CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un domnitor fanariot martir – Grigore al III-lea Alexandru Ghica, ucis de turci la 12 octombrie 1777 pentru că s-a opus răpirii Bucovinei

         

 

  Grigore al III-lea Ghica, sau Grigore al III-lea Alexandru Ghica (n. 1724 – d. 12 octombrie 1777, Iași, Moldova), a fost domn al Moldovei de două ori: 18 martie 1764 – 23 ianuarie 1767 și septembrie 1774 – 1 octombrie 1777 și al Țării Românești: 17 octombrie 1768 – 5 noiembrie 1769 . Provenea dintr-o familie din Albania care a ajuns la curtea Moldovei în timpul domniei lui Vasile Lupu. Prietenia acestei familii cu un turc, care mai apoi a ajuns vizir la Constantinopol, a fost determinantă în evoluţia ulterioară a stării ei sociale.

Tatăl său, Alexandru Matei Ghica, a fost dragoman al Porţii, decapitat de turci la 1747 sub învinuirea de înţelegere cu ruşii, iar unchiul său, Grigore al II-lea Ghica, a fost domn al Moldovei în două rânduri.

În august 1758, Grigore al III lea Ghica a devenit mare dragoman al Porţii, funcţie pe care o va deţine pînă în martie 1764, cînd a fost înscăunat domn al Moldovei.

Era căsătorit cu Ecaterina Rizo, fiica lui Iakovake Rizo Rangobe, un grec bogat și influent. 

Pe plan intern Grigore al III-lea Ghica s-a arătat a fi administrator competent care a moderat fiscalitatea si a luat măsuri pentru a curma abuzurile dregătorilor domneşti.

Grigore al III-lea Ghica provine dintr-o familie din Albania ce a ajuns la curtea Moldovei în timpul domniei lui Vasile Lupu. Prietenia acestei familii cu un turc, care mai apoi ajunge vizir la Constantinopol, a fost determinantă în evoluţia ulterioară a stării ei sociale. Tatăl său, Alexandru Matei Ghica, a fost dragoman al Porţii, decapitat de turci la 1747 sub învinuirea de înţelegere cu ruşii, iar unchiul său, Grigore al II-lea Ghica, a fost domn al Moldovei în două rânduri.

Grigore al III- lea Ghica sau Grigore al III-lea Alexandru Ghica, a avut două domnii în Moldova: 18 martie 1764 – 23 ianuarie 1767 și septembrie 1774 – 1 octombrie 1777 și una în Valahia.  

Istoricul Constantin C. Giurescu scrie în istoria sa că „Grigore al III-lea Ghica poate fi socotit drept unul dintre cei mai buni stăpânitori pe care i-au avut ţările noastre în epoca Fanarioţilor. 

. Ca urmare a războiului ruso-turc, în noiembrie 1769 turcii au fost alungaţi din Bucureşti, iar Grigore al III-lea Ghica Vodă a fost luat ostatic de către ruşi şi dus la Petersburg, unde a fost bine primit de ţarina Ecaterina fiind mai apoi eliberat.

Grigore al III-lea Ghica era nepot de frate al lui Grigore Ghica al II-lea și a avut o soră, Caterina (sau Catinca), măritată cu hatmanul grec Dumitru Sulgearoglu (numit și Dimitrie Gheorghiadis Sulgearoglu).

Grigore al III-lea Ghica era nepot de frate al lui Grigore Ghica al II-lea și a avut o soră, Caterina (sau Catinca), măritată cu hatmanul grec Dumitru Sulgearoglu (numit și Dimitrie Gheorghiadis Sulgearoglu).

Descendenții Caterinei au purtat numele mamei, Ghica.

În a doua domnie în Moldova, Ghica Vodă a fost numit domn cu sprijinul ruşilor, la 26 septembrie 1774, iar învestitura a primit-o la 9 octombrie, când armatele ţarinei nu părăsiseră încă pământul Moldovei. Şi în această domnie el s-a remarcat ca un om chibzuit, se îngrijeşte de cei lipsiţi, reglementează cu precizie lefurile slujbaşilor şi dările ce erau de încasat. Totodată, s-a îngrijit să procure din străinătate cărţi de valoare spre propăşirea ştiinţelor şi artelor. A doua sa domnie a fost tulburată de răpirea părţii de nord a Moldovei de către austrieci, că „la 1 octombrie 1774 avea loc intrarea trupelor austriece în parte de miazănoapte a ţării”.

„Lacomă şi perfidă, Austria cerea Porţii, drept plată pentru ajutorul diplomatic acordat în războiul încheiat prin pacea de la Kuciuc Kainargi, pe lângă suma de bani pe care o primise, şi o rectificare de frontieră în partea de miazănoapte a Moldovei”.

Domnia asupra Moldovei

            Pe plan intern a regularizat strângerea birurilor și a pus capăt abuzurilor. Domnul a întreprins unele măsuri în folosul ţăranilor clăcaşi. La 1 ianuarie 1766 emite un hrisov, prin care se scădea numărul zilelor de la 24 până la 12. În hrisovul menţionat se fixa pentru prima dată în istoria dreptul din Moldova volumul lucrărilor într-o zi de boieresc, – aşa-numitul “nart” zilnic, care nu totdeauna putea fi îndeplinit pe parcursul unei zile.

             A înființat o fabrică de postav la Chipirești, lângă Jijia, prima din Moldova și a zidit lângă Mitropolie o școală ca urmare a reorganizării învățământului, gândită de el. Prin măsurile luate, a reușit să aducă țara la o relativă bunăstare. Maşinile au fost cumpărate de domn. Cronica subliniază că domnul a hotărât: “Să facă un lucru, care să nu mai fi fost altădată în ţara aceasta… ca să facă postav aice în ţară… chirhana, adecă postăvărie” . Fiind bun gospodar, din porunca lui se fac două fântâni în capitala ţării, la Iaşi. Alimentarea cu apă era o problemă pentru populaţia Iaşului. Referitor la acest fapt cronica notează: “Văzând că s-au înmulţit norodul în Eşi şi apa le este puţină, au socotit să aducă apă… Şi aşa au adus din trii-patru locuri, cu mari cheltuială, făcând douâ cişmele minunate şi frumoase, plini de apă…” .

Domnia între mari imperii

Ca domn, acesta s-a arătat dușman Austriei și prieten Rusiei.În Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi nu a fost inclus punctul referitor la acordarea domniei pe viaţă lui Grigore Al. Ghica. S-ar părea, la prima vedere, că este “o scăpare” lipsită de importanţă. În realitate însă, punctul dat are o semnificaţie deosebită şi excluderea lui oglindeşte pe cât se poate de convingător adevăratele interese politice manifestate de părţile beligerante în Principatele Române.

           Mai întâi, ce însemna pentru Moldova această revendicare. Boierii moldoveni, printr-un şir de propuneri făcute оnainte, cereau în general desemnarea domnilor din rândul băştinaşilor. Dacă, însă, despre acest lucru acum nu se vorbea, atunci era binevenită măcar numirea domnului pe viaţă, fie şi a lui Grigore Al. Ghica. În felul acesta Moldova mai făcea un pas spre slăbirea dominaţiei otomane. Adică Poarta pierdea dreptul de a numi şi de a mazili domnul acestei țări.

            De aceea lipsa punctului respectiv din tratat a stârnit multe discuţii în rândul boierilor băştinaşi. Dar tocmai din acest considerent – recunoaşterea printr-un tratat internaţional a domniei pe viaţă în Moldova şi slăbirea astfel a influenţei asupra acestei ţări a constituit principalul motiv pentru care Poarta era împotriva includerii unui asemenea punct în condiţiile păcii. De fapt, mai era încă un motiv – Grigore Al. Ghica devenea domn la propunerea Rusiei şi, deci, el avea să promoveze o politică prorusă.

          Să urmărim, în sfârşit, şi poziţia Rusiei, care a înaintat iniţial această revendicare, iar acum a renunţat la ea. Din ce motive diplomaţia rusă a cedat la această etapă? Era probabil, graba Rusiei de a termina războiul, impusă de situaţia internă ce se crease în urma declanşării Războiului ţărănesc de sub conducerea lui E. Pugaciov, şi apoi Rusia îşi atinsese într-un fel scopul – a ieşit la Marea Neagră primind cetăţile-port Eni-Kale, Kinburn şi Kerci în Crimeea; iar hanatul din Crimeea fusese declarat independent.

          Paradoxul, însă, ar consta în faptul că Rusia a cedat în problema dată tocmai fiindcă era preocupată prea mult de aceste ţări, dar nu de soarta lor propriu-zisă, ci de interesele ei aici. Acum, când în urma împărţirii Poloniei (1772), Rusia obţinuse teritorii şi se apropiase de Moldova, în fruntea acestei ţări era binevenit un om al său, ca Grigore Al. Ghica, dar nu cu domnie pe viaţă.

         Rusia, ca şi Poarta Otomană, se îngrijeau să-şi păstreze posibilităţile de a interveni în această ţară ori de cîte ori doreau. Iar tradiţia, deja de peste o jumătate de secol, de a numi în scaunul Moldovei greci fanarioţi alimenta şi mai mult speranţele ei, deoarece unii dintre aceştia erau filoruşi.

          În sfârşit, cu concursul diplomaţiei ruse şi al celei prusiene, în luna septembrie 1774 Grigore Al. Ghica este numit domn al Moldovei . Domneşte efectiv din februarie 1775.La puţin timp el avea să-l primească, cu toate onorurile, în vara anului 1775 pe N. V. Repnin, desemnat ambasador extraordinar al Rusiei la Istanbul.

          Dar în 1775 Moldova trecea printr-o nouă criză determinată de politica expansionistă a Curţii de la Viena. Ruperea Bucovinei din trupul Moldovei de către Imperiul Habsburgic la 7 mai 1775 s-a datorat aspiraţiei de “compensaţii” a Curţii de la Viena. Cum echilibrul de forţe din regiune se schimbase în folosul Rusiei, Imperiul Habsburgic s-a străduit, la rândul său, să obţină anumite avantaje teritoriale.

Profitând de prima împărţire a Poloniei (1772), în urma căreia dobândise Galiţia, Austria se hotărâse să unească noul teritoriu obţinut cu posesiunile din Transilvania printr-un “culoar” care să traverseze nordul Moldovei.

Asasinarea domnitorului Grigore al III-lea Ghica

              Dorind să apere integritatea teritorială a Moldovei, Grigore III Ghica a făcut nenumărate demersuri la Poartă pentru a o convinge de marea nedreptate ce se făcea ţării. Astfel, în unul din numeroasele sale memorii adresate Înaltei Porţi domnul sublinia că “locuitorii Moldovei cer cu insistenţă ca Poarta să-i apere contra unei pierderi aşa de mari”. Însă toate protestele şi intervenţiile sale nu au ajutat. Şi Poarta a cedat în faţa Austriei. Aluziile făcute de domn în legătură cu posibilitatea ca moldovenii să se adreseze unei puteri străine, ce nu putea fi alta decât Rusia, a făcut ca Poarta să creadă şi mai mult în orientarea prorusă a lui Grigore III Ghica.

            Din situaţia dificilă creată domnul caută ieşire prin intermediul legăturilor sale diplomatice. În toamna anului 1777 poartă corespondenţă diplomatică activă atât cu P.A. Rumeanţev, cât şi cu diplomaţia prusiană.

Lui Frederic al II-lea al Prusiei îi solicita “înaltul său sprijin privind siguranţa mea şi a ţării”.

Austriecii, deranjaţi de Voievodul incomod, l-au denunțat pe Vodă la Poartă că ar fi „spion rus” şi duşman al intereselor Porţii. Demnitarii turci cumpăraţi de austrieci îl suspectau şi ei de ceva vreme ca fiind „omul ruşilor”. La discreditarea lui Ghica în ochii sultanului se mai adaugă şi o tabără ostilă de boieri deranjată de anturajul grecesc al domnului.

          Dragomanul rezidentului Prusiei, Ianache Frangopolo, l-a trădat pe domn, informând Poarta despre corespondenţa secretă a lui Ghica Vodă cu diplomaţia rusă .

Deoarece a protestat împotriva pierderii Bucovinei, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture. Se adăugau la aceasta uneltirile boierilor, nemulţumiti de politica sa socială.
În aceste condiţii, în 1777 Poarta l-a mazilit, înlocuindu-l cu dragomanul Constantin Moruzi . Capugi-başa Kara Hissarli Ahmed Bey a fost trimis la Iaşi cu porunca de a-i comunica mazilirea şi de a-l duce viu sau mort la Istanbul.

Aşa s-a ajuns ca, în toamna anului 1777 înlăturarea lui Ghica să fie hotărâtă. Un trimis al sultanului, „prieten” al lui Ghica, a sosit la Iaşi şi, pretextând că e bolnav, rugă pe domn să îl viziteze în timpul nopţii. Deşi familia şi cei din anturajul lui – bănuind ceva suspect – îl sfătuiră pe domn să nu răspundă invitaţiei, Ghica totuşi s-a dus.

Soarta domnului era aşadar pecetluită şi el a fost executat de trimişii sultanului în noaptea de 1 spre 2 octombrie 1777 în casele “Beilicului” (han pentru străini – n.n.) din Iaşi.

Este înmormântat la biserica Sf. Spiridon din capitala Moldovei. O dată cu asasinarea lui Grigore III Ghica Poarta renunţa pentru tot restul epocii fanariote la serviciile membrilor familiei Ghica, care revin însă, la tron după 1821, ca domni pământeni…

Jertfa lui Grigore Ghica nu a rămas fără ecou în inimile românilor, el devenind un simbol al năzuinţei românilor pentru întregirea hotarelor ţării; la o sută de ani de la moartea sa, Principatele Române dobândeau prin jertfă independenţa faţă de jugul turcesc (1877), atunci când regele Carol I a dispus ridicarea în Iaşi a unui bust de marmură în cinstea martirului Bucovinei spre a nu se uita de această bucată de pământ strămoşesc, reîntregit la 28 noiembrie 1918 prin unirea Bucovinei cu Patria Mamă.

Martor la comemorarea lui Ghica Vodă la Iaşi şi dezvelirea bustului (la 1 oct. 1876) a fost marele nostru poet naţional Mihai Eminescu, care în publicistica sa aduce cuvinte de laudă acestui mare domn, închinându-i următoarele rânduri:

”Trebuia dar nimicit acest om, a cărui tărie de caracter ameninţa pe răpitorul patriei sale, trebuia asasinat în taină, fără zgomot. Şi astfel s-au şi urmat”… „acea neruşinată pălmuire a slăbiciunii şi dezbinării poporului românesc. Şi într-adevăr, ce ruşine mai mare putea să ni se întâmple? După ce ni se luase bucata de pământ unde zac oasele domnilor noştri de la Dragoş până la Petru Rareş, după ce ni se luase vatra strămoşească, începătura domniei şi a neamului moldovenesc şi în care doarme cenuşa lui Alexandru cel Bun, legiuitorul şi părintele ţării, şi al lui Ştefan cel Mare, pavăza creştinătăţii întregi, după ce am pierdut pământul nostru cel mai scump, se asasinează prin influenţa morală a Austriei domnul care a îndrăznit a protesta contra neruşinatei răpiri.

Popor român, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare. Dacă fiii tăi ar fi fost uniţi întotdeauna atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit.”

  

Bibliografie (surse) : 

1. Pseudo-Enache Kogălniceanu. Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat Voievod (1733-1774), în “Cronici Moldoveneşti”, ed. A. Ilieş, A. Zmeu.-Bucureşti, 1987, p.77.
2. Iordache, A. Grigore al III-lea Ghica şi răpirea Bucovinei, în “Revista istorică”. Seria nouă, t.3,1992, p.121.
3. Ibidem.
4. Vezi: Русский архив, 1882 г., кн.I, c.116-117.
5. Mihordea, V. Politica orientală franceză şi Ţările Române în sec. al XVIII-lea. 1749-1760. – Bucureşti, 1937, p. 508-510.
6. Ciobanu, V. Moldova şi conflictul polono-turc din anii 1764–1766, în “AIIAI”, t.IX, 1972, p. 164.
7. Pseudo-Enache Kogălniceanu. Op. сit., p. 120.
8. Ibidem, p. 119.
9. Ibidem
10. Ibidem, p. 124.
11. Veliman, V. Relaţiile româno-otomane 1711-1821. Documente turceşti. – Bucureşti, 1984, p. 435.
12. Vezi: Scrisoarea lui Nichita Panin lui P.A. Rumeanţev, în “Русский архив”, 1882 г., c. 116.
13. Dionisie Eclesiarhul. Hronograf (1764–1815). – Bucureşti, 1987, p. 35.
14. Mehmed, M. Istoria turcilor. – Bucureşti, 1976, p. 390; 407.
15. Архив Государственного Совета, том. I, часть 2, с. 61, 83-84.
16. Tcaci, Vl. Moldova şi relaţiilew internaţionale în perioada războaielor ruso-turce din a doua jumătate a secoluuli al XVIII-lea în “Istoria Moldovei din cele mai vechi timpuri până în epoca modernă”. Chişinău, 1992, p. 170-171.
17. Ibidem, p. 168.
18. Iordache, A. Principii Ghica. O familie domnitoare din istoria Românilor. Bucureşti, 1991, p. 87.
19. Xenopol, A.D. Istoria Românilor din Dacia Traiană, ed. III, vol. IX. Iaşi, 1896, p. 155.
20. Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, vol. II. Bucureşti, 1960, p. 480-482.
21. Cernovodeanu, Paul. The Taking Away of Bucovina (1775) and the Assassination of Grigore III Ghica of Moldovia as highlighted in English Diplomatic Report of the F. Time, în “Revue Roumanie d’Histoire”, 39, 1994, 3-4, p. 279-280.

22.Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.254-259. 

23. Istoria.md.

24.Wikipedia.

25.www.Crai Nou.

29/11/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Politica antiromânească a ocupanților sovietici în Basarabia și Bucovina de nord

Imagini pentru basarabia si bucovina sub ocupatie ruseasca photos

 

 

 

 

Instaurarea regimului sovietic în Basarabia şi nordul Bucovinei a fost urmată nu doar de reluarea deznaţionalizării şi a cruntei exploatări economice începute de ocupanții ruși în 1812, dar şi punerea în practică a unor  absurde “reforme” de tip sovietic.

Un rol aparte pentru noua autoritate a avut-o represiunea, menită să lichideze orice opoziţie şi să disciplineze populaţia şi aşa loială.

Acţiunea de represiune i-a vizat în primul rând pe cei ce au colaborat cu autorităţile române; primari, prefecţi, jandarmi, învăţători, profesori şi pe cei nu se încadrau în parametrii socio-profesionali ai comuniştilor preoţi, industriaşi, comercianţi, ţărani înstăriţi, etc.
După 28 iunie 1940, conducerea R.A.S.S. Moldoveneşti şi-a extins împuternicirile asupra Basarabiei doar formal, toate directivele venind de la Moscova.
În ziua de 2 august 1940, la Moscova şi nu la Chişinău, sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S. a decis crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, prin unirea “reuniunea” potrivit Legii de alcătuire a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale, a Basarabiei cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.

Apoi, la 3 august s-a adoptat decizia privind includerea ei. precum şi a R.S.S. Lituaniene şi a nordului Bucovinei în componenţa U.R.S.S.
Proclamarea R.S.S.M. s-a făcut înainte de a i se fixa frontierele.

Doar la 4 noiembrie 1940, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., privind delimitarea frontierei dintre R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească, au fost stabilite frontierele R.S.S.M. Basarabia pierdea judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Hotin (peste 15.000 km2) în favoarea R.S.S. Ucrainene şi era unită cu un teritoriu din stânga Nistrului (raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol), mult mai mic decât fosta R.A.S.S.M., din care o bună parte (8 raioane) i-a fost date tot Ucrainei.

În aceiaşi zi, în componenţa R.S.S. Ucrainene, a fost inclusă şi partea de nord a Bucovinei, denumită “regiunea Cernăuţi”. R.S.S.M. avea o suprafaţă de 33,7 mii km2 şi o populaţie de aproximativ 2,7 mil. de locuitori.
Ca rezultat al politicii Kremlinului, R.S.S. Moldovenească a fost lipsită de ieşire la Marea Neagră şi Dunăre. Pentru R.S.S.M., ca subiect al Uniunii Sovietice, au fost stabilite frontierele: la nord, est şi sud cu Ucraina Sovietică, iar la vest, pe Prut, cu România.

Ocupația sovietică a inaugurat și o politică antiromânească în Basarabia și Bucovina de nord, care a țintit atât grupul etnic și, mai larg, pe toți reprezentanții de frunte ai societății civile și clasei politice presovietice fără deosebire de naționalitate.

Între 1940 și 1941, aproximativ 300.000 de români au fost  condamnați la muncă silnică în gulaguri, sau au fost deportați împreună cu familia. Dintre aceștia 57.000 au fost uciși, în acest număr nefiind incluși cei care au pierit în Gulag. Aceste politici au fost reluate și au continuat în perioada 1944 – 1956, după care a abuzurile au început să se reducă numeric .

După unele surse, pe toată durata de existență a URSS-ului, aproximativ 2.344.000 persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord și RSSA Moldovenească au fost victime ale arestărilor, persecuțiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierzându-și viața.

 

 

 

 

 

Rom+óni basarabeni care au fost uci+či +«n pivni+úele N.K.W.D.-ului din Chi+čin¦âu 12

 

 

 

 

 

 

Ultimele cifre includ și cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946 – 1947 și cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană și bucovineană, care au murit în lagăre. Restul sunt victime ale execuțiilor, masacrelor, deportărilor și ale gulagului.

Aceste politici au avut ca țintă elitele basarabene și bucovinene, care nu se refugiaseră în România în 1940 și între 1944-1945. Printre cei vizați de politicile sovietice se aflau în primul rând  învățătorii, profesorii, doctorii, preoții, avocații, foștii polițiști și jandarmi și cadre active ale armatei regale române, proprietarii de pământ (atât moșierii cât și culacii), membrii partidelor politice, (inclusiv membrii Partidului Comunist Român aflat până în 1944 în clandestinitate), ca și oricine își exprimase orice fel de disidență, practic marea majoritate a populației cu o educație înaltă, purtătoare a culturii române.

 În Bucovina de nord, persecuțiile au dus la un număr disproporționat de victime din cadrul etniei române. Acest fapt poate fi explicat prin structura socială a satelor din regiune, cu numeroși țărani înstăriți și mijlocași, care respingeau tacticile sociale sovietice. 

În perioada de după ocuparea Basarabiei și Bucovinei din 1940, 82.000 de germani basarabeni și 40 – 45.000 de germani bucovineni au fost repatriați în Germania la cererea lui Hitler. Unii dintre ei au fost colonizați forțat în Polonia ocupată, pentru ca, în 1944 – 1945, aceștia să fie nevoiți să se refugieze din nou spre vest din calea războiului și a Armatei Roșii.

Ca urmare a plecării intelectualilor români din 1940 – 1944, a germanilor din 1940 – 1941, a evreilor în 1945, a repatrierilor forțate a polonezilor bucovineni în Polonia, Cernăuțiul, una dintre „perlele” universitare ale fostei Austro-Ungarii și a Regatului României și-a pierdut importanța universitară, iar populația sa de aproximativ 100.000 de locuitori din perioada interbelică a scăzut foarte mult.

După război, în oraș s-au mutat ucraineni din regiunile rurale bucovinene și ucraineni galițieni sau podolieni. Cu toate acestea, cele mai importante funcții de conducere în politică și economie au fost ocupate de cetățeni sovietici aduși din Ucraina de răsărit, considerați mult mai loiali sistemului sovietic.

Colonizarea

Exodul din Basarabia a condus la scăderea populației locale.
Ca urmare a persecuțiilor sovietice, a emigrării germanilor, polonezilor și evreilor și românilor, populația locală a scăzut dramatic, iar intelectualitatea din regiune a dispărut aproape în totalitate. Sovieticii au căutat să repopuleze regiunea, să umple uriașa prăpastie săpată de plecarea sau moartea intelectualilor și să pună pe picioare organizațiile de partid comuniste și ale aparatului de stat loiale Moscovei. Imediat după război, Stalin a declanșat o colonizare de proporții și o rusificare de facto a ceea ce erau acum Regiunea Cernăuți, RSS Moldovenească și Bugeacul ucrainean.

Numeroși ruși și ucraineni, dar și alte mici grupuri etnice, au migrat din restul Uniunii Sovietice în Basarabia și Bucovina de nord, aproape în exclusivitate în orașe, pentru a repune pe picioare economia devastată de război, a repopula regiune, cu rezultatul imediat al schimbării compoziției etnice . Noii veniți erau în special muncitori în fabrici sau în construcții, personal cu pregătire superioară, militari, cu toții însoțiți de familiile lor. Conform cu statisticile oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni s-au stabilit în Moldova sovietică. Deși printre ei se aflau ingineri, tehnicieni și un mic grup de cercetători științifici, majoritatea noilor veniți erau muncitori cu o pregătire redusă.

Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat. Primul român care a fost numit în guvernului RSS Moldovenești a fost ministrul sănătății din deceniul al șaptelea. Limitări similare au fost impuse reprezentanților minorităților locale care au trăit în regiune înainte de 1940. Antagonismul dintre moldovenii/românii și noi veniți a persistat pe toată perioada de existență a RSS Moldovenești, izbucnind cu putere în perioada enenimentelor antisovietice și anticomuniste din 1988 – 1992. Aceste rivalități au fost un important factor declanșator al războiului din Transnistria din 1992.

Colonizarea a afectat în mod special orașele din Basarabia, Bucovina de nord, regiunile rurale din Bugeac, (de unde emigraseră germanii basarabeni), dar în mod special orașele din Transnistria.

În ciuda imigrației masive, recensământul din 1959 a arătat o scădere semnificativă a populație față de situația din 1940, ceea ce arată cât de dramatic a fost afectată populația locală de evenimentele din 1940 – 1956.

 

 

 

Consecințe pentru educație și limbă

 

 

Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940.
După ocuparea Basarabiei și Bucovinei, învățământul s-a desfășurat exclusiv în așa-zisa „limbă moldovenească” – limba română scrisă cu alfabetul chirilic. După 1952, s-a permis studierea operelor lui Mihai Eminescu și Ion Creangă, e adevărat, cu eliminarea, în cazul primului, a tuturor scrierilor politice și a unor poezii precum „Doina”[4] sau „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”[5].

Istoriografia și propaganda sovietică au prezentat perioada 1918 – 1940 ca una a înrobirii țării de către boierimea și burghezia română, în cârdășie cu exploatatorii și trădătorii moldoveni, iar numele de „român” a devenit unul cu conotații negative. Naționalitatea locuitorilor Basarabiei și a unora dintre cei ai Bucovinei de nord a fost trecută în acte ca „moldovenească”. În Bucovina de nord – regiunea Cernăuți – autoritățile sovietice au permis locuitorilor să se declare „români” în actele de stare civilă. Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească” și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile română și rusă. Autoritățile au încurajat studierea limbii ruse ca pe o condiție necesară a perfecționării profesionale și a promovării în funcții de conducere în economie sau politică.

Treptat în Basarabia s-a format o nouă pătură a intelectualilor, care a înlocuit vechea intelectualitate exterminată sau refugiată. Noua intelectualitate moldovenească era formată din copiii țăranilor și nu s-a bucurat de beneficiile unei legături directe cu intelectualitatea interbelică. Contactul cu literatura clasică română a fost foarte limitată, un mare număr de cărți și autori fiind interziși sau cenzurați, chiar și în cazul celor născuți în Basarabia sau Bucovina, precum Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu și Constantin Stere.

În ciuda politicii oficiale antiromânești, din 1956 s-a permis treptat localnicilor să-și viziteze rudele din România. Deși presa și cărțile tipărite în România nu puteau fi găsite la Chișinău sau Cernăuți, în rețeau librăriilor „Drujba” din restul Uniunii Sovietice puteau fi găsite numeroase titluri ale unor autori români clasici sau moderni. Emisiunile radiofuziunii române puteau fi ascultate în mare parte a Basarabiei și Bucovinei, iar în unele regiuni puteau fi urmărite emisiunile postului 1 al televiziunii române.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

Istoria md.-  Mariana S. ŢĂRANU, doctor în ştiinţe istorice

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/ 

 

https://www.historia.ro//basarabia-si-nordul-bucovinei-sub-regim-sovietic

04/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

NE E FRICĂ DE PROPRIII EROI?

 

 

 

 

 

 

Am dat niste decoratii la detinuti politici – nu ajunge! Trebuie ca tema comunismului sa fie in calendarul Bisericii, sa fie in memoria noastra bisericeasca! Nu am bifat, ca noi nu bifam. Noi nu bifam! Noi an de an, ca ploua, ca sunt proteste in Piata Victoriei, an de an avem obligatia liturgica [de pomenire a sfintilor din temnite-n.n.], avem tot ce inseamna istoria recenta a Bisericii, avem toate datele, avem toate argumentele!

Ce lasitate din lume poate justifica faptul ca ne este frica de proprii eroi? Cine a mai auzit ca unei biserici sa ii fie frica nu de jigodiile sale, ci de proprii sai eroi? Si de ce? Pentru ca unii au fost acuzati ca au fost legionari? Nu sunt! Majoritatea celor de aici (din cartea lansata – n.n.) nu au fost legionari! Elita spirituala a Romaniei n-a fost legionara. A fi roman si ortodox nu este egal cu a fi legionar! Cine insinueaza mereu acest lucru comite o tradare de patrie.

… Au fost unii cu simpatii, au fost unii cu functii in aceasta perioada trista, au fost unii care au avut sentimente non-crestine, ba chiar anti-crestine, pentru ca asta inseamna antisemitismul, sa fii anti-crestin, […], dar a elimina din memoria noastra oameni care au fost stalpii rezistentei in fata demonului dezlantuit in istorie este un act de lasitate pe care noi nu ni-l putem permite. De aceea, imi doresc foarte mult de la Biserica mea, cu umilinta rog ca acest an sa nu se incheie fara ancorarea liturgica, macar acolo, la Sfintii Mucenici, sa adaugam si patimitorii din temnitele din perioada comunista. […] (Radu Preda)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Conferință susținută de către domnul Radu Preda, la 6 decembrie 2017, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, cu prilejul lansării cărții dedicate preoților clujeni în închisorile comuniste.

Radu Preda (n. 1972 la Galaţi) este un teolog român, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj Napoca.

A făcut studii la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București (1991-1995), urmând apoi studii doctorale la Heidelberg, Paris și Roma. Titlul științific de doctor în teologie l-a obținut la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca.

În prezent, Radu Preda este lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj, director fondator al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale și Interreligioase (INTER).

Este membru al Comitetului redacțional al revistei „Renașterea“, publicație oficială a Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului.

De asemenea, este membru în staff-ul Forumului European al Facultăților de Teologie Ortodoxă (Bruxelles).


05/01/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: