CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Relatarea generalului Titus Gârbea despre ultima întâlnire dintre Mareșalul Ion Antonescu și Hitler din data de 5 august 1944

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 2%2Badolf%2Bhitler%2Btranslator%2Bschmidt%2Bion%2Bantonescu.jpg

Foto – Mareşalul Antonescu, translatorul Paul Schmidt şi Adolf Hitler la ultima întâlnire

În martie 1944, generalul Titus Gârbea a fost numit în funcția de şef al Misiunii Militare Române în Germania la Înaltul Comandament al Wehrmachtului şi Înaltul Comandament al Armatei de Uscat.

În această calitate, generalul Titus Gârbea, a asistat la ultima întâlnire dintre Mareşalul Ion Antonescu şi Adolf Hitler.

Foto – Generalul Titus Gârbea

Ultima întâlnire dintre Mareșalul Ion Antonescu și Hitler

Relatarea generalulului Titus Gârbea redată pe https://maresalul-ionantonescu.blogspot.com

Inițiativa întâlnirii

Întrevederea Mareșalului Antonescu cu Adolf Hitler din data de 5 August 1944 a fost cerută de către români. Celelalte au fost mai mult sau mai puțin, inițiate și chiar comandate de Hitler.

N-am vrut niciodată, în situația în care m-am aflat eu în timpul acestui război, să ies cu ceva în evidență, dar pot să susțin că autorul și susținătorul acestei ultime întâlniri între Mareșalul Antonescu și Adolf Hitler am fost eu.

Am fost eu, pentru că la nivelul la care mă aflam și în discuțiile cu marii comandanți, militari mai ales, și chiar oameni politici germani, mi-am dat seama că mergeam către prăpastie.

Și, când a avut loc atentatul asupra lui la data de 20 Iulie 1944, mi-am dat seama că poporul german, un popor răbdător și foarte disciplinat, a ajuns la capătul răbdării și unele cercuri militare și politice au pus la cale acest atentat ca să scape de Hitler care-i ducea la pierzare. Nu m-am grăbit după acest atentat să inițiez un astfel de demers.

După ce am avut o întrevederea cu ambasadorul Japoniei în Germania Keizo Oshima, m-am dus și la Berlin ca să vorbesc cu ministrul nostru generalul Ion Gheorghe și cu alte personalități și cu cunoscuți de-ai mei, pentru a-mi da seama cât de adâncă este această nemulțumire ce a culminat cu acest atentat.

După ce am făcut această călătorie și după ce am raportat la București, cât de repede posibil pentru a informa verbal în legătură cu perspectivele foarte importante cu caracter militar și politic, într-adevăr, mi-am dat seama că de pe urma acestui atentat, care dovedea o profundă ruptură între poporul german și dictatura nazistă.

Deci, mi-am dat seama că este momentul să se tragă concluziile, iar războiul să se încheie printr-un compromis pentru România sau chiar printr-o predare fară condiții.

Am susținut de mai multe ori că trebuie să vin imediat la București pentru probleme legate de armament. Deci, repet, organizatorul ultimei întâlniri dintre Mareșalul Antonescu și Hitler am fost eu, șeful misiunii militare române în Germania, pe lângă Oberkommando der Wehrmacht și Oberkommando des Heeres.

Ducându-mă la Berlin și vorbind cu ministrul Românie, generalul Ion Gheorghe, i-am pus întrebări în legătură cu necesitatea tragerii unor concluzii de pe urma atentatului asupra lui Hitler. Generalul Ion Gheorghe a fost foarte surprins de întrebarea mea și a cerut explicații.

Răspunsul meu a fost că trebuia găsită o cale de încheiere a războiului. Fară să stea pe gânduri, generalul Ion Gheorghe a refuzat propunerea mea, motivând acest lucru prin faptul că Hitler ar fi ripostat vehement acestei posibilități.

Cerbicia lui Hitler era bine cunoscută, dar în sinea mea eram convins de viabilitatea ideii pe care o formulasem și în această idee era bine ca Mareșalul Antonescu, să vină și să discute pe față asupra acestei probleme dificile. Știam la acea vreme că însuși Mareșalul Antonescu declarase că încercase încă din anul 1943, odată cu ieșirea Italiei din Axă, să încheie o pace separată cu Aliații, în cooperare cu oficialitățile italiene. Inițiatorul acestei idei a fost Mihai Antonescu, mâna dreapta a Mareșalului Antonescu.

Revenind la întâlnirie, am ținut cu orice preț ca Mareșalul Antonescu să vină în Germania să se întâlnească cu Hitler. Mi s-a răspuns că Mareșalul Antonescu era bolnav, că era foarte ocupat și nu putea veni. Eu însă insistam în direcția retragerii din război, fiind nevoit, pentru a-mi aduce la îndeplinire hotărârea, să apelez la un subtrefugiu, i-am propus Mareșalului Antonescu să vină doar pentru a-l felicita pe Hitler pentru că scăpase cu viață după acest atentat, ceea ce părea necesar.

Mi s-a răspuns, că acesta era, într-adevăr, un argument puternic. Eu i-am spus atunci Marelui Șef de Stat Major Român, Generalul Ilie Șteflea. Mi s-a spus să aștept, începând cu data de 24 Iulie 1944, când eu raportaem la București, au trecut destule zile, vizita având loc la data de 5 August 1944. A fost nevoie să mă deplasez eu la București pentru a vorbi direct cu Mareșalul Antonescu :

– Domnule Mareşal, am venit la dumneavoastră să vă sfătuiesc să vorbiţi cu Hitler. Cu care, poate, abordați şi problema păcii. Ca să încheiaţi pacea. Fiindcă toţi generalii cu, care am vorbit, şi pe frontul de răsărit şi la Berlin, toţi sunt convinşi că războiul este pierdut şi e mai bine să-l încheiem mai devreme decât mai târziu.

Mareşalul Antonescu – Nu vin ! Nu vin !

– Totuşi, veniţi ! Veniţi numai ca să prezentaţi şi dumneavoastră felicitări că a scăpat cu viaţă din atentatul asupra sa.

Mareşalul Antonescu – Da ! Aceasta ar putea fi o raţiune ca eu să vin acolo. Dar… să începem şi discuţia păcii ?

– Să vă aşteptaţi şi la asta, fiindcă este necesar, de aceea veniţi şi cu sfătuitorii dumneavoastră necesari pentru încheierea păcii, adică cu ministrul de externe şi cu oamenii lui şi cu documentaţia vechilor tratate de pace din primului război mondial, pe care noi o ştim şi am trăit-o cu toţii !

Mareşalul Antonescu – Da, da ! Am înțeles.

Acum când relatez aceste fapte și sânt în posesia mai multor informații și stiu că în acea vreme se duceau tratative și la Cairo și la Stockholm, altele, mai înainte în Spania și Portugalia, iar o întârziere a întâlnirii între Mareșal și Hitler ar fi avut efecte negative asupra evenimentului ulterior, în desfășurarea importantei întâlniri, s-a prudus un lucru care mi-a demonstrat că Mareșalul Antonescu tergiversase întâlnirea tocmai pentru a vedea rezultatul tratativelor de la Cairo și Stockholm.

Am mai spus și cu alte ocazii că Mareșalul suferea de un complex de inferioritate la aceste întâlniri, datorat în bună parte faptului că își dădea seama că Hitler făcea greșeli și că își distrugea propria creație, acea mașină de război germană, bazată pe realizările economiei germane interbelice.

Foto – Heinz Guderian comandantul frontului estic

Ăștia sânt gangsteri

Mareșalul Antonescu s-a hotărât să se întâlnească cu Hitler. La data de 5 August 1944 Mareşalul Antonescu sa deplasat de la Bucureşti cu o delegație foarte mare la cartierul general a lui Adolf Hitler de la Rastenburg unde a fost aşteptat de mine şi generalul Ion Gheorghe. Hitler a fost foarte încântat de aceasta vizită și mai mult decât atât, i-a trimis urgent unul din avioanele sale personale cu care în ziua de 5 August, în jurul orei 11:00, a sosit la Rastenburg.

Pe lângă personalități militare, din delegație făcea parte și Ministrul de Externe Mihai Antonescu, în eventualitatea unor discuții politico-diplomatice. Fară prea multă ceremonie la sosire, a început imediat conferința. Discuțiile au fost lungi, durând aproape șase ore, dar, spre dezamăgirea noastră, Hitler n-a vorbit, într-un discurs, de 3-4 ore, decât despre ticăloșia tuturor și în special a poporului german, total lipsit de recunoștință pentru el, cel ce-i scosese din adâncul prăpastiei și-l ridicase pe culmi neajunse de nimeni.

Era atât de penibilă această atmosferă cu plângerile lui Hitler, alternate cu izbucniri de revoltă și de amenințări care nu făceau deloc cinste unei persoane atât de sus puse încât nega char scopul lui, acela de a-i demonstra Mareșalului Antonescu că dreptatea era de partea sa, că războiul a luat această întorsătură pentru că toți își pierduseră încrederea în geniul său politic și militar și a amenințat din nou, fie și cu represalii, încrederea poporului german.

Toți cei prezenți, în frunte cu Mareșalul Antonescu, obosisem tot ascultând-ul. În cele din urmă acest lung discurs a luat sfârșit și s-au putut discuta problemele cu adevărat importante, de ordin militar.

A luat cuvântul pentru acestea nu Wihlem Keitel, comandantul armatei germane, cel îndreptățit să poarte discuțiile, ci Heinz Guderian, cel răspunzător de frontul de est.

Dar acesta, un om cu adevărat inteligent, cu multă judecată, abia luase conducerea acestul front uriaș, de la Marea Nordului până la Marea Neagră și încă studia ceea ce avea de făcut. Dotat cu o mare putere de gândire, Guderian și-a dat seama de importanța capitală a frontului de est, după ce frontul de vest fusese starpuns de Aliați în Normandia și de faptul că menținerea acestui front de est, pe care erau masate efectivele militare și umane enorme, era imperios necesară, mai ales după ce Armata Roșie își începuse operațiunile de amploare în vara anului 1944.

Comandantul frontului de est a făcut cunoscute observațiile sale, arătând că cel mai probabil loc prin carea Armata Roșie urma să-și concentreze ofensiva, era frontul românesc, singura porțiune întinsă care nu fusese teatrul unor operațiuni militare de amploare. Heinz Guderian a cerut Mareșalului Antonescu să impulsioneze armata română, pentru a participa alături de armata germană la oprirea ofensivei sovietice.

Marele atu, a subliniat Guderian, este terenul românesc, cu puternica cetate a Carpaţilor ce ar fi putut să împiedice punerea în valoare a principalei forțe sovietice, armata blindată. Mareșalul Antonescu și dat seama că România va deveni teatrul principal al operațiunilor militare, și că, pentru a rezista, germanii ar fi lăsat de bunăvoie teritoriul românesc pradă disrugerii. Guderian nu cerea nimic altceva decât ca Marele Stat Major german, colaborând cu cel român, să pregătească evacuarea regiunilor vizate din nord-estul României, iar apărarea să fie asigurată de-a lungul lanțului Carpatic și pe Dunăre între care să fie masate mari efective umane germano-române.

Din nou a intervenit Hitler, care a afirmat că această retragere, urmată de cedarea teritoriilor, se va face numai la ordinul lui expres, că românilor li se cere, de fapt, doar o pregătire a terenului. Aceste intervenții a lui făcea dovada faptului că Hitler ajunsese să se teme de cedarea de noi teritorii, și punea în evidență greșelile pe care le făcuse în aprecierea evenimentelor, faptul că acțiunile lui putea să mai salveze ceva.

Hitler a încercat să dovedească necesitatea luptei totale pentru oprirea ofensive sovietice, pe linia principală de luptă. A luat, apoi, cuvântul Mareșalul Antonescu, care era conștient că a-la ajuta pe Hitler în continuare, echivala cu pierderea unor provincii românești.

Hitler a insistat din nou asupra faptului că cedarea de teritorii ar fi făcută numai în disperare de cauză.

Pe fondul acestei discuții, în contradictoriu cu Guderian, Hitler a făcut o evidențiere impresionantă, el a spus :

Trebuie să mulțumim Mareșalului Antonescu, care consimte la această retragere pe linia Carpaților în extremis.

Mareșalul Antonescu ripostează că s-ar putea rezista și la fața locului dacă germanii s-ar hotărî să dea ajutoarele mereu solicitate și mereu refuzate sau acordate într-un procent infim. Urmează un moment tensionat, Hitler, încruntat și nervos, sare din domeniul militar al discuției în domeniul politic, fară legătură.

El îi cere Mareșalului Antonescu să răspundă dacă va lupta, ca aliat al Reich-ului, în fruntea armatei române până la limita extremă. Mareșalul Antonescu a fost surprins și indignat de această întrebare fară ocol, care îndepărta prespectiva încheierii războiului. Foarte dezamăgit, Mareșalul Antonescu a răspuns prin niște întrebări :

Adolf Hitler – Şi dumneata … şi dumneata Mareşal Antonescu înţelegi ca împreună cu România şi cu armata dumitale, trebuie să rămâi şi să lupţi cu mine alături pe frontul acesta până la ultimul soldat ?

Mareşalul Antonescu – Domnule Hitler, eu nu pot să mai duc acest război, nu pot să mă mai apăr, eu nu mai pot să mai stau în război alături de dumneata, pentru că nu mai am cu ce.

Dumneata îmi ceri mie să mă sinucid împreună cu poporul meu şi cu armata mea, ca să câştigăm acest război, pe care simt că îl pierdem. Nu, nu, eu nu am să mă sinucid niciodată împreună cu poporul meu. Voi mi-aţi luat după frontul nostru toate forţele blindate şi toate forţele valide şi le-aţi dus ca să vă apăraţi Prusia Orientală şi Germania de Est şi aţi lăsat tot frontul nostru , fără o divizie de blindată.

Cum credeți că veți menține frontul de răsărit odată cu intrarea Turciei în Război ? Dumneata nu ştii că toată flota aliată o să intre în Marea Neagră. Şi din Marea Neagră uşor, uşor, o să pună piciorul în Balcani, în spatele meu. Cu ce să mă apăr eu ? Dumneavoastră nu vă daţi seama de lucrul acesta ?

Îmi luaţi toate forţele. La cererea dumneavoastră de a mă sinucide, eu v-am făcut de atâtea ori cereri : Să ne daţi avioane să ne apărăm contra anglo-americanilor, care ne bombardează zi şi noapte. Să ne daţi tancuri să ne apăram de masa asta de tancuri ruseşti care vine peste noi. Cu ce să mă apăr ? Cu mica mea divizie de blindate. Şi să ne daţi artilerie anti-aeriană.

Şi încă ceva. Dumneavoastră ne-aţi cerut aurul, vi l-am dat, ne-aţi cerut pâinea v-am dat-o şi toate cererile care le-aţi făcut, toate au fost onorate. Păi, cum credeţi dumneavoastră, că dacă ne lăsaţi fără mijloacele proprii, o să întreţinem războiul, cu bani, cu hrană şi mai ales cu petrol ? Dumneavoastră aveţi nevoie de petrolul nostru ca şi pâinea zilnică.

Reacția neașteptată a Mareșalului Antonescu l-a descumpănit pe Hitler, acesta nu se aștepta la atâta vehemență și din această cauză raspunde cu lucruri care nu putea să stea în picioare. Astfel, se baza pe dușmănia de secole dintre Rusia și Turcia și era convins că Turcia nu va ataca Axa. Această greșeală îi da din nou Mareșalului Antonescu prilejul să vorbească deschis, să-și dezvăluie opiniile. Hitler schimbă subiectul, declarând că-și va onora de acum încolo toate promisiunile de ajutor și că va readuce în România diviziile germane dizlocate pe frontul de est, pentru a asigura linia de rezistență românească, nedându-și seama că , de fapt, în acea conjunctură, acest lucru este imposibil. Discuția capătă aspectul unui conflict între Mareșal și Hitler în care cei doi aliați dau și primesc răspunsuri dure. Toți erau obosiți iar Hitler a suspendat discuțiile, motivând necesitatea refacerii fizice a participanților astfel :

– Domnule Mareşal suntem obosiţi şi iritaţi şi montaţi sufleteşte şi dumneavoastră şi eu, să luăm masa şi să continuăm după aceea.

Dar adevăratul rezultat al discuțiilor se vădește a fi fost nul. Ieșind din sala de conferințe înainte de a se pune masa, Mareșalul Antonescu se depărtează de germani și, față de mine și de generalul Ion Gheorghe a izbucnit revoltat :

Mareşalul Antonescu – Ai văzut, domnule ? Ăștia sânt gangsteri ! Ai văzut, domnule, mi-a pus mâna în gât și m-a întrebat dacă sânt de acord să mă sinucid cu el, împreună cu armata și cu poporul român ?! Ce zici domnule Gheorghe Ion de atitudinea asta? Ai văzut, ca un gangster mi-a sărit la gât şi să îmi ceară să mă sinucid cu poporul şi cu armata mea, ce zici de chestia asta ?

Gheorghe Ion – Domnule Mareşal, eu sunt de părere ca să fim liniştiţi şi să nu ne gândim la pace încă. Germanii au pierdut războiul.

Mareşalul Antonescu – Păi, dacă l-au pierdut, de ce mai stăm de vorbă şi nu-l încheiem ?

Gheorghe Ion – Trebuie să pierdem şi noi războiul şi să cădem odată cu ei, pentru că Germania se va reface cu puterea ei militară şi cu puterea ei industrială şi noi ne vom reface alături de ei.

Mareşalul Antonescu – Şi dumneata ce părere ai domnule Gârbea ?

Titus Gârbea – Eu am o altă părerea, şi anume, dacă domnul general Gheorghe Ion ar sta de vorbă cu românii, nici 1% nu are să fie de părerea asta. Noi dacă pierdem războiul ne ducem în fundul pământului şi de acolo nu ştiu cine ne mai scoate. Noi nu avem industria germană. Noi nu putem să rezistăm. Şi dacă dumneavoastră domnule Mareşal întrebaţi pe toţi românii: dacă trebuie să încheiem pacea sau să continuăm războiul, sunt sigur că toţi românii, 100%, au să vă ceară să faceţi pace.

Mareșalul Antonescu își trăda tulburarea lăuntrică printr-un zbucium exterior vizibil. Se gândea probabil și la tratativele secrete pe care le începuse. În acele momente, delegația noastră a fost invitată la masă, trebuie să spun că nu am fost percheziționați la intrare, dar fiecărei persoane i se fixase una sau două „umbre” în sală. A fost o masa simplă și scurtă. Hitler era la pământ, atât fizic, cât și mai ales moral, după atentatul eșuat asupra lui. Au urmat ore de odihnă pentru toți, dar ne-am dat acum seama că despre pace sau armistițiu nici numai era vorba.

Eram total și profund dezamagiţi, noi românii. În seara zilei de 5 August 1944 au mai avut loc discuții între Mareșalul Antonescu și Wihlem Keitel, una mai scurtă și una mai îndelungată între Mareșalul Antonescu și Heinz Guderian, pe probleme militare.

Divergențe între consilierii Mareșalului Antonescu

S-a convenit ca a doua zi 6 August 1944, înainte de plecare, să se mai pună la punct unele probleme militare și să se stabilească planuri și măsuri pentru modul în care vor acționa românii în eventualitatea retragerii.

Se stabilise ca Mareșalul Antonescu și Hitler să nu se mai întâlnească în ziua plecării, fapt care a întărit astfel convingerea tuturor că la întâlnirea avută cu o zi în urmă nu se realizase nici o înțelegere importantă, că tot ceea ce se discutase va avea ca efect o oarecare mișcare de trupe, în realitate neimportantă.

În schimb Mareșalul Antonescu a avut o scurtă discuție cu Heinz Guderian :

– Domnule, eu nu mai pot să mai ţin frontul de la Dunăre şi la Marea Neagră şi peste Carpaţi. Dumneata să-mi dai înapoi diviziile pe care mi le-ai luat, să-mi dai aviaţie care să mă apere, să-mi dai tunuri antiaeriene şi tancuri. Fără astea nu mai pot să rezist !

Cu puțin timp înaintea plecării, Mareșalul Antonescu m-a chemat pe pista aeroportului pentru a-mi da instrucțiuni, dar și-a dat seama că era necesar să fie de față și generalul Gheorghe Ion. Ne-am depărtat de grupul german, iar Mareșalul ne-a întrebat :

Ce-i de făcut ? Care-i soluția ?

Gheorghe Ion a spus că pacea sau armistițiul ar fi fost ultimul lucru pe care Hitler le-ar cere, iar România trebuia să aibă aceeași atitudine. Om realist de felul lui, generalul Gheorghe Ion și-a dat seama că germanii au pierdut războiul și a declarat că, într-adevăr, se afla într-o situație foarte gravă din cauza luptei pe două fronturi care se mișcă mereu și că vor fi în final, înfrânți.

Generalul Gheorghe Ion era convins că poporul german se va ridica după război, la fel cum a făcut-o și după primul război mondial și că poporul român nu trebuie să se desprindă de el, ci să cada odată cu acesta. După aceea, Mareșalul Antonescu se îndreaptă către mine și mi-a cerut părerea asupra problemei. Eu n-am ezitat să răspund, deși generalul Gheorghe Ion era de față că, după părerea mea, propunerea domniei sale ar fi privită ostil de majoritatea românilor, care n-ar accepta în nici un fel un asemenea punct de vedere.

Mă uitam la Gheorghe Ion, care cu o mimică adecvată, îmi împărtășea ostilitatea pe care o încerca în fața răspunsului meu și mi-am dat seama că singura șansă de salvarea de la prăpastie era ieșirea din război, ruperea imediată a unei alianțe la al carei capăt se afla sinuciderea. Mareșalul Antonescu a căzut într-o scurtă meditație, dar nu i se putea citi pe chip ce gândea despre cele două puncte de vedere total contradictorii ale noastre.

După acest interval de tăcere, Mareșalul a declarat că va pleca la București, unde va așteptă atacul de neoprit al sovieticilor, timp în care Gheorghe Ion va avea timp să intervină pe lângă corpul diplomatic german pentru încetarea războiului.

Cred că vă închipuiți mirarea ce sa așternut pe chipul generalului Gheorghe Ion, mai ales când Mareșalul a precizat că trebuie să acționeze cum poate pentru a obține de la germani un ajutor mai substanțial și pentru a opri retragerea de divizii germane de pe frontul românesc. Iar mie, Mareșalul mi-a cerut să intervin pe lângă Keitel și Guderian pentru a obține de la germani armament și apărare antiaeriană.

Acestea au fost ultimele cuvinte spuse de Mareșal. Avionul era gata de zbor, delegația română s-a suit în avion după ce-și luase rămas bun într-o atmosferă rece. Mihai Antonescu n-a spus nici macar un cuvânt în timpul întrevederii, de altfel, el fiind antipatizat de cercurile germane. Avionul a intrat pe pista și a decolat, a făcut un tur pe deasupra noastră, după care s-a îndreptat spre sud-est. Imediat însă ce și-a stabilit direcția, avionul se întoarce brusc și aterizează în apropiere.

Toți ce prezenți am fost mirați de întâmplare. Mareșalul Antonescu era convins că era vorba de un ordin a lui Hitler, care, supărat de faptul că Mareșalul îl înfruntase atât de deschis, ar fi dat ordin să fie arestat. A coborât foarte nervos și ne-a spus că totul s-a întâmplat din cauza unei pene de motor a avionului, care numai putea face față în deplină siguranță zborului și că delegației române îi va fi pus la dispoziție un alt avion.

Într-adevăr după un sfert de oră a sosit un alt avion identic, dar în tot acest timp Mareșalul Antonescu nu-și găsea liniștea, frământat, mi-a mărturisit mai apoi la București, de gândul care-l avusese că i se va întâmpla și lui același lucru ca și lui Horty, care a venit la o întrevedere cu Hitler și a fost arestat în luna Martie 1944, după care Ungaria a fost ocupată.

Teama era întemeiată, căci cu mai multe luni înainte aflasem că exista un plan asemănător și pentru România, și că pute fi aplicat în caz de necesitate. Deși nu se dăduse nici un ordin de aplicare a planului, toți știau că discuția din data de 5 August 1944, atât de vehement purtată de Hitler și Mareșal, l-ar fi putut determina pe Hitler să aplice planul Margareta II. Teama românilor nu s-a adeverit însă, căci avionul ce sosise a îmbarcat toată delegația română și au ajuns cu bine la București. Înainte de a decola a doua oară, Mareşalul Antonescu m-a chemat şi mi-a spus :

Dumneata Gârbea rămâi aici, lângă Mareşalul Keitel şi spune-i că dacă nu ne trimite aceste forţe, pe care eu le-am cerut, noi nu mai putem să ţinem frontul, ne vom prăbuşi. Dumneata, Gârbea,când mai vii la Bucureşti, să îmi aduci veşti cât mai bune ! Anunţă-mă la telefon,situaţia se poate înrăutăţi din zi în zi.

Cel mai dezamăgit dintre toți am fost eu, căci problema păcii sau a încheierii unui armistițiu nici măcar nu a fost pomenită, iar tot timpul alocat discuțiilor a fost ocupat de lunga plângere a lui Hitler și de acea discuție vehementă și în contradictoriu ce a culminat cu izbucnirea neașteptată a lui Hitler și cu răspunsul Mareșalului Antonescu prin întrebări dure, deschise, la care Hitler nu a putut răspunde cu nimic convingător.

În ajunul sfârșitului

Iată, în încheiere, mai multe lămuriri și date despre discuțiile avute de Mareșalul Antonescu, secondat de generalul Ilie Șteflea, cu Wilhem Keitel și Heinz Guderian. Înainte de a se stabili data precisă a vizitei Mareșalului la Rastenburg, m-am interesat în dreapta și stânga pentru a afla cum va fi abordată problema păcii și a armistițiului.

Cea mai sigură sursă de informații au fost ofițerii în rezervă, cu grad de miniștri plenipotențiali, care la un pahar de băutură fină își exprimau deschis opiniile și informațiile. Toți, fară excepție, au fost mirați de întrebarea mea, dar au admis că ar fi posibil să fie abordată această temă, a păcii și a armistițiului, avându-se în vedere faptul că la întrvederea cu Mareșalul Antonescu fusese invitate toate personalitățile importante germane și că se formase un curent de nemulțumire a maselor.

Mi s-a explicat după discuții că însuși Hitler ordonase acea mobilizare de somități pentru a demonstra unitatea de nezdruncinat a tuturor comandanților germani, unitate ce nu se lasă destrămată, credea Hitler, nici de atentatul asupra sa din ziua de 29 Iulie 1944.

Din delegația română făcea parte și șeful de cabinet al Mareșalului Antonescu, colonelul Gheorghe Davidescu, care era depozitul gândurilor Mareșalului cu privire la conducerea statului, mai erau două persoane civile din anturajul lui Mihai Antonescu, și apoi ofițeri din suita Mareșalului și a generalului Ilie Șteflea, în total, delegația română era formată din 15 persoane.

Temându-se de eventualitatea ca ordinul de evacuare să nu cadă brusc, în jurul datei de 10 August 1944, m-am întors la București pentru a-i pregăti pe ai noștri în cazul unei retrageri pe linia Carpaților. Ajuns la București, mi-am dat seama de atmosfera penibilă care a urmat în urma discuțiilor cu Hitler, atmosferă creată de dezamăgirea tuturor celor care așteptaseră ca discuțiile să aibă urmări pozitive.

Chiar de la întoarcerea delegației, toți și-au dat seama că rezultatul întâlnirii era nefavorabil. În zilele de 14-15 August 1944, am putut sta de vorbă la Berlin cu Radu Crutzescu, care, în acord cu lumea diplomatică românească, mi-a spus că ne îndreptăm spre prăpastie, că Mareșalul nu mai are cum să conducă țara în această situație și singura soluție ar fi ieșirea cu orice preț din război.

În schimb, generalul Gheoeghe Ion, mi-a reproșat deschis poziția pe care o adoptasem, pretinzând că soluția propusă de mine era inadmisibilă, considera că, dacă s-ar fi adoptat punctul meu de vedere, ne-am fi dat pur și simplu pe mâna inamicului ! De ce oare nu și-a dat seama că, în acest caz, poporul ar fi supraviețuit, ar fi avut o șansă mai bună de scăpare ? Și de partea germană dezamăgirea își făcuse apariția, mai ales printre persoanele ministerului german de externe.

În zilele următoare atentatului eșuat asupra lui Hitler, măsurile luate au fost atât de severe, atât de dure, încât cei care mai înainte își mai prezentau informațiile, erau reținuți, temându-se de represalile suspiciunilor lor.

Chiar Guderian, superior multor colegi de ai lui, era timorat, neliniștit de acea stare de fapt, și după cum mi-a mărturisit, a intervenit pe lângă Hitler pentru a pune capăt campaniei de suspiciuni și represalii.

După 5-6 August 1944, Mareșalul Antonescu a avut același rol militar pe frontul de est, nu i s-a retras rolul său, el conducea efectiv problema liniei de rezistență Focșani-Nămoloasa- Galați-Marea Neagră. Tot frontul îl conducea Guderian. Iat grupul de armate „Ucraina Sud” îl conducea Hans Freissner. Mareșalul Antonescu nu avea ideea fermă de a rămâne până la sfârșit alături de Hitler și nici gândul să rămână împreună cu România, cu armata ei și cu tot neamul nostru alături de Germania.

Părerea Mareșalului Antonescu cu privire la valoarea strategică și valoarea politică a lui Hitler, poate, mai înainte să fi fost de o admirație reală, dar în anul 1943 și 1944, după greșelile repetate comise de Hitler, Mareșalul era critic față de acesta.

Atitudinea Mareșalului, socotesc eu, ca unul care am asista la ultima întâlnire între cei doi, a fost o atitudine demnă față de Hitler.

Aceasta ultimă întâlnire s-a sfârșit fară nici un rezultat fară nici o concluzie. Eu am sperat ca la această întâlnire avea să se discute și o cerere de armistițiu și de începerea tratativelor de pace. Am sperat, dar era o simplă speranță.

06/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

La judecata istoriei: 23 August 1944 – Marea Trădare a României

 ISTORIA SĂ JUDECE! – de Prof. Gheorghe Buzatu

În Memoria Marelui Istoric Gheorghe Buzatu reproducem acest text oferit în exclusivitate portalului Ziaristi Online: amintind atât materialul Profesorului despre PACTUL Ribbentrop-Molotov, TOTALMENTE NUL. Secretele PROTOCOLULUI SECRET din 23 AUGUST 1939. DOCUMENTUL cât şi cel privind arestarea Mareşalului Ion Antonescu EXCLUSIV/ Mareşalul Ion ANTONESCU în arest, pe 23 august 1944: “ŢARA va intra, pentru VECIE în ROBIE!” Document OLOGRAF transmis de Prof. Gh. BUZATU

Istoria, profesore, i-aşa cum spui,
Hotarul peste care nu se poate trece,
Cât timp noi n-am venit în ţara nimănui,
Mânaţi de raza nu ştiu cărui astru rece…

Istoria, profesore, i-aşa cum spui,
Sau, mai curând, aşa ar trebui să fie,
De n-ar apare, peste noapte, scribi destui,
Mult prea dispuşi, din ea, să facă Geografie!

(Niculae Stoian)

Maresalul Ion Antonescu in fata plutonului de executie 1 iunie 1946

FAPTA ŞI RĂSPLATA ISTORIEI

„Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi,

şi vinovaţi suntem cu toţii:

unii pentru că am tăcut;

alţii pentru că am greşit,

cu toţii – pentru că am suportat”

(Ion Antonescu,

Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

Biografiile Mareşalului Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu mai au oricum şi pentru ce decade în hagiografii. Având în seamă în prezent realităţi indiscutabile, verificabile şi susţinute pe temeiul unei bogate bibliografii şi al documentelor, unele cercetate de noi cu predilecţie în arhive şi biblioteci, române şi străine, apoi valorificate, numeroase în premieră. Nefiind neglijate, în context, nici mărturiile unora dintre participanţii la evenimente, unii interogaţi special de noi – Gh. Barbul, George I. Duca, Barbu Călinescu, Henriette şi Gh. Magherescu, Şerban Milcoveanu ş.a. Nu este lipsit de interes să precizăm că biografiile respective sunt populate cu zeci şi sute personaje, fiecare ajungând să-şi ocupe natural locul în funcţie de rolul jucat în devenirea, declanşarea şi consecinţele faptelor desfăşurate cu predilecţie în cursul Războiului Mondial din 1939-1945 ori în conexiune nemijlocită cu acesta.

Sacrificiul Mareşalului Antonescu şi al colaboratorilor săi – Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, Constantin (Piki) Z. Vasiliu – a fost posibil prin voinţa excesiv brutală şi anormală a Marilor Învingători din 1945 şi potrivit unor „principii juridice” dictate de ei şi în folosul lor, nicidecum al Învinşilor sau al popoarelor, cum au clamat un număr de ani.

Asasinatul de la 1 iunie 1946, în mod sigur, nu a fost nici fără antecedente şi nici fără consecinţe dramatice, în unele privinţe la proporţii de cataclism pentru Români şi pentru România – Holocaustul Roşu. Nu în zadar s-a apelat la similitudini cu „practici barbare” de odinioară!

Este imposibil să întrevedem în prezent, după ce tumultuosul secol al XX-lea s-a încheiat, fără însă ca şi faptele pe care el le-a găzduit cu exagerată „generozitate” să fi încetat a-şi exercita consecinţele, cel mai adesea în chip negativ şi cu intensitate, dacă am mai avea temei să-l excludem pe Mareşalul Ion Antonescu din categoria iluştrilor bărbaţi de stat ai României contemporane – I. I. C. Brătianu, N. Titulescu sau N. Iorga.

În privinţa ierarhiei, nu are rost, desigur, să ne pronunţăm, cât timp numai trecerea timpului, judecata din perspectiva evenimentelor petrecute şi deschiderea arhivelor sau cercetările istoriografice temeinice de mâine îşi vor spune, cu greutate şi în dreaptă măsură, cuvântul decisiv aşteptat. La 23 iunie 1940, nimeni altul decât Nicolae Iorga, celebrul nostru polihistor, care prin creaţia sa de proporţii, varietate şi profunzimi rar întâlnite a acoperit practic întreg spaţiul spiritual românesc, şi nu numai, a observat – cu numai câteva zile înainte de a fi intervenit tragedia românilor de pretutindeni şi de-a se fi declanşat procesul prăbuşirii României Mari, context în care savantul însuşi, la scurt timp după catastrofă, avea să-şi afle groaznicul sfârşit -, şi anume:

„Neam părăsit în răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor. Aşa de puţini între aşa de mulţi. Cu fraţii la cellalt capăt al Europei şi cu străini de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se părăsesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi, iată, suntem tot acasă”.

Este cu totul explicabil, drept consecinţă, că în 1942 îngrijitorii excelentului Album Spaţiul istoric şi etnic românesc, editat sub egida Academiei Române, a Institutului Cartografic Militar şi a Institutului Naţional Central de Statistică din Bucureşti, au inserat drept motto aceste rânduri definitorii ale Mareşalului Ion Antonescu:

Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi şi vom pleca cei din urmă”[1].

Numele Mareşalului Ion Antonescu a intrat în istorie, mai degrabă fără voinţa unora, încă din cursul vieţii, mai presus de orice impunându-se Omul, cu toate calităţile şi defectele lui, pentru faptele sale, bune sau rele. Nu a fost fascist, nici democrat dar nici tiran, nici fascist şi rasist ori criminal de război.

A fost, indiscutabil, înainte de orice – Român. Răstimpul ce ne desparte de execuţia din 1 iunie 1946 este, totuşi, la scara istoriei, prea scurt pentru ca Mareşalul şi epoca lui să fie „văzute” şi interpretate total sau global.

Faptele trecutului recent, odată consumate, Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu au cum interveni pentru a mai „corecta” ceva ori cumva. Este, de-acum, rândul istoricilor, cu prioritate al lor, să continue investigaţiile pentru a afla şi dezvălui Adevărul, şi numai Adevărul, despre toate cele care, câte şi cum au fost!

De ce numaidecât istoricii? Un document fundamental al unor reputaţi specialişti francezi (Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza şi colegii) intitulat Libertate pentru Istorie, respingând falsele principii ale impunerii „corectitudinii” (politice, istorice şi de orice fel), azi la modă, stabilea la 12 decembrie 2005 fără greş şi fără reţinere:

Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este totuna cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i totuna cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiinţific, colecţionează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii juridice. Politica Statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei”[2].

În mod sigur, în 1946, la Bucureşti şi în toată Europa a funcţionat orice dar nu … judecata poporului! Care popor şi ce judecată au impus condamnarea şi execuţia Mareşalului Antonescu şi a colaboratorilor lui?!

S-a auto-denumit – este adevărat – Tribunalul Poporului, care, însă, a funcţionat împotriva Poporului Român, reunind toată pleava cominternistă venită ori trimisă de Kremlin – în majoritate minoritari evrei, unguri, ţigani, ruşi basarabeni şi ucraineni. Iar ancheta, „procesul” şi condamnările dictate au atestat, tocmai, lipsa de judecată şi de respect faţă de drepturile elementare ale individului.

O judecată care, peste ani, a probat farsa şi netrebnicia. De vreme ce Mareşalul Antonescu şi colaboratorii lui au fost condamnaţi pentru crime de dezastrul ţării şi de război, fiind încadraţi automat – în paragrafele înguste şi deformate ale „legii internaţionale” introduse după 1945 de Moscova, Washington şi Londra – drept criminali de război.

Dezastru intervenit în urma trădării de la 23 august 1944 care a constituit „cel mai negru punct din întreaga noastră istorie”, astfel că Războiul Naţional al României din 1941-1944 a eşuat, dar – aprecia Ion Pantazi, fiul fostului ministru de Război din 1942-1944 –, fie că „acest război [a fost] pierdut”, el a reprezentat „totuşi un mare adevăr câştigat. Astăzi chiar cei mai înverşunaţi adversari ai războiului nostru împotriva Uniunii Sovietice nu pot să nu recunoască justeţea cauzei pentru care am luptat (subl. ns.)[3].

Zi de Doliu National Rapirea Basarabiei de Hitler-Stalin 28 iunie 1940 Bucuresti

Criminali de război … De ce nu, mai degrabă, criminali de pace?! Istoricul – cum preciza Apelul menţionat din 2005 – respinge „dogmele”, inclusiv pe cele introduse şi aplicate de autorităţile criminale de la Bucureşti în 1945-1946 şi mai apoi. În ceea ce-l priveşte, Mareşalul Antonescu a fost încrezător în Judecata Istoriei …

Criminali de război ori criminali de pace? Ar deranja pe cineva? Căci, şi după 1945, lumea a fost bântuită oricum de războaie, care, dacă nu au fost recunoscute tot criminale, nu înseamnă că au fost mai prejos. Dimpotrivă. De vreme ce Războiul Rece, care, nu numai că a succedat ci a reieşit direct din conflagraţia anilor 1939-1945, a fost superior ca durată şi amploare celui proclamat încheiat[4]

Dar, pentru a reveni, unde erau prin 1944-1948 Stalin, Beria ş.a. Nu au acţionat direct ori au prefera să acţioneze prin reprezentanţi, cu recomandări de comunişti şi statut de miniştri, jurişti, jurnalişti sau şefi ai serviciilor secrete, aşa precum Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Avram Bunaciu, Silviu Brucan şi soţia, Alexandru Voitinovici, Iosif Chişinevschi, Gheorghe Pintilie (Timofei-Pantiuşa Bodnarenko), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov) ş.a.[5]

Întâmplător ori nu, ei se aflau evident printre Învingători, dar cine i-ar putea include şi printre Judecători ?… Nu figura şi Adolf Hitler, care – nu-i aşa? – prin 1939-1941, alături de monstrul de la Kremlin, a stabilit şi împărţit … pacea şi drepturile Europei!

Hitler Stalin Roosevelt Churchill Antonescu Mihai - Prof Buzatu - Ziaristi Online

Vinovaţi de … dezastrul ţării şi criminali de război? Judecaţi şi condamnaţi în temeiul unor dispoziţii neconstituţionale[6], întrucât România, nemaifiind în stare de război, NU SE MAI PUTEA DICTA PEDEAPSA CU MOARTEA!

În plus, dacă se respecta Legea nr. 312/1945 (art. 18, aliniatul 3), judecarea celor vinovaţi de „dezastrul ţării” sau de „crime de război” fusese îngăduită până la 1 septembrie 1945[7].

A fost motivul pentru care „procesul” grupului Mareşal Antonescu fiind stabilit pentru luna mai 1946, guvernul dr. P. Groza a intervenit cu Legea nr. 61/1946 care, în temeiul decretului nr. 386/7 februarie 1946 (art. 1), prelungind termenul „final” stabilit iniţial pentru 1 septembrie 1945 la 1 iunie 1946[8]

Iar „Tribunalul Poporului”, plasat sub „preşedinţia” unui personaj obscur, controversat şi lacheu desăvârşit – Alexandru VOITINOVICI[9], descoperit şi numit de Lucreţiu Pătrăşcanu, titular al Justiţiei în toate cabinetele de la Bucureşti dintre 1944 şi 1948[10], a acţionat, în numele unui regim CONSACRAT EL ÎNSUŞI CRIMINAL[11]. 

Cu atât mai mult s-a aflat şi stăruie în atenţia istoricilor situaţia Profesorului Gh. Alexianu[12], întrucât, la atâtea decenii după prăbuşirea regimului totalitar comunist, s-au găsit instanţe care doar mimează că ar fi dispuse să re-examineze „cazurile” din 1946 deşi sfârşesc prin blocarea lor şi prin reconfirmarea deciziilor … staliniste. Precum a procedat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României care, la 6 mai 2008 – în replică la demersul Domnului Şerban Alexianu – a apreciat drept DEFINITIVĂ[13] sentinţa Tribunalului criminal de la Bucureşti din 17 mai 1946 … DE CE?

În fond, ISTORIA SE REPETĂ. Nimeni altul decât M. Eminescu a observat cândva în „Timpul”: „Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putinţă ca valeţii slugarnici ai străinătăţii să fie miniştri, deputaţi, oameni mari”.

Cu totul recent, Profesorul Ion Măldărescu considera că „manipularea a pătruns atât de profund în subconştient … Să nu uităm că de-a lungul anilor au apărut numeroase documente contrafăcute, mărturii mincinoase şi declaraţii obţinute sub şantaj, ameninţări şi/sau tortură. Dar despre asta nu se spune…

Cine ne judecă? Un institut telecomandat din exterior […] La şcoală nu se predau lecţii prin care să li se explice elevilor că inventatorii comunismului au fost evrei şi nici nu li se vorbeşte despre afirmaţiile lui Fr. Engels referitoare la poporul român sau despre ziua de 8 decembrie (1920) când criminalii terorişti Max Goldstein, Saul Osias şi Leon Lichtblau au pus o bombă la Senatul României.

În România nu se comemorează oficial „Săptămâna Roşie” (28 iunie – 3 iulie 1940)? […] Din programa şcolară aproape că a fost eliminată istoria românilor, în schimb comentariile de istorie a holocaustului sunt obligatorii. Despre holocaustul roşu, iudeo-bolşevic împotriva românilor nu se vorbeşte nici măcar în şoaptă.

Iată câteva nume ale celor care s-au făcut vinovaţi de crime împotriva poporului român, de nimicirea intelectualităţii române sub regimul impus de Armata Roşie şi girat de Regele Mihai (şi notăm aici doar câţiva, care, din „întâmplare”, sunt evrei): Ana Pauker, alias Anna Rabinsohn , Ministru de Externe al României, supranumită şi Stalin în fustă (idolul lui MRU); Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului Român de Externe; Iosif Chişinevschi, alias Jakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al C.C. al P.M.R.; Teohari Georgescu, alias Burah Tescovici, Ministru de Interne; Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar; Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru; Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn; M. Haupt, general, comandant militar al Capitalei; Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii; Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil; William Suder, alias Wilman Suder, şef al Contra-spionajului; Colonel Roman, alias Roman Walter, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei; Alexander Moghioroş, Ministru al Naţionalităţilor, evreu din Ungaria; Alexandru Badan, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor; Maior Lewin, evreu, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurii presei din România; Colonel Holban, alias Moscovici, şef al Securităţii pe Bucureşti; George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne din România; Erwin Voiculescu, alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe din România [ş.a., ş.a.] …

Călăii – oricare ar fi fost originea lor etnică – şi atrocităţile comise împotriva poporului român nu pot fi absolviţi de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanităţii şi a românităţii »[14].

Fără a forţa în vreun fel similitudinile, scriitorul Paul Goma, pe urmele lui Alexandr Soljeniţîn – care a publicat un text fundamental şi tulburător privind o problemă de istorie şi de cultură, abordată de atâţia şi nereuşită de vreunul, ne referim la clasica sinteză Două secole împreună, I-II, Evrei şi ruşi, 1795-1972 (traducere, Bucureşti, 2004, ediţia originală – Moscova, 2002)[15] – ne-a oferit o carte tratând în esenţă problema Gulagului în trecutul nostru recent: Săptămâna roşie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii. Eseu. Varianta ianuarie 2007. Bio-Bibliografie (ediţia a 5-a, Bucureşti, Editura Anamarol, 2007, 448 p.).

Voi prezenta lista unor termeni şi expresii esenţiale, singura în măsură a releva aria şi natura investigaţiei lui Paul Goma: Holocaust, Gulag, Industria Holocaustului, Holocaustul Negru şi Holocaustul Roşu, holocaustologi, „Pogromul de la Iaşi”, „Trenurile morţii”, „adevărul unic, imuabil”, negaţionism şi negaţionişti, antiromânism, corectitudine politică şi istorică, sionism şi antisemitism, naţional şi naţionalism, falsificarea istoriei, masacre, teroarea roşie în Basarabia, Raportul Tismăneanu, goimi, înfometarea programată, Martiriul Basarabiei şi Bucovinei – 1940-1941, „evreii vinovaţi de Holocaustul Roşu din România, inclusiv Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa (28 iunie 1940 – 1990) etc. etc.

paul-goma-saptamana-rosie

Din Saptamana Rosie redescoperim istoria ascunsă, precum sumedenie de nume pe listele negre, dar şi o listă roşie – “a celor care, ni se destăinuie Paul Goma, mai ales prin cuvânt – cuvântări, laude la adresa URSS, condamnări ale <<trecutului>>, directive, denunţuri – ne-au acuzat, agresat, terorizat decenii şi decenii”, aşa precum, între alţii, Felix Aderca, Jean Ancel, Pavel Apostol, Camil Baltazar, Maria Banuş, Aurel Baranga, Radu Bogdan, Cristina şi Mihail Boico, Savin Bratu, Marcel Breslaşu, Silviu Brucan, Nina Cassian, Vera Călin, Ion Călugăru, Iosif Chişinevski, Pavel Cîmpeanu, Paul Cornea, O. Crohmălniceanu, S. Damian, Radu Florian, Eugen Frunză, I. Ludo, Oscar Lemnaru, T. G. Maiorescu, Lilly Marcou, Al. Mirodan, Zigu Ornea, Ana Pauker, J. Perahim, Leonte Răutu, M. Roller, Valter Roman, Sorin Toma, I. Vitner, Ştefan Voicu, Geo Şerban, L. Tismăneanu, Ileana Vrancea, Ed. Reichman ş.a., ş.a.

Comentariile lui Paul Goma: “E frumoasă scurta, mult presa scurta listă roşie a mea? Nu, nici o listă nu poate fi frumoasă. Denunţul: un act odios, chiar atunci când era botezat <<demascare>>, cu atât mai ticălos cu cât era redactat în taină şi … anonim. Abominabile, criminale au fost listele negre alcătuite de evrei: acelea, spre deosebire de a mea, au fost materializate cu începere de la 28 iunie 1940, în Basarabia şi în Bucovina de Nord, iar din 23 august 1944 în restul României – prin arestări, prin excluderi din cultură, din cărţi, din locuinţe, din viaţă …”

În acest fel, Paul Goma atestă temeinicia lui Nicolae Iorga, istoricul nostru fără pereche pentru deceniile ce au fost şi pentru veacurile ce or să fie, probată mai cu seamă în memorabilul De ce atâta ură? (vezi “Neamul Românesc”, 6.7.1940), din care extragem: 

“Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor [din Basarabia] au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă ale cărei valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta ură? Aşa ni se răsplăteşte bună-voinţa şi toleranţa noastră? Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi şi sanguinari […] Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori merita un tratament ceva mai omenos din partea evreimii care se lăuda până ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire”.

Excepţie făcând atâtea împliniri şi eşecuri, veacul al XX-lea a oferit, periodic, românilor spectacolele jalnice ale mai multor … „PROCESE ALE SECOLULUI”[16]: procesul comuniştilor din Dealul Spirii (ianuarie-iunie 1922), procesul lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938), procesul guvernării I. Antonescu (mai 1946), procesul P.N.Ţ. (octombrie-noiembrie 1947) şi, desigur, ultimul dar nicidecum în cele din urmă, procesul soţilor Ceauşescu (decembrie 1989).

Arhiva Operativa - Ion Antonescu - Gh. Buzatu via Ziaristi Online

De mai multe decenii, chiar şi în prezent, materialele „Procesului” desfăşurat sub tutela „Tribunalului Poporului” din Bucureşti (6-17 mai 1946), reunite în 148 de dosare (în total – peste 30 000 file), investigate integral de prea puţini istorici, alcătuiesc încă o arhivă operativă. Ceea ce înseamnă că urmărirea „criminalilor de război” din 1946 poate fi oricând reluată,desigur tot împotriva victimelor de atunci, deşi, în raport cu infamiile fostelor autorităţi şi ale „judecătorilor” de odinioară, faţă cu redesfăşurările istoriei, se impune, dacă nu rejudecareaanularea „Procesului”!

În fapt, au fost, în ordine strict-cronologică, unul mai penibil decât altul, dovedindu-se, cu trecerea timpului, fiecare în parte sau toate la un loc, tot atâtea fiasco-uri, sub toate aspectele (organizare, juridic, politic, relevanţă, semnificaţie istorică etc.).

Este motivul pentru care istoria deja le-a rânduit, fără menajamente şi fără excepţii, acolo unde şi cum trebuie, ele înscriindu-se, după scurgerea anilor, în rândul înscenărilor judiciare de cea mai joasă speţă. Ceea ce, netăgăduit, spune totul despre „valoarea”, juridică sau simbolică, a „judecăţilor” înfăptuite…

După cum cititorul a constatat, în această serie intră şi „procesul” – dacă nu cumva reprezintă „vedeta” înscenărilor judiciare organizate vreodată la/de Bucureşti?! – al echipei guvernamentale a lui Ion Antonescu, denumit în epocă al „Marii Trădări Naţionale”, organizat fiind, ceea ce s-a afirmat şi recunoscut chiar în 1946 şi consecvent mai apoi, sub egida penibilului „Tribunal al Poporului” din Bucureşti, ale cărui documente, în 2004, am avut prilejul să le studiem în integralitate (148 de volume). Lucrurile sunt însă foarte bine cunoscute, mai cu seamă după deschiderea arhivelor în 1990 şi apariţia a numeroase monografii şi volume de documente[17].

De această dată, avem în atenţie un episod cvasi-integral necunoscut[18] din vremea „procesului” de tristă faimă.

Pentru început, să precizăm că, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, Mareşalul Antonescu şi unii dintre principalii săi colaboratori arestaţi au fost ţinuţi timp de câteva ore la Palatul Regal din Calea Victoriei.

Complotistii Mihai I Lucretiu Patrascanu Maniu Porter Etc

Complotiştii, inclusiv regele Mihai I, au manevrat, ori au fost manevraţi de serviciile secrete străine

Apoi, predaţi comuniştilor conduşi de inginerul „Ceauşu” (Emil Bodnăraş), ei au fost transportaţi şi adăpostiţi într-o casă secretă a P.C.R. din Cartierul Vatra Luminoasă, unde au rămas până la 28 august 1944, când fură preluaţi – la cerere – de reprezentanţii forţelor ocupante sovietice. După două zile, grupul a fost trimis cu destinaţia Moscova, unde a ajuns la 3 septembrie 1944, pentru a fi instalat într-o vilă din vecinătatea capitalei ruseşti, la Castelul Goliţin, pentru perioada septembrie 1944 – iunie 1945.

Detalii din cele mai interesante asupra acestei perioade aflăm din memoriile generalului Constantin Pantazi, fostul ministru de Război al anilor 1942-1944, el însuşi arestat la 23 august 1944 şi inclus între prizonierii români de război din URSS[19].

Ulterior, prizonierii, găzduiţi după 17 iunie 1945 în celebra închisoare Lubianka a NKVD-ului, din centrul Moscovei, au fost supuşi unor anchete dure şi intense, toate documentele întocmite cu acel prilej, păstrate şi ordonate cu grijă de autorităţile sovietice fiind editate[20].

Generalul Sovietic Susaikov si tigara Regelui Mihai - Ziaristi Online

Deţinerea ex-demnitarilor români în spatele gratiilor, după cum şi a generalilor germani (în frunte cu feldmareşalul Friedrich Paulus) sau a ultimului împărat chinez, ajunşi, cu toţii, din motive evidente, prizonierii „de lux” ai Kremlinului, n-a rămas totuşi complet lipsită de urme. Din când în când, guvernul sovietic, presa indiscretă şi diplomaţii occidentali acreditaţi la Moscova au solicitat ori au dezvăluit diverse amănunte.

Astfel, după ce însuşi liderul sovietic V. M. Molotov a anunţat la 18 septembrie 1944 că urma să se publice fără întârziere lista „criminalilor de război” români şi germani arestaţi în România în august 1944[21], chiar a doua zi presa moscovită a găzduit lista celor aflaţi în detenţie[22].

Deja între timp ambasadorul britanic la Moscova, Sir A. Clark Kerr, primise un mesaj din partea lui A. I. Vîşinschi, liderul adjunct al MAE al URSS, cuprinzând numele primilor zece prizonieri români şi germani aduşi de la Bucureşti – Mareşalul Antonescu, M. Antonescu, C. Pantazi, C. Z. Vasiliu şi colonel Mircea Elefterescu[23].

După mai multe luni, a fost rândul ministrului american la Bucureşti, Burton Y. Berry, să se intereseze de soarta grupului de la Moscova[24], iar aceasta în preajma şi, mai cu seamă, în timpul sau după terminarea „procesului” din 6-17 mai 1946. Concomitent, Legaţia britanică s-a lăsat, la un moment dat, surprinsă de o ştire falsă, cum că Antoneştii ar fi fost deja aduşi la Bucureşti în ianuarie 1946[25], pentru ca ulterior Misiunea Militară britanică să stabilească cu precizie sosirea grupului Antonescu la începutul lunii aprilie 1946 şi debutul „procesului” la 6 mai 1946[26]. Din corespondenţa diplomatică n-au lipsit ştirile potrivit cărora, prin judecarea lui Antonescu, guvernul comunizant de la Bucureşti îşi propusese şi compromiterea liderilor istorici Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu[27]. Este interesant că problema „criminalilor de război” s-a aflat la ordinea zilei, în lunile martie – iunie 1946, şi pe canalul Londra – Moscova – Washington[28].

Aşa, de exemplu, la 26 februarie 1946, ambasadorul sovietic la Londra, F. T. Gusev, s-a interesat dacă guvernul britanic era de părere ca grupul Antonescu să fie judecat la Bucureşti, iar, la 18 martie 1946, Foreign Office-ul a luat act[29]. În context, Washingtonul a fost de asemenea înştiinţat şi n-a avut obiecţii[30]. O altă problemă ce a apărut la un moment dat pe agendă privea audierea unor ex-demnitari antonescieni la procesul de la Nürnberg. În acest sens, a fost chestionat însuşi celebrul procuror american Jackson, care a recomandat că nu era de dorit ca listele propuse de sovietici cu „criminali de război” să fie conexate cauzei marilor criminali de război nazişti[31].

În consecinţă, diplomaţii străini s-au limitat în a urmări desfăşurarea „procesului” de la Bucureşti[32] şi au consemnat – atât Holman, cât şi Berry – deznodământul: condamnarea şi execuţia lui Ion Antonescu şi a principalilor săi colaboratori (Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu) la 1 iunie 1946[33].

În ceea ce-l privea pe ministrul URSS la Bucureşti, S. I. Kavtaradze, acesta a informat prompt Moscova – prin telefonogramă secretă din 1 iunie 1946 (orele 15,15) – că Mihai I tocmai confirmase condamnarea la moarte a lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu, execuţia lor fiind posibilă în ceasurile imediat următoare[34].

Scanteia Mai 1946 - Moarte Antonestilor - Miron Constantinescu si Silviu Brucan via Ziaristi Online

Din sala „Tribunalului Poporului” – transmite însuşi tovarăşul Silviu Brucan, în nume personal dar pentru Poporul Român!

Gheorghe Buzatu

Sursa: Ziaristi Online

Note:


[1] Ediţia a III-a, îngrijită de Gh. Buzatu, Iaşi, Tipo Moldova, 2011.

[2] Vezi Gh. Buzatu, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947, coordonator Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 2008, p. XXXVIII; cf. şi Florian Banu, Între ştiinţa istoriei şi istoria-rechizitoriu, în „Vitralii. Lumini şi umbra”, an IV, nr. 13/2012-2013, pp. 5-16.

[3] Ion Pantazi, Am trecut prin iad, II/1, Cluj-Napoca, 2004, p. 296.

[4] Vezi Thomas Parrish, Enciclopedia Războiului Rece, traducere, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, 404 p.

[5] Gh. Buzatu, Războiul mondial al spionilor (1939-1989), Iaşi, 1991, p. 224 şi urm. Vezi lista completă pentru anul 1947, stabilită de ministrul britanic în exerciţiu la Bucureşti (Gh. Buzatu, România şi Războiul Mondial din 1939-1945, Iaşi, 1995, p. 340 şi urm.

[6] În 1944-1945, autorităţile de la Bucureşti, din momentul în care s-a semnat Convenţia de Armistiţiu din 12-13 septembrie 1944, au fost obligate să-şi asume declaraţii convenabile celor Trei Mari Puteri Aliate (SUA, Marea Britanie şi URSS) şi să întreprindă acţiuni concrete pentru depistarea atrocităţilor de război şi a crimelor de război imputate cu prioritate Germaniei dar şi ţărilor aliate ori satelite (inclusiv România), în spiritul unor documente din 1943-1945: după Conferinţa Miniştrilor Afacerilor de Externe de la Moscova din 19-30 octombrie 1943, când s-a dat o declaraţie semnată în numele lui F. D. Roosevelt, I. V. Stalin şi W. Churchill (cf. R. A. Rudenko, coordonator, Niurnbergskii proţess nad glavnymy nemeţkymy voennym prestupnykami. Sbornik materialov v sedmy tomah, I, Moskva, Gosudarstevennoe. Izdatelstvo Iuridiceskoy Literatury, 1957, p. 20-21, 22-23; referiri la România şi al doilea război mondial se află în toate cele şapte volume ale colecţiei, mai ales în vols. 2 şi 5. Pentru istoric, se impune cercetarea tuturor celor 42 de volume ale colecţiei oficiale editate în 1947-1949 în limbile germană, engleză şi franceză, astfel că, în fondul bibliotecii Institutului „A. D. Xenopol” al Filialei Iaşi a Academiei Române, am dispus integral de Procès des grands criminels de guerre devant la Tribunal Militaire International de Nuremberg, 1-42, Nuremberg, 1947-1949, din care: vols. 1-22 – actul de acuzare, dezbaterile, sentinţa); vols. 23-24 – indici de documente şi persoane; vols. 25-42 – documentele acuzării). I-a succedat o altă Declaraţie tripartite semnată de aceiaşi la 1 decembrie 1943 la Teheran (R. A. Rudenko, Niurnbergskii proţess, I, p. 24-25; cf. şi Valentin Ciorbea, Emanuel Plopeanu, Din istoria secolului XX, III, 1939-1945 – Diplomaţia războiului, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2011, p. 251 şi urm.). A intervenit, la 5 iunie 1945, şi o Declaraţie în numele Guvernelor URSS, SUA, Angliei şi Franţei (apud Niurnbergskii proţess, I, pp.30-37) sau Declaraţia din 17 iulie 1945 (ibidem, pp. 38-42). De asemenea, la 8 august 1945, la Londra, s-a instituit Tribunalul Militar Internaţional cu sediul la Nürnberg, fiind realizat un agrement în baza căruia în domeniul legii internaţionale s-a creat un precedent: judecarea şi condamnarea (cu prioritate) a liderilor nazişti capturaţi în mai-iunie 1945 (ibidem, pp. 63-65); separat s-au stabilit Statutul Tribunalului Militar Internaţional (ibidem, pp. 66-73) şi Regulamentul (ibidem, pp. 74-78). Capetele de acuzare puse în seama principalilor criminali de război au fost grupate în patru categorii – a. conspiraţie internă şi externă; b. crime împotriva păcii; c. crime de război în teritoriile ocupate; d. crime împotriva umanităţii. Principiile erau labile, ceea ce s-a subliniat în epocă şi îndeosebi mai apoi (cf. Thomas Parrish, S. L. A. Marshall, eds., The Simon and Schuster Encyclopedia of World War II, New York, Simon and Schuster, 1978, pp. 449-451). România, ca stat învins în conflagraţia din 1939-1945 şi dornic să intre în „concertul popoarelor lumii”, nu a avut altă soluţie decât să se supună …”legii internaţionale”. Deja la 12-13 septembrie 1944, Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova impunea că „Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război” (apud Ioan Dan, „Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Lucman, 2005, p. 37), iar guvernele comunizante de la Bucureşti, acceptând întocmai statutul de ocupaţie şi căutând să fie pe placul ocupanţilor, s-au grăbit să adopte măsuri în consecinţă, precum: – la 7 octombrie 1944 – decretul „pentru purificarea administraţiilor publice”; la 8 octombrie 1944 – decretul dispunând „luarea oricăror măsuri privative de libertate”; la 18 decembrie 1944 – decretul pentru „instituirea unui regim tranzitoriu de organizare judecătorească”; decretele-lege nos. 148-149 din 20 ianuarie 1945 pentru promulgarea Legilor 50 şi 51 relativ la „urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război” sau „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării” ce urmau a fi deferiţi unui Tribunal … special (cf. Alesandru Duţu, Sub povara Armistiţiului – Armata Română în perioada 1944-1947, Bucureşti, Editura Triconc, 2003, p. 126 şi urm.).

Imediat, mai precis la 29 ianuarie 1945, prin „jurnale ale Consiliului de Miniştri” (nos. 188-189) s-a stabilit arestarea şi cercetarea a 69 şi, respectiv, 65 de persoane „bănuite a fi comis crime de război” ori „a fi fost responsabile de dezastrul ţării” (ibidem, p. 128), la 10 februarie 1945 fiind trecuţi în retragere Mareşalul Ion Antonescu şi generalii C. Pantazi, Ilie Şteflea, C. Z. Vasiliu, Ion Gheorghe, C. Tobescu, Gh. Jienescu ş.a. (ibidem, p. 120), pentru ca, 19 martie 1945, să fie trecute în rezervă nenumărate cadre militare – practic 7 168 (ibidem); în conformitate cu legile 50-51, guvernul dr. P. Groza a elaborat decretul nr. 1 318/21 aprilie 1945 pentru promulgarea Legii nr. 312 din aceeaşi zi privind „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război (ibidem, p. 128; Ioan Dan, op. cit., pp. 43-48); era o lege de „origine” stalinistă (ibidem, p. 46), care încălca principiile separaţiei puterilor în stat, consacrat – menţionează Ioan Dan – prin articolele 33-34 al Constituţiei din 1923, repusă în vigoare după 23 august 1944, şi pe acelea ale neretroactivităţii legilor penale (ibidem, p. 47). Prin art. 10 al Legii nr. 312 s-a constituit Tribunalul Poporului – o instanţă extraordinară, iar dreptul la recurs era admis numai pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Militară (art. 14). Au urmat, la 25 aprilie 1945, constituirea organelor de cercetare penală – Corpul acuzatorilor publici şi constituirea completului de judecată – aşa-numitul „Tribunal al Poporului” (Al. Duţu, op. cit., p. 128), funcţionând două „Tribunale ale Poporului”, la Bucureşti şi la Cluj. La Bucureşti, în 1945-1946, s-au judecat 15 loturi de inculpaţi, majoritatea militari şi funcţionari (ibidem, p. 129). Deja în răstimp începuse vânătoarea celor „bănuiţi [drept] criminali de război şi vinovaţi de dezastrul ţării”, prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 188 din 16 februarie 1945 fiind incriminaţi Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi generalii C. Pantazi şi C. Z. Vasiliu (Ioan Dan, op. cit., p. 113-114). În perioada 14-22 mai 1945, completul din Bucureşti al „Tribunalului Poporului” a judecat primul lot de „criminali de război”, generalul N. Macici fiind condamnat la moarte, dar sentinţa i-a fost schimbată în muncă silnică pe viaţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (c f. Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 168). Tot pe atunci (30 mai-14 iunie 1945) s-a înscenat judecarea lotului celor 12 ziarişti care s-ar fi pus „în slujba propagandei fasciste” şi … vinovaţi de „crime de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război” (cf. Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti”. 22 mai-4 iunie 1945, Bucureşti, Editura Albatros, 1999, passim; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, Editura Mica Valahie, 2004, p. 364 şi urm.). Dintre membrii lotului, celebrul ziarist Pamfil Şeicaru, judecat în contumacie, a … beneficiat de condamnarea la moarte, fiind în 1966 graţiat prin decret de N. Ceauşescu (O istorie a prezentului, pp. 377-379).

[7] Cf. M. D. Ciucă, ed., Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1995, p. 26.

[8] Ibidem.

[9] Vezi în acest sens “scurta biografie”: “VOITINOVICI, A. ALEXANDRU (6.VIII.1915 Paşcani – 5.IX.1986 Bucureşti) (fiul lui Adam (cofetar; fiul lui Iosif, orig. din Galiţia, stabilit la Podul Iloaiei) şi Iulia (n. Zierhoffer;învăţătoare) – ilegalist cu stagiul recunoscut din 1935; preşedintele Tribunalului Poporului(1945-1946), secretar general al Ministerului Justiţiei (1946-1948), procuror general al R.P.R.(1948-1952), preşedinte al Tribunalului Suprem al Republicii (1954-1967), detaşat ca membru al Curţii Permamente de Arbitraj de la Haga (1967-1973), şef al Colegiului de Jurisdicţie la Curtea Superioară de Control Financiar (1973-1979, pensionat); scriitor şi publicist submediocru sub pseudonimele “Al. Voitin” (cel mai frecvent), “Al. Adamescu”, “Adam Apostol”; decorat cu ordinul “23 August” clasa a III-a în 1964; a prezidat, între alte sute de condamnări ale unor opozanţi ai sistemului comunist, procesele lui Ion Antonescu (1946) şi Iuliu Maniu (1947)” (Iulian Apostu, Zydokomuna, ediţia decembrie 2012, disponibilă pe Internet, cf. apostu_i@yahoo.com). Pentru general (r) Ioan Dan, Voitinovici, deşi la un moment dat, care s-a prelungit vreo şase ani, a reprezentat România la Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, nu apare decât ca … “magistrat” (vezi “Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, p. 117). Istoricii au dovedit şi documentele au confirmat integral că, la “procesele” loturilor Antonescu (1946) şi Maniu (1947), Voitinovici a fost la dispoziţia celor de “sus” (cf. M. D. Ciucă, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, passim).

[10] Stelian Neagoe, Istoria Guvernelor României. 1859-1999, ediţia II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1999, pp. 149-164.

[11] Vezi Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, sub coordonarea lui Vladimir Tismăneanu şi a colaboratorilor, eds., Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 23 şi urm.; Vasile Pascu, Regimul totalitar comunist în România (1945-1989), I-II, Bucureşti, Editura Clio Nova, 2007, passim.

[12] Cf. Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, Iaşi, Demiurg, 2008, pp. 441-482.

[13] Ibidem, p. 476-477.

[14] Vezi „Art-Emis”, 27.1.3013 (http://www.art-emis.ro).

[15] Cf. Viaceslav Samoşkin, în Europa XXI – Românii între ruşi şi sovietici, Iaşi, 2004-2005, pp. 387-396

[16] Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Drumul destinului. O biografie, Iaşi, 2012, cap. XXV; idem, Mareşalul Ion Antonescu. Biobibliografie, Iaşi, Demiurg, 2010, pp. 61-73.

[17] Vezi, îndeosebi, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vols. 1-3, editor Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1998; Ioan Dan, “Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, 1993; Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vols. 1-2, Bucureşti, Editura Paideia, 1998.

[18] Cele dintâi informaţii şi probe de Gh. Buzatu, Din Jurnalul de supraveghere a Grupului Ion Antonescu, întocmit de gardieni, în perioada 3 aprilie – 28 mai 1946, în “Historia”, nr. 2/2005, pp. 40-43; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniţă” (aprilie-mai 1946) al Grupului Mareşalului Antonescu), în Istorie şi societate, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, pp. 513-601; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei: Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 489 şi urm.

[19] Vezi Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte. Memorii, ediţie Al. V. Diţă şi Adrian Pandea, Bucureşti, Editura Publiferom, 1999, p. 321-339. Memorialistul insistă şi asupra tratamentului, în general convenabil, rezervat înalţilor prizonieri în Rusia, până la terminarea războiului în Europa, în mai 1945.

[20] Cf. Lotul Antonescu în ancheta Smerş, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Iaşi, Editura Polirom, 2006, 467 p.

[21] Great Britain, Public Record Office, FO – 371/44 039 (telegrama nr. 2 479/18 septembrie 1944, Sir A. Clark Kerr către Foreign Office), f. 3.

[22] Ibidem, f. 5 (telegrama nr. 2 484/19 septembrie 1944, Kerr către Foreign Office).

[23] Ibidem, f. 10 (Mesajul lui Kerr către A. Eden, 18 septembrie 1944).

[24] Vezi Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, doc. nr. 5, 6; Procesul …, II, doc. nr. 16, 21, 28, 37.

[25] PRO, FO – 371/59 167 (telegrama nr. 111/22 ianuarie 1946, Le Rougetel către Foreign Office).

[26] Idem, Misiunea Militară britanică la Bucureşti către War Office, rapoartele nr. 159/16/46 din 25 aprilie 1946 şi nr. 5 113/429 din 2 mai 1946.

[27] Ibidem (raportul nr. 118/1946, A. Holman către Foreign Office).

[28] Cf. mesajul nr. 45 – A/26 februarie 1946, F. T. Gusev către E. Bevin sau telegrama nr. 1 463/7 martie 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[29] Vezi Raportul nr. 3 678/1 197 către F. T. Gusev.

[30] Telegrama nr. 3 395/9 aprilie 1946, Foreign Office-ul către Ambasada din Washington; telegrama nr. 2 538/19 aprilie 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[31] Telegrama nr. 2 810/3 mai 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[32] Bibliografia esenţială referitoare la această temă: Consiliul Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii (Arhiva), Bucureşti, fond 40 010/„Tribunalului Poporului”, 1946, 148 volume; Marcel-Dumitru Ciucă, editor, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vols. 1-3, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1998; Ioan Dan, “Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, 1993; Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti” (22 mai – 4 iunie 1945), Bucureşti, Editura Albatros, 1999; Alesandru Duţu, Sub povara armistiţiului: Armata Română în perioada 1944-1947, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003; Ion Zainea, Politică şi administraţie în România (6 martie 1945-1 martie 1946): Epurarea, Oradea, Editura Universităţii, 2004; Radu Ioanid, ed., Lotul Antonescu în ancheta Smerş, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Iaşi, Editura Polirom, 2006; Gh. Buzatu, coordonator, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, ediţia I, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002; ediţia a II-a, Bucureşti, 2006; Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. 1-2, Bucureşti, Editura Paideia, 1998; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniţă” (aprilie-mai 1946) al grupului Mareşalului Antonescu), în Istorie şi societate, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 513-601; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti, Editura Mileniul III, 2005; Gh. Buzatu, Stalin, Hitler, Antonescu, R. Vâlcea, Rottarymond and Rotarexim, 2007 (în colaborare); Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin. Un raport nefinal, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008; Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului (1939-1945), Bucureşti, Editura RAO, 2007; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., Pace şi război (1940-1944); Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, vol. I, 1940-1941, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008; Gh. Buzatu, I. Pătroiu, Lotul Mareşal Antonescu al „criminalilor de război” (1946), în „Orizont XXI”, nr. X/2008, Piteşti, p. 3-5; Gh. Buzatu, Ioana Panagoreţ, Dan Botez, Procesul şi execuţia Mareşalului Ion Antonescu, Alexandria, 2009; Paula Mihailov-Chiciuc, în „Ziua”, Bucureşti, 16-17 mai 2006.

[33] Telegrama nr. 710/2 iunie 1946, Holman către Foreign Office.

[34] T. V. Volokitina, ed., Vostočnaia Evropa v dokumentah rossiiskih arhivov. 1944-1953, I, 1944-1948, Moskva, 1997, p. 463-464, doc. nr. 152.

Sf Gheorghe Codreanu

05/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O scrisoare adresată de mareșalul Ion Antonescu generalulului britanic Henry Maitland Wilson la 2 aprilie 1944

Ion Antonescu3

Vă rog nu cereți unui popor mic, dar viteaz, care de două mii de ani luptă pentru viață, credință și libertate să se dezonoreze și să se distrugă singur.

Vă rog nu cereți unui soldat cinstit și unui om bătrân să își sfârșească zilele în umilință.

Așa cum dumneavoastră luptați pentru Anglia, tot așa lupt și eu pentru patria mea, dar de suferințele, lupta și amenințările sub care noi trăim, dumneavoastră nici nu vă puteți da seama.

Noi am fost atacați, deși noi nu am atacat pe nimeni. Ceea ce este al nostru de secole și a fost, ei ne-au luat. Aliații și prietenii noștri au fost obligați de evenimentele europene petrecute în anul 1940 să ne abandoneze total, lăsându-ne astfel să fim jefuiți de lașii noștri vecini.

Nici unul din marii noștri aliați de atunci nu putea să ne garanteze frontierele noastre reduse ca răspuns la strigătul nostru de alarmă.

Alături de Germania am fost nevoiți să ne împotrivim Rusiei care zilnic ne umilea și ne amenința.

 Singura țară din lume, care la cererea noastră a fost de acord ca, în împrejurări dificile, să garanteze existența durabilă a națiunii noastre a fost Germania.

Când poporul nostru va trebui să moară, nu-i cereți astăzi să accepte dizgrația și dezonoarea. Mare și glorios soldat cum sunteți, sunt sigur că veți înțelege.

Ajutați-mă să salvez un popor, nu mă forțați să îl arunc în prăpastia fără sfârșit a distrugerii și rușinii.

Noi suntem prietenii dumneavoastră, nu dușmanii dumneavoastră.

Foto: generalulul britanic Henry Maitland Wilson

Nici un popor, sunt sigur, cu forțele aproape intacte, cum sunt ale noastre, nu ar putea să capituleze și să se retragă din acțiunea în care însăşi existența și libertatea lui sunt în joc fără o garanție serioasă pentru zilele care vor veni.

Că nu se va comite nici o indiscreție cu acest mesaj, mă bizui pe dumneavoastră ca soldat.

Mareșalul Ion Antonescu

2 Aprilie 1944

Sursa: https://maresalul-ionantonescu.blogspot.com/ scrisoarea-maresalului-antonescu-catre.html

05/04/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: