Relatări românești despre folosirea armelor chmice de către Rusia încă din secolul al XVIII-lea

Foto: 17 octombrie 1855 - Eșecul debarcării turcești la Fort Kinburn în timpul Războiului Crimeei 

Ţarul Petru cel Mare și-a înzestrat armata cu arme chimice, scrie în documentarul publicat de drd. Andrei Pogăciaş în revista „Historia” nr. 139, citându-l pe călugărul valah Dionisie, dar şi pe cronicarul Ion Neculce, despre costisitoarele „cumbarale” ruseşti – tunuri care ar fi putut arunca otravă la Stănileşti. https://www.historia.ro/calugarul-valah-dionisie-rusii-au-folosit-arme-chimice

După cum scrie călugărul Dionisie Eclesiarhul, în „Hronograful” său, țarul rus a folosit „secreturi” („prafuri iuţi şi materii veninoase”), create de un francez .
Numai vântul potrivnic, care bătea înspre moldoveni şi ruşi, a făcut să nu poată fi folosite „secreturile” împotriva turcilor grupaţi. Iar mareşalul rus Şerementiev scria că armele secrete au fost aruncate în râu spre a nu fi capturate de inamic.

Alte câteva surse confirmă şi ele existenţa unor „secreturi” ruseşti, care, în cazul unor încercuiri, trebuiau aruncate în apă, ca să nu încapă pe mâna duşmanilor…
Călugărul mai consemnează și faptul că în 1788 în Crimeea, ruşii au executat un atac chimic a reuşit, împotriva otomanilor, ucigându-i în masă atât pe aceștia cât şi propriii soldaţi, aflaţi în bătaia fumului: „şi fiind acel fum otrăvit, câţi l-au mirosit toţi au murit, zbierând caii şi oamenii, căzând ca snopii”. Protejându-se, tunarii ruși se legau la cap sau băgau capul în „băşici” din sticlă.
Și Ienăchiţă Văcărescu, evocând războiul ruso-turc din 1768-1774, relatează și el despre un accident petrecut în Basarabia cu muniţie chimică .

Hronograful: o istorie amănunţită a perioadei 1764-1815

Erudit, cu vaste cunoştinţe generale de istorie şi geografie, poliglot, miniaturist şi portretist, călugărul cronicar Dionisie a elaborat pe parcursul timpului peste 30 de condici, Hronograful, şi diferite alte lucrări.

Lucrările sale, mai ales Hronograful, abundă în informaţii cu caracter istoric, date despre domni, detalii cu privire la înfiinţarea de târguri etc. Hronograful cuprinde perioada 1764-1815 şi are ca izvoare surse scrise, mai ales în ceea ce priveşte istoria europeană, şi anume jurnale, gazete, broşuri; dar şi informaţii obţinute direct de la martori oculari sau din propria experienţă, după cum singur mărturiseşte:

„câte am auzit de la cei bătrâni şi câte îmi sunt în ştiinţă în zilele stării vieţii mele”. Dionisie descrie, aşadar, evenimente la care a fost martor şi foloseşte şi informaţii din diverse documente pe care le-a văzut. Toate ştirile prezentate sunt trecute prin filtrul gândirii autorului, care le face o minimă analiză critică.

Aflat în mijlocul evenimentelor, şi mai ales la Bucureşti, într-o perioadă critică pentru continent, autorul a avut acces direct la informaţii militare şi politice de prim ordin, unele cu caracter secret, pe care mintea lui de cleric le-a înţeles foarte bine şi la modul cel mai realist cu putinţă.

Este conştient de valoarea scrierii sale şi îi şi face plăcere să aştearnă pe hârtie evenimentele, dintr-un soi de datorie patriotică. În Cuvînt pentru iubitorii de cetire, călugărul scrie:„Cu dulceaţă iaşte oarecum a povesti cinevaş de patriia sa şi a istori de ceale ce s-au întâmplat neamului său […]”.

Pe scurt, Hronograful lui Dionisie este singurul text, până în acest moment, care prezintă fără urmă de dubiu că armele chimice au fost folosite de către ruşi în secolul al XVIII-lea. Chiar dacă ar părea rodul unei fantezii prea bogate a unui călugăr care se plictisea, descrierea este cât se poate de verosimilă. Alte câteva mărturii din epocă vin să întărească cele scrise de eclesiarh.

„Asediul Oceacovului” – pictura artistului polonez January Suchodolski. În 1788, trupele rusești conduse prințul Potemkin și generalul Alexandr Suvorov au asediat orașul controlat de otomani

Atacul otoman asupra Crimeii, din vara anului 1788, a fost destul de dur, turcii trimiţând efective numeroase în peninsulă, cauzând pierderi importante trupelor imperiale. Aflaţi în faţa pericolului de a fi spulberaţi, ruşii au cerut ajutor de urgenţă de la Petersburg. Ecaterina, dându-şi seama de gravitatea situaţiei şi nevrând să piardă ultima sa achiziţie teritorială, a poruncit „de au scos secreturile” şi le-a trimis cu întăririle în Crimeea.

Armatele ruse abia au reuşit să stăvilească iureşul otoman pînă au ajuns şi armele chimice.

Iată pasajul din Hronograf:

„Şi sosind şi secreturile cu oştile lor, turcii erau tăbărâţi într-o vale lată ce era între nişte dealuri mari, iar inginir-general cu comandirii oştilor, făcând mare cercare şi uitându-să cu ochianul să vază cum stau oştile turceşti tăbărâte şi de unde ar veni bine a da cu tunurile ceale mari ce le trag cu câte 40 de boi, de sănt ca butea[i], şi cum ar putea slobozi şi secreturile într-înşii;şi, după chibzuirea ce au făcut, au aşezat secreturile 4 şi doao tunuri ca butea, în gura acei văi, într-un deal cam micşor, îndreptându-le pe şleaul acelor dealuri mari; şi au aşezat şi oştile, pedestrimea şi călărimea, cu bună orânduială, aşăzând şi alte tunuri (Pentru tunurile ceale mari, spusu-mi-au un ipochimen vreadnic de crezut că ar fi fost de faţă cînd s-au întâmplat de au slobozit muscalii aceaste tunuri în ordiia turcească, că de mare trăznet i-au căzut calul [pe] pântece jos şi lui i s-au luat auzul;şi pentru umplutu tunurilor spunea că bagă întâi un săculeţ de barut şi apoi toarnă cu baniţa feliuri de ghiulele, şi întregi şi sparte şi spărturi de tunuri turceşti şi potcoave de cai tocite şi orice, şi când le sloboade în ordie, face cămpu cât cuprinde; însă zicea că numa o dată le sloboade, neavând vreme să le mai umple, făcăndu-să zăbavă). Deci noaptea despre ziuă, când odihniia turcii, au început muscalii a da cu tunurile foarte iute şi cumplit, sfărămându-le corturile şi pe ei”.

„Iar înţăleptul comandir, văzând năvala turcilor şi mulţimea nenumărată că s-au apropiat de ei, de grab au poruncit de au slobozit secreturile într-înşii;şi întâmplându-să (cu voia lui Dum[ne]zeu) de au suflat vântul asupra lor pe acel şleau, au mersu fumu secreturilor de au intrat pe nările şi gurile turcilor şi a cailor lor;şi, fiind acel fum foarte otrăvit, câţi l-au mirosit toţi au murit, zbierând caii şi oamenii, căzând ca znopii. Perit-au şi din muscali câţi au ajuns de au mirosit acel fum. Deci, perind toate oştile turceşti, mirosind acel fum otrăvitoriu, prin vântul cel de D[u]mnezeu poruncit a sufla, şi murind ei şi caii lor cu grabnică moarte”, restul trupelor otomane s-au retras, ruşii obţinînd o victorie completă.

Avem, aşadar, până în acest moment trei cronici româneşti de secol XVIII care vorbesc despre folosirea armelor chimice în acea perioadă, dintre care două surse descriu şi folosirea lor. Nota din Jurnalul lui Şeremetiev vine să întărească informaţiile date de români.

Ciudată este lipsa altor informaţii despre aceste gaze – însă această absenţă poate fi explicată:în cazul în care ele ar fi fost folosite împotriva suedezilor şi francezilor, în felul pe care îl descrie Dionisie Eclesiarhul, întreaga lume ar fi aflat imediat. Credem că, de fapt, aceste gaze nu au fost niciodată folosite împotriva inamicilor occidentali ai ruşilor mai ales din cauză că tactica europeană a vremii, cu dispunerea în linii, pe un front larg, făcea imposibilă „prinderea” unei armate suedeze sau franceze într-un loc înghesuit, unde să fie scoasă din luptă prin gazare.

 Pe de altă parte, luptele împotriva otomanilor puneau întotdeauna probleme imense pentru europeni, în condiţiile în care trupele Semilunei nu respectau regulile războiului, îşi executau sau îşi vindeau ca sclavi prizonierii etc.

Numărul imens de soldaţi trimişi de otomani în luptă, şi mai ales şarja acestora, de tip medieval, pe toată lungimea frontului, urmărind lupta corp la corp, unde otomanii erau redutabili, i-a făcut pe ruşi să caute noi mijloace de a cauza inamicului pierderi foarte mari în termen scurt.

„Aşa spun că aceale secreturi, doao sau, precum spun unii, patru, iar nu mai multe, cum că au fost pe acea vreame un franţuzoi, meşter foarte iscusit la facere de tunuri şi, cerând de la înpăratul multe feliuri de metaluri, le-au băgat în topitoare, amestecându-le şi cu multe feliur[i] de otrăvuri iuţi, înpreunându-le şi fierbându-le cu foc iute, după ce s-au topit toate materiile le-au vărsat în tipar, eşind tunuri nu prea mari, cu gura ca de somnu. Şi apoi au adunat otrăvuri foarte iuţi şi scumpe foarte de pe la spiţăriile împărăteşti, de la Hindiia, Franţa, Englitera iproci, amestecându-le şi coleşându-le cu prafuri iuţi şi cu alte materii veninoase;şi făcându-le barut, cum au ştiut, au făcut şi măsura cu cumpăna cât să bage într-unul ca o umplutură. Şi cercându-le, spun că mare trăsnet fac şi numai fum iase dintr-însele, că ghiulele sau altceva nu bagă în iale. Şi fumul acela, răsfirându-se, cine îl va mirosi moare îndată şi de năprasnă, ori omu, ori dobitoc şi ţine multe ceasuri acea putoare iute.

Deci poftind şi împăratul să dea în scris pre anume materiile şi otrăvurile, cum să numesc, şi să arate facerea barutului şi măsura umplutului secreturilor şi i să va da mare cinste şi plată, franţozu au dat toate în scris. Înpăratul l-au cinstit cu cavalerie şi cu lefea mare şi cu toată cheltuială înpărătească l-au ţinut până la moartea lui, însă cu mare pază, nemai lăsându-l nici decum să fie singur sau să iasă din locul cel orânduit, nici să scrie cuiva ceva, ca nu care cumva să mai facă de acest feliu de tunuri la alte înpărăţii.

Şi aceaste tunuri sănt oprite a nu da cu ele nicidecum, cu mare legătură şi poruncă, pentru căci prea mult omor face;şi nu numai vrăjmaşii atunci cad cu moarte, ci şi muscalii câţi vor ajunge mirosul fumului aceluia. Şi cu mare cheltuială să face acel barut al secreturilor, cu milioane de ruble şi cum că cu anevoe să găsesc aceale otrăvuri, fără numai când va fi mare nevoe, ca să nu să răpească înpărăţiia, atuncea să le sloboază, adecă să dea cu ele numai o dată, iar mai mult nu.

Spun cum că tunarii şi cei ce aşază secreturile cu meşteşug sînt legaţi la gură şi la nas, când le sloboade;iar unii spun că au băşici de sticlă, cristal, şi bagă capu în ele, încheindu-le cu meşteşug la gât. Iar alţii pentru acest franţoz iscusit spun că, după ce au isprăvit tot lucrul secreturilor, ar fi poruncit înpăratul de i-au tăiat capul de la trup ca să nu mai facă şi altă înpărăţie de acest feliu de tunuri. Dar nu e de crezut această spunere, să omoară pe un făcător de bine înpărăţii, că, de nu ar avea muscalii acest feliu de tunuri, în multe rînduri s-ar fi primejduit înpărăţia Rosii, cum s-au întămplat la năvala şfedului să ia Petruburgu şi cum s-au întămplat, precum s-au scris, năvala turcilor la Crâm, că, de lua Crâmu, ar fi năvălit şi la Petruburg, văzând că ar fi izbăndit. Aseamenea cum s-au întămplat şi năvala franţozului la Moscva, că, de izbăndiia, mergea şi la Petruburg”.

Este arhicunoscut faptul că, în eforturile sale de a a moderniza brusc Rusia, ţarul a adus din Occident diferiţi specialişti în domenii variate, de naţii diferite. Nu ar fi astfel de mirare ca un chimist făuritor de combinaţii toxice să fi fost angajat de către ţar, mai ales că Petru cel Mare a deţinut, într-adevăr, astfel de arme.

Cum a putut Dionisie să intre în posesia unor astfel de informaţii?

Aşa cum singur o mărturiseşte în text, a aflat acestea de la un martor ocular, cu siguranţă de la vreun ofiţer rus, în timpul ocupaţiei din 1806-1812, când eclesiarhul se afla la Bucureşti, în rândurile înaltului cler. Dionisie nu a făcut altceva decât să aştearnă în scris ce a auzit, şi cu siguranţă nu fabulează.

Alte surse de secol XVIII vin să întărească informaţia cu privire la existenţa unor arme secrete ruseşti, care nu puteau fi folosite decât în anumite condiţii şi care băgau spaima în turci.

Prima menţiune clară a „secreturilor” ruseşti apare chiar în Jurnalul de campanie al mareşalului Şeremetiev, unul dintre comandanţii armatei ruse care este învinsă la Stănileşti, la 1711. Notând măsurile care trebuiau luate înainte de a încerca o ultimă spargere a încercuirii inamice, mareşalul scrie că tunurile, ghiulelele şi „secreturile” trebuie aruncate în râu, ca să nu încapă pe mîna duşmanului.

În exact aceleaşi circumstanţe, Ion Neculce, comandantul armatei moldovene la 1711, notează în Letopiseţulsău că, în timpul încercuirii turco-tătare de la Stănileşti, „Zicea împăratul moschicesc că are şi el două cumbarali de cele mare, făcute cu altu meşterşug, cu otravă, care îl ţine una câte 50 pungi de bani, şi să căieşti că n-au luat mai multe.

Că acum ar arunca şi el vro una, dar n-are la cine arunca, că ordia turcilor încă nu-i strânsă, să fie aşăzată la un loc. Că acel fel de cumbarale sînt nu numai herăle ce-s într-însele, ce şi mirosul;pe cine agiunge, cade de moare. Ce oricum, dimineaţă, dintr-acele doao a arunca una, unde a vedea ordia lor strânsă”.

După cum ştim deja, respectivele bombe nu au mai fost folosite, fiind aruncate în râul Prut, şi fiindcă în acea zi, conform unei descrieri otomane a bătăliei de la Stănileşti, vântul sufla tot praful şi fumul înspre tabăra creştină…

O foarte scurtă menţiune a „secreturilor” apare şi într-o lucrare a celebrului Ienăchiţă Văcărescu, în cadrul descrierii războiului ruso-turc din 1768-1774.

În timpul unei bătălii în sudul Basarabiei, nişte căruţe ruseşti cu muniţii au luat foc din întâmplare.

Văzînd „învălvoind ecstraordinarii vâlvori dă foc şi vâpâi înfricoşate”, turcii au crezut că sunt „lagumuri sau secreturi, s-au întors înnapoi şi au năvălit la fugă”.

Avem, aşadar, până în acest moment trei cronici româneşti de secol XVIII care vorbesc despre folosirea armelor chimice în acea perioadă, dintre care două surse descriu şi folosirea lor. Nota din Jurnalul lui Şeremetiev vine să întărească informaţiile date de români.

Ciudată este lipsa altor informaţii despre aceste gaze – însă această absenţă poate fi explicată:în cazul în care ele ar fi fost folosite împotriva suedezilor şi francezilor, în felul pe care îl descrie Dionisie Eclesiarhul, întreaga lume ar fi aflat imediat.

Credem că, de fapt, aceste gaze nu au fost niciodată folosite împotriva inamicilor occidentali ai ruşilor, între părţi aplicându-se regulile unanim acceptate ale războiului (armatele ruse erau comandate ele însele de ofiţeri occidentali) şi neexistînd bătălii de anihilare, în care una dintre părţi să fie complet distrusă.

Totodată, tactica europeană a vremii, cu dispunerea în linii, pe un front larg, făcea imposibilă „prinderea” unei armate suedeze sau franceze într-un loc înghesuit, unde să fie scoasă din luptă prin gazare. În opinia noastră, ruşii nu îşi permiteau atunci, după cum ne-o dovedeşte istoria acelor vremuri, să folosească astfel de arme nedemne în clubul select al artei militare europene.

 Pe de altă parte, luptele împotriva otomanilor puneau întotdeauna probleme imense pentru oponenţii europeni, în condiţiile în care trupele Semilunei nu respectau regulile războiului, îşi executau sau îşi vindeau ca sclavi prizonierii etc.

Bătăliile războaielor ruso-austro-turce de secol XVIII au fost, la fel ca faimoasele bătălii din Evul Mediu est-european, masacre cumplite, iar onoarea sau respectul între comandanţii inamici lipsea aproape cu desăvârşire.

Numărul imens de soldaţi trimişi de otomani în luptă, şi mai ales şarja acestora, de tip medieval, pe toată lungimea frontului, urmărind lupta corp la corp, unde otomanii erau redutabili, i-a făcut pe ruşi să caute noi mijloace de a cauza inamicului pierderi foarte mari în termen scurt. Nu în ultimul rând, lupta împotriva musulmanilor implica folosirea oricăror metode de distrugere în masă.

Ar fi de neprețuit dacă, într-o bună zi, în vreo arhivă otomană, rusească sau din oricare altă parte a Europei sau Asiei, ar fi scoase la iveală documente care să lămurească această problemă şi să le dea astfel dreptate incontestabilă cronicarilor români de secol XVIII.

Dionisie Eclesiarhul

Descendent al marilor cronicari munteni, Dionisie Eclesiarhul a lăsat urmaşilor o operă ce se cere scoasă din negura vremurilor. Prin grija pe care a arătat-o faţă de trecutul diferitelor aşezăminte sfinte din Oltenia natală, călugărul cărturar a dus mai departe o tradiţie ce avea să se desăvârşească prin operele marilor săi înaintaşi ce au contribuit la împlinirea noastră culturală.

Dionisie Eclesiarhul (1740-1820) s-a născut în satul Stoeneşti (jud. Vâlcea) şi a trecut la cele veşnice în cetatea Băniei. A primit la botez numele Dimitrie. A fost preot de mir dar, rămas văduv de timpuriu, s-a călugărit la Mănăstirea Tismana (după alte surse la Mănăstirea Horezu), primind numele Dionisie.

Din 1776 s-a învrednicit a lua asupra sa ascultarea de mare eclesiarh şi slujitor al Catedralei episcopale din Râmnicu Vâlcea. A mai slujit în aceeaşi ascultare la Biserica „Sfinţii Apostoli” din Craiova (1788-1791) şi apoi la Mitropolia Ungrovlahiei (1804-1812).

Opera sa cea mai importantă, Hronograful Ţărei Rumâneşti de la 1764 până la 1815, se remarcă prin informaţiile pe care le furnizează în legătură cu istoria cetăţii Băniei din ultima perioadă a domniilor fanariote. În acelaşi timp, dincolo de aerul memorialistic pe care îl evocă (el scrie „în diastima vremii vieţii sale”), cronica are o incontestabilă valoare literară. Despre hronograful său, reeditat în 1934 la Râmnicu Vâlcea, C.S Nicolăescu Plopşor avea să scrie că este „cel mai bogat izvor istoric pentru epoca anterioară revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, utilizată de Hasdeu, Xenopol, Nicolae Iorga în lucrările lor.

Hronograful lui Dionisie Eclesiarhul are o valoare documentară autentică, faptele narate fiind trăite de autor şi prezentate cronologic, cu însuşiri de povestitor şi evocator, într-un stil oral atractiv, de adevărată scriere literară”. Î

În anul 1987, Hronograful a fost republicat la Bucureşti, după original, de părintele Dumitru Bălaşa şi Nicolae Stoicescu; (https://ziarullumina.ro/).

Publicitate