CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

22 iunie 1941: România a intrat în războiul de eliberare a Basarabiei și Nordului Bucovinei de sub ocupația Uniunii Sovietice

22 iunie 1941, Ordinul Mareșalului Antonescu: Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!… Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți!

Ambele provincii românești fuseseră răpite în urma Pactului criminal ruso-german, Ribentropp – Molotov. semnat la 23 august 1939.

România pierduse în nefastul an 1940, pe lângă Basarabia și Bucovina, și Transilvania de Nord, dar și două județe din sudul Dobrogei, Caliacra și Durostor, consemnează publicația on line Romanian Global News.

Redăm în cele ce urmează celebrul Ordin către Armată al Mareşalului Antonescu :

OSTAȘI,

V’am făgăduit din prima zi a noii Domnii și a luptei mele naționale să vă duc la biruință;
Să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri.
Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.

OSTAȘI,

Vă ordon:
Treceți Prutul!
Sdrobiți vrăjmașii din răsărit și miazănoapte.
Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți.
Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre.

OSTAȘI,

Plecați azi pe drumul biruințelor lui Ștefan cel Mare ca să cuprindeți cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoșii noștri cu lupta lor.
Înainte.
Fiți mândri că veacurile ne-au lăsat aci straja dreptății și zid de cetate creștină.
Fiți vrednici de trecutul românesc.

OSTAȘI,

Veți lupta cot la cot, suflet de suflet, lângă cea mai puternică și glorioasă armată a lumii.
Îndrăzniți să vă măsurați vitejia și să vă dovediți mândria camarazilor nostri.
Ei luptă pe pământul moldovean, pentru granițele noastre și pentru dreptatea lumii.
Fiți vrednici de cinstea pe care v’a făcut-o istoria, Armata Marelui Reich și neîntrecutul ei comandant, Adolf Hitler.

OSTAȘI,

Înainte.
Să luptați pentru gloria Neamului;
Să muriți pentru vatra părinților și a copiilor voștri;
Să cinstiți prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă și a lui Ștefan-cel-Mare, a martirilor și eroilor căzuți în pământul veșniciei noastre cu gândul țintă la Dumnezeu;
Să luptați pentru desrobirea fraților noștri, a Basarabiei și Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieții și a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori;
Să luptați pentru a ne răzbuna umilirea și nedreptatea.
V’o cere Neamul, Regele și Generalul Vostru.

OSTAȘI,

Izbânda va fi a noastră.
La luptă.
Cu Dumnezeu înainte!

22/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Povestea unor tezaure româneşti. VIDEO

 

 

 

Povestea Tezaurului României - teamă, suspans și decizii ...

 

 

 

 

 

 

 

Istoria tezaurelor româneşti, de la agatârşi, la mareşalul Antonescu

 

 

 

 

Inflaţia este un dezechilibru major al economiei unei ţări, sau unei entităţi economice, reprezentat de o creştere generalizată a preţurilor şi de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naţionale.

Acest lucru nu s-a întâmplat pentru prima oară în societatea modernă, cum ar fi de aşteptat, ci în imperiul roman, cu aproape 2.000 de ani în urmă.

Împăratul Traian a jefuit din Dacia mai mult aur decât se aştepta şi a provocat o inflaţie mondială, adică a scăzut puterea de cumpărare a metalului preţios în interiorul imperiului. Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului trebuie să ne întoarcem în timp…

Cele mai vechi bijuterii de aur descoperite până acum provin din Balcani, în arealul fostelor neamuri pretracice. În apropierea oraşilui Varna, din Bulgaria, a fost descoperit un tezaur vechi de 6.500 de ani. La Moigrad, judeţul Sălaj, România, a fost descoperit un idol de aur vechi de 5.500 de ani.

Populaţiile balcanice, în general, şi cele de pe teritoriul ţării nostre, în special, au fost mai mereu menţionate în antichitate ca iubitoare de aur. Neamul dacic al agatârşilor, sau dacii ardeleni, a fost localizat de Herodot la izvoarele râului Maris (Mureş). Herodot îi aminteşte pe agatârşi în conflict cu sciţii, fapt ce se opune clar ipotezei moderne care îi consideră o ramură a sciţilor.

Legenda transmisă de Herodot, spune că Skytes şi Agathirsos erau fii legendari ai lui Heracles. Faţă de ceilalţi traci, agatârşi aveau unele trăsături aparte, cum ar fi gingăsia, bogăţia în aur şi proprietatea comună asupra femeilor.

Aristotel menţionează că la agatârşi legile se cântau, pentru a fi invăţate pe dinafară.

Aurul lui Decebal a produs prima inflație din istoria omenirii (vezi Columna).

Tracii, aliaţi ai troienilor, erau toţi îmbrăcaţi în aur, aveau chiar şi arme din aur, precum zeii, după cum îi pomeneşte Homer în Iliada. De aceea au şi luat bătaie de la greci, care aveau arme din bronz, mult mai dure, mai rezistente decât cele din aur. Aşa a căzut Troia…

Bogăţia în aur le-a mai jucat o festă tracilor, de data aceasta ramurei nordice, adică dacii. În plină ”foame de bani„, împăratul Trian atacă Dacia şi o cucereşte, într-un război care a durat 6 ani, pentru a o jefui de aur.

Înfrângerea regelui Decebal şi cucerirea Daciei de către împăratul Traian, în anul 106, a însemnat aducerea la Roma a unei prăzi de război inimaginabile chiar şi pentru zilele noastre. Conform istoricului Dio Cassius, dar şi medicului personal al împăratului, Criton, legiunile romane au adus din Dacia 165, 5 tone de aur şi o cantitatea dublă de argint, 331 de tone. Doar aurul găsit de romani prin trădarea generalului dac Bicilis, ar valora, în ziua de azi, peste 4,6 miliarde de euro.

Bogăţia imensă căzută în mâinile sale, i-au permis lui Traian să amâne cu câţiva ani declanşarea crizei economice în Imperiul condus de el. Mai mult decât atât, împăratul a luat şi alte măsuri nemaiîntâlnite până atunci: a organizat, timp de 123 de zile, jocuri şi lupte în care au fost angrenaţi 10.000 de gladiatori, a suprimat toate datoriile, a scutit toţi contribuabilii de impozitul pe un an întreg, a dăruit fiecărui cap de familie romană câte 650 de dinari (o sumă ce echivala cu preţul câtorva sclavi buni).

În plus, a mutat un deal întreg, pe locul acestuia fiind ridicată faimoasa Columnă a lui Traian, a construit numeroase edificii şi monumente şi a secat mlaştinile din jurul capitalei imperiale.
Afluxul de metal nobil a dus practic la prima prăbuşpire a preţului aurului din istoria omenirii, cursul preţului acestui metal scăzând vertiginos, cu aproape o zecime pe tot cuprinsul Imperiului Roman. Astfel, Traian s-a văzut nevoit să facă, în 107, o reformă monetară, prin devalorizarea monedelor de aur şi de argint, iar prefectul Egiptului, parte a imperiului în acea vreme, a modificat oficial paritatea dintre cele două metale.

”Creştera producţiei de aur a Imperiului roman – estimată la circa 10 tone de aur pe an – prin exploatarea minelor din Dacia, a generat şi ceea ce în termeni actuali ar putea fi numit prima inflaţie din istoria omenirii.

Tot de Dacia Romană este legată şi prima menţiune din istorie, în anul 162 d.Hr., despre un împrumut cu dobândă în monede de aur. Este vorba de o plăcuţă ceramică descoperită la Roşia Montană, în care sunt stipulaţi termenii împrumutului unei sume de 60 de dinari cu o dobândă de 1% pe lună, tranzacţia fiind încheiată în prezenţa a doi martori şi girată de o a treia persoană”, ne-a spus profesorul universitar Gheorghe Popescu, expert în mineritul aurului.

Şi acum să facem un salt în timp, de 1.400 de ani. Descoperirea Americii la 1492 a reprezentat un moment important nu numai în istoria omenirii, ci şi în cea a exploatării aurului, în zăcămintele din Mexic Columbia şi Brazilia. Exploatări uriaşe existau deja în Africa de Vest.

Cu toate acestea, la anul 1.600 din minele de aur ale Munţilor Apuseni şi din zona Baia Mare se extrăgea aproxiamtiv 20% din producţia mondială de aur – sunt date statistice ale specialiştilor în domeniu.

Istoria aurului din România nu se opreşte însă aici… Războiul de Independenţă a fost finanţat cu aur dacic!


Tăbliţele de la Sinaia


În 1875, Carol I hotărăşte să construiască o reşedinţă a casei regale. Acesta va fi Castelul Peleş din Sinaia.
În timpul excavaţiilor pentru clădire, s-a descoperit un tezaur din mai multe table scrise în relief, cu dimensiuni de aproximativ 10×15 centimetri, cu grosimi variabile, şi alte obiecte din aur, în greutate totală de aproximativ 1.500 de kilograme.

Plăcile erau acoperite cu inscripţii ciudate, cu figuri umane şi animaliere. Curioase erau semnele scrierii necunoscute de pe unele plăci, precum şi amestecul de litere greceşti şi latine de pe celelalte.

În acel moment România se pregătea să-şi câştige independenţa, intrând în război, alături de Rusia, împotriva Imperiului Otoman.
Regele Carol I se consultă cu premierul Lascăr Catargiu şi cu mai mulţi istorici români de marcă, printre care Alexandru Xenopol şi Dimitrie Onciul. Se ajunge la concluzia că tezaurul trebuie privit ca pe o sursă de bani într-un moment de mare cumpană pentru ţară.

Acesta este cedat regelui Carol I, care îi face copii în plumb la fabrica de cuie din Sinaia, cu ajutorul patronului Emil Costinescu, depozitează copiile la Mănăstirea Sinaia şi în Castelul Peleş şi topeşte originalele din aur.

Cu banii utilează armata, care se pregătea de război. În 1948, după abdicarea regelui Mihai, plăcile sunt ridicate de la Peleş şi depozitate, fără a fi înregistrate, în Institutul de Arheologie Vasile Parvan din Bucureşti. Tot atunci, profesorul Ioan Nestor recomandă Marioarei Golescu publicarea plăcuţelor de plumb.

Le fotocopiază cu ajutorul inginerului Dan Romalo, face un studiu, dar nu publică nimic.
În 1973, un cercetător de la Muzeul Ţăranului Român publică tot ce se ştia despre subiectul tăblitelor de la Sinaia.
Tot în anii ’70, Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă Comitetul Central al PCR devine extrem de interesat de subiect. O echipă de specialişti primeşte ordin să descifreze scrierea până la 14 iulie 1978. Rezultatul muncii lor a rămas necunoscut.
Abia în 2003, Dan Romalo tipăreşte o carte despre tăbliţele de la Sinaia.

Puse cap la cap, acestea reprezintă o istorie a Daciei, din străvechime până la Decebal. Apoi, izbucneşte un scandal în mediile academice pe această temă. Oficial, se spune că toate sunt falsuri realizate dintr-un patriotism exacerbat.
Dacologii, dimpotrivă, afirmă că sunt copii ale unor originale. Începe o investigaţie privată în această chestiune. Sunt alese 35 de plăcuţe, care sunt testate în 2004, la Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară Horia Hulubei din Bucureşti. Rezultatul: piesele sunt alcătuite din plumb, specific aceluia tipografic de secol XIX.

Adică obiectele au fost turnate în urma cu 120 – 130 de ani. Lucrurile încep să se clarifice.
În urma descifrării unor nume de pe tăbliţe, scrise în greacă şi latină, se ştie azi că placa numărul 21, de exemplu, reprezintă planul cetăţii Sarmizegetusa de pe vremea lui Burebista. Se mai ştie că pe placa numarul 84 este tot cetatea Sarmizegetusa, dar de pe vremea lui Decebal. Plăcile cu aceste harţi au fost turnate în secolul XIX, conform testărilor fizice, iar datele arhitecturale sunt identice cu ceea ce s-a descoperit la Grădiştea, în secolul XX. Dar era imposibil ca în secolul XIX cineva să ştie ce se va descoperi în veacul următor şi să reprezinte aceste date din viitor pe nişte plăci din plumb!

„Dacă sunt copii ale unor originale, trebuie cercetate, pentru că pot face lumină asupra unei perioade a istoriei noastre despre care ştim foarte puţin, inclusiv despre limba dacilor, care, din câte se pare, era apropiată de latină. Dacă sunt falsuri, trebuie studiate pentru a se lămuri acest lucru. Vreau să spun că nu există nici un indiciu că ar fi falsuri, dar nimeni nu doreşte să cerceteze cu seriozitate aceste obiecte. Nici măcar nu sunt înregistrate oficial, de parcă nici nu ar exista pentru istoricii din ţara noastră. Eu sunt doctor în lingvistică şi am fost cercetător în Academia Română. A trebuit să demisionez, din cauză că susţin teza autenticităţii scrierii de pe tăblitele din plumb. Ce făcea regele Carol I cu aceste falsuri la curtea sa? Cine s-a chinuit să realizeze 200 de inscripţii doar de amorul artei? E o zonă ocultată şi nu înţeleg de ce”, ne-a spus Aurora Peţan, unul dintre cei mai îndărătnici adepţi ai necesităţii studierii acestor plăcuţe ciudate.

„Există o dispută ştiinţifică în legătură cu aceste artefacte. Ele sunt în acest moment piese de patrimoniu, ca toate colecţiile din institut. Eu tind să cred că sunt falsuri, deoarece în 1916 nu au fost trimise în Rusia, cu celelalte obiecte de patrimoniu din tezaur, iar armatele de ocupaţie de după 1916 nu şi-au manifestat nici ele interesul pentru aceste tăbliţe”, a spus Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti.

(Din pacare din 200 au mai ramas cca. 40 de bucati. Restul a disparut fara urma. Nimeni nu anchetează. Rușii, ЗОЛОТАЯ КНИГА ФРАКИЙЦЕВ, declară că au și ei tablite din aur, fara sa declarare sursa, comparabile cu cele de la Sinaia n.r.)

Tezaurul de la 1917
În 1914 a început primul război mondial. În august 1916 Carol I moare, iar România ia decizia participării la conflagraţie alături de Antantă. Dar eram slab înarmaţi, bazându-ne, ca şi astăzi, mai mult pe tratatele cu marile puteri decât pe propriile tunuri.

Deşi campania a debutat favorabil, prin pătrunderea trupelor române în Transilvania, în scurt timp, trupele germane, austro-ungare şi bulgare au preluat iniţiativa ocupând, în toamna aceluiaşi an, Dobrogea, Oltenia şi Muntenia, conducerea României fiind nevoită să mute capitala ţării de la Bucureşti la Iaşi. În luna noiembrie, s-a decis şi mutarea sediului Băncii Naţionale a României, inclusiv tezaurul, la Iaşi.

Din cauză că trupele austro-ungare înaintau, la 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniştri aprobă transferul tezaurului în Rusia, spre păstrare, până la terminarea conflagraţiei mondiale.

Tezaurul care urma să ia drumul Moscovei era compus din: acte, documente, manuscrise , monede vechi, tablouri, cărţi rare, odoarele mănăstireşti din Moldova şi Muntenia (printre care şi osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir), arhive, depozite, colecţii ale multor instituţii publice şi particulare, acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit, dar şi aur, în cea mai mare parte proprietate a Băncii Naţionale a României.

Bunurile au fost încărcate într-un tren cu 24 de vagoane care a dus tezaurul în beciurile Kremlinului, unde se afla şi tezaurul Rusiei.

Valoarea declarată a bunurilor româneşti din acel tren era de 1.594.836.721,09 lei (la valoarea leului de atunci – n.r.) din care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhivă evaluată la 500.000 de lei, iar restul, adică 1.593.762.197,52 lei, erau obligaţiuni, titluri de credit, tablouri, cărţi rare etc. În 1917, izbucneşte revoluţia bolşevică la Petrograd, comuniştii preiau controlul fostului stat ţarist, iar Rusia iese din război şi… confiscă tezaurul României. Imediat, Lenin începe să toace depozitele româneşti de la Kremlin.

Conform documentelor aflate la Arhivele Naţionale din Bucureşti, în adresa nr. 116 din 16 ianuarie 1918, Lenin trimite următorul ordin: “Stimate tovarăşe, Consiliul Comisarilor Poporului a hotărât alocarea sumei de 5.000.000 de ruble Colegiului suprem Ruso-Român pentru problemele României şi Basarabiei, cu amortizarea acestor sume din fondul românesc arestat la Moscova”. Cu alte cuvinte, îşi formau reţele de spionaj împotriva noastră cu propriii noştri bani.

Între timp se termină războiul şi Regatul României se întregeşte cu Transilvania, Basarabia şi Bucovina. În 1921, guvernul de la Washington îl anunţă pe cel de la Bucureşti că pe piaţa aurului din Statele Unite au apărut piese cu marca tezaurului românesc depozitat la Kremlin. Adică sovieticii îşi făceau liniştiţi cumpărăturile din SUA, că bani aveau de la români.

Începe scandalul internaţional, iar ruşii ne propun să le cedăm tezaurul contra recunoaşterii alipirii Basarabiei la România. Bucureştiul refuză propunerea şi cere insistent tezaurul.
În 1935, Uniunea Sovietică ne restituie, din tot ce aveam la ei, doar arhivele şi osemintele lui Dimitrie Cantemir.

În 1956 URSS ne restituie “Cloşca cu puii de aur”, un număr de piese din tezaurele bisericilor şi 1.350 de picture şi gravure. Cantitatea de aur restituită în acel moment cântărea 33 de kilograme.

În 1965, Ceauşescu merge la Brejnev, preşedintele de atunci al URSS, şi cere restul tezaurului din 1917. Brejnev se enervează şi spune că acel tezaur a fost plimbat prin toată Rusia şi s-a mai pierdut din el pe drum.

Cităm: “O parte din aur a fost jefuit de armatele ţariste, care probabil l-au dat ţărilor străine”. Liderul sovietic a cerut insistent renunţarea la acest litigiu, spunând că, dacă dezgroapă el morţii, poate scoate România cu mari datorii faţă de URSS. Dar Ceauşescu nu s-a lăsat, iar litigiul a rămas deschis.

 

Tezaurul mareşalului Antonescu


În 1939, începe al Doilea Război Mondial, iar România se aliază cu Germania. Mareşalul Ion Antonescu încheie un pact cu Hitler, iar ţara noastră începe să vândă statului nazist diferite produse, în special grâu şi petrol, contra aur. În urma acestui comerţ, rezerva de metal preţios a Băncii Naţionale a României ajunge în 1944 la 244,9 tone, cea mai mare din toată istoria ţării noastre.

În 1944, de frica invaziei sovietice, această rezervă uriaşă e ascunsă într-o grotă de la mănăstirea Tismana. Ea reapare în documente în februarie 1947, când este readusă la Bucureşti sub supravegherea armatei sovietice. După care se aşterne tăcerea până în 1953, când se consemnează că rezerva de aur a României este de 53,1 tone. Faţă de 1947 avem un minus de 191,8 tone.

“Acest aur a fost luat de ruşi ca plată a datoriei de război”, a spus Adrian Vasilescu, consilier şi purtător de cuvânt al guvernatorului Băncii Naţionale.

Informaţia e infirmată însă de documente. Potrivit acordului sovieto-român pentru pagubele de război, semnat la Moscova în 16 ianuarie 1945, România a fost obligată să plătească URSS-ului, între 12 septembrie 1944 şi 12 septembrie 1950, 300 milioane dolari, adică 50 milioane dolari anual timp de 6 ani, în produse petroliere, cherestea, vite, grâne, vase maritime şi fluviale, material mecanic şi feroviar etc.

Deci, cele aproape 200 de tone de aur de la Tismana nu au fost luate de ruşi ca despăgubire de război. Dar în ce mod? Surse din Ministerul de Externe al României susţin că acel tezaur a fost luat în custodie de Moscova, adică în păstrare (cu de-a sila, desigur), iar România poate şi trebuie să pună problema recuperării acestui al doilea tezaur, de două ori mai consistent decât primul.

Misterul acestui tezaur ascuns la Tismana a rămas neelucidat.

Comoara, pusă gaj pentru un împrumut la Bancorex


În 1995, statul român reia cererea de retrocedare a tezaurului “arestat” în 1917. Ulterior, se formează o comisie româno-rusă de istorici care să studiaze chestiunea, adică valoarea datoriei Rusiei faţă de România. Oficial trebuie să recuperăm 93,4 tone de aur, în valoare actuală de 2.668.000.000 de dolari din tezaurul trimis la Moscova în 1917. Despre celelalte bunuri ale acelui tezaur – acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit etc., cele mai valoroase de altfel – nu se mai vorbeşte nimic şi nici despre cele aproape 200 de tone de aur luate de ruşi în 1947.

 

iriza-2

Problema tezaurului din 1917 a început să se reinflameze la Bucureşti în toamna anului 2008, când deputatul Marius Iriza l-a chemat în judecată pe Traian Băsescu pentru că nu a răspuns în timpul legal unei interpelări privind stadiul negocierilor dintre România şi Rusia privind tezaurul. Totodată, Iriza a solicitat Camerei Deputaţilor constituirea unei comisii care să urmărească aceste negocieri.

“Printre altele, cer lămurirea implicaţiilor şi dedesubturilor operaţiunii Banca Fortuna S.A., cunoscut fiind faptul că, în anul 1995, respectiva bancă era abilitată de autorităţile ruseşti pentru tranzacţionarea retrocedării tezaurului. Doi: dacă documentele provenite de la Parlamentul Federaţiei Ruse privind intenţia de retrocedare a tezaurului României, predate în anul 1995 Băncii Naţionale, au fost folosite drept gaj colateral de către Bancorex pentru a putea atrage credite externe de până la valoarea de 1 miliard de dolari, prin intermediul cetăţenilor sirieni Zaher Iskandarani şi Omar Hayssam?”, a spus deputatul Marius Iriza.

Cu alte cuvinte, omul se întreabă dacă nu cumva pe baza documentului prin care ruşii îşi exprimă intenţia să ne retrocedeze tezaurul s-a făcut un împrumut, iar banii au fost păpaţi.

Să reluăm însă afacerea mai pe larg… În anul 1994, fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, a decis să-l trimită pe ambasadorul Traian Chebeleu la Moscova, cu intenţia de a redeschide această istorică temă a tezaurului din 1917. În toamna anului 1994, o delegaţie a Rusiei s-a prezentat la Bucureşti, la Preşedinţia României.

Ruşii i-au comunicat lui Ion Iliescu că problema tezaurului nu poate fi soluţionată pe canale diplomatice, dar că ea ar putea fi mult mai uşor lichidată dacă s-ar accepta propunerea Kremlinului de a se începe o colaborare economică, comercială şi financiară între agenţi economici ruşi şi români, care să conducă – în primul rând – la retrocedarea celor 93,4 tone de aur către Banca Naţională a României (BNR).
Ruşii au alcătuit un pachet de 32 de proiecte economice private, din care 31 ar fi urmat să le atribuie agenţilor economici români, iar cel de-al 32-lea, intitulat “Componenta de metale preţioase”, adică tezaurul, ar fi revenit Băncii Naţionale a României.

Pentru derularea proiectelor a fost înfiinţată „Banca Comercială Fortuna”. Aceasta avea trei roluri: pe de o parte, să deruleze, într-un cadru privat, tranzacţia de retrocedare a celor 93,4 tone de aur către BNR; pe de altă parte, să aspire averile bancherilor din Hong Kong, în măsura în care pe atunci se punea problema alipirii Hong Kong-ului la China şi foarte mulţi patroni din acea colonie a Angliei au primit invitaţia să investească în economia rusă, printr-o bancă agreată de Kremlin, dar care să fie situată totodată într-o altă ţară, respectiv în România; în acelaşi timp, Rusia voia să atragă prin “Fortuna” participarea ţării noastre la mai multe proiecte economice bilaterale.

Partea română este de acord, iar “Banca Fortuna” ia fiinţă în 1995.
Parlamentul Federaţiei Ruse trimite şi un document privind intenţia de retrocedare a tezaurului României. Acesta a fost predat BNR. Conform informaţiilor deputatului Marius Iriza, acest act a fost folosit drept gaj colateral de către Bancorex pentru a putea atrage credite externe de până la valoarea de un miliard de dolari prin intermediul cetăţenilor sirieni Zaher Iskandarani şi Omar Hayssam. Adică prin Bancorex au fost luaţi bani împrumut în contul tezaurului, banii au fost cheltuiţi, nu se ştie cum, iar Bancorex a dispărut.
În 1996, în mod straniu, BNR retrage licenţa Băncii Fortuna. Apoi problema tezaurului a îngheţat până în 2003. În schimbul celor 93,4 tone de aur pe care vor să le retrocedeze exclusiv prin canale private, adică nu de la stat la stat, ruşii impuneau şi multe contracte economice, printre care livrarea unui miliard de metri cubi de gaze naturale, direct de la Gazprom, la un preţ cu 40% mai mic decât cel importat de România la acel moment.

Statul român a refuzat însă oferta şi a cerut retrocedarea oficială directă, lucru pe care ruşii l-au eliminat din calcul din start. Practic, s-ar părea că nu mai putem recupera tezaurul pentru că refuzăm oferta economică a Rusiei.
E. Corbu

 

Surse: Magna News prin infobrasov.net/istoria-tezaurelor-romanesti 

 

 

 

 

16/04/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Acad. Ioan Aurel Pop: Adevărul despre TEZAURUL ROMÂNIEI DE LA MOSCOVA

 

 

Acad. Ioan Aurel Pop: Adevărul despre TEZAURUL ROMÂNIEI DE LA MOSCOVA

În contextul apariției misterioase a unui Dosar cu documente ale Băncii Naționale a României despre Tezaurul României de la Moscova, redăm aici excepționala expunere a profesorului Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române și totodată al Comisiei române pentru Tezaur, așa cum a fost publicată în anul Centenar de EVZ , în care reputatul istoric conchide:

“Federația Rusă – ca stat continuator al Imperiului Rus de odinioară – are, conform dreptului internațional, obligația respectării tuturor tratatelor și acordurilor semnate cu alte state, inclusiv a acordurilor dintre guvernele român și rus, din 1916- 1917, privind Tezaurul României depus în custodie la Moscova, cu obligația expresă a restituirii complete”.

 

 

 

 

 

Imagini pentru acad aurel pop

 

Foto: Ioan-Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, România), istoric român, profesor universitar (din 1996) şi rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj (din 2012), membru titular (din 2010) şi preşedinte (din 2018) al Academiei Române.

 

Tezaurul României de la Moscova

Contextul istoric

 

În perioada Primului Război Mondial, Regatul României se afla într-o situație critică, mai ales din cauza marii dileme legate de intrarea sa în luptă, alături de una sau alta dintre grupările de state beligerante.

Mai concret: dacă rămâneam în tabăra Puterilor Centrale (a Triplei Alianțe), cu Germania și Austro-Ungaria, cum prevedea acordul secret din 1883, urma să câștigăm Basarabia, dar trebuia să renunțăm la Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina. Doar nu-i puteam cere aliatului nostru să ne dea nouă ceea ce considera că era al lui de drept!

La fel, dacă intram alături de Antantă (Tripla Înțelegere), urma să nu mai sperăm la Basarabia, pe care nu aveam cum s-o cerem Rusiei, aliata noastră.

Până la urmă – ascultând și de glasul opiniei publice – România, deși avea în frunte o dinastie germană, a intrat în război împotriva Germaniei și Austro- Ungariei, dar nu înainte de a semna importante aranjamente cu Antanta, care asigurau, în caz de victorie, formarea statului român prin recunoașterea a circa 120.000 de km pătrați în plus.

Soarta a vrut însă ca România să obțină mai mult decât putea spera (adică și Basarabia, și Transilvania, cu pomenitele provincii din jur, și Bucovina) și să ajungă la circa 300 000 de km pătrați. Anul 1918 a fost, astfel, „ora astrală” a României și a românilor (ca să-l parafrazez pe Ștefan Zweig, care are o carte intitulată „Orele astrale ale omenirii”).

Presați de nemți, ne-am aruncat în brațele rușilor

Firește, războiul l-au decis politicienii, nu popoarele, dar un anumit entuziasm al intrării în acest conflict – despre care nimeni nu avea să știe dinainte cum avea să fie și cum avea să se sfârșească – cuprinsese și masele, mai ales la nivelul marilor țări occidentale. Populația a fost destul de ușor amăgită de idei precum revanșă, glorie, onoare, datorie, patrie etc.

Elitele românești, dar și o parte din poporul de rând doreau intrarea noastră alături de Antantă și doreau trecerea Carpaților, cu scopul împlinirii idealului național, al eliminării nedreptății istorice care se făcuse românilor de-a lungul timpului.

Mulți români știau că vor muri, dar considerau sincer că a muri pentru țară era o datorie. A veni cu lozincile pacifiste de azi și a condamna entuziasmul intrării noastre în războiul de acum 100 de ani, în funcție de dreptul la viață, de drepturile omului, de crimele contra umanității etc. – cum au tendința să facă unii în aceste zile – înseamnă miopie, lipsă de spirit istoric și tendința de a aplica concepții actuale lumilor revolute.

Acum un secol, micile țări și popoare gândeau în termenii apărării drepturilor națiunilor lor, ai victoriei spiritului național în fața marilor imperii multinaționale, ai dreptului popoarelor la autodeterminare și ai formării statelor naționale unitare.

Acesta era spiritul corect dominant atunci, de aceea teribilul conflict, aducător de atâta suferință individuală, a fost numit de români „Războiul cel mare de întregire a neamului”. Prin acest război, în care atâția deai noștri au murit, ne-am mântuit ca popor, reușind să ne câștigăm dreptul la un regat de 300 000 de km pătrați, la o țară devenită adevăratul adăpost al poporului român.

O singură chestiune din acei ani a rămas întunecată, ca un memento trist, aducându-ne mereu aminte, cu voce de Casandră, că nimic pe lumea asta nu se obține fără sacrificii, poate fără prea mari sacrificii.

Românii ardeleni îngenuncheau de bucurie

Sigur, noi am pierdut în război sute de mii de vieți, începând cu anul 1914 (când s-au angajat în conflict – fără voia lor – aproximativ un milion de români din Basarabia, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina și Balcani, români aflați atunci în afara României) și apoi din 1916 încoace, când a intrat în luptă (într- o luptă inegală) și România.

În august 1916, „treceau batalioane române Carpații”, iar românii ardeleni îngenuncheau de bucurie, aducând mărire celui Preaînalt, pentru minunea care se petrecea sub ochii lor.

Numai că, fără îndeplinirea condițiilor angajate de Antantă, înconjurate de armate inamice puternice, trupele române au trebuit să se retragă curând, să se replieze pe Carpați și apoi să suporte presiunea armatelor germane și austro-ungare (alături de cele bulgare și turcești), care amenințau să șteargă România de pe hartă. De altminteri, după deschiderea culoarelor de pe Jiu și Olt, la 6 decembrie 1916, trupele străine au ocupat Bucureștii, nu înainte ca principalele instituții ale statului, în frunte cu Casa Regală, să se retragă la Iași.

Oltenia, Muntenia și Dobrogea se aflau sub ocupație inamică. Ca urmare, în fața perspectivei sumbre care se deschidea, autoritățile au decis, în toamna anului 1916, să retragă provizoriu în Rusia – marele nostru aliat – Tezaurul României, spre a fi pus la adăpost.

S-au trimis astfel, în anii 1916 și 1917, în Rusia, două trenuri cuprinzând Tezaurul Băncii Naționale a României, dar și valori aparținând unor bănci românești private, unor societăți comerciale, unor persoane particulare.

S-au trimis, pe lângă aurul BNR, colecții de artă, bijuterii, arhive, obiecte bisericești, bunuri având valoare intrinsecă, artistică, spirituală etc. Între instituțiile care au expediat la Moscova astfel de obiecte s-au aflat, în afara BNR, Biserica Ortodoxă Română, Casa Regală, CEC-ul, Arhivele Naționale.

După revoluția bolșevică și preluarea puterii de către comuniști, sub conducerea lui Lenin, proaspăt instalata putere sovietică a sechestrat Tezaurul și a refuzat restituirea acestuia.

Acesta a fost parțial restituit, în două tranșe separate, în anii 1935, 1956, ca un semn de „bunăvoință” a sovieticilor și ulterior a rușilor. Dar cea mai mare parte din Tezaur a rămas nerestituit, fapt pentru care el rămâne un subiect sensibil în relațiile diplomatice dintre România și Rusia.

Averea României în cifre

Între 12 și 14 decembrie 1916, în gara Iași, s-au încărcat în 17 vagoane un număr de 1.738 casete, în care se afla depozitat aurul, deținut sub formă de lingouri și monede diverse (dintre care majoritatea erau mărcile germane și coroanele austriece), în greutate de 93,4 tone și valoare totală de 314.580.456,84 lei aur.

La acestea s-au mai adăugat două casete, conținând bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. La terminarea operațiunilor de încărcare s-a semnat un Protocol în trei exemplare, câte unul pentru partea rusă, Ministerul Finanțelor din România și Banca Națională a României.

La începutul anului 1917, izbucnea la Petrograd (Sankt Petersburg) Revoluția rusă, început al marilor mișcări sociale din Rusia acelui an, încheiate cu Revoluția din Octombrie și preluarea puterii de către bolșevici.

Nicolae Titulescu a făcut nefericita propunere

Deși se reușise stabilizarea frontului în Moldova, responsabilii politici români erau îngrijorați în continuare de posibilitatea spargerii frontului de către armatele germane și de înfrângerea definitivă a țării. Se avea în vedere evacuarea guvernului în Rusia, la Poltava sau la Cherson, în Crimeea, unde se începeau deja pregătiri pentru instalarea familiei suveranilor și a miniștrilor.

Pe acest fond contradictoriu, la 18 iulie 1917, Consiliul de Miniștri hotăra, la propunerea lui Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanțe, strămutarea sediului și avutului Băncii Naționale în Rusia. Încărcarea trenului care avea să conțină noul transport s-a făcut în perioada 23–27 iulie 1917, în seara aceleiași zile pornindu-se spre Rusia.

Trenul avea 24 de vagoane, din care trei conțineau bunurile Băncii Naționale, cu o valoare declarată de 1.594.836 721,09 lei, dintre care aur efectiv în valoare de 574 523,57 lei, arhiva evaluată la 500.000 lei, titluri, efecte, depozite și alte valori. Valorile Casei de Depuneri (CEC) ocupau 21 de vagoane, cu 1.661 de casete, al căror conținut era estimat la circa 7,5 miliarde lei.

1935 – prima restituire

Revoluția bolșevică, în frunte cu Lenin, a bulversat totul; au urmat războiul civil, proclamarea Rusiei Sovietice și apoi a URSS, lichidarea „burgheziei și moșierimii”, venirea la putere a lui Stalin etc. Regimul comunist a durat în Rusia din 1917 până în 1991, timp în care chestiunea Tezaurului românesc a fost ridicată de statul român mai multe ori, cu foarte mare intensitate la început.

Refuzul inițial al lui Lenin și Stalin a fost motivat de lozinci comuniste: Tezaurul va fi restituit doar poporului român, atunci când acesta va ajunge la putere în România și nu „statului burghezo-moșieresc”, care „suge sângele poporului”.

Totuși, în condițiile nevoii URSS de recunoaștere internațională și de dialog cu Occidentul, în seara zilei de 16 iunie 1935, soseau la București 17 vagoane de marfă, încărcate cu 1.443 de lăzi, provenind de la Moscova, din ordinul guvernului URSS, care a decis să restituie României o mare parte din bunurile care au fost depozitate la Kremlin.

Documente, hărți, cărți rare. Nici un gram de aur

Acest transport a însemnat prima restituire din istoria Tezaurului României la Moscova, constând în documente vechi, cărți rare, planuri, hărți, arhive, acte, manuscrise, obiecte bisericești, covoare, carpete, depozite, tablouri, picturi, schițe, desene, colecții de artă, bunuri și efecte bancare (titluri de proprietate, valori, acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, garanții bancare, gajuri, ipoteci, etc.), aparținând persoanelor particulare sau instituțiilor de stat.

1956 – a doua restituire

doua restituire s-a făcut în vremea „obsedantului deceniu”, când, în fine, „poporul era la putere în România” (cum pretindea propaganda vremii), dar în chip total neașteptat pentru opinia publică. În iunie 1956, ziarele relatau despre faptul că Tezaurul românesc aflat la Moscova urma să fie restituit, iar comunicatul oficial afirma că „poporul sovietic a păstrat cu grijă toate aceste opere de artă, care reprezintă o mare valoare istorică și artistică”, că guvernul URSS și poporul sovietic au privit întotdeauna aceste valori ca un bun inalienabil al poporului român însuși”.

Cloșca și puii de aur se întorc acasă

Lista bunurilor restituite includea Tezaurul de la Pietroasele („Cloșca cu Puii de Aur”), 120 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu (dintr-un total de 1.350 de picturi, gravuri și desene), vase liturgice din aur și argint, cărți și miniaturi vechi, bijuterii, 156 de icoane, 418 tapițerii etc.

În total, expoziția deschisă la București în august 1956 cu obiectele sosite din URSS includea nu mai puțin de 39.320 de piese, dintre care 33.068 de monede de aur și 2.465 de medalii, 1. 350 de tablouri și desene, restul de circa 2.500 de obiecte fiind obiecte de orfevrărie medievală, broderii liturgice și icoane.

Tot în 1935, prin eforturile lui Nicolae Iorga, au sosit de la Moscova și rămășițele pământești ale lui Dimitrie Cantemir, principele Moldovei, depuse la Biserica Trei Ierarhi din Iași. Totuși, Tezaurul BNR, format din 93,4 tone de aur, plus alte importante bunuri rămâneau nerestituite.

De ce am dus aurul în Rusia și nu în Anglia?

Firește, azi, multă lume se întreabă – în lipsa unor cunoștințe elementare despre situația din epocă și sub influența relațiilor românoruse de după Al Doilea Război Mondial – de ce am trimis valorile românești în Rusia. Sunt câteva motive demne de luat în seamă, care trebuie cunoscute:

1. Nimeni nu-și putea imagina atunci căderea Rusiei, care, de sute de ani, fusese o stavilă în calea migratorilor asiatici, care devenise „a treia Romă” – simbol al ortodoxiei și care nu putuse fi luată nici de Napoleon;

2. Casa imperială rusă garanta toate valorile românești depozitate la Kremlin;

3. Casa regală a României, prin regina Maria, era înrudită direct cu țarul Nicolae Romanov, care a făcut promisiuni solemne suveranilor români în legătură cu intangibilitatea, custodia și returnarea Tezaurului nostru;

4. Trimiterea Tezaurului în Anglia, adică mai departe de teatrele de operațiuni militare, către un alt aliat, ar fi putut jigni Rusia, aliatul nostru vecin și ar fi pus probleme logistice insurmontabile (deoarece transportul Tezaurului spre Anglia ar fi trebuit făcut tot numai pe uscat și tot prin Rusia).

Rușii o țin sus și tare că Tezaurul s-a pierdut în timpul războiului

În baza declarației comune a miniștrilor de externe ai celor două țări, semnată la 4 iulie 2003, s-a constituit „Comisia comună româno-rusă pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului”.

Din momentul constituirii, Comisia s-a întrunit de patru ori: la București, în octombrie 2004; la Moscova, în iunie 2005; la Moscova, în aprilie 2006; la Sinaia, în martie 2016. Partea rusă a insistat ca această Comisie să discute și să lămurească chestiuni mai largi, legate de relațiile bilaterale dintre Rusia și România, din 1916 încoace până în perioada comunistă, pe când partea română a accentuat nevoia rezolvării chestiunii spinoase a Tezaurului.

Rușii, însă, au susținut de mai multe ori că Tezaurul s-a pierdut și risipit în vremea războiului civil, în timpul celui de- Al Doilea Război Mondial etc., când funcționa în Rusia un alt regim politic. Firește, este de presupus că o parte din Tezaur a fost folosită de statul sovietic – mai ales partea de aur aparținând BNR – fiindcă acest stat nu s-a considerat responsabil pentru angajamentele guvernelor țariste anterioare.

Însă dispariția totală a Tezaurului este contrazisă de cele două restituiri (din 1935, 1956), făcute de partea rusă. Cele 93,4 tone de aur românesc al BNR nerestituite reprezintă o valoare inestimabilă, din câteva motive.

Mai întâi, este vorba despre averea națiunii române, fiindcă deținătoarea aurului respectiv era banca centrală a țării. În al doilea rând, valoarea intrinsecă a aurului fin depus este mai mare decât greutatea metalului, fiindcă lingourile reprezentau 2,4 tone, iar monedele diverse (în mare parte mărci germane și coroane austriece) 91 de tone. Este vorba și despre monede istorice din secolele anterioare, cu semnificație numismatică.

Conform unor estimări, valoarea actuală a aurului depus ar oscila între două și trei miliarde de dolari SUA. [Dacă adăugăm și valoarea numismatică a monedelor din Tezaur valoarea crește la 4-5 miliarde de dolari – Nota. Red.]

Datorie de onoare față de țară

Partea română insistă, prin urmare, asupra faptului că Federația Rusă – ca stat continuator al Imperiului Rus de odinioară – are, conform dreptului internațional, obligația respectării tuturor tratatelor și acordurilor semnate cu alte state, inclusiv a acordurilor dintre guvernele român și rus, din 1916- 1917, privind Tezaurul României depus în custodie la Moscova, cu obligația expresă a restituirii complete.

Partea română este conștientă de imposibilitatea păstrării intacte a valorilor românești din Rusia, în urma trecerii acestui secol, dar este deschisă spre purtarea unor tratative care ar putea rezolva problema.

Personal, nu cred că vreun guvern al României – de orice orientare politică ar fi acesta – ar putea abandona chestiunea restituirii Tezaurului României depus la Moscova.

De asemenea, niciun guvernator al Băncii Naționale nu ar face asta, din moment ce, din 1917 încoace, toți guvernatorii care s-au succedat – inclusiv în vremea regimului comunist – și-au predat unul altuia Dosarul tezaurului, ca într-o ștafetă a datoriei față de țară.

Acad. Ioan Aurel Pop

Ziaristi Online

(Intertitlurile aparțin Redacției)

21/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: