Un domnitor fanariot martir – Grigore al III-lea Alexandru Ghica, ucis de turci la 12 octombrie 1777 pentru că s-a opus răpirii Bucovinei

         

 

  Grigore al III-lea Ghica, sau Grigore al III-lea Alexandru Ghica (n. 1724 – d. 12 octombrie 1777, Iași, Moldova), a fost domn al Moldovei de două ori: 18 martie 1764 – 23 ianuarie 1767 și septembrie 1774 – 1 octombrie 1777 și al Țării Românești: 17 octombrie 1768 – 5 noiembrie 1769 . Provenea dintr-o familie din Albania care a ajuns la curtea Moldovei în timpul domniei lui Vasile Lupu. Prietenia acestei familii cu un turc, care mai apoi a ajuns vizir la Constantinopol, a fost determinantă în evoluţia ulterioară a stării ei sociale.

Tatăl său, Alexandru Matei Ghica, a fost dragoman al Porţii, decapitat de turci la 1747 sub învinuirea de înţelegere cu ruşii, iar unchiul său, Grigore al II-lea Ghica, a fost domn al Moldovei în două rânduri.

În august 1758, Grigore al III lea Ghica a devenit mare dragoman al Porţii, funcţie pe care o va deţine pînă în martie 1764, cînd a fost înscăunat domn al Moldovei.

Era căsătorit cu Ecaterina Rizo, fiica lui Iakovake Rizo Rangobe, un grec bogat și influent. 

Pe plan intern Grigore al III-lea Ghica s-a arătat a fi administrator competent care a moderat fiscalitatea si a luat măsuri pentru a curma abuzurile dregătorilor domneşti.

Grigore al III-lea Ghica provine dintr-o familie din Albania ce a ajuns la curtea Moldovei în timpul domniei lui Vasile Lupu. Prietenia acestei familii cu un turc, care mai apoi ajunge vizir la Constantinopol, a fost determinantă în evoluţia ulterioară a stării ei sociale. Tatăl său, Alexandru Matei Ghica, a fost dragoman al Porţii, decapitat de turci la 1747 sub învinuirea de înţelegere cu ruşii, iar unchiul său, Grigore al II-lea Ghica, a fost domn al Moldovei în două rânduri.

Grigore al III- lea Ghica sau Grigore al III-lea Alexandru Ghica, a avut două domnii în Moldova: 18 martie 1764 – 23 ianuarie 1767 și septembrie 1774 – 1 octombrie 1777 și una în Valahia.  

Istoricul Constantin C. Giurescu scrie în istoria sa că „Grigore al III-lea Ghica poate fi socotit drept unul dintre cei mai buni stăpânitori pe care i-au avut ţările noastre în epoca Fanarioţilor. 

. Ca urmare a războiului ruso-turc, în noiembrie 1769 turcii au fost alungaţi din Bucureşti, iar Grigore al III-lea Ghica Vodă a fost luat ostatic de către ruşi şi dus la Petersburg, unde a fost bine primit de ţarina Ecaterina fiind mai apoi eliberat.

Grigore al III-lea Ghica era nepot de frate al lui Grigore Ghica al II-lea și a avut o soră, Caterina (sau Catinca), măritată cu hatmanul grec Dumitru Sulgearoglu (numit și Dimitrie Gheorghiadis Sulgearoglu).

Grigore al III-lea Ghica era nepot de frate al lui Grigore Ghica al II-lea și a avut o soră, Caterina (sau Catinca), măritată cu hatmanul grec Dumitru Sulgearoglu (numit și Dimitrie Gheorghiadis Sulgearoglu).

Descendenții Caterinei au purtat numele mamei, Ghica.

În a doua domnie în Moldova, Ghica Vodă a fost numit domn cu sprijinul ruşilor, la 26 septembrie 1774, iar învestitura a primit-o la 9 octombrie, când armatele ţarinei nu părăsiseră încă pământul Moldovei. Şi în această domnie el s-a remarcat ca un om chibzuit, se îngrijeşte de cei lipsiţi, reglementează cu precizie lefurile slujbaşilor şi dările ce erau de încasat. Totodată, s-a îngrijit să procure din străinătate cărţi de valoare spre propăşirea ştiinţelor şi artelor. A doua sa domnie a fost tulburată de răpirea părţii de nord a Moldovei de către austrieci, că „la 1 octombrie 1774 avea loc intrarea trupelor austriece în parte de miazănoapte a ţării”.

„Lacomă şi perfidă, Austria cerea Porţii, drept plată pentru ajutorul diplomatic acordat în războiul încheiat prin pacea de la Kuciuc Kainargi, pe lângă suma de bani pe care o primise, şi o rectificare de frontieră în partea de miazănoapte a Moldovei”.

Domnia asupra Moldovei

            Pe plan intern a regularizat strângerea birurilor și a pus capăt abuzurilor. Domnul a întreprins unele măsuri în folosul ţăranilor clăcaşi. La 1 ianuarie 1766 emite un hrisov, prin care se scădea numărul zilelor de la 24 până la 12. În hrisovul menţionat se fixa pentru prima dată în istoria dreptul din Moldova volumul lucrărilor într-o zi de boieresc, – aşa-numitul “nart” zilnic, care nu totdeauna putea fi îndeplinit pe parcursul unei zile.

             A înființat o fabrică de postav la Chipirești, lângă Jijia, prima din Moldova și a zidit lângă Mitropolie o școală ca urmare a reorganizării învățământului, gândită de el. Prin măsurile luate, a reușit să aducă țara la o relativă bunăstare. Maşinile au fost cumpărate de domn. Cronica subliniază că domnul a hotărât: “Să facă un lucru, care să nu mai fi fost altădată în ţara aceasta… ca să facă postav aice în ţară… chirhana, adecă postăvărie” . Fiind bun gospodar, din porunca lui se fac două fântâni în capitala ţării, la Iaşi. Alimentarea cu apă era o problemă pentru populaţia Iaşului. Referitor la acest fapt cronica notează: “Văzând că s-au înmulţit norodul în Eşi şi apa le este puţină, au socotit să aducă apă… Şi aşa au adus din trii-patru locuri, cu mari cheltuială, făcând douâ cişmele minunate şi frumoase, plini de apă…” .

Domnia între mari imperii

Ca domn, acesta s-a arătat dușman Austriei și prieten Rusiei.În Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi nu a fost inclus punctul referitor la acordarea domniei pe viaţă lui Grigore Al. Ghica. S-ar părea, la prima vedere, că este “o scăpare” lipsită de importanţă. În realitate însă, punctul dat are o semnificaţie deosebită şi excluderea lui oglindeşte pe cât se poate de convingător adevăratele interese politice manifestate de părţile beligerante în Principatele Române.

           Mai întâi, ce însemna pentru Moldova această revendicare. Boierii moldoveni, printr-un şir de propuneri făcute оnainte, cereau în general desemnarea domnilor din rândul băştinaşilor. Dacă, însă, despre acest lucru acum nu se vorbea, atunci era binevenită măcar numirea domnului pe viaţă, fie şi a lui Grigore Al. Ghica. În felul acesta Moldova mai făcea un pas spre slăbirea dominaţiei otomane. Adică Poarta pierdea dreptul de a numi şi de a mazili domnul acestei țări.

            De aceea lipsa punctului respectiv din tratat a stârnit multe discuţii în rândul boierilor băştinaşi. Dar tocmai din acest considerent – recunoaşterea printr-un tratat internaţional a domniei pe viaţă în Moldova şi slăbirea astfel a influenţei asupra acestei ţări a constituit principalul motiv pentru care Poarta era împotriva includerii unui asemenea punct în condiţiile păcii. De fapt, mai era încă un motiv – Grigore Al. Ghica devenea domn la propunerea Rusiei şi, deci, el avea să promoveze o politică prorusă.

          Să urmărim, în sfârşit, şi poziţia Rusiei, care a înaintat iniţial această revendicare, iar acum a renunţat la ea. Din ce motive diplomaţia rusă a cedat la această etapă? Era probabil, graba Rusiei de a termina războiul, impusă de situaţia internă ce se crease în urma declanşării Războiului ţărănesc de sub conducerea lui E. Pugaciov, şi apoi Rusia îşi atinsese într-un fel scopul – a ieşit la Marea Neagră primind cetăţile-port Eni-Kale, Kinburn şi Kerci în Crimeea; iar hanatul din Crimeea fusese declarat independent.

          Paradoxul, însă, ar consta în faptul că Rusia a cedat în problema dată tocmai fiindcă era preocupată prea mult de aceste ţări, dar nu de soarta lor propriu-zisă, ci de interesele ei aici. Acum, când în urma împărţirii Poloniei (1772), Rusia obţinuse teritorii şi se apropiase de Moldova, în fruntea acestei ţări era binevenit un om al său, ca Grigore Al. Ghica, dar nu cu domnie pe viaţă.

         Rusia, ca şi Poarta Otomană, se îngrijeau să-şi păstreze posibilităţile de a interveni în această ţară ori de cîte ori doreau. Iar tradiţia, deja de peste o jumătate de secol, de a numi în scaunul Moldovei greci fanarioţi alimenta şi mai mult speranţele ei, deoarece unii dintre aceştia erau filoruşi.

          În sfârşit, cu concursul diplomaţiei ruse şi al celei prusiene, în luna septembrie 1774 Grigore Al. Ghica este numit domn al Moldovei . Domneşte efectiv din februarie 1775.La puţin timp el avea să-l primească, cu toate onorurile, în vara anului 1775 pe N. V. Repnin, desemnat ambasador extraordinar al Rusiei la Istanbul.

          Dar în 1775 Moldova trecea printr-o nouă criză determinată de politica expansionistă a Curţii de la Viena. Ruperea Bucovinei din trupul Moldovei de către Imperiul Habsburgic la 7 mai 1775 s-a datorat aspiraţiei de “compensaţii” a Curţii de la Viena. Cum echilibrul de forţe din regiune se schimbase în folosul Rusiei, Imperiul Habsburgic s-a străduit, la rândul său, să obţină anumite avantaje teritoriale.

Profitând de prima împărţire a Poloniei (1772), în urma căreia dobândise Galiţia, Austria se hotărâse să unească noul teritoriu obţinut cu posesiunile din Transilvania printr-un “culoar” care să traverseze nordul Moldovei.

Asasinarea domnitorului Grigore al III-lea Ghica

              Dorind să apere integritatea teritorială a Moldovei, Grigore III Ghica a făcut nenumărate demersuri la Poartă pentru a o convinge de marea nedreptate ce se făcea ţării. Astfel, în unul din numeroasele sale memorii adresate Înaltei Porţi domnul sublinia că “locuitorii Moldovei cer cu insistenţă ca Poarta să-i apere contra unei pierderi aşa de mari”. Însă toate protestele şi intervenţiile sale nu au ajutat. Şi Poarta a cedat în faţa Austriei. Aluziile făcute de domn în legătură cu posibilitatea ca moldovenii să se adreseze unei puteri străine, ce nu putea fi alta decât Rusia, a făcut ca Poarta să creadă şi mai mult în orientarea prorusă a lui Grigore III Ghica.

            Din situaţia dificilă creată domnul caută ieşire prin intermediul legăturilor sale diplomatice. În toamna anului 1777 poartă corespondenţă diplomatică activă atât cu P.A. Rumeanţev, cât şi cu diplomaţia prusiană.

Lui Frederic al II-lea al Prusiei îi solicita “înaltul său sprijin privind siguranţa mea şi a ţării”.

Austriecii, deranjaţi de Voievodul incomod, l-au denunțat pe Vodă la Poartă că ar fi „spion rus” şi duşman al intereselor Porţii. Demnitarii turci cumpăraţi de austrieci îl suspectau şi ei de ceva vreme ca fiind „omul ruşilor”. La discreditarea lui Ghica în ochii sultanului se mai adaugă şi o tabără ostilă de boieri deranjată de anturajul grecesc al domnului.

          Dragomanul rezidentului Prusiei, Ianache Frangopolo, l-a trădat pe domn, informând Poarta despre corespondenţa secretă a lui Ghica Vodă cu diplomaţia rusă .

Deoarece a protestat împotriva pierderii Bucovinei, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture. Se adăugau la aceasta uneltirile boierilor, nemulţumiti de politica sa socială.
În aceste condiţii, în 1777 Poarta l-a mazilit, înlocuindu-l cu dragomanul Constantin Moruzi . Capugi-başa Kara Hissarli Ahmed Bey a fost trimis la Iaşi cu porunca de a-i comunica mazilirea şi de a-l duce viu sau mort la Istanbul.

Aşa s-a ajuns ca, în toamna anului 1777 înlăturarea lui Ghica să fie hotărâtă. Un trimis al sultanului, „prieten” al lui Ghica, a sosit la Iaşi şi, pretextând că e bolnav, rugă pe domn să îl viziteze în timpul nopţii. Deşi familia şi cei din anturajul lui – bănuind ceva suspect – îl sfătuiră pe domn să nu răspundă invitaţiei, Ghica totuşi s-a dus.

Soarta domnului era aşadar pecetluită şi el a fost executat de trimişii sultanului în noaptea de 1 spre 2 octombrie 1777 în casele “Beilicului” (han pentru străini – n.n.) din Iaşi.

Este înmormântat la biserica Sf. Spiridon din capitala Moldovei. O dată cu asasinarea lui Grigore III Ghica Poarta renunţa pentru tot restul epocii fanariote la serviciile membrilor familiei Ghica, care revin însă, la tron după 1821, ca domni pământeni…

Jertfa lui Grigore Ghica nu a rămas fără ecou în inimile românilor, el devenind un simbol al năzuinţei românilor pentru întregirea hotarelor ţării; la o sută de ani de la moartea sa, Principatele Române dobândeau prin jertfă independenţa faţă de jugul turcesc (1877), atunci când regele Carol I a dispus ridicarea în Iaşi a unui bust de marmură în cinstea martirului Bucovinei spre a nu se uita de această bucată de pământ strămoşesc, reîntregit la 28 noiembrie 1918 prin unirea Bucovinei cu Patria Mamă.

Martor la comemorarea lui Ghica Vodă la Iaşi şi dezvelirea bustului (la 1 oct. 1876) a fost marele nostru poet naţional Mihai Eminescu, care în publicistica sa aduce cuvinte de laudă acestui mare domn, închinându-i următoarele rânduri:

”Trebuia dar nimicit acest om, a cărui tărie de caracter ameninţa pe răpitorul patriei sale, trebuia asasinat în taină, fără zgomot. Şi astfel s-au şi urmat”… „acea neruşinată pălmuire a slăbiciunii şi dezbinării poporului românesc. Şi într-adevăr, ce ruşine mai mare putea să ni se întâmple? După ce ni se luase bucata de pământ unde zac oasele domnilor noştri de la Dragoş până la Petru Rareş, după ce ni se luase vatra strămoşească, începătura domniei şi a neamului moldovenesc şi în care doarme cenuşa lui Alexandru cel Bun, legiuitorul şi părintele ţării, şi al lui Ştefan cel Mare, pavăza creştinătăţii întregi, după ce am pierdut pământul nostru cel mai scump, se asasinează prin influenţa morală a Austriei domnul care a îndrăznit a protesta contra neruşinatei răpiri.

Popor român, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare. Dacă fiii tăi ar fi fost uniţi întotdeauna atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit.”

  

Bibliografie (surse) : 

1. Pseudo-Enache Kogălniceanu. Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat Voievod (1733-1774), în “Cronici Moldoveneşti”, ed. A. Ilieş, A. Zmeu.-Bucureşti, 1987, p.77.
2. Iordache, A. Grigore al III-lea Ghica şi răpirea Bucovinei, în “Revista istorică”. Seria nouă, t.3,1992, p.121.
3. Ibidem.
4. Vezi: Русский архив, 1882 г., кн.I, c.116-117.
5. Mihordea, V. Politica orientală franceză şi Ţările Române în sec. al XVIII-lea. 1749-1760. – Bucureşti, 1937, p. 508-510.
6. Ciobanu, V. Moldova şi conflictul polono-turc din anii 1764–1766, în “AIIAI”, t.IX, 1972, p. 164.
7. Pseudo-Enache Kogălniceanu. Op. сit., p. 120.
8. Ibidem, p. 119.
9. Ibidem
10. Ibidem, p. 124.
11. Veliman, V. Relaţiile româno-otomane 1711-1821. Documente turceşti. – Bucureşti, 1984, p. 435.
12. Vezi: Scrisoarea lui Nichita Panin lui P.A. Rumeanţev, în “Русский архив”, 1882 г., c. 116.
13. Dionisie Eclesiarhul. Hronograf (1764–1815). – Bucureşti, 1987, p. 35.
14. Mehmed, M. Istoria turcilor. – Bucureşti, 1976, p. 390; 407.
15. Архив Государственного Совета, том. I, часть 2, с. 61, 83-84.
16. Tcaci, Vl. Moldova şi relaţiilew internaţionale în perioada războaielor ruso-turce din a doua jumătate a secoluuli al XVIII-lea în “Istoria Moldovei din cele mai vechi timpuri până în epoca modernă”. Chişinău, 1992, p. 170-171.
17. Ibidem, p. 168.
18. Iordache, A. Principii Ghica. O familie domnitoare din istoria Românilor. Bucureşti, 1991, p. 87.
19. Xenopol, A.D. Istoria Românilor din Dacia Traiană, ed. III, vol. IX. Iaşi, 1896, p. 155.
20. Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, vol. II. Bucureşti, 1960, p. 480-482.
21. Cernovodeanu, Paul. The Taking Away of Bucovina (1775) and the Assassination of Grigore III Ghica of Moldovia as highlighted in English Diplomatic Report of the F. Time, în “Revue Roumanie d’Histoire”, 39, 1994, 3-4, p. 279-280.

22.Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.254-259. 

23. Istoria.md.

24.Wikipedia.

25.www.Crai Nou.

Publicitate

Domnitorul Grigorie al III-lea Ghica – fanariotul martir cu suflet de român

 

 

 

 

Grigore al III-lea Ghica ( sau Grigore al III-lea Alexandru Ghica), a fost domn al Moldovei de două ori: 18 martie 1764 – 23 ianuarie 1767  și septembrie 1774 – 1 octombrie 1777  și al Țării Românești: 17 octombrie 1768 – 5 noiembrie 1769.

Era fiul lui Alexandru Matei Ghica, fost  dragoman, care a fost decapitat de Poartă și nepot de frate al domnitorului Grigore Ghica al II-lea.

Ca domn s-a aratat  dușman Austriei și prieten Rusiei, iar intrigile îl ajută mult în politica dusă față de turci.

Pe plan intern a pus capăt abuzurilor. A înființat o fabrică de postav la Chipirești, lângă Jijia și a zidit lângă Mitropolie o școală, ca urmare a reorganizării învățământului, gândită de el. Prin măsurile luate, a reușit să aducă țara la o relativă bunăstare.

 

 

 

Fanariotul martir cu suflet de român

 

Faptul că un străin a putut zice „nu” în favoarea acestui popor e o minune. Iar minunea o confirmă un mormânt smerit, din pridvorul bisericii Sfântul Spiridon.

Un mormânt poate prea uitat astăzi.Istoria noastră, parcă mai mult decât a oricărui alt popor european, este un câmp presărat, din loc în loc, cu flori însângerate.

Din toate categoriile sociale, de la Oprea Miclăuş, cioban din Mărginimea Sibiului, până la domitori precum Miron Barnovschi şi Constantin Brâncoveanu, cu toţii au fost martiri pentru binele poporului.

Oameni care au dorit mai mult şi mai bine pentru neamul din care se născuseră.Au existat însă şi străini, proveniţi din alte medii culturale şi sociale, care au pus umărul la ridicarea stării noastre.

Este suficient să ne amintim de mitropolitul Antim Ivireanul, un georgian prin naştere şi grec prin cultură, care ne-a învăţat limba română.

Dacă unii au pus umărul, alţii şi-au dat şi viaţa.

Un om minunat a fost domnitorul Grigorie al III-lea Ghica. Grec din Fanarul Constantinopolului, născut şi crescut într-o cultură care avea pretenţia că „este maica educaţiei şi a filosofiei”, el a fost un altfel de fanariot.

Noul principe, după ce obţinuse funcţia în schimbul unui plocon consistent, venea cu o suită numeroasă, într-o ţară a cărei limbă nici măcar nu o cunoştea. Teoretic, singurul obiectiv era să-şi recupereze cât mai repede investiţiile făcute cu prilejul numirii.

Apoi, trebuia să strângă suficient de mulţi bani, cât el şi întreg alaiul să trăiască îndestulat după încheierea scurtului mandat domnesc.

Toate acestea însemnau o mare povară pe spinarea gărbovită de muncă a ţăranului român. Şi, totuşi, în categoria oamenilor josnici au existat şi excepţii, precum Grigorie al III-lea Ghica.

Martir pentru răpirea Bucovinei, despre Ghica se cunosc destul de puţine lucruri, comparativ cu domnul Constantin Brâncoveanu, care a şi fost canonizat de către Biserică.

Nimic nu îl scoate în evidenţă – nici studiile, nici realizările, nici originea familiei sale. Doar o inimă profund creştină. O inimă care, deşi pulsa sânge grecesc, bătea româneşte.La fel ca şi ceilalţi fanarioţi, îşi cumpărase domnia cu o sumă însemnată.

Domnise de mai multe ori la Bucureşti şi la Iaşi. Ultima domnie a recâştigat-o după Tratatul de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774.

În acestă perioadă, istoria consemnează unele dintre puţinele reforme pozitive pentru poporul nostru.

Grigorie Ghica a stabilit un sistem de stângere a impozitelor favorabil ţăranilor care, de cele mai multe ori, erau atârnaţi de picioare, cu faţa în jos, deasupra unui foc de ardei iuţi sau balegă uscată, doar, doar vor da banii.

El a fost primul domnitor care a abolit pedepsele corporale pentru colectarea taxelor. A înfiinţat chiar şi o şcoală la Iaşi, pentru fii ţăranilor.

A fost, astfel, un suflet sensibil la greutăţile ţării – motiv pentru are a şi primit sfârşitul mucenicesc.Imperiul Habsburgic se înţelesese în secret cu Rusia, pentru a rupe din trupul Modovei cea mai bogată parte a ţării, Bucovina.

Deşi grec prin naştere şi cultură, Grigorie Ghica s-a purtat ca un român patriot. A protestat vehement împotriva acestei nelegiuiri, trimiţând plângeri în întreaga Europă.

Din pricina acestei atitudini, austriecii au cerut sultanului înlăturarea domnului din Moldova.Povestea martirajului lui Vodă Ghica unul dintre cele mai citite romane ale secolului al XIX-lea a fost „Povestea asasinării lui Vodă Ghica”.

O carte pe care o găseai în biblioteca fiecărei familii boiereşti, ce avea legătură cu fenomenul domniilor fanariote.

La noi a ajuns datorită scrierilor lui Mihail Kogălniceanu.

Iată cum era zugrăvit tristul eveniment:

„Trimisul Porţii, Kapigibaşa descinsese la Iaşi într-o casă din Beilic, unde erau găzduiţi turcii.

Într-un tainic iatac a ţinut sfat cu doi boieri, care pregătiseră pierzania lui Ghica Vodă.

Boierii stau într-o postură umilită în genunchi, pe un covor întins pe jos, departe de divan.

– Ei, boieri, zise el în sfârşit, tăind tăcerea, pica-va oare vulpea în cursa vînătorului? Va veni, oare, ghiaurul?

 

– Va veni, slăvirea ta, îi răspunse unul din boieri…

 

– Va veni, Effendi, adăugă celălalt boier.Cei doi doctori, străinul Fotachi şi românul Gavrilachi, îl vizitează pe vizirul prefăcut bolnav pentru a-l atrage în cursă pe Ghica, aducându-l la sine în curtea Beilicului.

 

Fotachi dădea expertiza lui Grigore Ghica: „Îi bolnav, Măria Ta, îi bolnav şi nu-i dau o zi de viaţă”. Gavrilachi, dimpotrivă: „Măria Ta…, era galben la faţă, pulsul lui era foarte slab.

Dar tot te rog, Măria Ta, nu te duce, ochii lui m-au speriat”.Ghica, însă, n-a vrut să asculte de sfatul doctorului, nici de rugăminţile şi plânsul  Doamnei şi al domniţelor, de aluziile ce i se făcură, de avertismentul prietenilor din Constantinopol şi nici de sfatul domnului Munteniei, Ipsilanti, şi chiar nici de semnul lui Dumnezeu, care opri caii în poarta palatului din Beilic.

Caii oprindu-se fără niciun motiv, încât în zadar vizitiul le sfâşia coastele cu biciul, în zadar idicliii se scoborîră din coadă şi-i trăgea de zăbală, în zadar deliii îi împingeau cu săbiile, caii se lăţiseră la pământ şi stăteau nemişcaţi.

Ghica poate c-ar fi scăpat de moarte, dar orbit de soartă, printr-o îndrăzneală nebunească, nu vru să vadă un semn înştiinţător în stătutul cailor; se scoborî şi-şi urmă drumul pe jos până la palat.

Acolo, după primirea de rigoare, 40 de bostangii înarmaţi (soldaţi otomani) tăbărâră asupra lui deodată.Tocmai în minutul acela, Kapegibaşa scosese o năframă de mătase neagră şi o aruncă pe umerii lui Ghica, strigând: „Mazil! Hain!”.

Domnul sări în picioare. Haznetarul se apropie pe din dos şi găsi vreme de-l lovi drept între umeri, făcându-i o rană de moarte. Ghica răcni ca un leu rănit şi se smuci.

Sfârşitul: bostangiii se apropiară de el şi-i împlântară în trup cuţitele lor.

Fapta nelegiuirii era sfârşită. Ghica pică mort lângă fereastră şi turcii strigară: Allah! Atunci ceasornicul turnului de la Trei Ierarhi bătu trei ceasuri şi jumătate de noapte”.

Deşi cartea se numeşte „Povestea asasinării lui Vodă Ghica”, ea nu este o poveste.

Este un adevăr afirmat de multe documente ale vremii, chiar şi de către unii autori europeni.

Este relatarea urii împotriva unui popor supus urgiei. Faptul că un străin a putut zice „nu” în favoarea acestui popor e o minune.

Iar minunea o confirmă un mormânt smerit, din pridvorul bisericii Sfântul Spiridon.

Un mormânt poate prea uitat astăzi.

Pe noi, cetăţenii unei ţări libere, ar trebui să ne responsabilizeze fapta acestui străin cu suflet de român.

Într-un context în care se doreşte desfiinţarea graniţelor culturale şi distrugerea sentimentului naţional şi patriotic, poate ar fi cazul să ne punem întrebarea: a fost în zadar moartea acestui martir?

 Surse: Nicolae Pintilie – Doxologia ;  FrontPress ; Wikipedia.ro