CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Marea Unire din 1918 și „tăcerea istoricilor de meserie”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  Fascinaţia Marii Uniri din 1918 (și „tăcerea istoricilor de meserie”)!

Iubitorii de trecut şi de România dezgroapă vechi cronici acoperite de colb ca să ne aducă aminte de responsabilitatea pe care o avem faţă de neam şi ţară, însă unii eseişti, analişti politici şi pescuitori în ape tulburi formulează „teorii noi”, tendenţioase şi chiar duşmănoase, despre lupta de emancipare naţională şi despre facerea României.

Ba că ziua de 1 Decembrie nu este bună ca sărbătoare naţională, ba că Unirea s-a făcut de către marile puteri, ba că imnul României este nepotrivit, ba că românii ardeleni erau mai atraşi de „cultura superioară” maghiară decât de „miticism” şi de „balcanism”, ba că diferenţele dintre Transilvania şi Bucovina, pe de o parte şi România de atunci, pe de alta, erau aşa de mari, încât omogenizarea era imposibilă etc.

Toate acestea dau unora de gândit, pe fondul ignoranţei generalizate, a inculturii, a publicării multor informaţii false, neverificate, al tăcerii istoricilor de meserie, copleşiţi de pletora „experţilor” de ocazie, pricepuţi la toate şi la nimic.

Peste asemenea elemente de marasm, vine şi propaganda duşmănoasă a unor grupuri interesate din ţări vecine, care au tot interesul să saboteze Centenarul Marii Uniri.

România nu s-a format la 1918-1920 – cum se spune uneori, în mod grăbit sau tendenţios – ci atunci s-a oficializat ca realitate veche, recunoscută pe plan internaţional, prin tratate. Nici numele de România nu este nou, ci el vine de demult, din „Romaniile”, „Vlahiile” sau Ţările Româneşti semnalate de toţi marii noştri istorici şi consemnate încă de la finele mileniului I al erei creştine.

„Domnia a toată Ţara Românească” (Dominatio totius Terrae Romanae) există din secolul al XIV-lea, iar Ţări Româneşti, „Valahii” sau „Romanii” se află presărate peste tot în Europa de Sud-Est şi sunt cuprinse în izvoare la scurtă vreme după căderea Imperiului Roman de Apus.

România de pe hartă a fost lăsată să funcţioneze târziu şi a fost recunoscută abia între 1859-1920.

.

Transilvania cu provinciile adiacente reprezintă cam 40% din teritoriul şi populaţia României actuale. România de la începutul secolului al XX-lea (137 000 km pătraţi) a luptat între anii 1916-1918 în Războiul cel Mare pentru Întregirea Neamului, dar ceilalţi români (mai mult de jumătate din câţi erau ei atunci) au luptat între 1914 şi 1918. Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate dintre toţi românii s-au angajat în luptă – sub o formă sau alta – fără să fie întrebaţi, odată cu imperiile în care se aflau cuprinşi, încă de la începutul războiului.

Este vorba despre românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. România s-a gândit mereu la aceşti români şi a negociat cu marile puteri soarta lor. Paradoxul era că intrarea României în război – de neevitat la un moment dat – ducea la renunţări dureroase indiferent de opţiune: alăturarea la Antanta (Franţa, Anglia, Rusia) însemna abandonarea Basarabiei, iar alăturarea la Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria) marca abandonarea Transilvaniei.

Până la urmă, Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile încât aproape nimic nu a fost pierdut. Românii au ajuns să trăiască în anul 1918 „ora lor astrală”, împărtăşindu-se din ambrozia şi nectarul celor aleşi. Dar, dincolo de orice comentariu, intrarea României în luptă în 1916 a fost inevitabilă, iar decizia regelui Ferdinand şi insistenţa primului-ministru Ion I. C. Brătianu au fost judicioase, absolut necesare.

.

Proclamarea independenţei de stat a României, la 9-10 mai 1877 (şi apoi apărarea sa pe câmpurile de luptă) a fost un mare act de voinţă naţională, care nu trebuie contrapus Unirii de la 1918. Independenţa nu a fost neapărat un scop în sine, ci un pas mare spre realizarea unităţii naţionale depline. Ce independenţă era aceea care cuprindea abia cu puţin peste o treime din pământul şi din poporul românesc? Ziua de 1 Decembrie nu celebrează Unirea Transilvaniei cu România – cum se mai pretinde câteodată în mod grăbit – ci chiar formarea României întregite, în urma tuturor actelor din 1918 (Unirea Basarabiei, a Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului).

De la 137 000 km pătraţi, România a ajuns la 296 000 de km pătraţi. Cine cu cine s-a unit? România mică s-a unit cu celelalte Românii ca să formeze România deplină. Unirea s-a făcut prin conştientizarea popoarelor, în măsura în care s-a putut. Marea parte a românilor au dorit unirea, fiindcă ei au fost educaţi în acest sens de către elitele intelectuale, politice şi religioase.

Marele merit al românilor a fost acela că au avut o elită responsabilă, conştientă de rolul său, activă şi viguroasă. S-a spus şi s-a scris recent – fără noimă – că românii ardeleni ar fi fost fascinaţi de „superioritatea” culturii maghiare şi că nu ar fi vrut unirea cu România balcanică şi înapoiată. Chiar dacă luăm în calcul şi numai câteva fragmente din discursurile lui Alexandru Vaida-Voevod, din Parlamentul Ungariei, ne dăm uşor seama despre felul cum erau trataţi românii incluşi în Ungaria. De la 1867, Transilvania nu mai exista pe hartă, fiindcă autonomia sa istorică fusese desfiinţată printr-o trăsătură de condei.

.

Politica de maghiarizare era la ordinea zilei şi se desfăşura prin varii mijloace, de la administraţie şi armată până la şcoală, presă şi cultură. În 1914, Alexandru Vaida-Voevod, în parlamentul de la Budapesta, oferă o mostră despre viziunea românilor asupra culturii maghiare spre care erau ademeniţi, a culturilor străine în general: „[În ceea] ce priveşte cultura maghiară, şi aceasta e încă fragedă, ca şi cultura română. Dar şi în cazul dacă ar fi vorba nu de cultura maghiară, ci de cea franceză, germană sau engleză, în zadar aţi voi să ne-o acordaţi.

E adevărat, cultura noastră e încă în dezvoltare, îşi trăieşte abia anii copilăriei, dar ea se manifestă foarte frumos şi această cultură nouă ne e mai scumpă decât orice altă cultură străină, pentru că ea e manifestarea vieţii noastre sufleteşti, ea re-oglindeşte viaţa sentimentelor noastre”.

.

Prin urmare, stăpânirea străină era mai amară decât pelinul, iar visul şi speranţa veneau din forţa poporului român şi din dorinţa de unire cu România. De altminteri, nu numai românii gândeau aşa în acei ani. Actele de voinţă populară din 1918 au fost în conformitate cu interesele popoarelor ceh, croat, polonez, român, sârb, slovac, sloven etc., fiind primite cu simpatie de către aceste popoare. Datorită mentalităţii de popoare imperiale, inoculate de-a lungul secolelor, au trăit mari frustrări popoarele german, maghiar şi austriac.

În Ungaria, pe fondul acestei atmosfere apăsătoare, guvernele de după 1918-1920 au desfăşurat o propagandă revizionistă fără precedent, deplângând pierderea a „două treimi din teritoriu şi din populaţie”, fără menţionarea faptului că aceste „pierderi” se refereau la provincii şi ţări istorice în care ungurii se aflau în minoritate. Oricum, se vede clar că românii şi România nu au făcut nimic ilegal şi nedemocratic în 1918 (la nivelul democraţiei de atunci), din moment ce deciziile lor de la Chişinău, de la Cernăuţi şi de la Alba-Iulia au fost aprobate, ratificate, recunoscute de către marile puteri. Sărbătoarea naţională a României nu jigneşte pe nimeni, ci doar cinsteşte cea mai mare împlinire naţională a românilor din toate timpurile.

.

Între anii 1848 şi 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mişcări europene erau cele de emancipare naţională, de obţinere a libertăţilor democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etnico-naţionale. Aşa au procedat aproape toate naţiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior.

Aceasta era tendinţa cea mai avansată în acel moment! Nimeni nu vorbea de Uniunea Europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităţilor sau de eliminarea discriminărilor pe criterii religioase! Cel mai luminat spirit pe care l-au produs vreodată românii – Eminescu – a trăit tocmai în acele decenii şi a exprimat acele idealuri înalte de atunci. El nu poate fi condamnat pentru ideile sale, care erau şi ale poporului său, decât dacă este scos din contextul epocii, aşa cum se procedează, din păcate, câteodată, acum. La fel gândeau – referitor la popoarele lor – Puşkin, Petõfi, Taras Şevcenko etc.

.

Românii – în marea lor majoritate – au fost antrenaţi atunci să lupte pentru formarea statului lor naţional, aşa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Nu au făcut-o nici mai bine şi nici mai rău decât alţii. Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conştienţi sau mai entuziaşti, dar nici mai apatici sau mai reticenţi decât alţii, decât vecinii lor. Fireşte, este absurd să susţinem că toţi românii au participat la mişcarea pentru unire sau că toţi au dorit cu ardoare unirea.

Totodată, este nerealist şi incorect să spunem că Unirea de la 1918 s-a făcut în condiţii ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern valabile şi că nu au fost încălcate atunci drepturile şi valorile nimănui. Dar şi mai incorect, mincinos şi nedrept este să pretindem că românii – la modul general – nu au dorit unirea, că ei erau atraşi mai degrabă de civilizaţia superioară ungară decât de Vechiul Regat, că un mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit şi ar fi acţionat în numele lor.

.

Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit Unirea Transilvaniei cu România şi că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigenţelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internaţională a apreciat actul de voinţă naţională a românilor, formulat în anul 1918, şi a recunoscut realităţile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar şi în Basarabia şi Transilvania, minorităţile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au şi susţinut apartenenţa la România. Insinuarea că numai un grup de intelectuali a impus unirea este ridicolă. Mai întâi, este o jignire la adresa masei de intelectuali români care au militat sincer pentru actul unirii.

În al doilea rând, nu este nimic neobişnuit ca poporul să fie condus de elite şi să le urmeze. Românii ardeleni au fost condamnaţi de asupritorii lor să nu aibă în fruntea lor lideri politici şi economici puternici, ci, până târziu, doar preoţi şi dascăli, adică intelectuali ieşiţi din sânul lor şi apropiaţi de ei.

Dar ei – românii ardeleni – nu au rămas nicio clipă fără elite, şi aceasta le-a fost salvarea. Decenii la rând, înainte de unire, preoţii şi dascălii nu-şi încheiau slujbele, respectiv lecţiile, fără să spună adunărilor în care vorbeau că „soarele românilor la Bucureşti răsare”. Este de ajuns să fie urmărite documentele existente, rapoartele autorităţilor, procesele verbale ale ASTREI, protocoalele partidelor politice, asociaţiilor profesionale, şcolilor etc. pentru a dovedi cum s-a pregătit unirea de jos în sus şi din cele mai sofisticate şi savante cercuri academice până la nivelul satelor.

Este clar că intelectualii au stimulat unirea, că i-au conştientizat intens pe oameni în spiritul unirii, că i-au convins de binele care avea să vină, dar cine poate să condamne acest lucru şi de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a fost: „Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!”. Prin urmare, conducătorii, desprinşi din popor, se ghidau după aspiraţiile poporului, le justificau şi le susţineau, iar poporul îşi urma conducătorii. Nici căile alese de popor (grupuri mari de oameni) nu erau infailibile, dar elitele şi plebea, cel puţin din 1848 până la 1918, au mers concordant.

.

Eseuri istorice se pot scrie multe, opinii despre trecut poate exprima oricine, dar scrisul istoric trebuie lăsat istoricilor de meserie, cercetătorilor, celor obişnuiţi şi pregătiţi să opereze cu sursele istorice. Conform specialiştilor, în epoca despre care scriem, Unirea din 1918 a fost un act de voinţă naţională românească, formulat de majoritatea populaţiei şi recunoscut prin tratate internaţionale cu valoare de lege. Restul sunt chestiuni interesante, dar adiacente. Ele se cuvin studiate, relevate, dar nu augmentate, deviate, scoase din context sau falsificate.

.

Eseurile despre trecut au rostul lor, ca şi publicistica istorică în general. Se face astăzi copios meta-istorie, istorie contrafactuală, istoria iluziilor oamenilor, istoria ideilor neviabile şi a personalităţilor care luptau contra curentelor dominante, se evocă felurite ciudăţenii şi rarităţi, ajung să fie privite drept mituri clişeele şi stereotipurile, să fie valorizate personaje considerate îndeobşte negative etc. Toate acestea au loc sub soare, sunt adesea receptate mai bine de public decât temele clasice de istorie, fiindcă gustul este şi el esenţial în revigorarea trecutului. Dar aceste abordări nu trebuie confundate cu cercetarea trecutului dacă ele nu reprezintă aşa ceva, pe de o parte, iar concluziile unor întâmplări sau fapte marginale nu trebuie impuse drept dominante, pe de altă parte.

.

„Noile puncte de vedere” evocate mai sus nu sunt fabricate acum – când se apropie sărbătoarea Centenarului Marii Uniri – dar nici nu se reciclează acum din pură întâmplare. Acestea au o lungă istorie în urmă. Pe de o parte, ele provin din arsenalul naţionaliştilor revizionişti (mai ales ungari), care au cultivat mereu, în secolul care a trecut de la 1918, ideea „nedreptăţii istorice” făcute Ungariei de către marile puteri, care ar fi dat cadou României „înapoiate şi balcanice” înfloritoarea provincie numită Transilvania, „iluminată” timp de un mileniu de „civilizatorii Bazinului Carpatic”, adică de unguri. Limbajul detractorilor unirii nu este acum tocmai acesta – între timp formulele de exprimare s-au cizelat, s-au europenizat – , dar el se poate descifra uşor printre rânduri. Odată cu această uşoară tâlcuire, se vede limpede şi sorgintea lui revizionistă, neprietenoasă la adresa poporului român.

.

Pe de altă parte, după crearea de către Moscova leninistă a unei secţii a partidului său comunist la Bucureşti, în 1921, periodic, mai ales cu ocazia meteoricelor congrese ale acestei formaţiuni politice de extremă stângă, se dădea cuvânt de ordine comuniştilor români să lupte pentru destrămarea României, denumită „stat imperialist, multinaţional”. La fel s-a întâmplat în primul deceniu efectiv comunist (1948-1958) – „obsedantul deceniu” din literatură – când tezele lui Roller exprimau aceleaşi idei antiromâneşti. Cu alte cuvinte, până nu tocmai demult, hulirea Marii Uniri se făcea, în mod organizat şi disciplinat, de către URSS şi de către coloana sa a cincea, Partidul Comunist din România. Punctele comune ale celor două asalturi sunt uşor de sesizat: unirea s-a făcut pe nedrept, de către un grup de intelectuali (naţionalişti/burghezi), dar mai ales de către marile puteri (învingătoare occidentale/imperialiste).

.

Readucerea în atenţie a acestor clişee ale propagandei de odinioară se explică prin apropierea Centenarului Unirii, după cum spuneam. Numai că apropierea acestui Centenar se produce:

1. În condiţiile unei periculoase recrudescenţe a naţionalismului în Ungaria acestor ani, recrudescenţă condamnată chiar şi de organismele europene din care Ungaria face parte;

2. În toiul unui acut conflict teritorial între Ucraina şi Federaţia Rusă (moştenitoarea URSS), pe fondul căruia Pactul Ribbentrop-Molotov este valorizat pozitiv de către unii şi din cauza căruia securitatea graniţelor din regiune este ameninţată. Lăsăm la o parte apropierea ciudată dintre Ungaria şi Rusia, pe care inamicii Unirii din 1918 o socotesc pur şi simplu întâmplătoare…

.

În aceste condiţii, cum să admitem şi să justificăm punerea sub semnul întrebării a înfăptuirilor naţiunii române din anul 1918? Nu credem în comploturi oculte, interne sau internaţionale, dar nici atât de naivi nu putem fi încât să acceptăm pasivi toate aceste asalturi împotriva intereselor României. Chiar dacă toate provinciile unite cu Ţara la 1918 ar fi fost simple cadouri date României de marile puteri sau rod al propagandei făcute de elite exaltate – aşa cum s-a întâmplat în alte cazuri şi împrejurări – , tot nu s-ar cuveni să fim cinici şi să hulim, de dragul spectacolului sau cu scopul unor avantaje. Oare să nu fim capabili – noi, românii – să punem în pagină o adevărată simfonie, un imn închinat bucuriei de fi şi de a trăi împreună? Oare să fim atât de uşor de prostit, încât să credem că un mileniu de singurătate (în care am trăit cumva, aşa cum am putut) este de preferat unui secol de unitate (neîmplinită nici aceasta)?

.

Desăvârşiţi ca popor prin secolul al IX-lea (poate prin preajma anilor 800-900), am trăit răzleţi până pe la 1800, când am început să ne adunăm, convinşi greu că în lume „unirea face puterea”. De altminteri, toţi oamenii trăiesc în comunităţi de diferite feluri. Ne-am unit, în împrejurările cunoscute, în perioada 1859-1918 şi nu a trecut de-atunci nici o sută de ani. Oare putem compara experienţa a o mie de ani cu vieţuirea (poate dezamăgitoare) din o sută de ani? De ce să fim aşa grăbiţi şi să riscăm o judecată greşită? Ne-am unit fiindcă nu ne-a fost bine să fim separaţi şi atacaţi din toate părţile. Aşa au gândit generaţii de români care ne-au precedat şi care au murit pentru Unire.

.

Se cuvine, de aceea, să facem distincţie clară între opiniile istorice rostite de amatori şi rezultatele cercetărilor întreprinse de specialişti şi chiar între eseurile scrise de unii istorici fără stagii în arhive şi studiile cunoscătorilor, ale profesioniştilor autentici. Cu toţii ne putem pronunţa despre Marea Unire, fiindcă ne-am cucerit libertatea de exprimare, dar avem datoria să deosebim adevărul izvoarelor de părerea neautorizată, născută din curiozitate, teribilism, pasiuni (patimi) şi/sau interese.

De asemenea, înainte de sentinţe unilaterale, avem obligaţia să comparăm. Numai aşa vom putea spune dacă suntem sau nu unici sub soare şi dacă ceea ce s-a petrecut la noi în 1918 se poate sau nu încadra într-o serie de fapte, trăite de mai multe popoare. Vom distinge astfel mult mai bine între acele studii de nişă, menite să lămurească mai bine trecutul, şi acelea scrise ca să ne deruteze şi să ne abată de la adevăr.

În privinţa temei noastre, vom putea ajunge astfel la o concluzie simplă, bazată pe surse: au fost şi români care nu au dorit România de la finele anului 1918, aşa cum au fost şi state care nu au recunoscut actele Unirii, dar majoritatea românilor şi majoritatea marilor puteri au făcut-o.

Aceasta este concluzia reală care trebuie prezentată publicului larg, pentru că ea a exprimat voinţa naţională. Datorită acestui şuvoi al istoriei noastre, ne strângem mereu energiile în locul binecuvântat, cu nume simplu, fascinant şi copleşitor de frumos, căruia poporul îi zice Ţara Românească.

 

 Prof.univ.dr. Ioan-Aurel POP, Președintele Academiei Române

 

 

 

 

 

25/01/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

1940 – Un an tragic pentru România

1940 – Anul prăbuşirilor

 

Greu se poate imagina un an care să stea sub pecetea tragicului, aşa cum a fost 1940 în istoria României. L-am putea numi anul tuturor prăbuşirilor şi al sfărâmării tuturor iluziilor.

Mai întâi de toate, România Mare, visul atâtor generaţii, devenea din nou România mică, teritoriul ţării la sfârşitul anului 1940 fiind doar cu puţin mai mare decât cel dinainte de Marea Unire de la 1918.

Ceea ce am cedat între 28 iunie şi 7 septembrie 1940 s-a cuantificat nu numai în kilometri pătraţi şi în număr de locuitori, dar şi în structuri industriale, unele nou create, bogăţii ale solului şi ale subsolului, instituţii culturale şi de învăţământ, ce asiguraseră o dezvoltare de o densitate calitativă fără precedent în istoria ţării. Dar datele statistice purtau şi însemnele unor tragedii umane, colective şi personale, a unor destine frânte, a unor vieţi de familie destrămate.

Viitorul şi visele tuturor acestor români înstrăinaţi în mod samavolnic se prăbuşiseră, în majoritatea cazurilor, pentru totdeauna.

Trăisem douăzeci de ani cu încrederea că nimeni şi nimic nu mai poate clinti ceea ce cuceriserăm prin luptă îndârjită, prin jertfa a zeci de mii de soldaţi pe câmpul de luptă, prin sacrificiile inimaginabile ale românilor.

Trăisem cu iluzia că ceea ce consfinţiseră tratatele internaţionale, întemeiate pe drepturi istorice, pe realităţile etnice, sociale şi culturale, dar mai ales prin voinţa majorităţii populaţiei, nu mai poate fi pus vreodată sub semnul întrebării.

Trăisem cu iluzia că suntem o ţară respectată, o ţară care şi-a cucerit un loc intangibil în concertul naţiunilor.

Trăisem cu certitudinea că suntem pregătiţi să înfruntăm totul şi pe toţi.

Trăisem cu iluzia că Restauraţia, ziua când „frumosul Crai”, cum îl numea Tudor Arghezi, care „la capătul sborului cel mare”, „s-a întors pe tronul strămoşesc”, cum spunea Adrian Maniu, avea să fie un nou început.

Trăisem, mai ales de la începutul lui 1938, în vârtejul defilărilor, al cortegiilor, al sărbătoririlor, al festivităţilor grandioase, al cultului pentru omul providenţial care, cu sceptrul regal şi sprijinindu-se pe Constituţia „ieşită din condeiul lui Istrate Micescu” în numai două nopţi, ştergea cuceririle democraţiei româneşti, partidele politice şi presa lor, parlamentul ales prin vot universal, egal şi direct şi le înlocuia cu plebiscitul popular, instaurând pentru prima dată în istoria modernă a ţării noastre partidul unic, lagărele de concentrare şi execuţiile sumare.

Dar, la zece ani după Restauraţie, aventura lui Carol II se va sfârşi printr-o plecare umilitoare, pe podeaua unui compartiment de tren, lăsând în urmă o ţară destrămată.

Nimic nu fusese adevărat. Totul s-a dovedit a fi gol. O imensă înşelăciune, o farsă scoasă la lumină de dezbaterile Consiliilor de Coroană, când s-a văzut că tot ceea ce crezusem a fi de netrecut şi de neclintit nu era decât butaforie şi că oamenii care conduseseră ţara, cei ce se aflau în fruntea „armatei regale” veniseră să constate şi să dezvăluie nepregătirea şi neputinţa noastră. Se încurcau în cifre, aruncau vina unii asupra celorlalţi.

Ruga poetului Nichifor Crainic, cu nici un an înainte, în octombrie 1939, se dovedea acum, la mijlocul lui 1940, a nu fi fost ascultată de Cel de Sus:

„Miluie-l doamne pe Rege

Dăruie – armatei Regale

Crucea izbânzilor tale

Peste pământ şi văzduh

Sfântul strămoşilor duh.”

Deosebirea esenţială, radicală, între Carol II şi cei doi înaintaşi, Carol I şi Ferdinand I, stă în faptul că ceea ce aceştia au cucerit prin luptă, Independenţa şi România Mare, Carol II a pierdut fără luptă, cedând rând pe rând pământul din care cu doar câteva săptămâni înainte se legase să nu înstrăineze nicio brazdă.

Aceasta se întâmpla în timp ce Finlanda, cu un sfert din populaţia noastră, se opusese eroic invaziei sovietice.

Iar Polonia nu cedase decât la capătul unor lupte crâncene celor două imperialisme, vestic şi estic, ce dispuneau de mijloace militare infinit superioare.

Anul 1940 a însemnat prăbuşirea unui Tron care, atunci când gardul Palatului din inima Bucureştiului a început să fie zgâlţăit de manifestanţii furioşi, a fost părăsit de toţi, făcând ca încredinţarea pe care Tudor Arghezi i-o dăduse cu două luni înainte:

„Dar sufletele, inimile toate / Bat lângă Tine, Doamne, Sănătate!” să rămână doar un patetic final de poezie.

Atunci, la 6 septembrie 1940, pleca într-un exil din care nu a mai revenit, în ciuda zbaterilor sale, un Rege pe care toţi, cu excepţia Elenei Lupescu şi a lui Ernest Urdăreanu, aveau să-l părăsească. Odată cu această „trecere”, cum a numit Carol II abdicarea, se prăbuşea şi un sistem.

Înglodată în afaceri, în egoism şi într-o viaţă de plăceri, înalta societate românească şi cea mai mare parte a clasei politice a dat dovadă de cecitate pe toate planurile, nesesizând realităţile durereroase ale ţării şi nereceptând din ceea ce se petrecea în Europa decât frenezia luxului. Totul se desfăşura într-un cerc închis, totul se reducea la ecuaţia guvern-opoziţie, la treceri cât mai profitabile dintr-o parte în alta.

Această stare de fapt a deschis drumul afirmării extremei drepte, care, la alegerile din 1937, reprezenta o formaţiune semnificativă a eşichierului politic. În lupta dezlănţuită între Carol II şi mişcarea legionară, timp de doi ani, fiecare parte a folosit metode violente mergând până la crimă. (Notă F.N. Crimele Mişcării Legionare au fost doar acelea care pedepseau trădarea: cea a lui Mihai Stelescu pentru trădare, ucis de grupul de legionari supranumit Decemvirii; cea impotriva lui I.G. Duca pe peronul gării de la Sinaia pentru acte anti-legionare şi de trădare a ţării, de grupul Nicadorilor. Factorul determinant în luarea deciziei de suprimare a lui I.G. Duca a fost acela că a aprobat intrarea în România a 300.000 de evrei din Germania şi Austria.

Unii autori susţin că evreii ar fi intenţionat să facă un Israel european pe teritoriul românesc, având în vedere că deja în Moldova, în principalele oraşe evreii reprezentau majoritatea din procentul populaţiei; ultima crimă comisă de Mişcarea Legionară a fost cea impotriva lui Armand Călinescu, prim-ministrul, care avea pe conştiinţă viaţa (şi tinereţea) Căpitanului, a Nicadorilor şi a Decemvirilor, ucişi prin strangulare de gardienii care îi păzeau. 

Cei care l-au ucis pe Armand Calinescu poartă numele de Răzbunătorii. Scopul lor a fost acela de a-l pedepsi pe Armand Călinescu pentru crimele făcute împotriva legionarilor.

In comparaţie cu acestea, regimul lui Carol al II-lea a prigonit, torturat si ucis mii de legionari.)

La 6 septembrie 1940, mişcarea de extremă dreaptă ieşea învingătoare, ca la 14 septembrie să-şi consfinţească supremaţia: România devenea „stat naţional-legionar”.

În noaptea din 27 spre 28 noiembrie este asasinat N. Iorga. Aceasta crimă odioasă a rămas nepedepsită până în ziua de astăzi, posteritatea căutând doar motivaţii pentru cei ce au comis-o şi scuze pentru cei ce au tolerat-o.

În anul acesta, când se împlinesc şapte decenii de la una dintre cele mai cumplite fapte din istoria ţării, ne întrebăm ce ar putea să-i oprească pe toţi cei ce au un cuvânt de spus în această ţară, pe toţi cei ce sunt solidari cu trecutul, dar şi cu prezentul, să se unească şi să ceară ca Universitatea din Bucureşti, unde N. Iorga a fost timp de peste patru decenii Profesorul mai multor generaţii, cel care a făcut din catedră o tribună pentru cele mai înalte idealuri ale României, să se numească „Nicolae Iorga”.

Ar fi actul prin care am dovedi că suntem la înălţimea misiunii noastre pe acest pământ, actul prin care am dovedi tuturor că ştim să ne respectăm şi să ne preţuim valorile.

Şi, astfel, anul 1940 se încheia cu crima peste care nu se mai putea trece. Pentru că oricâte adversităţi, oricâte duşmănii, oricâte neînţelegeri a generat personalitatea proteică, unică, a lui N. Iorga, el devenise un simbol, unul din făuritorii de istorie care se desprind din hăţişul zilelor şi capătă încă din timpul vieţii apoteoza nemuririi.

Ne vom aduce aminte de toate acestea şi de multe altele acum, când se împlinesc şaptezeci de ani de când România s-a văzut părăsită şi ciopârţită.

Vom începe din numărul viitor rememorarea anului 1940 cu dubla aniversare a lui Nae Ionescu, cel ce a fost deopotrivă unul din gânditorii ce au dovedit o cutezanţă ieşită din comun, profesorul care a fascinat şiruri de învăţăcei cărora nu le-a transmis doar cunoştinţe, ci i-a deprins să gândească, să descopere şi să se descopere, dar şi unul din cei mai străluciţi gazetari ai României.

În istoria învăţământului românesc, Nae Ionescu rămâne unul dintre şefii de şcoală care au creat în jurul lor un nucleu de discipoli ce le-au perpetuat numele, editându-le postmortem opera, scriind despre el în ţară şi în străinătate, întreţinând un adevărat cult al omului, al profesorului, al filosofului. Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, C. D. Amzăr sunt numai câteva dintre numele de filozofi care au recunoscut valoarea lui Nae Ionescu şi au fost necondiţionat marcaţi de prezenţa lui.

A fost, deasemenea,  unul dintre cei mai străluciţi gazetari ai României.

După cum Nae Ionescu a fost, după 1933 şi culminând cu 1938, anul în care i-au fost interzise manifestările publice, mentorul ideologic al extremei drepte, cu care, de la un moment, numele i s-a identificat.

Nu în sensul unei angajări organizatorice, a unei adeziuni scrise, ci prin îndrumarea sprituală a mişcării legionare, printr-un necondiţionat sprijin jurnalistic, printr-o francă ofensivă împotriva inamicilor ei.

Între 4/16 iunie 1890 şi 15 martie 1940 se desfăşoară o viaţă scurtă, bogată în fapte, în care intelectualul cu răsfrângeri în atâtea domenii se însoţeşte cu omul spectacol care vrea să uimească pe cei din jur, să-i fascinze nu numai prin profunzimea şi vastitatea înzestrărilor sale, dar şi printr-un mod de a fi în care originalitatea se însoţea cu provocarea.

O sută douăzeci de ani de la naştere şi şaptezeci de ani de la moarte sunt două date care închid un destin ieşit din comun asupra căruia se cuvine să medităm.

 

Sursa:http://www.artlitera.ro

Articol după Prof. univ. dr. Valeriu Râpeanu

23/05/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: