioane de dolari pentru Schitul Lacu şi pentru Prodromu.

 Lucrurile au fost detaliate, ca şi vizita lui Becali la Sfântul Munte, pe toate posturile TV la acea vreme.

Vorba lui Martin Luther „ciudate sunt uneori căile Domnului…”

Ionuţ Ţene

http://www.napocanews.ro/2010/06/nicolae-ceausescu-donator-la-sfantul-munte-athos.html

19/06/2010 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: