Gândul zilei

 

 

 

 

”Constatam mai înainte de toate ca românii nu sunt nicăiri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor.

Căci dacă astăzi se mai ivește câte un neamț singular care caută sa ne aduca de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieste el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanță.

Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români și punctum.

Nimeni n-are să ne-nvețe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruși ne-ar ademeni să ne facem nemți sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flatati să ne contopim cu nația maghiară, toate acestea sunt iluzii de școală; limba și naționalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte și fără urmași a noastră, nu prin desnaționalizare și renegațiune.

A persecuta naționalitatea noastră nu însemnează însa a o stinge, ci numai a ne vexa și a ne învenina împotriva persecutorilor. S-apoi ni se pare că nici un neam de pe fața pământului nu are mai mult drept sa ceara respectarea sa decât tocmai românul, pentru ca nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure țările românești sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au vroit și să vorbească ce limba i-au plăcut.

Nu se va găsi o țară în care să nu se fi încercat de a face prozeliti din conlocuitorii de altă lege ori de altă limba; hughenotii în Franța, maurii în Spania, polonii față cu rutenii, ungurii cu românii – toți au încercat a câstiga pentru cercul lor de idei populațiile conlocuitoare și aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul privește c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, și nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia și trăiesc nesupărați în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanții, evreii, toți sunt față și pot spune dacă guvernele românești au oprit vro biserică sau vro școală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.

Ni se pare deci că pe pamânturile noastre strămoșești, pe care nimene nu le stăpâneste jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba și biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.”

 

 

Mihai Eminescu

 

 

(Curierul de Iași, noiembrie 1876, reprodus din volumul Tudor Nedelcea, Eminescu istoricul, Fundația „Scrisul Românesc”, 1998)

 

 

  Foto: Poetul nepereche al românilor, Mihai Eminescu, născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850- d. 15 iunie 1889, București, jurnalist, prozator, membru post-mortem al Academiei Române.

 

 

 

Este considerat de criticii literari poetul naţional al României, fiind supranumit „luceafărul poeziei româneşti”, dar şi cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească.

 Erudit prin complexitatea cunoştinţelor acumulate (a studiat filosofia, dreptul, medicina, a fost interesat de economie, sociologie şi alte discipline), a avut un real succes în cariera de jurnalist, articolele sale de critică literară, socială şi politică fiind publicate în „Timpul” şi „Curierul de Iaşi”.

Întreaga sa activitate de ziarist a fost pusă în slujba dreptului la existenţa naţională a poporului român, susţinând în articolele sale cauza românilor din Transilvania, Bucovina și Basarabia.

Publicistica politică a lui Eminescu poate fi considerată drept „cel mai bun manual de jurnalism naţional”.

Boala şi moartea sa prematură (a decedat la numai 39 de ani) au întrerupt ascendenţa unui talent care abia atunci ajungea la maturitatea creaţiei sale şi care avea potenţialul de a deveni cu adevărat un poet de talie mondială.

Asupra bolii şi morţii sale, circumstanţele nu au fost nici până astăzi pe deplin elucidate. Mihai  Eminescu s-a stins din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse, în casa de sănătate a doctorului Şuţu.

A fost înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul său a fost  dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” (1932), G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„.

Gândul zilei. Ce s-ar intâmpla dacă s-ar spune deschis adevărul că Rusia a cotropit estul Moldovei în 1812,1878, 1940 si 1944 ?!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.”
 

 

– Mihai Eminescu –

 

 

 

 

 

 

Celor care se lasă buimăciţi de boscorodeala anti- româneasca, să le propunem un exerciţiu de imaginaţie:

• Dacă hoarda de slujbaşi ai Rusiei neagă faptul ocupaţiei ruseşti din 1812, cum explică ei retrocedarea în 1856 către Moldova a celor trei judeţe sudice – Cahul, Bolgrad şi Ismail? O consideră ocupaţie? Ocupaţie moldovenească a pământurilor moldoveneşti !?

• Dacă Rusia pretinde ca nu a cotropit estul Moldovei (Basarabia) în 1812, reiese că nici Austria nu a ocupat nord-vestul Moldovei în 1774 ? Şi nici turcii n-au ocupat Chilia şi Cetatea Albă în 1484? Adică oricine năvălea peste moldoveni şi le răpea pământurile, o făcea cu acordul moldovenilor si spre binele lor?!

• Cum s-ar fi manifestat aşa-zişii „statalişti ai Republicii Moldova” dacă statul român s-ar fi numit azi tot Moldova? Sau mai exact „Moldova, Ardealul şi Țara-Românească?

  Au mai existat țări separate, ca Germania de Vest şi Germania de Est, dar nimeni nu a spus vreodată că în ele trăiau popoare diferite, asa cum o face de zeci de ani propaganda colonialistilor rusi.

Răspunsul la ultima întrebare este cât se poate de simplu şi e luat din istoria de care se tem „fruntaşii” zilei: situaţia dată a existat!

A existat sute de ani o Moldovă care cuprindea atât Moldova de azi de la noi, cea care s-a unit de bunăvoie cu Țara Românească formând România şi Moldova de azi de peste Prut, care azi se numește „Republica Moldova”.

„Ele nu au avut aceeaşi istorie” îndrăznesc unii să ne spună azi.

Începând cu 1812, noua gubernie „rusească” de dincolo de Prut s-a numit „Basarabia” şi mai apoi „Moldova”, iar ruşii au inventat un popor „moldovenesc”, care ar fi chipurile diferit de cel român şi care nu ar fi parte a lui.

Aşa se face că „narodul moldovenesc”, pe care se avântă să ni-l prezinte astăzi tot felul de lepădături ca pe un popor fără legătură cu românii, ne e infatişat azi, cu tupeu, ca fiind „multietnic”, diferit ca origine de poporul român.

Oricâtă românofobie ar clocoti în indivizii în cauză, aceştia  ştiu foarte bine că de n-ar fi fost gura de aer naţional dintre anii 1918 şi 1940, azi n-ar mai fi putut vorbi  nici de „moldoveni” şi nici de „poporul moldovenesc” în Basarabia.

Sau în cel mai bun caz ar fi ajuns minoritari la ei în țară.

Demonstraţia e aproape, e dincolo de Nistru, zonă pe care ruşii au ocupat-o prima dată la 1793 şi unde erau sub 3% din totalul populatiei la 1800!

Ce se mai stie despre  moldovenii odinioara majoritari acolo?

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

 

Pentru toți românii, soarele la Bucureşti răsare.

 

 

 

 

 

 

 

– Ioan Slavici –

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ioan Slavici a fost unul dintre marii nostri prozatori, dramaturgi si memorialişti. S-a nascut  la 18 ianuarie 1848, la Siria, jud. Arad  si a  decedat in ziua de 17 august 1925, in locuința fiicei sale, Lavinia, fiind inmormantat la schitul “Brazi” de langa Panciu, jud.Vrancea .

Cu marele său prieten, Mihai Eminescu, a pus in anul 1871 bazele Societăţii Academice Sociale Literare “România Jună”  la Viena, una dintre cele mai importante organizații ale studentilor   români din capitala Imperiului Austro-Ungar.

În paralel cu înființarea societății România Jună, au organizat Serbarea de la Putna la 15 august 1871 a studențimii române din Austro- Ungaria și din străinătate si tot in anul 1871 a debutat în Convorbiri literare cu comedia Fata de birău.

 Scriitorului, care a fost  secretar al Partidului Naţional Român din Transilvania si luptător pentru drepturile românilor din Ardeal,  i-au fost intentate de catre autoritatile maghiare  cinci procese de presă, cel din urmă având drept consecinţă condamnarea sa la un an de închisoare.

Slavici şi-a executat pedeapsa la Văc, iar după ieşirea din închisoare, in 1890  trece munţii si se  stabileste  la Bucureşti, unde înfiinţeaza, împreună cu Ioan Russu-Şirianu, I.S. Neniţescu s.a., Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor.

A fost  redactor la ziarul bucurestean Timpul. Împreună cu I.L.Caragiale si G. Cosbuc a editat revista Vatra.

In 1903 a primit  Premiul Academiei Române.

 A  fost director al ziarului Ziua din București si a susținut, alături de regele Carol I, neutralitatea României in primul razboi mondial.

Prin  scrierile sale, a pătruns în literatura română universul satului românesc transilvănean.

Opera sa cuprinde nuvele (Moara cu noroc, Budulea taichii, Popa Tanda, O viaţă pierdută, Pădureanca etc.), romane (Mara, Cel din urmă armaş, Din 2 lumi, Din bătrâni), poveşti (Doi feţi cu stea în frunte, Zâna zorilor, Limir Împărat, Floriţa din codru ş.a.), dramaturgie (Gaspar Graziani, Bogdan Vodă), memorii (Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut).