Care a fost relația unor scriitori români cu drogurile? Mulţi au consumat narcotice pentru a descoperi noi tărâmuri sau pentru a evada din lumea în care se simțeau captivi.
Se drogau în căutare de inspirație, sau pentru că doreau să scape de durerile fizice. Au fost și scriitori care s-au sinucis din cauza depresiilor provocate de droguri…
Ce droguri luau scriitorii români?
Care a fost, cu adevărat, relația scriitorilor români cu narcoticele?
Unii prizau cocaină. Alți apelau la cafea în exces, alcool, eter, bromură, camfor sau mescalină.
Îi interesa să aibă o minte foarte trează, mai ascuțită şi căutau să plutească pe valurile visării induse de opiu și morfină.
Artiștii le-au consumat pentru a se folosi de ele în procesul de creație, pentru a-şi întări mesajul poetic.
I-au transformat drogurile în artiști desăvârșiți?
Cert este că fiecare avea propriul său mod de a se raporta la droguri. Viciile şi depresiile i-au determinat pe unii dintre ei să se sinucidă.
Mihai Eminescu – Nevropatia poetului
Despre nebunia lui Eminescu s-a scris mult. Titu Maiorescu vorbea despre cauze ereditare.
Iată ce nota acesta în jurnalul său:
„Dacă a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv internă, este înnăscută, este ereditară. Viața lui era neregulată. Adesea se hrănea numai cu narcotice și excitante: abuz de tutun și de cafea, nopți petrecute în citire și scriere, zile întregi petrecute fără mâncare.
Și apoi, deodată, după miezul nopții, mâncăruri fără alegere și fără măsură. Așa era viața lui Eminescu”.
Eminescu a fost tratat cu morfină de catre doctorul psihiatru Alexandru Șuțu, care deschisese primul azil privat de psihiatrie, „Caritas“, pe strada Plantelor nr. 9, din Bucureşti.
De altfel, Eminescu a și murit la această adresă. Poetul își nota chiar că se duce la doctorul Șuțu pentru a lua „calmante de 10 franci“, o sumă importantă pentru acea epocă.
Totuși, consumul de stupefiante nu era ceva neobișnuit în vremea lui Eminescu. În multe studii de psihiatrie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea se recomandau tratamente cu opiu și hașiș.
Consumul de stupefiante în lumea literaturii româneşti a continuat şi în perioada interbelică şi după al Dolea Război Mondial.
Nume mari, precum Emil Botta şi Ion Barbu, au experiemntat adeseori narcoticele, care au lăsat un impact covârşitor asupra poeziilor lor.
Ion Barbu și cocaina săptămânală
Ocazional, poetul Ion Barbu priza cocaină împreună cu prietenul său, Tudor Vianu. Pe fondul consumului, depresia psihică prin care trecea Ion Barbu se accentua tot mai mult.
În vara anului 1924, poetul s-a internat pentru tratament psihiatric și dezintoxicare la spitalul de boli mintale amenajat în Mănăstirea Mărcuța.
Ion Barbu priza cocaină săptămânal.
Iată cum descrie însuși Ion Barbu într-o scrisoare motivul pentru care începuse să consume droguri:
„Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări și a interesului meu viu pentru experiențe spirituale, am luat la Berlin obiceiul anumitor stupefiante: eter și cocaină”.
Din aceeași epistolă aflăm despre frecvența cu care se droga: eterul era folosit în fiecare zi și praful de cocaină, săptămânal.
După perioada petecută la spitalul de la Mănăstirea Mărcuța, Barbu depășește perioada de sevraj, se înzdrăvenește și părăsește spitalul în primăvara anului 1925.
Emil Botta și viciul despre care nu vorbea nimeni
Pasiunea secretă a lui Emil Botta era morfina.
Dependența de morfină a actorului şi poetului Emil Botta ține de mitologia istoriei literaturii române.
Se știa și se vorbea despre năravul acestui aristocrat al teatrului și al poeziei, dar nimeni nu scria despre el.
Câteva dintre stările depresive ale poetului sunt redate în jurnalul regizoarei de teatru Jeni Acterian:
„Botta a băut cam mult și l-a năpădit disperarea. A început să recite versuri. Întâi Eminescu, apoi, nu chiar din senin, disperarea i-a atins un fel de demență și a recitat clocotitor, nebun, cu gesturi grele tot ce i-a trecut prin minte.”
Declaraţiile sunt susţinute şi de jurnalul lui Arșavir Acterian, în care sunt menţionate deseori aceste aspecte ale vieţii de narcoman a lui Emil Botta:
„In bârlogul în care se încuie îl surprind răvăşit, prăbuşit. Are o voce cavernoasă, parcă ţâşnită dinlăuntrul lui, încât cu greu percep ce spune.
L-am descoperit cu greutate mai deunăzi în singurătate şi tăcere. Respira cu mare dificultate, bea totuşi cafele cu căni mari şi fuma că un posedat, rebel oricărui sfat şi oricărei asistențe.”
Alexandru Odobescu, mort din cauza unei supradoze.
În literatura română, una dintre victimele dependenței de morfină a fost şi Alexandru Odobescu.
El a decis să se sinucidă în casa lui din București în noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1895, la vârsta de 61 de ani. Încercarea sa a fost, însă, ratată…
Odobescu a ingerat o doză prea mare, iar efectul a fost paradoxal. Tocmai pentru că doza înghițită a fost enormă, el a vomitat-o.
Disperată, soția lui Odobescu s-a rugat de el și astfel savantul a luat „contra otravă” și a scăpat. Dar Odobescu totuși era hotărât să moară.
A reușit să se sinucidă 2 zile mai târziu, injectându-și o doză masivă de morfină.
Dependența lui Eugen Ionescu, descrisă de Emil Cioran.
Un alt mare scriitor român care s-a abandonat viciului a fost Eugen Ionescu. Dependenţa sa de alcool era de notorietate în lumea filosofilor și eseiştilor români.
Emil Cioran aminteşte următoarele în scrierile sale:
„Eugen îmi telefonează din Lucarno, unde ar trebui să facă o cură într-o clinică. E ora 10 dimineaţa şi îmi spune că nu mai rezistă.
Nu poate ieşi din crizele de depresie şi mă întreabă cum fac ca să trăiesc. Eu, însă, nu beau şi i-am spus lui Eugen că alcoolul e diabolic, că atâta vreme cât o să bea nu va putea ieşi din infern.”
Mircea Eliade și experiențele extazului
Ce droguri luau scriitorii români? Au existat şi autori care au utilizat drogurile în scopuri mai degrabă spirituale.
Un exemplu în acest sens este Mircea Eliade, care consuma cannabis şi opiu pentru a-și aprofunda stările obţinute în urmă meditaţiilor yoga.
Eliade vorbeşte îndeosebi despre tufe de marijuana, cannabis indica. Frunzele acestei plante, fierte sau fumate, produc o toropeală mult gustată de misticii indieni.
Fumatul de marijuana le facilitează acestora concentrarea mentală şi le clarifică meditația. Eliade a plecat în 1929 în India. Avea doar 22 de ani.
Era inevitabil ca la acea vârstă şi în acel loc, în furnicarul uman numit Calcutta, să consume opiu, marijuana şi haşiş.
Era o epocă în care nu se puneau încă probleme juridice sau morale în legătură cu consumul de stupefiante. A încercat opiu în cartierul Chinatown din Calcutta.
Apoi, s-a retras într-un ashram, un fel de schit călugăresc din Himalaya, devenind discipol al unui brahman din Nepal.
Acesta l-a învăţat să folosească o plantă de Cannabis pentru a-şi folosi mai bine mintea, inclusiv în timpul meditaţiilor.
După ce s-a întors în România, pe la începutul anilor ’30, fosta lui gazdă din Calcutta i-a scris că i-a făcut rost de ceea ce Eliade i-a cerut: o pipă pentru opiu.
Interesul lui pentru aceasta ustensilă este grăitor.
Foto: O pipă pentru fumat opiu
În 1936, într-o scrisoare către Emil Cioran, când acesta era depresiv, Mircea Eliade îl întreabă:
„Dar ce-i cu tine? Nu ai vreun opiu la îndemână?”
Apoi, între anii 1941 și 1945, Mircea Eliade a fost ataşat cultural la Ambasada României din Lisabona.
Acolo, lua passiflorină, nişte narcotice calmante. Eliade a traversat la Lisabona o puternică depresie: îi moare soţia, rebeliunea legionară este înăbuşită, iar apoi începe „sovietizarea” României.
Eliade folosea şi pervitin, o metamfetamină inventată de nemţi şi băgată în ranițele soldaţilor germani plecaţi pe frontul de Est.
Pervitin era bun nu doar pentru anihilarea foamei, setei şi frigului, dar şi pentru anihilarea stresului şi a fricii.
Metamfetaminele Pervitin, preferatele naziștilor, aveau și adepți români.
Totuși, datorită efectelor colaterale, naziştii au eliminat această substanţă din dotarea standard a soldaților. Hitler și apropiații săi, însă, au continuat să o consume.
Plecarea în Statele Unite îl plasează pe istoricul religiilor în plin avânt al subculturii hippie din anii ’60-’70.
Consumul de droguri şi libertatea sexuală ale acestei mişcări care a schimbat lumea au fost atent studiate de Eliade, iar cărţile lui au devenit best-seller-uri.
Mircea Eliade chiar a comparat mișcarea hippie cu creştinismul primitiv, şamanismul sau vrăjitoria.
Acest articol publicat pe https://incredibilia.ro/agonie-si-extaz-ce-droguri-luau-scriitorii-romani/ a fost realizat pe baza cărții lui Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română.
Ofiţeri de poliţie canadieni,au avut o surpriza extraordinara in timpul unui raid antidrog de rutina,atunci cand au descoperit in mijlocul unei paduri din British Columbia, o plantatie de canabis, pazita de 13 ursi.
Politistii au ajuns in apropierea Lacului Cristina,din sud-estul Canadei,unde au găsit două câmpuri pe care erau plantate aproximativ 2.300 de plante de canabis – pazite cu grijă de 13 ursi negri cu aspect fioros.
„Pe baza dovezilor găsite, credem că proprietarii plantaţiei obişnuiau să hrănească urşii din pădure cu granule pentru hrana câinilor. Au urmarit astfel să obişnuiască urşii cu zona, astfel încât eventualii turişti curioşi care treceau pe acolo să vada urşi si să se sperie, fugind înainte de a observa plantaţia de cannabis, eliminând astfel riscul ca vreun trecător sa anunţe autoritaţile.
Numai că planul lor nu a funcţionat la nesfârşit. Una peste alta, este cea mai ciudată operaţiune de teren la care am luat parte în întreaga mea cariera”, a declară Dan Moskaluk, unul dintre ofiţerii care au sosit la faţa locului.
Deşi ofiţerii de politie au fost nervosi la început, au descoperit în curând ca ursii erau foarte docili si aproape ca nu reactionau la vederea lor.
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
CER SI PAMANT ROMANESC 