Considerații istoriografice privitoare la Sistemul de la Versailles

 

 

 

 

 

Sistemul de la Versailles. Considerații istoriografice

 

 

 

 

Creaţie deosebit de complexă, sistemul de la Versailles continuă să preocupe lumea istoricilor, ca epilog al primului război mondial, dar si ca secventă de istorie cu un profil deosebit pe multe planuri. Este perioada interbelică, limitată de regulă între anii 1918 si 1939, dar pe care multi istorici o consideră deja ca un armistitiu sui generis, în cadrul unei conflagratii mondiale sau chiar al unui mare război civil, cu faze „calde“ si „reci“, extrem de complex ca problematică si susceptibil de mereu alte interpretări .

Ernst Nolte, bine cunoscut din faimoasa Historikerstreit (1987), a sustinut concomitent ideea că în secolul XX am avea, de fapt, numai un lung război civil (Bürgerkrieg), la care au contribuit mai toate popoarele .

Alti istorici (Fleming, Fontaine) insistă asupra originării războiului rece în „marele război“ , în timp ce André Ribard subliniază preocuparea unor cercuri politice din Elvetia de a transforma „războiul imperialist în război civil“ .

Interpretările sînt multiple si aporetice, lucru firesc cînd e vorba de un fenomen asa de complex. Istoricii însisi nu au fost numai interpreti ai acestuia, ci adesea si actori . H. Temperley, H. Pirenne, J. Carcopino , G. Brătianu , între alţii, au luat efectiv parte la marele război. E. Lavisse a publicat, în plină conflagratie, un volum justificativ, iar H. Berr va explora fenomenul tocmai sub unghi istoriografic . Pagini demne de interes au scris, dintre istoricii contemporani, J. Bainville, N. Iorga, H.- J. Marrou, Ch. Seignobos, R.W. Seton-Watson, ultimul fiind si semnatarul unor reflectii despre misiunea civică a istoricilor din Europa mediană , temă reluată si mai tîrziu de unii analisti sensibili la problematica natională.

 

Lăsînd la o parte memoriile privitoare la congresul de pace, utile desigur, desi partiale si subiective, trebuie spus că unii dintre marii actanti ai războiului, diplomatiei, reorganizării europene au căutat să explice pe cont propriu evenimentele, făcînd astfel un bun serviciu istoriografiei.

Winston Churchill, lord al amiralitătii în marele război, s-a ocupat de „criza mondială“ (The world crisis, 1923), iar E.M. House si C. Seymour de conferinta de pace (What really happened at Paris, 1921), cu date noi si observatii privitoare la alte demersuri analoage, precum acela subscris de E.J. Pillon în The Peace Conference (1919).
Un capitol aparte în vasta literatură despre acele împrejurări îl constituie initiativele unor istorici, precum A. Toaynbee, E.H. Carr, pentru a nu adăuga la cele deja amintite decît putine nume dintr-o lungă serie .

 

Personalităti britanice de felul lui Gilbert Murray, H.G. Wells sau Leonard Wolf, toate interesînd istoriografia, au intervenit public, la 24 mai 1919, pentru a cere aliaţilor să-si reconsidere atitudinea faţă de Germania învinsă si disperată.

Tratatele de pace trebuiau să gestioneze mostenirea războiului (Legacy of war la H.A.L. Fisher), într-un moment când Europa era dominată de sărăcie, confuzie, dezordine. Deviza lui Wilson („peace without victory“) era inaplicabilă într-o lume ce se destructura iute, făcînd loc haosului si dictaturii . Sperante himerice se alimentau din acea stare de lucruri, împreună cu solutiile cele mai radicale.

Nimeni nu părea multumit în Europa postbelică. Anglo-saxonii considerau că tratatul de la Versailles era prea dur, pe cînd francezii îl socoteau prea blînd, iar învinsii inacceptabil . Austria, de la care pornise accidental conflagratia, nu mai avea resurse de supravietuire pe cont propriu.

Germania era sfîsiată de contradictii, umilită si săracă. Ungaria, pierzîndu-i pe cehi, slovaci, români din fostul regat, se refugia în mitologia natională si în visuri nostalgice. Cehoslovacia, Polonia, România, Iugoslavia erau singurele state beneficiind de teribila disolutie a imperiilor. Fiecare din ele avea însă probleme nevralgice („points of irritation“)  în raport cu vecinii, aspiratii neîmplinite, nelinisti legate de viitor.

 

Războiul nu se încheiase, germanii căutau cu disperare o solutie de iesire, dar se gîndeau deja la un alt conflict, căutînd „a salva pentru viitoarea revansă tot ce se mai putea salva“ . Initiind unele reforme de ajustare constitutională, Max von Baden le comunica la Washington, cu speranta că presedintele nu va sprijini cereri incompatibile cu onoarea poporului german si pregătirea unei păci drepte .

În adevăr, pacea semnată în Galérie des Glaces, tocmai acolo unde cu o jumătate de secol mai înainte se proclamase imperiul german, nu părea să fie o pace, temeri de tot felul subsistau pretutindeni. Europa, se spunea, nu e coaptă pentru democratie, iar principiul autodeterminării poate fi o „cutie a Pandorii“, plină de surprize.

Faptul că America, deşi avusese o contributie asa de însemnată la elaborarea tratatului, nu l-a semnat până la urmă, după cum nici nu s-a înscris în Liga Natiunilor, a cântărit greu în evoluţia generală .

S-a putut constata că în politica Statelor Unite, ca si în aceea a Marii Britanii, factorul economic precumpănea si că micile state rămîneau fără sprijin în momentele de criză majoră. Liga Natiunilor nu era în măsură să dea solutii eficiente, iar aliantele regionale se vădeau cu totul fragile fată de marile puteri .

 

S-au investit mari speranţe, la început, mai ales după impulsul dat de programul lui W. Wilson, că raporturile dintre state vor fi puse pe noi temelii, de egalitate a natiunilor, de cooperare si constructie mai armonioasă, în lumina dreptului public . Ideea de solidaritate era chemată a înlocui competitia violentă, prin intermediul unor organisme speciale, dar ea se va destrăma iute, sub presiunea realitătilor geopolitice din Europa si din lume.

Negocierile de la Paris s-au făcut, după cum se stie, în conditii dificile pentru România. Desi beligerantă din 1916, ea fusese nevoită să încheie, în 1918, cu asentimentul aliatilor, pacea separată de la Bucuresti. În noile împrejurări, ea figura printre statele cu interese limitate.

A trebuit să depună mari silinte pentru a-si apăra cauza, pe temeiul tratatului de aliantă din 1916 si al sacrificiilor făcute în război. Redevenit prim ministru, I.I.C. Brătianu a fost destul de abil si de ferm pentru salvgardarea inte¬resului national.

A fost nevoie pentru aceasta nu numai de o intensă activitate diplomatică, dar si de anihilarea guvernului bolsevic din Ungaria, condus de Bela Kun, trecîndu-se astfel peste opozitia Consiliului Suprem aliat.

 

 

 

 

 

 

 

La 25 nov./8 dec. 1919, fu semnat la St. Germain tratatul cu Germania, iar la Trianon cel cu Austro-Ungaria, prin care se consfintea integrarea Transilvaniei si Bucovinei. Abia la 14/28 oct. 1920, marile puteri au recunoscut si unirea Basarabiei. „România Mare“ devenea un fapt. Ea trebuia să-si articuleze acum rosturile tinînd seama de noua structură geopolitică a continentului, dar si de exigentele impuse pe plan mondial prin programul lui Wilson.

Era nevoie de reforme (împroprietărirea tăranilor, votul universal etc.) si de o nouă constitutie, care să armonizeze ansamblul românesc, aflat în criză, expus încă la fluctuatii primejdioase .

 

Felul în care G. Brătianu avea să examineze mai tîrziu problematica războiului prim mondial si a păcii aferente prezintă interes si acum, fiindcă e o bună asezare în perspectivă a unui eveniment istoric decisiv.

Marea conflagratie ar fi, în această viziune, urmarea contradictiei dintre particularismul national si universalismul economic, de care se leagă si problematica statului, a sporului demografic („invazia maselor“), a distributiei resurselor existente, a tehnologiei etc.

Preluînd o idee curentă în epocă (René Guénon), istoricul amintit conchidea că „sub toate raporturile, vîrsta de fier succede vîrstei de aur si pune organizării păcii probleme insolubile prin metodele traditionale“ . Teama sporea odată cu înarmarea, cu esecurile diplomatice, cu propaganda războinică a cercurilor interesate, cu neputinta de a pune în operă ideea federativă experimentată de britanici în coloniile lor, care tindeau să formeze deja un Commonwealth.

Antagonismul dintre această idee federativă si ierarhia centralizată, produsă si reprodusă pe continent de modelul francez, se regăseste în marea confruntare dintre blocuri din primul război mondial, imperiile austro-ungar, german si otoman reprezentînd în acest caz conceptia ierarhică, opusă aplicării extinse a principiului autodeterminării.

Cealaltă alianţă, avînd ca pilon cooperarea franco-britanică, lupta sub semnul federţtiei. Ea se va extinde mult peste limitele Europei, sugerînd o modalitate de organizare ulterioară a păcii, după cum se poate deduce chiar din proiectul wilsonian de organizare a lumii, ca o societate de naţiuni egale.

Din păcate, ea nu a răspuns asteptărilor, realitătile geopolitice s-au vădit ostile ideii, astfel că liga respectivă s-a crezut în drept să diferentieze pe cei „patru mari“, cu interese depline, de „cei mici“, cu interese limitate. Era un viciu fundamental, lesne de recunoscut la originea multor tensiuni si de natură a motiva măcar în parte esecul Ligii Natiunilor .

 

Viziunea lui G. Brătianu este afină cu cea conturată de Jacques Pirenne în Les grands courants de l’histoire universelle, vasta sinteză în care popoarele continentale se conduc după principiul autoritar, iar cele maritime după idei liberale. Autoritar si ierarhic, liberal si federativ sînt, în acest caz, notiuni afine, puse la lucru de istoricii în cauză independent unul de altul si urmărite din timpurile antice pînă în lumea contemporană .

 

Președintele W. Wilson a dorit să impună principiul federativ, prin Liga Natiunilor, însă a întîmpinat opozitia unor state europene, care au impus ajustări de natură să prevaleze principiul ierarhic, mai aproape de Sfînta Aliantă decît de „cele 14 puncte“.

Mai mult încă, Senatul i-a refuzat orice sprijin, iar noul presedinte, Harding, declară „moartă“ creatia predecesorului său . În asemenea conditii, Liga Natiunilor nu si-a putut împlini rostul decît în mică măsură, ceea ce l-a făcut pe Aristide Briand să conceapă, în numele Frantei, un organism european de tip federativ (1930), în perspectiva căruia stimula acordurile regionale.

Cu toate astea, dictaturile de pe continent au stiut să profite, mai întîi Italia lui Mussolini, apoi Germania lui Hitler, pentru a se debarasa de constrîngerile tratatelor si a deveni forte redutabile pe un continent tot mai tulbure geopolitic.

Acordul de la München (sept. 1938) era opera unui „directorat“, care si-a putut îngădui să decidă sacrificarea Cehoslovaciei, în speranta că apetitul imperialist al Germaniei va fi satisfăcut astfel. Garantiile nu mai aveau efect, acordul sovieto-german din 23 aug. 1939 indica limpede o evolutie conflictuală.

Balanta îstoriei înclina decis spre „organizarea ierarhică“, a cărei expresie elocventă era pactul germano-italo-japonez. Anschluss-ul, ocuparea Cehoslovaciei, dictatul de la Viena pe seama României tin de această conduită, din care trebuia să rezulte o „nouă ordine“ în lume. Curând, Carta Atlanticului (14 aug. 1941) avea să relanseze proiectul wilsonian de a institui pacea în spirit liberal, deschis, pluralist, cu respectarea dreptului fiecăruia de a-si decide soarta.

Desi G. Brătianu n-a mai putut încheia marea sinteză despre orga¬nizarea păcii în istoria universală, ajungînd în primul tom numai la finele secolului XVIII, interpretarea dată perioadei următoare, pînă la tratatul de la Versailles, s-a putut reconstitui totusi din rezumatul publicat de autor în „Revue historique du Sud-est européen” (1945-1946), text inclus apoi în editia integrală prefatată de John Rogister . Cunoaştem din acest volum chiar si opiniile istoricului asupra perioadei ce a urmat, pînă la 1945.

Am evocat mai pe larg cazul lui G. Brătianu fiindcă el e semnificativ pentru o parte din istoriografia timpului. Cum se stie, unii istorici de seamă luaseră chiar parte la război. Charles Péguy si-a pierdut viata în luptă, iar H. Pirenne a fost prizonier la germani.

N. Iorga, în altă zonă a vastului teatru de operatii, a devenit marele animator al vointei de a rezista, după cum a tinut să-l recomande A.D. Xenopol într-o misivă către Emile Boutroux. G. Brătianu, fiul primului ministru si voluntar, a fost rănit în luptă si avea să-si evoce experienta în volumul File rupte din cartea războiului (1934).

Peste cîtiva ani, în dec. 1939, cînd războiul începuse deja, practic, el punea la îndemîna străinătătii întîiul capitol dintr-un studiu privitor la Rumania at Versailles , în ideea de a sensibiliza lumea anglo-saxonă cu privire la interesele tării sale. Erau consideratii de istoric, însă miza lor politică nu putea trece neobservată, dată fiind amplitudinea personalitătii autorului.

Fascicula respectivă din Rumanian Quarterly, cu texte de N. Iorga, D.J. Hall, Al. Iordan s.a., era dedicată relatiilor cu Anglia si trebuie socotită ca un gest menit a semnala interesul României de a mentine sistemul de la Versailles, atunci cînd în mod evident acesta era pus în chestiune.

În acelasi timp, fidel crezului său civic , N. Iorga examina, lucid si realist, instituirea „protectoratului“ german asupra Cehoslovaciei, protestînd vehement, convins că ocupantul evoca imaginea unui „monstruos Behemoth biblic“.

Ofensiva germană contra sistemului de la Versailles, condamnată si mai înainte, l-a făcut să scrie astfel, după „desfiintarea“ Poloniei:

„Cine ar fi crezut vreodată că numele revărsării de ape zăgăzuită de Ludovic al XIV-lea pentru ca pe pămîntul consolidat cu atîtea jertfe să se ridice minunea din basme a castelului regal, a cărui glorie va supravietui regalitătii însesi, să ajungă a fi semnul a două aspre porunci ale istoriei: aceea pruso-germană din 1871 contra Franciei si aceea prin care aceleiasi Germanii i s-a impus ceea ce ea numeste diktatul?

Şi că pentru aceasta se va alipi de numele Versailles unul din cele mai teribile blăsteme răzbunătoare ale lumii?“

 

„Vinovătia de la Versailles“ fiind abolită simbolic, prin propagandă, apoi si militar, memoria lui W. Wilson era supusă si ea la atacuri ignobile, pe care acelasi N. Iorga a înteles să le combată, cu sarcasm si ironie, căci pentru el locul în cauză, Versailles, rămânea binecuvîntat de către natiunile ajunse a respira astfel mai liber .

Amputarea teritorială a României, în urma pactului sovieto-german si a dictatului de la Viena, i-a stors lui N. Iorga pagini de analiză, protest si imprecatie, în care viziunea cumpănită a istoricului („bătrîn prin experientă“) se îmbina cu reactia civică, în forme cu totul memorabile.

În acest sens, el socotea că statul modern nu mai poate fi înteles ca o „întîmplătoare legătură de teritorii si grupe omenesti“, ci ca un organism întemeiat pe natiune, ca produs al unei evolutii îndelungate, cu o cultură specifică si o istorie proprie, ceea ce înseamnă o constiintă de sine modelată în timp .

La moartea lui Chamberlain, în toamna lui 1940, putin înainte de a se stinge el însusi, intempestiv, N. Iorga a tinut să-l evoce ca pe o figură distinsă, legată de un moment tragic al istoriei, unul care l-a constrîns să facă nedorite concesii, pînă la a-si umili chiar patria. Inadecvatia cu epoca îi părea socantă, căci „el a vorbit din Biblie, într-o vreme cînd lozinca preistorică conducea omenirea“ .

A cîstiga un război nu e totuna cu a cîstiga pacea. În sistemul international, tot mai complex, pacea vrea să însemne stabilitate geopolitică.

De la pacea westfalică pînă la tratatul de la Versailles, dacă e să identificăm repere utile, lumea modernă a putut aprecia cît de mare poate fi deosebirea între asteptările din timpul războiului si realitătile din vremea păcii. Perioada interbelică, aparent una de pace, a însemnat de fapt o prelungire cu alte mijloace a războiului, unul în care spectrul combatantilor a devenit mai complex, cu nuante pe care istoricii au căutat să le definească cît mai exact. Cei care au dorit o pace „fără învingători si fără învinsi“, una care să asigure un mai bun echilibru în viitor, s-au văzut iute dezamăgiti.

La Versailles s-a decis într-un fel pe care anumite puteri le-au perceput ca o sursă de umilintă, de ofensă inacceptabilă. După cum   s-a observat deja, „propaganda fortelor de dreapta, extrema dreaptă, stînga si extrema stîngă contra lui Wilson si a Diktatului de la Versailles se permanentizează în întreaga perioadă interbelică“ .

 

Tratatele de pace n-au adus sincronizarea asteptată între tările ce se înfruntaseră pe cîmpurile de luptă, ci o stare de neliniste, suspiciune, teamă, accentuată apoi de marea criză, dusă la exces de miscările extremiste si de politica revansardă a învinsilor .

„Totusi, dreptul la autodeterminare rămîne principiul pe care s-a întemeiat sistemul politic căruia, pentru a da numai două exemple, România îi datorează îndeplinirea aspiratiilor ei, iar Cehoslovacia chiar existenta sa. Însăsi agregarea provinciilor istorice într-un stat numit din 1929 Iugoslavia a fost posibilă prin recunoasterea internatională a acestui drept“. 

 

Analiza intervalului nu se poate lipsi, fireste, de luarea în consideratie a acelui sentiment crepuscular ce domina spiritele după marele război. Nu doar anumite forme istorice păreau condamnate, ci deopotrivă civilizatia (Paul Valéry), dacă nu lumea însăsi, cu valorile ei, ceea ce îndemna să se repună totul în chestiune (André Gide). S-a scris atunci, mult, despre „declinul Occidentului“ (O. Spengler), despre „apusul natiunilor albe“ (Maurice Muret), despre criza lumii moderne (R. Guénon), crizismul fiind o temă obsedantă a epocii .

 

Hermann von Keyserling, cunoscut mai ales prin tentativa de a face „analiza spectrală a Europei“ , publicase un eseu despre „renasterea“ preconizată după război (Wiedergeburt, 1922), fenomen vizînd un om nou, întelept, puternic, rational, ca răspuns la irationalitatea de care lumea dăduse dovadă în timpul conflagratiei. Un anume spirit ecumenic s-a născut din chiar mizeriile războiului, fenomen înteles ca o manifestare absurdă a speciei umane .

Îl regăsim la originea unor proiecte de reorganizare a lumii, pe linie colectivistă, marxiană, ca si pe linie fascistă, proiecte în jurul cărora a curs nu doar multă cerneală, ci si sînge, oriunde lupta de idei nu mai părea să multumească spiritele.

„War guilt had engendered peace guilt, but both stemmed from the treaty of Versailles, and both were overhelming supported by the democracy“. Este concluzia unui istoric foarte atent la realităti, Maurice Pearton, dar ea rimează cu aprecierile făcute si de alti studiosi ai trecutului.

 

Walter Kolarz observa, îndată după al doilea război mondial, că principiul lui Wilson relativ la autodeterminarea natiunilor a fost o greseală cu urmări nefaste, căci a dat loc la „state-natiuni“ competitive, iar finalmente la un nou război, ale cărui consecinte nu se puteau bănui încă . Alti contestatari ai principiului în cauză se vor ivi si mai tîrziu, pînă în vremea noastră, care a înregistrat deja eliminarea unor decizii luate la Versailles.

Două dintre statele succesorale, Cehoslovacia si Iugoslavia, nu mai există în forma de atunci .

Timothy Garton Ash, între analistii de dată recentă, s-a referit si el la situatia din Europa Est-Centrală, avînd în vedere secesiunea ceho-slovacă si destructurarea Iugoslaviei .

 

O abordare aparte a propus Attila Pók, ocupîndu-se de Bulgaria si Ungaria fată de tratatul de la Versailles: două cazuri tipice de „tapi ispăsitori“ (scapegoats) în istorie. Autorul menţionat se interesa anume de tipurile de explicatii ce se pot găsi în gîndirea politică a natiunilor respective pentru cauzele înfrîngerii.

Cine poate fi blamat pentru tragicele evenimente: factorul intern sau cel extern, ori poate o combinaţie a acestora?

 

Studiile de psihologie socială (Allport, Heider, Lewin etc.) înlesnesc o mai bună întelegere a mecanismelor puse la lucru în asemenea împrejurări. Omul, individ sau comunitate, caută explicatii clare, unice pentru criza în care se află. Dacă s-a produs o înfrîngere, cine este răspunzător de ea? Judecata se face în plan legal, moral, istoric, însă căutarea „tapului ispăsitor“ consumă oricum destulă energie, alimentînd discursul politic, istoriografia, imaginarul colectiv.

 

Examinînd problema în toate aceste registre, Attila Pók conchide că în timp ce bulgarii au emis o critică permanentă a străinului, responsabil de orice esec, ungurii înclină spre autocritică, după cum s-a putut deduce mai ales din lucrarea lui Gyula Szekfu, Trei generatii, sau din aceea a lui Oszkar Iaszi, Calvarul ungar, resurectia ungară, ambele scrieri fiind publicate în 1920, pe fondul marii deceptii produse de tratatul de la Trianon.

 

Unei Europe a marilor puteri începea să i se opună o alta, a micilor state ivite pe ruina vechilor imperii.  Ele se întemeiau însă pe traditii istorice a căror cunoastere nu poate multumi nici azi spiritele mai riguroase. Ministrul României la Praga, Emmandi, scriind un articol despre politica externă a tării sale, în 1935, punea accent deopotrivă pe argumentele de drept international si pe „conceptia istorică“ recognoscibilă la baza ei: o politică de pace si colaborare, în spiritul angajamentelor convenite după marea conflagratie.

El a ţinut să evoce consensual figura lui Take Ionescu, exemplară pentru acest spirit, amintind şi întâlnirile avute de acesta cu Mossaryk, Benes, Venizelos si Pasitch, împreună cu care au întemeiat Mica Antantă, organism în slujba căruia M. Titulescu si-a pus apoi toată energia si o mare vointă de a construi un sistem de securitate pe continent.

Organizarea păcii îi părea a fi misiunea esentială a oamenilor de stat.
Perioada interbelică, desi atît de scurtă, la scara istoriei, îngăduie analize dintre cele mai interesante sub unghiul tentativelor de a solutiona crizele de pe continent .

„Tari si slabi“ se puteau distinge în grupul de state născute în vîltoarea războiului, ceea ce inculcă ideea că nu e vorba de un sistem versaillez monolitic, uniform, lesne descriptibil, ci de situatii foarte diferite, asupra cărora s-a atras deja luarea-aminte, dar care necesită încă aprofundări sub diverse unghiuri. (autor: Alexandru Zub, sursa: Convorbiri Literare)

NOTE

 . Cf. Cyril Falls, A hundred years of war, London, 1953; J.F.C. Fuller, War and western civilization, 1832-1932, London, 1932; Alastair Buchan, War in modern society, London, 1966; Guy Wint, Total war, London, 1972; A.J.P. Taylor, The origins of the second world war, New York, 1983 (ed.rom., 1999).
. Ernst Nolte, Der europäische Bürgerkrieg, 1987.
. Cf. N. Tranfaglia (ed.), Il mondo contemporaneo, VII, Firenze, 1983, p. 386.
. André Ribard, Minunata istorie a omenirii, trad., p. 437.
. Cf. Al. Zub, Istorie si istorici în România interbelică, Iasi, 1989, p. 83-98: Clio inter arma.
. J. Carpino, Souvenirs de la guerre en Orient, 1915-1917, Paris, 1970.
. G. Brătianu, File rupte din cartea războiului, Bucuresti, 1934.
. E. Lavisse, Pourquoi nous-nous battons, Paris, 1917.
. H. Berr, Les études historiques et la guerre, în „Revue de synthèse historique”, XXIX, 1929.
. R.W. Seton-Watson, The historians as a political force in Central Europe, London, 1922.
. Dennis Deletant, Harry Hanak (eds.), Historians as nation-builders: Central and South-East Europe, London, 1988.
. H. Temperley, History of the peace conference at Paris, 1921; A.J. Toynbee, Survey of international affairs, 1920-1923; E.H. Carr, The twenty years’ crisis, 2nd ed., 1946; International relations between two world wars, 2nd ed., 1947.
. Cf. Maurice Pearton, The Paris peace conference (1919) and British opinion, în Albert A. van Goudoever (ed.), Great peaces congresses in history (1648-1990), Utrecht, 1993, p. 89.
. H.A.L. Fisher, A history of Europe, II, Cambridge, (1935), 1976, p. 1255.
. Ibidem, p. 1267.
. Ibidem, p. 1268.
. V.M. Potemkin (ed.), Istoria diplomatiei, III, 1948, p. 429.
. Ibidem, p. 432.
. H.A.L. Fisher, op. cit., p. 1269-1270.
. Ibidem, p. 1271.
. Ibidem, p. 1273-1277.
. G. Sofronie, România în viata internatională, în Enciclopedia României, I, Bucuresti, 1938, p. 971.
. M. Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, în Enciclopedia României, vol. cit., p. 932.
. Ibidem, p. 934-935.
. G.I. Brătianu, Organisation de la paix dans l’histoire universelle des origines à 1945, Bucuresti, 1997, p. 28-32, 311-317.
. Ibidem, p. 29.
. Ibidem, p. 29-30.
. Ibidem, p. 30-31.
. Cf. J.-H. Pirenne, Panorama de l’histoire universelle de Jacques Pirenne, Neuchatel, 1963.
. G.I. Brătianu, L’Organisation de la paix…, p. 311.
. Ibidem, p. 313.
. Ibidem, p. 314.
. Ibidem, p. 322-323.
. Ibidem, p. 325.
. Ibidem, p. 326-327.
. Ibidem.
. Cf. Al. Constantin, A.D. Xenopol peste hotare, în A.D. Xenopol, studii privitoare la viata si opera sa, ed. L. Boicu, Al. Zub, 1972, p. 440.
. G.I. Brătianu, Rumania at Versailles, (I), în „Rumanian Quarterly”, I, 1, dec. 1939, p. 8-22.
. Maurice Pearton, Nicolae Iorga as historian and politician, în Dennis Deletant, Harry Hanak (eds.), op. cit., p. 157-173.
. N. Iorga, Nu state mici!, în Neamul românesc (N.r.), 12 oct. 1939, apud vol.  Ultimele, Craiova, 1978, p. 30.
. N. Iorga, Vinovatii? (N.r., 13 oct. 1939), apud Ultimele, ed. cit., p. 32.
. Ibidem.
. N. Iorga, Noi hotare (1940), în Ultimele, p. 204-210.
. Idem, Se pot distruge popoare?, în vol. cit., p. 8.
. Idem, Neville Chamberlain, în „Cuget clar“ si „Neamul românesc“, V, 19 (17 nov. 1940), p. 303-304. Apud Ultimele, p. 200-202.
. Cf. Albert A. van Goudoever (ed.), op. cit., p. 9. Cf. si K.J. Holsti, Peace and war: armed conflicts and international order, 1648-1989, Cambridge, 1991.
. Em. Bold, I. Ciupercă, Europa în derivă, Iasi, 2001, p. 11.
. Cf. Richard Wagner, Cu Schestow în fata muntilor. Despre fundamentele Balcanilor, în „Interval”, 8 (16), 1999, p. 7.
. Andrei Pippidi, De la Kosovo la Sarajevo, în Sud-Estul si Contextul European, I, 1994, p. 17-18.
. Maurice Muret, Le crépuscule des nations blanches, Paris, 1925.
. Hermann von Keyserling, Das Spektrum Europas…
. Idem, L’analyse spectrale de l’Europe, Paris, 1930.
. Maurice Pearton, op. cit., p. 84.
. Walter Kolarz, Myths and realities in Eastern Europe, Lindiay Drummond Ltd, 1946; ed. rom., Polirom, 2003: Mituri si realităti în Europa de Est.
. M. van de Heuvel, J.G. Siccama (eds.), The desintegration of Iugoslavia, Amsterdam, 1992; Jiri Musil (ed.), The end of Czechoslovakia, Budapest etc., CEU, 1995.
. Timothy Garton Ash, History of the present. Essays, sketches and despatches from Europe in the 1990s, London, 1999.
. Attila Pók, Looking for the scapegoat. Attitudes of losers in Central and Eastern Europe after 1919-1929, în Albert P. van Goudoever, op. cit., p. 61-68.
. Cf. A.J.P. Taylor, L’Europa delle grande potenze, Bari, 1961.
. Emmandi, La conception historique de la politique exterieure de la Roumanie, în L’Europe Orientale, Paris, V, 1935, 3-4, p. 66-74.
. Ibidem, p. 72-74.
. Cf. E.H. Carr, The twenty years’ crisis, 1919-1939. An introduction to the study of international relations, London, 1966.
. Peter Krüger, Das internationale System und Ostmitteleuropa nach dem Ersten Weltkrieg, in Ostmitteleuropa zwischen den beiden Weltkriegen (1918-1939). Stärke und Schwäche der neuen Staaten, nationale Minderheiten, hg. Hans Lemberg, Marburg, 1997, p. 13-30.

Publicitate

Românii in Marele Război al Întregirii

 

Românii și România în Marele Război al Întregirii

Marele Război – deși a început în sud-estul Europei, în Balcani – a fost temeinic pregătit în Europa Occidentală și Centrală, ca și peste Ocean sau în Imperiul Țarist. Natural, în urma atentatului de la Sarajevo, micile țări și popoare din regiunea balcanică au fost blamate iarăși, ca fiind „butoiul cu pulbere al Europei”.

În vara anului 1914, în urma unei propagande bine orchestrate, chiar și opinia publică din marile puteri era în favoarea războiului, pentru redobândirea „gloriei” pierdute, pentru „revanșa” în fața unor înfrângeri din trecut, pentru „pământuri strămoșești” care trebuiau recuperate etc. Guvernele, mult mai realiste decât poporul, nu urmăreau altceva decât interesele fiecărei țări și națiuni.

Chiar noțiunea de națiune avea înțelesuri diferite în vest (unde se confunda cu statul și avea sens primordial politic) față de est (unde națiunile erau etno-lingvistice și tindeau să distrugă imperiile multinaționale, spre a forma state noi, adecvate acestor națiuni).

Doar partidele de stânga criticau războiul, dar și unele dintre acestea (partidele social-democrate din Occident) au aprobat, până la urmă, direct sau tacit, intrarea țărilor lor în luptă.

România era în 1914 o țară europeană mică, cu formă de guvernare monarhică (era un regat), având 137,000 de km pătrați și circa 7,4 milioane de locuitori. Mai mult de jumătate dintre toți românii de atunci trăiau în alte state decât România, o parte mai mică în Imperiul Rus (în jumătatea Moldovei dintre Prut și Nistru, numită Basarabia, ocupată de ruși în 1812, iar o parte mult mai mare în Imperiul Austro-Ungar (în Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina); alți români trăiau în Balcani, la sud de Dunăre, în Serbia, Grecia, Albania etc.

Toate aceste provincii istorice menționate, din imperiile țarist și austro-ungar, aveau populație majoritar românească. Acești români din afara României au trebuit să participe la Primul Război Mondial încă din 1914, odată cu intrarea țărilor lor în luptă.

Astfel, cam un milion dintre acești români au luptat, direct ori indirect, între anii 1914-1916, pentru cauze care nu-i priveau în niciun fel și le aduceau chiar prejudicii1. România de atunci, care avea încă din 1883 un tratat secret cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria), s-a declarat în vara anului 1914, ca și Italia (aflată în aceleași raporturi ca ale României cu Puterile Centrale), neutră.

Abia după doi ani, în urma unor frământări și dezbateri furtunoase și dificile, țara a intrat în război de partea Antantei (Franței, Angliei și Rusiei).

Având mereu înaintea ochilor interesul național – ca orice țară – românii erau în mare dilemă fiindcă știau că orice decizie ar fi luat, ar fi avut de câștigat, dar și de pierdut în același timp.

Astfel, dacă România se alia cu Germania (și, implicit, Austro-Ungaria), în caz de victorie, pierdea Transilvania (cu regiunile vecine menționate) și Bucovina (care nu puteau fi cerute unui aliat); dacă se alia cu Antanta, în caz de victorie, urma să piardă Basarabia (care rămânea Rusiei).

După doi ani de neutralitate însă, România nu mai putea rămâne indecisă fără să-și pericliteze viitorul și chiar existența.

La 14 mai 1916, după o îndelungată chibzuință, regele Ferdinand I (provenit din dinastia germană de Hohenzollern-Sigmaringen), a convocat Consiliul de Coroană pentru a anunța decizia sa de alăturare a României la Tripla Înțelegere și de declarare a războiului împotriva Austro-Ungariei.

S-au confruntat atunci pe față cele două grupări – e drept, inegale – ambele cu dorința de apărare a intereselor țării.

Marele om politic Petre Carp – revoltat și mânios pe rege când acesta și-a expus și motivat opțiunea pentru Antanta – a proferat vorbe grele și i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat.

Îndurerat, dar ferm și lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulți:

„D-le Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului… Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană.

Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”.

Acestea au fost, într-adevăr, vorbele (transpuse apoi în fapte) unui mare om de stat român.

Prin urmare, în noaptea de 14-15/ 27-28 august 1916, România declara război Austro-Ungariei, în conformitate cu înțelegerile secrete semnate cu Antanta2, iar armata română trecea Carpații.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Acum începeau și dramele multor militari români transilvani, bănățeni, crișeni, maramureșeni etc., obligați să lupte contra românilor din Regat, drame sublimate literar de Liviu Rebreanu în Pădurea spânzuraților, dar și de alții, prin alte mijloace.

În 1916-1917, după ocuparea Țării Românești și a Bucureștilor, după rezistența curajoasă de la Mărăști, Mărășești și Oituz, era cât pe ce să fim șterși complet de pe hartă, prinși între amenințarea Puterilor Centrale și a celei estice (de la un timp bolșevice).

Anul 1918, cu puține umbre și cu multe lumini, a adus împlinirea statului național român.

Menționăm că în acei ani – 1918 și precedenții – s-au pregătit destrămarea imperiilor multinaționale și emanciparea popoarelor frustrate după secole de asuprire.

Astfel, din vechile imperii rus, german și austro-ungar, s-au născut ori au renăscut în forme noi Polonia, Cehoslovacia, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (numit, din 1929, Iugoslavia), România, Austria, Ungaria, Germania, țările baltice.

În cazul României, situația este similară, dar și deosebită în raport cu exemplele menționate. În vreme ce viitoarea Iugoslavie și Cehoslovacia erau state multinaționale, Austria și Germania state naționale federale, Ungaria, România, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia etc. erau state de tip național unitar, cu majorități absolute deținute de popoarele care le dădeau numele.

Toate aceste schimbări fundamentale, așa cum nu mai cunoscuse harta Europei de mult timp, s-au înfăptuit după reguli precise, agreate de comunitatea internațională, și au fost apoi aprobate (cu anumite ajustări, acolo unde au decis puterile învingătoare) prin Conferința de Pace de la Paris, din anii 1919-1920.

Modificările teritoriale și politice de amploare, petrecute în anii războiului și, mai ales în 1918-1920, au două componente, una internă și cealaltă internațională.

Componenta internă ține de dorința majorităților etnice (considerate anterior minorități) din anumite regiuni de a trăi în state proprii sau în state locuite de aceleași etnii, adică de a crea condiții pentru ca marea majoritate a polonezilor să trăiască în Polonia, marea majoritate a cehilor în Cehia, a slovacilor în Slovacia, a ungurilor în Ungaria, a românilor în România etc.

Firește, erau și voci care doreau ca toți polonezii să trăiască în Polonia, ca toți cehii să trăiască în Cehia ș.a.m.d., ceea ce era imposibil; după cum erau alții care sperau să păstreze, în forme adaptate, vechile imperii rebotezate și cosmetizate, ceea ce era iarăși imposibil.

Este drept că această dorință de unitate națională ocrotită de state naționale era ultima etapă a evoluției mișcărilor de emancipare, fiindcă anterior, timp de circa două secole, naționalitățile au dorit doar egalitatea cu națiunile dominante, fără să ceară neapărat expressis verbis frângerea acestor imperii și formarea statelor naționale unitare.

Românii cuprinși în Imperiul Habsburgic (iar de la 1867, într-o formă sui generis a acestuia, numită Austro-Ungaria), dar și cei din Imperiul Țarist, s-au încadrat, alături de polonezi, cehi, slovaci, croați, sârbi, baltici, ucraineni etc., în această evoluție, fără mari deosebiri ori particularități.

În anul 1918 lucrurile s-au precipitat peste tot în regiune, mai ales după ce Rusia a produs cea mai mare schimbare de regim politic din istoria sa, defectând și încheind apoi un tratat separat de pace.

Românii, în noile condiții, s-au organizat, și-au ales propriile organe reprezentative – politice și militare (de ordine publică) – și, acolo unde s-a putut, au preluat controlul local asupra teritoriului.

Anumite astfel de organisme reprezentative centrale, recunoscute de comunitatea internațională ca legale, au decis soarta Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (în sens larg, adică vechiul voievodat, cu Banatul, Crișana, Sătmarul, Maramureșul).

Aceste foruri erau „Sfatul Țării” (la Chișinău, în 27 martie/9 aprilie 1918), „Congresul General al Bucovinei” (la Cernăuți, în 15/28 noiembrie 1918) și „Marea Adunare Națională”, prin cei 1228 de delegați cu drept de vot (la Alba Iulia, în 18 noiembrie/1 decembrie 1918).

Toate aceste acte de voință ale națiunii române au fost apoi aprobate de către forul mondial recunoscut să facă acest lucru, anume de către Conferința Păcii de la Paris, din anii 1919-1920.

Cealaltă conferință de pace, de după Al Doilea Război Mondial, din anii 1946-1947, a confirmat din nou decizia luată de români în 1918 și ratificată în 1919-1920, exceptând răpirile teritoriale făcute de regimul comunist stalinist în timpul și la finele războiului (nordul Bucovinei, ținutul Herța și Basarabia).

Între anii 1848 și 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mișcări europene erau cele de emancipare națională, de obținere a libertăților democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etno-naționale.

Așa au procedat aproape toate națiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior.

Aceasta era tendința cea mai avansată în acel moment. Nimeni nu vorbea de uniunea europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităților sau de eliminarea discriminărilor pe criterii religioase.

Românii – în marea lor majoritate – au fost antrenați atunci să lupte pentru formarea statului lor național, așa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc.

Nu făcut-o nici mai bine și nici mai rău decât alții 3. Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conștienți sau mai entuziaști, dar nici mai apatici sau mai reticenți decât alții, decât vecinii lor.

Toate datele de care dispunem arată că majoritatea românilor au dorit unirea Transilvaniei și a celorlalte provincii cu România și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci.

Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918, și a recunoscut realitățile decise de români.

Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut apartenența la România.

Astfel, unirea, pregătită de partea cea mai avansată a intelectualității și clasei politice de atunci, a respectat exigențele democrației de atunci.

*

Astfel, România modernă s-a înfăptuit între 1859-1918, în paralel cu Germania și Italia și a rămas stabilă (cu oarecare variațiuni, cum s-a văzut) până azi. România are, de la Al Doilea Război Mondial încoace, aproximativ suprafața Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, dar o populație de trei ori mai mică.

Populația de circa 20 de milioane de locuitori stabili este formată din aproape 90% etnici români, din 6,4 % maghiari, din circa 2,5% romi, restul fiind mici grupuri de slavi, germani, turco-tătari, armeni, greci, evrei etc.

Sub aspect religios și confesional, circa 86% dintre locuitori sunt ortodocși, restul fiind romano-catolici, greco-catolici, protestanți, neoprotestanți, musulmani, mozaici etc.

Țara este parte a NATO și a UE, chiar dacă stabilitatea și viitorul acestor grupări de state sunt serios puse la încercare în anii din urmă.

În Europa celor 27 de astăzi, România, din punctul de vedere al suprafeței și al populației, se află pe locul al șaselea, după Germania, Franța, Italia, Spania și Polonia. (autor: Ion Aurel Pop, sursa: Revista Clipa).

NOTE:

1. Liviu Maior, Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni și basarabeni în război, 1914-1916, Cluj-Napoca, 2016.

2. Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919, Ediția a III-a, vol. I-II, București, 1989.

3. Românii – câteva procente – care nu au dorit unirea provinciilor lor cu România erau, de regulă, în slujba statelor lor de adopție, înalți funcționari, ofițeri, consilieri oficiali, angajați în administrație etc.