CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PRIMELE SĂRBĂTORI CREȘTINE

Cum au apărut sărbătorile în viaţa creştină?

Sărbătorile creștine au un rol deosebit în viaţa credincioşilor. Ele sunt acele zile din cursul unui an bisericesc în care se evocă şi se comemorează evenimente de seamă şi sfinții din istoria vieţii creştine.

Cu aceste prilejuri, în lăcaşurile de cult se savârşeşte slujba divină, iar activitatea zilnică obişnuită se întrerupe.

Sărbătorile sunt practicate şi respectate în toate religiile şi am putea spune că ele apar odată cu manifestarea sentimentului religios.

Cât priveşte sărbătorile religioase creştine, aşa cum era Paştele sau Cincizecimea, ele apăreau la început ca o prelungire a sărbătorilor iudaice, dar serbate în alt spirit şi cu alt conţinut.

Cu vremea însă, sărbătorile creştine vor înlocui definitiv aceste sărbători. Cea dintâi sărbătoare de origine creştină este Duminica, în amintirea învierii din morţi a Mântuitorului, eveniment care constituie piatra de temelie a învăţăturii creştine.

La aceasta s-au adăugat, în timp, începănd cu secolul al III-lea, sărbătorile în cinstea Mântuitorului, care amintesc principalele evenimente din viaţa sa. Íncepând cu secolul al II-lea, apar zilele de comemorare a martirilor şi mărturisitorilor care şi-au dat viaţa pentru Hristos.

Din secolul al IV-lea şi mai ales din secolul al V-lea, când Biserica stabileşte definitiv învăţătura despre Maica Domnului, se fixează sărbătorile închinate Maicii Domnului. La acestea se adaugă cele închinate Sfintei Cruci, Sfiniţilor îngeri, persoanelor importante din Vechiul şi Noul Testament, marilor pustnici şi trăitori ai vieţii creştine pe cele mai înalte culmi de sfinţenie.

La început, sărbătorile au avut un caracter local, apoi, cu vremea, s-au generalizat în întreaga creştinătate. Procesul acesta a durat câteva secole, dar oricum în secolul al VI-lea putem spune că marea majoritate a sărbătorilor calendarului creştin erau fixate definitiv.

În fixarea acestora, un rol important l-a avut pietatea populară, autoritatea bisericească nefăcând decât să consfinţească practicarea acestor sărbători.

Sărbătorile au fost fixate de la început în documente care au purtat diverse nume: calendare, martirologii, minologii sau sinaxare, care erau colecţii de vieţi de personalităţi şi de evenimente însemnate din viaţa Bisericii.

Contopite, coroborate şi prelucrate, ele au dat naştere Sinaxarului sau Calendarulul Bisericii Ortodoxe.

În definitivarea lui, un rol important l-au avut Sf. Simeon Metafrastul (sec. X), Nicodim Aghioritul (sec. XVIII) şi Bartolomeu din Cutlumuş (sec. XIX).

Aceştia au adăugat la sfinţii vechi şi pe neomartirii greci, dar şi pe sfinţii din unele Biserici naţionale, canonizaţi mai târziu.

Sărbătorile bisericii. Descrierea sărbătorilor creștine.

Creștinismul, ca orice religie, îi onorează pe sfinți sau sărbătorește evenimente din viața Bisericii în anumite zile ale calendarului.

Sărbătorile creștine sunt înrădăcinate în vechile tradiții rituale asociate etape specifice, tipuri de activități economice, cicluri anuale astronomice sau calendaristice. Ele sunt împărțite în mod convențional la toți creștinii ( ortodocși, catolici, majoritatea bisericilor protestante și confesionale.

Sarbatorile crestine in primele secole

Sărbătorile martirilor sunt din cele mai vechi din istoria creștinismului.

Prima marturie o avem in Martiriul lui Policarp scris la 176, din care aflam ca ziua mortii martirului, numita „ziua nasterii” pentru viata de veci, era serbată de creștini cu adu­nare si cult.

Nu se cunosc in primele trei secole sărbători ale Sfintei Fecioare.

Duminica a devenit sarbatoarea sapta­manala a creștinilor inca din epoca apostolica, de când este cunoscuta cu numele de „zi domneasca”  si cu destinatia de zi de adunare si de cult.

Duminica era serbată ca zi a invierii Domnului, zi de bucurie, in care crestinii se rugau fara a posti si a ingenunchia.

Obiceiul iudeo-creștin de a serba si sambata s-a menținut la unii creștini, dar Biserica l-a interzis. Din Scrisoarea lui Pliniu cel Tanar catre Traian, se poate observa ca Duminica se facea si agapa, dar ea era despartită de Euharistie, savarsindu-se dupa aceasta.

Afară de Duminică, se tineau in cinste zilele de post miercuri si vineri, dupa o marturie foarte apropiata de vremea Sfintilor Apostoli Invatatura celor doi­sprezece Apostoli. In aceste zile se faceau si adunari cu cult, dupa marturii ce avem pentru Egipt si Africa in secolele III-IV.

Miercuri si vineri se tineau de crestini cu post, spre deosebire de zi­lele de post iudaic (luni si joi, numite ziua a doua si a cincea) si aveau justificare crestina : miercuri s-a hotarât de către iudei moartea Mântui­torului, vineri a fost rastignit si a murit.

Erau zile de tristețe, in care creștinii se rugau in genunchi. Invatatura celor doi­sprezece Apostoli. In aceste zile se faceau si adunari cu cult, dupa marturii ce avem pentru Egipt si Africa in secolele III-IV.

Paștile sunt sarbatoarea anuală a invierii Dom­nului, asa cum duminica era cea saptamânală. Deose­birile cu privire la data celebrării acestora au fost motivul controverselor pascale din secolul II.

In legatura cu Invierea Domnului  era comemorata și răstignirea.

Stabilirea datei Pastelui a facut necesare studii astrologice. Calculul se facea si se anunta de la Alexandria prin epistole pascale sau festive. S-au facut de timpuriu incercari de stabilire a unui ciclu sau canon pascal, in care sa se prevada revenirea perio­dica regulata a datei Pastilor in aceeasi zi, dupa un sir de ani.

Dionisie al Alexandriei a intocmit un ciclu pascal de 8 ani; episcopul de Laodiceea, Anatolie, un ciclu de 19 ani.

Săptămâna dinaintea Paștelui se numește Mare, sau Patimile, deoarece zilele sale sunt asociate cu Patimile Domnului.

Zilele deosebit de importante încep de joi, care se asociază cu Cina cea de Taină a lui Isus Hristos cu apostolii.

Întruchiparea materială a învierii este reprezentată de ouăle de Paște  un simbol al vieții, primăvara, soarele, în creștinism un simbol al ispășirii pentru păcatul uman.

Învierea Domnului – cea mai veche sărbătoare creștină

Cea mai veche și mai strălucită sărbătoare a creștinătății este Învierea Domnului, numită și sărbătoarea Paștilor, adică ziua în care noi „prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimile curăției și ale adevărului”, pe Hristos, „Paștile nostru”, Care „S-a jertfit pentru noi” (I Corinteni 5, 7-8).

Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creștinilor, Paștile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică.

În conștiința Bisericii noastre, Învierea Domnului nu este doar cea mai veche sărbătoare creștină, ci și începutul și culmea tuturor sărbătorilor și a praznicelor, după cum precizează și Sfântul Ioan Damaschin:

„Această aleasă și sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă și doamnă, praznic al praznicelor este și sărbătoare a sărbătorilor” (Cântarea a 8-a din Canonul Paștilor).

De ce numim Învierea Domnului „Paști”?

În creștinism, denumirea de „Paști” (în ebraică „Pesah” â trecere) pentru sărbătoarea Învierii Domnului s-a păstrat deoarece Însuși Mântuitorul S-a folosit de acest cuvânt atunci când le-a vorbit Apostolilor despre apropierea sărbătorii Paștilor:

„Știți că peste două zile vor fi Paștile și Fiul Omului va fi dat să fie răstignit” (Matei 26, 2). Întrebându-L pe Mântuitorul unde să pregătească Paștile, Apostolii au folosit același cuvânt: „Unde voiești să-Ți pregătim să mănânci Paștile?” (Matei 26, 17).

Este foarte posibil ca termenul ebraic „Paști” să fi trecut în vocabularul creștin mai ales pentru faptul că momentele istorice comemorate în cadrul sărbătorii noastre (Patimile, moartea și Învierea Domnului) au coincis cu Paștile evreilor din acel an.

Terminologia neotestamentară avea să influențeze într-o măsură considerabilă viziunea creștinilor primelor secole, care înțelegeau prin cuvântul „Paști” atât Cina cea de Taină și Patimile Domnului, care au avut loc în apropierea Paștelui iudaic, dar și Învierea Domnului. Potrivit specialiștilor, săptămâna pe care noi o numin astăzi „Săptămâna Patimilor” se numea în vechime „Săptămâna Paștilor” sau simplu „zilele Paștilor”.

„Paștele Crucii” și „Paștele Învierii”

Referitor la sărbătoarea Paștilor, putem afirma limpede că, încă de la început, praznicul acesta a fost sărbătorit în toată lumea creștină, însă nu peste tot la fel. Izvoarele amintesc că în Biserica primară au existat mari diferențe regionale în ceea ce privește data și modul sărbătoririi Paștelui.

Creștinii din părțile Asiei Mici și ale Siriei, care aveau ca temei practica veche moștenită de la Sfinții Apostoli Ioan și Filip, luau în calcul ziua anuală sau lunară și sărbătoreau mai întâi moartea Domnului („Paștile Crucii”) la 14 Nisan, apoi Învierea („Paștile Învierii”) la 16 Nisan, indiferent de ziua din săptămână în care cădea această dată. Partizanii acestei practici iudaizante mai erau numiți și „quartodecimani”, fiindcă sărbătoreau Paștile la 14 Nisan, adică în aceeași zi cu iudeii.

Iudaizanții mai moderați („protopashiții”) sărbătoreau Paștile duminica, însă întotdeauna legau această duminică de Paștile iudaic, chiar dacă de multe ori Paștile creștin cădea înaintea datei reglementare.

Cea mai mare parte a creștinătății însă (Apusul, Egiptul, Grecia și Palestina) lua drept normă ziua săptămânală. Ei sărbătoreau, așadar, moartea Domnului întotdeauna în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar Învierea – în duminica următoare, care cădea totdeausna după 14 Nisan sau după prima lună plină, după echinocțiul de primăvară.

Moartea Domnului sau „Paștile Crucii” era zi de întristare și era sărbătorită cu post prelungit până în ziua Învierii. Învierea Domnului sau „Paștile Învierii” era zi a bucuriei și se sărbătorea, ca și astăzi, prin agape și cine. Practica aceasta era fondată pe învățătura Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

În fine, o parte dintre creștinii din Galia sărbătorea Paștile la o dată fixă: 25 martie sau chiar 27 martie.

Cele două denumiri originare ale Paștelui creștin („Paștile Crucii” și „Paștile Învierii”) au fost conservate de către Biserica Romano-Catolică, care folosește doi termeni diferiți pentru a indica atât „Paștile Crucii” (Pasqua di Passione), cât și „Paștile Învierii” (Pasqua di Resurrezione).

Întrucât la începutul creștinismului sărbătoarea învierii lui Hristos coincidea cu Paștele evreiesc, la Conciliile de la Niceea (325) și Constantinopol (381) s-a decis sărbătorirea Paștelui în prima duminică după luna plină, care a venit sau pe zi echinocțiul de primăvară (21 martie), sau după.

Dar era obligatoriu să sărbătorim Paștele într-o zi diferită de cea a evreilor. De calendar lunar luna plină de primăvară cade în aceeași zi, după cea solară la date diferite și chiar în diferite zile ale săptămânii. Prin urmare, Paștele nu are un calendar fix. Se sărbătorește în termen de 35 de zile.

Potrivit liturgistului Badea Cireșeanu, Sinodul I Ecumenic ar fi hotărât ca să fie ținută de toată Biserica practica romană, care de altfel era foarte apropiată de cea alexandrină. Hotărârile Sinodului I Ecumenic privind data sărbătoririi Paștilor prevedeau: Paștile trebuiau sărbătorite în fiecare an duminica; această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocțiul de primăvară; când 14 Nisan cade duminica, pentru a nu se sărbători odată cu Paștile iudeilor dar nici înaintea acestu-ia, Paștile va fi sărbătorit în duminica următoare.

Sinodul I Ecumenic a mai stabilit ca, în fiecare an, data Paștilor să fie calculată de Biserica Alexandriei, din moment ce în acea vreme în Alexandria se aflau cei mai pricepuți astronomi ai timpului. Această dată trebuia comunicată din vreme de Bise-rica Alexandriei tuturor celorlalte Biserici creștine.

Potrivit calculelor astronomice, data Paștilor putea varia într-un interval de 35 de zile, adică între 22 martie și 25 aprilie.

Stabilirea datei Paștilor a reprezentat încă din primele secole o preocupare a Bisericii; începând cu secolul al III-lea au fost alcătuite „Pascalii” (tabele care cuprindeau data Paștelui pe mai mulți ani), care însă erau mai mult sau mai puțin imperfecte ca urmare a echinocțiului de primăvară, care nu era fixat peste tot la aceeași dată.

Cea mai importantă sărbătoare și sărbătoare a sărbătorilor este Învierea lui Hristos (Paște). 

Stabilirea datei Paștelui a facut necesare studii astrologice. Calculul se facea si se anunta de la Alexandria prin epistole pascale sau festive. S-au facut de timpuriu incercari de stabilire a unui ciclu sau canon pascal, in care sa se prevada revenirea perio­dica regulata a datei Pastilor in aceeasi zi, dupa un sir de ani.

Dionisie al Alexandriei a intocmit un ciclu pascal de 8 ani; episcopul de Laodiceea, Anatolie, un ciclu de 19 ani.

 Ouăle roșii

Prezența în creștinism a ouălor roșii este una simbolică și reprezintă o altă mărturie clară a vechimii acestui mare praznic. În multe dintre mormintele vechi ale creștinilor au fost descoperite și coji de ouă. Se pare că acest aliment nu lipsea de la agapele ce se făceau în acele vremuri. În antichitate, în special la egipteni, oul era simbol al lumii și al eternității din moment ce forma lui pare a fi una perfectă și fără început.

Pentru iudei, dar și pentru păgâni, ouăle erau simboluri ale creației și ale învierii. Creștinii, încă de la început, au legat de ouăle roșii simbolismul învierii neamului omenesc prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dar și pe cel al creării din nou a lumii, culoarea roșie însemnând Sângele Domnului cel curs pe Cruce pentru noi și pentru a noastră mântuire. „Oul pascal” reprezintă, pe de altă parte, simbolul văzut al învierii morților, a cărei garanție este însăși Învierea cea din morți a Domnului, Biruitorul morții și al iadului.

Din tradiția creștină mai știm că Maria Magdalena s-ar fi înfățișat împăratului Tiberiu cu un ou roșu și i-ar fi spus: „Hristos a înviat!”.

Există păreri potrivit cărora acest fapt ar fi generat introducerea ouălor roșii în cadrul ceremonialelor sărbătorii Paștilor.

Pentru Fericitul Augustin, oul este expresie și icoană a învierii morților: „Rămâne speranța, care, după cum mi se pare, se aseamănă oului; căci după cum oul nu are sfârșit, așa și speranța (în înviere) nu se termină niciodată”.

Întrebuințarea ouălor roșii în Biserică, la sărbătoarea Paștilor, reprezintă o practică nesigură, afirmă pr. prof. Ene Braniște. Cu toate acestea, ea a fost asimilată de Biserică; drept dovadă, avem în Molitfelnic chiar și o rânduială specială în „Sfânta și marea Duminică a Paștilor”, în cadrul căreia se citește rugăciunea de binecuvântare a ouălor și a brânzei (Molitfelnic, București, EIBMBOR, 2006, p. 418).

Alte mari sărbători creștine.

Din variantele si interpretarea unui ca­non (43) al sinodului de la Elvira (pe la anul 300), rezulta ca se sarbatorea si ziua a patruzecea (quadragesima) de la Pasti, pe care unii crestini o tineau in locul Cincizecimii.

Sarbatoarea coincidea cu inaltarea Dom­nului. Cele 40 zile de dupa Pasti erau o paralela la cele 40 de zile de post dinainte de Pasti, numite de asemenea quadragesima.

Se pare ca inaltarea Domnului era comemorată mai mult la Cincizecime.

Probabil din secolul al III-lea se serba in Orient Epifania numita si Theofania, adica arătarea Domnului, la 6 ianuarie, in amintirea botezului Mantuitorului si a descoperirii dumnezeirii unite cu acest fapt.

In secolul al IV-lea, se facea amintire in aceasta zi de nasterea Mantuitorului, de chemarea neamu­rilor si de nunta din Cana Galileei, ca prima minune a Domnului. In acest secol, sarbatoarea Epifaniei era generala in Orient.

In Occident, se tinea ca sărbătoare corespunzatoare Nașterii Domnului ziua de 25 decembrie, pentru a o opune sărbătorii păgâne a solstițiului de iarnă.

Creștinii orientali au introdus sarbatoarea Nasterii Domnului în a doua jumatate a secolului al IV-lea. Pentru prima oara, s-a des­părțit sarbatoarea  Nașterii  Domnului de cea  a Botezului   (Epifania), serbandu-se la 25 decembrie, in Biserica din Antiohia, in jurul anului 377, apoi s-a introdus in Biserica de Constantinopol in 379.

Cei din Apus au introdus in schimb Epifania la 6 ianuarie.

BISERICA ŞI CULT pe înţelesul tuturor” Preot Prof. Dr. NICOLAE NECULA, Editura Europartner, ISBN 973-97175-5-1.

https://basilica.ro/invierea-domnului-inceputul-si-sfarsitul-tuturor-sarbatorilor-crestine/

https://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/istoria-bisericii-primele-trei-secole/sarbatorile-crestine-primele-secole-70595.html

22/04/2022 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: