CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Adunarea Naţională de la Alba Iulia nu s-a desfăşurat fără jertfe de sânge. La data de 30 noiembrie 1918, cădea sub gloanțele gărzii maghiare stegarul Ion Arion, primul martir al Unirii .

 

 

În anul Marii Uniri, 1918, ultimele zile ale lunii noiembrie îi găseau pe românii de dincoace de Carpaţi într-o euforică stare sufletească. Ea era determinată de ştirea convocării, la 1 Decembrie, a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, care urma să proclame unirea lor şi a teritoriilor locuite de ei din moşi-strămoşi cu Patria mamă.

Erau zilele în care paşii multora se îndreptau cu grabă, cu pietate şi nădejde spre „Bălgradul lui Mihai Viteazul” pentru a-i desăvârşi opera, urmăriţi de gândurile optimiste, dar şi temătoare, ale celor rămaşi acasă. În condiţiile de atunci şi optimismul şi teama erau pe deplin justificate.

Din respect pentru adevărul istoric, trebuie să arătăm că entuziasmul general al românilor din acele zile memorabile a fost frânt, ici-colo, în mod brutal, prin forţă armată, de către cercurile guvernante maghiare, care, deşi se autoproclamaseră revoluţionare şi democratice (se poate bănui câtă democraţie putea să promoveze un guvern format din aristocraţi), au întreprins tot ce se mai putea întreprinde, în conjunctura de atunci, pentru menţinerea integrităţii teritoriale a Ungariei.

Întrucât, în cea mai mare parte a Transilvaniei, revoluţia a dus la îndepărtarea vechilor organe de stat şi la crearea condiţiilor pentru înfiinţarea consiliilor şi a gărzilor naţionale române, care au preluat puterea politică, administrativă şi militară din zonă, încă de la 8 noiembrie 1918, guvernul Karoly ordonă înfiinţarea unor gărzi naţionale speciale pentru paza căilor ferate, sub pretextul că întreruperea transportului feroviar ar duce la o adevărată catastrofă naţională.

Pentru a atrage militarii ce se reîntorceau de pe fronturi, din cazărmi şi din prizonierat în aceste gărzi, se promitea o soldă zilnică de 25 coroane şi întreţinerea cu toate cele necesare, cei vrednici urmând să fie mai târziu recompensaţi şi cu loturi de pământ sau cu diferite slujbe la Stat.

Asemenea gărzi s-au format pe traseul liniei ferate Cluj-Apahida-Teiuş, constituindu-se într-o adevărată lance, înfiptă adânc spre Sud, în teritoriul transilvănean aflat sub controlul românilor. Ulterior, aceste gărzi au fost întărite şi cu forţe militare regulate, întrucât, după cum se ştie, prin armistiţiul din 13 noiembrie 1918, încheiat la Belgrad între guvernul Karoly şi trupele Antantei de sub comanda lui Franchet d’ Esperay, i se lăsase Ungarei un efectiv militar de 6 divizii.

În garda naţională maghiară de cale ferată de la Teiuş au fost atraşi şi câţiva români din Cugir, care, mai apoi, în conjunctura care s-a creat, au fost nevoiţi să lupte la podul de peste Mureş de la Mihalţ şi la Brănişca împotriva armatei române. Arestaţi în luna decembrie 1918 de către C.N.R. din Cugir, împreună cu foştii lor camarazi unguri din localitate, ei au fost predaţi Marelui Stat Major al armatei române pentru a fi judecaţi.

În zilele în care trenurile au început să aducă mulţimile de români spre Alba Iulia, pe traseul căii ferate Cluj-Teiuş au apărut şi trenuri militare blindate.

O altă acţiune de contracarare a tendinţelor unioniste româneşti a fost cea de propagandă. Din documentele scrise pe care le-a avut asupra sa echipa de agitatori arestată la Săvârşin în ziua de 30 noiembrie, pe trenul care ducea delegaţii, precum şi o parte din membrii Consiliului Naţional Român Central din Arad la Alba Iulia, s-a constatat că acţiunea era dirijată de către Comitetul central de Propagandă din Budapesta, având sprijinul ministerelor de război şi de comerţ.

Agitatorii au declarat poliţiei din Alba Iulia că aveau misiunea să împartă manifeste şi să facă agitaţie împotriva unirii cu România, îndeosebi în gări.

Toate aceste acţiuni nu mai puteau însă schimba mersul obiectiv al istoriei, căci furtuna conştiinţei naţionale, primenită de entuziasmul patriotic al realizării mult doritei Uniri, a cuprins toată suflarea românească.

Nimeni şi nimic nu mai putea înăbuşi acest entuziasm, această voinţă hotărâtă să învingă orice obstacole pentru proclamarea Unirii. Erau vremuri revoluţionare. Românii, mai hotărâţi ca oricând, se îndreptau cu miile, de pe toate plaiurile strămoşeşti, spre „cetatea Unirii”.

În această atmosferă clocotitoare, ce a cuprins toată Transilvania, feciorii şi fetele din Agriş (comuna Iara, judeţul Cluj) se adunau seară de seară la casa dascălului Ştefan Arion pentru a învăţa cântece naţionale şi a pregăti steagul pentru Alba Iulia: „steag mândru, căci Agrişul e sat de frunte şi agrişenii fruntaşi vor să fie şi la acest măreţ act”.

Preotul local Gheorghe Purdea, cu ochii strălucitori de bucurie, grăi tinerilor:

– „Dragii mei, vrednic lucru am făcut. După atâta prigoană şi înjosire, voi dat-aţi steagului nostru cuvenita cinstire şi strălucire”.

El a propus ca a doua zi dimineaţa să se sfinţească steagul şi apoi delegaţia satului să pornească spre Alba Iulia.

La sunetul clopotelor, în dimineaţa zilei de 30 noiembrie, s-a adunat la biserică tot satul. Era o sâmbătă cu nori şi ceaţă, dar în sufletele oamenilor era numai soare, numai avânt şi curaj. Părintele Gheorghe a slujit Sfânta Liturghie cu o evlavie rară, pomenind pentru prima oară în viata lui pe Ferdinand I, regele tuturor românilor.

După binecuvântarea şi sfinţirea steagului, el îl înalţă ca pe un brad în faţa sătenilor şi le spuse:

– „Sâmbăta e ziua morţilor, dar pentru toţi românii din Transilvania şi deci şi pentru Dumneavoastră, această sâmbătă este Ziua învierii! De acum toţi românii transilvăneni sunt liberi în ţară liberă! şi semnul libertăţii noastre este steagul acesta”.

La întrebarea preotului: „cine este acel bărbat care să ducă steagul acesta la marele praznic al neamului de la Alba Iulia? „, în biserică s-a făcut linişte.

Oamenii se uitau de jur împrejur, măsurau cu privirea şi pe un fecior şi pe altul, când deodată, din mulţime, se auzi un glas hotărât: eu părinte! Era Ioan Arion, un flăcău de 24 de ani (născut la data de 3 iunie 1894 în satul Agriş, fiul lui Gheorghe şi Irina – agricultori), „voinic ca un brad, chipeş şi frumos, având o forţă herculiană”.Trei ani luptase pe front pentru Patria Mumă. Rănit, se zice că fusese decorat chiar de marele general francez Henri Mathias Berthelot pentru fapte de luptă. Se lăsase la vatră de nici două luni, la 24 de ani, caporal.

Mulţimea a încuviinţat:

-„Ioanu Irinii să-l ducă, părinte!”

Preotul i-a luat apoi alesului jurământul:

„Jur că acest drapel nu-l voi lăsa din mâini decât odată cu viaţa mea şi voi ajunge cu el la Alba Iulia”.

După ieşirea din biserică, în acelaşi sunet al clopotelor şi-n dulceaţa cântecelor naţionale, cei douăzeci şi cinci de reprezentanţi ai Agrişului, îmbrăcaţi sărbătoreşte, se porniră la drum, însoţiţi de întregul sat, până la hotarul localităţii Plaiuri, străbătându-se pe jos, în cap de iarnă, peste 20 de km, până la Turda.

În frunte păşea mândru stegarul Ioan Arion, apoi preotul Gheorghe Purdea, învăţătorul Ioan Metan, Ilie Berar, Teodor Luca, Anton Arion, Anton Berar şi alţii.

Vremurile erau grele. Trei săptămâni se scurseseră de la semnarea în pădurea de la Compiegne, în Franţa, a Armistițiului dintre Imperiul German și Puterile Antantei,  act ce consfințise finalul primei conflagraţii mondiale, după 53 de luni de lupte.

Ciudate timpuri… Căile ferate erau aglomerate, din ambele sensuri: unii, românii, mergeau la Alba, să vadă Unirea, ”înarmați” cu steaguri și cocarde tricolore; alții, ungurii și germanii, se retrăgeau spre case, cu echipamente militare cu tot. 

Pe 30 noiembrie 1918, Ion Arion şi consătenii săi, a urcat în trenul de Alba.

S-a ajuns târziu în Gara Teiuș. Trenurile opreau des, oamenii se dădeau jos, scoteau trompetele și încingeau ”Hora Unirii” chiar acolo, pe peroanele mici, chiar acolo, printre linii. Războiul cel mare se terminase, Unirea avea să se facă. 

-„Vom avea o ţară mare şi frumoasă ca o minune:

-Vom avea belşug de toate şi pace:

-Vom avea armata noastră şi dregători de limba şi legea noastră”.

Cu astfel de discuţii, învioraţi de cântece, dar cu o ţinută demnă,  pătrunşi de semnificaţia istorică a momentului, agrişenii au sosit la Turda, traversând centrul oraşului până la gară.

Aici au fost primiţi cu bucurie de grupurile ce reprezentau alte localităţi, pe peron întinzându-se o horă în care s-au prins călătorii şi localnicii.

O spontană şi însufleţită manifestare a avut loc şi în gara Ghiriş (Câmpia Turzii) la sosirea trenului dinspre Cluj, mai ales că în el se afla şi Badea George Pop de Băseşti, cunoscut în tot Ardealul. La acest tren a fost ataşată şi garnitura sosită de la Turda, precum şi alte vagoane, deschise, de marfă, căci lumea se revărsa din toate părţile într-un entuziasm general, ca un adevărat şuvoi. Aceeaşi atmosferă, de mare sărbătoare, era şi în gara Ghiriş.

Podoaba cea mai de preţ era pădurea de steaguri tricolore ce fâlfâiau la ferestrele trenului şi în vagoanele deschise.

Impresiona, în mod deosebit, atât stegarul, „un munte de om”, cât şi steagul agrişenilor.

Deşi guvernul Karoly promisese Consiliului Naţional Român Central că va evita vărsările de sânge, dând ordine organelor de circulaţie şi celor de siguranţă să nu saboteze în nici un fel călătoria românilor spre Alba Iulia, pe traseul căii ferate Războieni-Teiuş s-au întâmplat provocări regretabile ale forţelor militare guvernamentale maghiare.

În ziua de 30 noiembrie 1918 o mulţime de trenuri, obişnuite şi speciale, pline de călători români, civili şi militari, se îndreptau spre locul Adunării Naţionale. În gara Războieni se aflau cantonate însemnate forţe militare maghiare, alcătuite din gardişti, militari din unităţile de siguranţă a căilor ferate, precum şi dintr-un tren special cu husari, care transporta echipament militar de la Coşlar la Dej. Imediat după masa de prânz, la ora 14, în staţie a intrat un tren de persoane, venind de la Târgu Mureş, plin cu români. Aceştia au coborât pe peron şi, manifestându-şi bucuria, au aclamat cu pasiune România Mare, fapt ce a iritat mult pe militarii maghiari.

După o oră şi un sfert a intrat în staţie şi trenul ce venea de la Oradea, prin Cluj. Pe acest tren s-a urcat la Ciucea şi delegaţia din Sân Georgiul de Mureş, condusă de protopopul Vasiliu Pop. Pe locomotiva trenului, în staţia Ghiriş (Câmpia Turzii) au fost arborate două drapele româneşti.

Veselia şi manifestările românilor, arborarea steagurilor naţionale şi, după cum avea să afirme procurorul militar care a anchetat cazul, cuvintele jignitoare care le-au fost adresate, i-au determinat pe husarii de pe trenul special, între care protopopul Vasiliu Pop a recunoscut pe câţiva gardişti maghiari din Zalău, în frunte cu fostul stegar Kerekes, să atace înarmaţi trenul românilor, de pe care au smuls drapelele şi le-au călcat în picioare.

Văzând aceasta, un fecior din Buciumi (Sălaj), Sachie a lui Holdoş, a sărit din tren în mijlocul husarilor şi smulgându-le unul din drapele, l-a aşezat la locul lui pe locomotivă. Pentru a nu se agrava conflictul, mecanicul a pornit trenul în direcţia Teiuş.

Între timp, a intrat în gară şi trenul special din direcţia Cluj, la care, în staţia Apahida, au fost ataşate şi vagoanele delegaţilor dinspre Dej, într-unul dintre acestea călătorind şi protopopul Ioan Sonea din Reteag, însoţit de fiii săi. La Ghiriş (Câmpia Turzii) la acest tren au fost ataşate şi alte vagoane, inclusiv garnitura venită de la Turda (vagoane deschise) în care se afla delegaţia agrişenilor, în frunte cu stegarul Ioan Arion.

Fiind informaţi despre întâmplarea cu drapelul românesc călcat în picioare, militarii români din cele două trenuri au năvălit asupra gărzii maghiare şi au dezarmat-o, luându-i 30 de puşti. Şeful staţiei a reuşit să aplaneze şi acest conflict, dând drumul trenurilor spre Teiuş.

După informările furnizate de către protopopul Ioan Sonea şi de pe trenul cu care călătorea el, la Războieni, câţiva husari, profitând de întunericul care s-a lăsat, au rupt drapelele româneşti arborale pe ultimul vagon, dispărând apoi în întuneric când românii au prins de veste.

La Teiuş, garda naţională maghiară comandată de căpitanul Francisc Varga a fost întărită cu trupe de husari venite de la Aiud, sub comanda căpitanului Iuliu Tookos şi cu un tren blindat, postat pe linia I-a. La ferestrele de la etaj ale gării au fost postate mitraliere şi puşti mitraliere.

Parcă anume pentru a complica situaţia, pe linia a 5-a se afla staţionat un tren plin cu militari germani înarmaţi, aflaţi în retragere din România. Trenurile cu români au fost oprite pe liniile dintre trenul blindat şi trenul cu nemţi.

Aceasta nu i-a deranjat însă pe delegaţi, care, deşi era deja seară, au coborât pe peron, au arborat un drapel românesc pe frontispiciul gării şi, în sunetele fanfarei din Ocna Mureş, care cânta „Hora Unirii”, au încins o horă impresionantă.

Jocurile şi cântecele româneşti au continuat cu marşul revoluţionar „Deşteaptă-te române” şi cu imnul de slavă şi nădejde „Pe-al nostru steag e scris Unire!”

Conform raportului procurorului militar maghiar, aceste manifestări zgomotoase i-a iritat peste măsură pe militarii şi lucrătorii de cale ferată maghiari din staţie, aceştia considerându-le „defăimătoare la adresa naţiunii maghiare”.

Între timp, comandamentul militar maghiar din Cluj a dat ordin forţelor sale din Teiuş să nu permită plecarea trenului special al românilor, până ce aceştia nu vor preda cele 30 de puşti sechestrate la Războieni.

După dispute dure, de peste o oră, timp în care ambele părţi au luat legătura telefonică cu Comandamentul militar din Cluj, în faţa iminenţei unor ciocniri sângeroase, s-a ajuns la compromisul că românii să lase o chitanţă pentru cele 30 de arme, urmând să le restituie ulterior.

În aceste condiţii, în jurul orei 20, s-a dat drumul trenului în direcţia Alba Iulia. Dar, abia pornit din staţie, trenul a fost supus unui tir încrucişat de arme de foc. Procurorul militar maghiar, trimis pentru anchetarea cazului, recunoaşte că s-a tras din toate părţile, inclusiv cu mitralierele amplasate la etajul gării.

Unul dintre lucrătorii de cale ferată prezent în staţie a mărturisit mai târziu procurorului român de anchetă că sa tras din clădirea gării, din trenul blindat şi din trenul cu militari germani. După declaraţia protopopului Ioan Sonea, tirul a însoţit trenul până la 2 km distanţă de gara Teiuş.

Ploaia de gloanţe trase asupra ultimului vagon au lovit drept în inimă pe stegarul Ioan Arion, care, cu steagul ciuruit în mâini, s-a prăbuşit în braţele consătenilor săi.

Tricolorul a fost preluat de către învăţătorul Ioan Metan.

Se pare că gloanţele trase asupra trenului în care a fost ucis Ioan Arion au făcut şi alte victime, întrucât, ca martori oculari, protopopii Vasiliu Pop şi Ioan Sonea au arătat în declaraţiile lor că un alt călător a fost grav rănit, murind mai târziu, iar un altul a fost rănit mai uşor, iar în situaţia cu mormintele eroilor din Alba Iulia, întocmită în anul 1940 de către primăria oraşului, este amintit, pe lângă Ioan Arion şi Sava Alois, ca fiind ucis în anul 1918. Date mai precise despre acesta din urmă nu s-au putut însă afla până în prezent.

După cum rezultă din documentele timpului, moartea lui Ioan Arion a fost fulgerătoare. Cei din preajma lui au fost auziţi exclamând imediat: „avem un mort”. La oprirea trenului în gara Coşlar, delegaţii au aflat evenimentul. S-a hotărât transportarea celui ucis la Alba Iulia. Constatarea oficială a decesului s-a făcut prin garda naţională română din oraş, care a găsit urmele a două gloanţe.

Anunţaţi de cele întâmplate, fruntaşii şi conducătorii românilor sosiţi la Alba Iulia l-au declarat pe Ioan Arion ca „mort al naţiunii române”.

Trupul său a fost aşezat pe catafalc în biserica ortodoxă din Maieri, aflată sub administrarea preotului Florian Rusan, care era, în acelasi timp, şi duhovnicul gărzii şi a legiunii române din localitate.

Din fotografia pe care o realizează, probabil în ziua de 1 sau de 2 decembrie 1918, fotograful Unirii, Emanoil Mârza, (cea de a 7-a fotografie a sa din seria realizată atunci) se observă că decedatul era îmbrăcat în haine militare.

Decesul a fost înregistrat atât la oficiul de stare civilă al oraşului, cât şi la Parohia ortodoxă unde s-a oficiat înmormântarea, deşi cu unele erori.

Pe lângă cei doi martori oculari – protopopii greco-catolici Vasiliu Pop din Sân Georgiul de Mereş (Sălaj) şi Ioan Sonea din Reteag (Bistriţa Năsăud), evenimentele petrecute pe porţiunea de cale ferată Războieni-Teiuş au fost relatate şi de către procurorul militar maghiar din Cluj, care la 1 Decembrie 1918 a fost trimis să ancheteze cazul, precum şi de către presa românească şi maghiară a timpului. În perioada 27 aprilie 1919 – 8 martie 1921 cazul a fost recercetat de către procuratura de stat din cadrul Tribunalului Alba Iulia.

Dacă rapoartele celor doi protopopi, adresate Mitropoliei greco-catolice din Blaj, par sincere, ei relatând ceea ce au văzul şi au auzit în timpul călătoriei spre Alba Iulia, cel al procurorului militar maghiar din Cluj dezamăgeşte, nu numai prin faptul că este părtinitor, punând totul pe seama românilor, dar şi pentru faptul că nu reflectă profesionalismul riguros cerut de o asemenea anchetă.

Astfel, ucigaşul sau ucigaşii lui Ioan Arion au rămas necunoscuţi opiniei publice. În raportul său procurorul militar maghiar din Cluj propunea clasarea cauzei, ca fiind cu autori necunoscuţi. Acest raport, o mostră clasică de cum nu trebuie să arate un act de anchetă în cauză de asasinat, după opinia noastră, se putea foarte bine redacta stând comod într-un birou şi utilizând datele din presa timpului.

Procedându-se astfel, la relatarea faptelor mai trebuia adăugată doar părerea personală. Or, întrucât ancheta s-a făcut imediat după asasinat, în ziua de 1 Decembrie , ne-am aşteptat să fie consemnate interogatoriile, rezultatele autopsiei, rezultatele studiului balistic şi alte elemente de pură specialitate, care să fi dus la elucidarea cauzei.

Nimic însă din toate acestea nu apar în raport. Deşi părtinitor, subliniind mereu provocările zgomotoase ale românilor şi, în antiteză, eforturile permanente ale comandanţilor militari maghiari de a evita ciocnirile, el a devenit, cu trecerea timpului, un preţios document istoric (după părerea noastră) pentru faptul că redă starea euforică a românilor ce se îndreptau spre Alba Iulia, numărul lor impresionant, precum şi structura socială şi profesională a participanţilor.

În acelaşi timp, el nu poate evita sublinierea resentimentelor militarilor şi ale autorităţilor guvernamentale maghiare faţă de aspiraţiile unioniste şi de independenţă ale românilor.

În anul 1919, pe baza unor zvonuri, conform cărora pe Ioan Arion l-ar fi împuşcat un tânăr maghiar de 19 ani, Iuliu Andrasi, frânar de trenuri din gara Teiuş, Procuratura Tribunalului Alba Iulia redeschide dosarul cauzei. Acest tânăr, în seara zilei de 30 noiembrie 1918, profitând de întuneric şi stând lângă vagonul de poştă al trenului cu care românii se îndreptau spre Alba Iulia, în momentul punerii acestuia în mişcare a început să strige în batjocură „Traiască România Mare”, în timp ce, din puşca ce o ţinea în mâini, slobozea gloanţe asupra celor din vagoane.

Cel care a lansat zvonul, pretinzând că a fost martor ocular la această scenă, afirmă că aproape imediat s-au auzit strigăte din tren şi expresia „Avem un mort!”.

Raportul procurorului militar maghiar din Cluj este părtinitor, întrucât a pus totul pe seama românilor. În al doilea rând nu a arătat profesionalismul riguros cerut de o asemenea anchetă.  

Deşi părtinitor, subliniind mereu provocările zgomotoase ale românilor şi, în antiteză, eforturile permanente ale comandanţilor militari maghiari de a evita ciocnirile, dosarul a devenit, cu trecerea timpului, un preţios document istoric.

Asta, întrucât redă entuziasmul românilor ce se îndreptau spre Alba Iulia, numărul lor impresionant, precum şi structura socială şi profesională a participanţilor. În acelaşi timp, el nu poate evita sublinierea resentimentelor militarilor şi ale autorităţilor maghiare faţă de aspiraţiile „unioniste şi de independenţă“ ale românilor.

 Dosarul, recercetat timp de doi ani

Dosarul primului martir al Unirii a fost recercetat în perioada 27 aprilie 1919 – 8 martie 1921, de către Procuratura de stat din cadrul Tribunalului Alba Iulia. Asta după ce au apărut zvonuri conform cărora pe Ion Arion l-ar fi împuşcat un tânăr maghiar de 19 ani, Iuliu Andrasi, frânar de trenuri din Gara Teiuş.

Mai exact, în momentul punerii garniturii în mişcare, Andrași a început să strige în batjocură „Trăiască România Mare”, în timp ce „din puşca ce o ţinea în mâini, slobozea gloanţe asupra celor din vagoane“.

Potrivit documentelor păstrate la dosar, procurorul român de anchetă a aflat de la unul dintre lucrătorii de cale ferată prezent în staţie în seara de 30 octombrie 1918 că „s-a tras din clădirea gării Teiuș, din trenul blindat şi din trenul cu militari germani“. După declaraţia protopopului Ioan Sonea, tirul a însoţit trenul până la doi kilometri distanţă de stația CFR.

Într-un raport al Procuraturii Alba Iulia din 1920 se spune: „În contra inculpatului Iuliu Andrasi ridic acuza pentru crima de asasinare comisă în gara Teiuș, la 30 noiembrie 1918, asupra trenului de persoane care vinea la adunarea națională Română la Alba Iulia, după vagonul de poștă fiind adăpostit în mai multe rânduri cu intențiunea precujetată a împușcat asupra decedatului Ioan când acesta ţinea în mână steagul tricolor românesc, în urma cărei împuşcături a murit subit“.

Din spusele martorilor strânse de procuror rezultă că „au auzit, dar nu au văzut“. Ancheta şi dezbaterea cazului Ion Arion a durat doi ani, atât la Tribunalul Alba, cât şi la Curtea de Apel din Cluj. Verdictul final: clasarea cazului din lipsă de probe.

„Acceptând Curtea de Apel motivarea camerei de acuză și nesubversând momente, pe baza cărora s-ar putea aștepta alt rezultat de la ședința principală, a menținut deciziunea corectă și în consecință a respins recursul“, se spune în motivarea Curții din 1921.

Ancheta şi dezbaterea cazului Ioan Arion a durat doi ani, atât la Tribunalul Alba Iulia cât şi la Curtea de Apel din Cluj, sfârşindu-se prin clasarea cazului din lipsă de probe împotriva inculpatului Iuliu Andrasi. La dosar a fost conexat şi raport din luna decembrie 1918 al procurorului militar maghiar din Cluj.

 Reexaminând întregul dosar, am remarcat că unul dintre cei care au tras cu puşca mitralieră asupra trenului cu români de la etajul gării Teiuş a fost locotenentul de husari Gaspar Varadi, care, mai apoi, a fost ucis, în luptele cu armata română de la podul Mureşului dinspre Mihalţ. Poate că astfel Dumnezeu a făcut dreptate acolo unde oamenii s-au dovedit neputincioşi.

Referitor la cele întâmplate în gara Teiuş în seara zilei de 30 noiembrie 1918, Vasile Goldiş va preciza mai târziu:

„În opinia publică românească s-a împământenit credinţa că Adunarea Naţională de la Alba Iulia s-a desfăşurat fără nici o jertfă de sânge. Inexact. Adunarea Naţională de la Alba Iulia şi-a avut martirul său. În preziua învierii naţionale, din toate părţile Ardealului grăbeau trenurile tixite de români spre Alba Iulia. Sosise un tren lung dinspre Cluj la Teiuş, în uşa unui vagon flăcăul Ioan Arion, înalt şi voinic, ca Făt-Frumos din poveşti, fâlfâia cu mândrie tricolorul românesc al Ardealului. Trenul se opri. În acel moment ploaia de gloanţe izbi în vagoane.

O ceată de unguri înarmaţi se furişase pe acoperişul şi în podul clădirilor din staţiune.

Ioan Arion fu lovit drept în inimă. Căzu mort în braţele camarazilor. Trupul lui neînsufleţit a fost adus la Alba Iulia şi aşezat în biserica ortodoxă, de unde i s-a făcut înmormântarea Luni, în 2 Decembrie. În sicriul deschis rana era descoperită şi se vedea încă sângele închegat deasupra inimii. Adânc emoţionat, ca niciodată în viaţa mea, dinaintea de vremi cernitului iconostas al bisericuţei, i-am mulţumit pentru jertfa sângelui său vărsat pe altarul libertăţii.

Acum odihneşte în cimitirul de sub cetatea lui Mihaiu: un modest monument îi veghează la căpătâiu. Se spunea că are o mamă văduvă şi doi fraţi. (informaţie corectă n.n.). Cu adâncă pietate îi pomenesc aci numele şi aş fi mângâiat, dacă cineva ar afla pe maică-sa şi pe fraţii săi şi le-ar aduce lor, în oarecare chip, prinosul de recunoştinţa de la neamul lui românesc, de dragul căruia el a trebuit să moară în floarea tinereţei de gloanţele duşmanului”.

Înmormântarea lui Ioan Arion, declarat martir al neamului, a avut loc  în ziua de 2 decembrie 1918, cu o solemnitate deosebită. La mormânt a luat cuvântul generalul Leonte, delegatul armatei române din Regat la Marea Adunare Naţională, care, în final, l-a sărutat pe frunte, dându-i astfel sărutarea întregii ţări. Au vorbit apoi Vasile Goldiş, protopopul Vasile Urzică şi preotul Florian Rusan.

Mulţimea imensă de români, care l-a condus pe martir pe ultimul său drum, şi-a dat obolul, colectându-se pentru familia acestuia, prin teologul Enea Patachi-Văleanu, suma de 3564 coroane.

În versurile funebre compuse atunci de către poetul Ovidiu Hulea, pe care fetele şi flăcăii din Agriş le-au cântat, nu numai cu prilejul înmormântării sale, acolo la Alba Iulia, ci şi după ce s-au întors acasă, se spunea:

 

„Nu mai plânge mamă dragă
Că mă plânge Ţară-ntreagă…
…Numai eu zâmbesc acum
Cum tot merg pe albul drum…
…Că vedeam o ţară mare

Parcă mai n-avea hotare.
Şi-n ea numai fraţi români
Dar nu robi, ci toţi stăpâni.
…Nu erau case sărace

Iar în inimi numai pace.”

În ziua de 11 ianuarie 1919, la mormântul lui Ioan Arion s-a oficiat parastasul de şase săptămâni, în prezenţa unei companii de onoare comandată de col. Nicolau şi a unei mari mulţimi de cetăţeni. În timpul slujbei, preotul Rusan a pomenit pe toţi martirii neamului românesc.

La 23 februarie 1920, primăria oraşului s-a adresat prefecturii judeţului, cerând punerea la dispoziţie a unei sume destinate monumentului funerar. La 10 martie 1920, prefectura a înaintat raportul Consiliului Dirigent – Resortul Internelor din Cluj, care aprobă şi trimite suma de 10.000 coroane.

La 27 noiembrie 1921, Ioan Arion a fost din nou comemorat în biserica din Maieri a preotului Rusan, în prezenţa autorităţilor civile şi militare ale oraşului, a unei subunităţi de ostaşi şi a fanfarei militare. La solemnitate a participat şi mama martirului. Cel pomenit a fost elogiat de preotul Rusan şi generalul Glodeanu. Pentru mama eroului s-a colectat suma de 1000 lei.

Mormântul şi piatra funerară au fost amenajate de preotul Florian Rusan, cel care a fost în 1918 parohul bisericii din Maieri, unde a fost depus corpul neînsufleţit al lui Ion Arion.

Acesta s-a şi îngrijit ulterior de ridicarea monumentului funerar, primind o parte din bani de la statul român, dar şi de organizarea parastaselor.

Mormântul eroului, aflat în cimitirul ortodox Maieri din Alba Iulia, este uitat de autorităţi şi, cu excepţia istoricilor, foarte puţini cunosc povestea ”stegarului martir” al Unirii.

Încet-încet, mai ales după încetarea păstoririi preotul Florian Rusan, colbul uitării s-a aşternut peste memoria şi mormântul celui care s-a sacrificat în cel mai frumos moment al vietii sale.

 Ion Arion nu a fost singura victimă a evenimentelor din 1 decembrie 1918, însă doar despre el a relatat presa vremii şi a stârnit atenţia personalităţilor politice de atunci.

Potrivit istoricului Tudor Roşu chiar şi în trenul în care a fost ucis Ion Arion a mai fost un rănit care a murit ulterior, însă despre care nu sunt foarte multe relatări istorice.

Cazul uciderii lui Ion Arion este încă un mister, iar ultima decizia a fost dată în 1921, de Curtea de Apel Cluj, stabilea că nu a fost găsit niciun vinovat în acest caz deoarece probele şi declaraţiile martorilor nu ar fi concludente.

 Marele nostru istoric, Nicolae Iorga, scria în ceasurile de mare entuziasm şi de fericire ale realizării unitătii naţionale românesti:

„Fără a uita pe nimeni din cei care au colaborat la această faptă a Unirii, de la general şi de la fruntaş ardelean, până la ultimul ostaş şi ţăran, omagiul recunoştinţei noastre să se îndrepte azi către poporul acesta întreg de oriunde şi din toate veacurile, martir şi erou”, iar primul martir al României reîntregite, după afirmaţia lui Vasile Goldiş, a fost Ioan Arion, stegarul din Agriş.

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

Ioan PLEŞA & Laurenţiu MERA (din periodicul „Apulum”, vol XXXIII/1996)

http://www.mediafax.ro/social/reportaj-uciderea-lui-ion-arion-eroul-martir-al-unirii-un-caz-neelucidat-de-96-de-ani-13674900

http://a1.ro/premium/1-decembrie-a-avut-o-victima-romanul-ion-arion-a-fost-ucis-intentionat-de-catre-unguri-in-gara-teius-lau-omorat-precujetat-tinea-steagul-tricolor-id615243.html

16/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

Propaganda împotriva unirii Transilvaniei cu România

 

 

 

 

După cum se ştie, dorinţa de unitate naţională a românilor s-a manifestat cu mult timp înainte ca aceasta să poată fi îndeplinită în anul 1918, la 1 decembrie. 

     Dacă într-o primă fază, manifestarea acestei dorinţe nu ţinea cont de realitatea concretă şi de posibilităţile reale de înfăptuire, începând cu anul revoluţionar 1848, s-a înţeles că pentru început era posibilă şi trebuia urmărită pe moment, doar unirea Moldovei cu Ţara Românească, teritorii care pe atunci erau dependente de „omul bolnav al Europei”, Imperiul Otoman.

  După constituirea României sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, ca stat naţional modern, şi după dobândirea de către aceasta a deplinei sale independenţe de stat, în 1877-1878, lupta românilor pentru desăvârşirea unităţii lor naţionale s-a dezvoltat necontenit, aceasta luând proporţii deosebite pe măsura apariţiei semnelor decăderii şi destrămării Imperiului Austro-Ungar.

   Atunci  însă nu se putea pune problema unirii Transilvaniei şi Bucovinei cu aceste două principate româneşti care deveniseră în 1859-1862 statul România, deoarece Imperiul Habsburgic care le stăpânea a mai găsit resurse să se  menţină încă timp de câteva decenii printre marile puteri ale Europei.

Transilvania cu provinciile adiacente reprezintă cam 40% din teritoriul şi populaţia României actuale. România de la începutul secolului al XX-lea (137 000 km pătraţi) a luptat între anii 1916-1918 în Războiul cel Mare pentru Întregirea Neamului, în vreme ce  mai mult de jumătate dintre români s-au angajat în luptă – sub o formă sau alta – fără să fie întrebaţi, odată cu imperiile în care se aflau cuprinşi, încă din 1914, de la începutul războiului.

Este vorba despre românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.  

Lupta pentru eliberare naţională a tuturor popoarelor asuprite din imperiu – cehi, slovaci, polonezi, sârbi, croaţi, italieni, români – s-a evidenţiat cu tărie în timpul primului război mondial, cu deosebire în anii 1917-1918.

Până la urmă, Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile încât aproape nimic nu a fost pierdut. Românii au ajuns să trăiască în anul 1918 „ora lor astrală”, împărtăşindu-se din ambrozia şi nectarul celor aleşi. Dar, dincolo de orice comentariu, intrarea României în luptă în 1916 a fost inevitabilă, iar deciziile regelui Ferdinand şi ale primului-ministru Ion I. C. Brătianu au fost judicioase şi absolut necesare pentru îndeplinirea idealului de veacuri pentru care a luptat întreaga suflare românească- Unirea cea mare.

  

     Într-o perioadă când victoria militară a uneia sau alteia  din cele două gigantice tabere angajate în război, Antanta sau Tripla Alianţă (Puterile Centrale), era încă în cumpănă, un mare număr de prizonieri ai armatei austro-ungare, mai ales în Rusia şi Italia, au constituit puternice unităţi de voluntari, care s-au angajat în războiul contra Puterilor Centrale, cu gândul de a contribui la înfrângerea patriei lor vitrege, asupritoare.

  O asemenea acţiune semnificativă au organizat prizonierii români transilvăneni şi bucovineni din Rusia şi Italia, deşi contra acesteia s-a desfăşurat o puternică contrapropagandă, mai ales din partea prizonierilor maghiari şi a mişcării bolşevice de stânga, care în Rusia a biruit în octombrie 1917.

În condiţiile în care tulburările sociale au luat proporţii de masă în Ungaria, la început sub influenţa unor elemente social-democrate care se situau pe poziţiile menţinerii integrităţi Ungariei „istorice”, soldaţii şi ofiţerii maghiari aflaţi în prizonierat în Rusia, s-au situat în marea lor majoritate alături de mişcarea bolşevică rusă, împotriva ideii României Mari.

Propaganda maghiară, a căutat s-o combată pe cea a voluntarilor români angajaţi în slujba unităţii naţionale româneşti, răspândind printre ofiţerii şi soldaţii români  manifeste cu astfel de conţinut :

 

 

     „Noi, muncitorii şi plugarii unguri, care nu demult am ţâpat lanţurile şi jugul grofilor şi magnaţilor, cu dragoste frăţească ne adresăm către voi (…) Noi, soldaţii roşii unguri, când ne luptăm pentru dreptate, egalitate şi frăţietate, iar nu pentru domnii cei mari, vă rugăm să veniţi în rândurile noastre (…) Noi vrem pace pe pământ, care pace s-o legăm, noi, soldaţii roşii unguri, cu voi soldaţii români, iar nu cu grofii şi bogătanii. Fraţi români ! Veniţi la noi să începem frăţietatea şi să facem pace (…) Trăiască frăţietatea ! Trăiască pacea! Jos cu domnia grofilor, boierilor şi magnaţilor!”  

     

 

În rândurile armatei roşii şi ale partidului bolşevic au fost atraşi prizonieri români ataşaţi ai unor unităţi cu componenţă predominant maghiară sau cu o compoziţie multinaţională.

     Au existat şi apeluri ale unor soldaţi  români bolşevizaţi, în care se spunea: 

 

 

 

 

     „Noi, românii din Ardeal şi Banat, blestemăm orice război sângeros. Noi nu mai vrem rege, ci o republică a poporului. De ce fraţii noştri, totuşi, fruntaşii noştri ne părăsesc şi nu lucrează pentru binele nostru, ci pentru mărirea regelui Ferdinand de Hohenzollern (…)Noi, românii din Ardeal şi Banat, suntem atât de cuminţi, ca să putem merge singuri, de bună voie, pe drumul nostru. Ardealul şi Banatul să fie al ardelenilor. Nu ne trebuiesc noi stăpâni. Boierii din România să ne lase în pace.”

    

 

 

 Asemenea manifeste şi apeluri cu un conţinut duşmănos idealului naţional românesc, redactate şi tipărite de prizonierii unguri sau de elemente  bolşevice din Rusia, se găsesc într-un număr important în fondul fostului fruntaş voluntar Pompiliu Nistor din Braşov la Arhivele Naţionale din Braşov.

     Şi în fondurile documentare ale Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia se găsesc un număr important de documente de un conţinut asemănător, provenind de pe teritoriul Ungariei şi Transilvaniei, unde au fost întocmite în 1918-1919, mai ales după izbucnirea revoluţiei din Ungaria şi instaurarea guvernului de orientare social-democrată, condus de premierul Mihaly Karoly, la sfârşitul lui octombrie 1918.

Acest guvern, ca si cel de orientare bolşevică, instaurat la Budapesta în martie 1919, s-a situat de la început pe poziţia menţinerii intacte a Ungariei „istorice”, care încă din  evul mediu stăpânea Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul.

     Acest lucru s-a vădit încă din 13-14 noiembrie 1918, în cursul tratativelor româno-maghiare, în cadrul cărora, sociologul maghiar „democrat”, Iassy Oskar, a depus toate eforturile pentru păstrarea integrităţii politice a Ungariei, în faţa dorinţei şi solicitărilor liderilor români ai Consiliului Naţional Român Central de a li se preda autoritatea sau „imperiul” asupra teritoriilor româneşti de pe cuprinsul regatului Ungariei.

     În săptămânile care au precedat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, când Europa a cunoscut o mare răspândire a ideilor social-democrate, burghezia naţională românească, grupată în cadrul Partidului Naţional Român, a acceptat ca ea să constituie Consiliul Naţional Român Central, împreună cu secţia română a Partidului Social-Democrat din Ungaria, pe bază de paritate, din câte 6 membri pentru fiecare formaţiune politică.

     Deşi ambele au pornit, la 30/31 octombrie 1918, împreună în direcţia înfăptuirii idealului românesc, a existat o mare temere că social-democraţii români se vor lăsa atraşi de confraţii lor maghiari, care depuneau toate eforturile în acest sens.

De aceea, a produs o mare bucurie, anunţul de la mijlocul lui noiembrie 1918, din ziarul social-democrat român „Adevărul”, că social-democraţii români rămân, în continuare, „de perfect acord” cu Partidul Naţional Român în privinţa separării Ardealului românesc de Ungaria.

     Adversarii Unirii au uzat de o serie de argumente favorabile lor, oferite în primul rând de scăderile regimului social-politic din România, căruia i se imputa îndeosebi reprimarea sângeroasă a răscoalei ţărăneşti din 1907 şi, în general, lipsa unui sistem democratic.

Faptul că Ungaria şi Austria au devenit republici în octombrie-noiembrie 1918, în timp ce România a rămas în continuare monarhie, sub conducerea regelui Ferdinand de Hohenzollern, a oferit propagandei maghiare argumente în plus contra întregirii naţionale româneşti în jurul regatului României.

     De aceea, nu este de mirare că, în contextul discutării şi stabilirii textului proiectului de rezoluţie al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, s-a conturat şi s-a manifestat un serios curent pentru unirea „cu condiţii”, curent vehement combătut de reprezentanţii Partidului Naţional Român şi în general de majoritatea opiniei publice româneşti, după care unirea trebuia să se facă imediat şi nepătată cu nimic, urmând ca apoi ţara întregită să cunoască toate transformările democratice necesare.

La capătul unor discuţii aprinse, care au avut loc în clădirea hotelului principal al oraşului, (din păcate, demolat în 1988-1989), respectivul document avea să îmbrace o formă de compromis, de natură a satisface toate opiniile.

     Aceeaşi temere şi grijă a existat şi în cadrul adunării oficiale a delegaţilor, în număr de 1228, întruniţi în sala mare a Cercului Militar din Alba Iulia (astăzi, Sala Unirii), unde a existat o mare dorinţă de unanimitate de vederi  mai ales, când a luat cuvântul social-democratul Iosif Jumanca.

     S-a manifestat un adevărat sentiment de uşurare, atunci când Iosif Jumanca a afirmat clar că social-democraţii români sunt adepţi ai dreptăţii sociale, dar în primul rând îşi doresc un stat naţional întregit, după realizarea căruia, vor urmări şi reforme democratice largi.

 

     Analiza atentă a documentelor propagandistice contrare unirii, ne arată că unele dintre acestea au avut autori nemijiociţi maghiari, altele au fost realizate de români aderenţi ai stângii.

    

Primele se remarcă printr-o mare stângăcie de limbă şi mai ales prin vizibile dezacorduri şi greşeli gramaticale.

De exemplu, într-un manifest intitulat „Fraţi Români”, se spunea:

 

 

„Războiul s-a gătat, împreună cu robie. Revoluţie a gonit regele, care n-a voit să facă pacea. Acuma nu e regat, ci republica, unde toate vor fi aşa cum vrem noi. Numai să ne băgăm de seamă. Să nu lăsăm, să ne însală cineva. Unii voiesc, că ne alăturam la România, unde deocamdată rege şi boieri poruncesc. Pentru aceea ne-am slobozit în Ţara Ungurească, să mergem la România în slujbă nouă? Aşa de nebuni nu vom fi.

     Guvernul nou republican va da pământ la toţi pământeni. Guvernul de la România nu dă nimica.

     Deoarece nu am pierdut mintea, să mergem pe acolo. Noi, Românii, din Ardeal şi Banat, ne vom alcătui ţara separată, unde noi vom domni. Pe noi nu ne atacă nime, nici noi nu voim, să facem reu la nime. Să băgăm de seamă, să fie rânduială şi liniştire în satele noastre.

     Noi pretindem de la guvernul ţara acela, care cuvine oare-şi-căruia, dar nu sântem hoţi, ci Români bieţi, harnici şi cinstiţi cari voesc să lucră în pacea bună şi coînţelegere”.

 

 

 

     Un alt manifest-apel, având, se pare, un autor român, întocmit după rechemarea armatei române la arme în noiembrie 1918, se adresa soldaţilor, ţăranilor şi muncitorilor români, cam cu aceleaşi idei.

 

 

     „Stăpânirea v-a chemat din nou sub arme. N-aţi putut încă vedea pe ai voştri, nu v-aţi putut vedea de sărăcia voastră, şi din nou, cu sacul în spate, vă trimit în cazărmi şi în tranşee, pentru ca să aveţi din nou cunoştinţă cu generalii boieri, care n-au avut pentru voi altă dragoste decât a bătăii şi schingiuirii. Foametea şi bolile care au decimat pe fraţii voştri în războiul trecut, vă pândeşte iarăşi.

     Pentru ce această nouă mobilizare? Când acum doi ani s-a început războiul, capitaliştii, boierii şi ciocoii spuneau că ei urmăresc prin aceasta libertatea fraţilor noştri din Transilvania şi Bucovina. Muncitorii şi ţăranii de acolo vor putea să-şi facă orice guvern voesc. Aţi auzit despre revoluţia, care s-a petrecut în toată Austro-Ungaria? Aţi auzit că în toate aceste ţări a fost proclamată republica?

     Drept că muncitorii şi ţăranii n-au devenit pe deplin stăpâni, dar au cu mult mai multe drepturi, decât voi în România.

     Atunci care este scopul războiului cel nou? (…)

     Capitaliştii, boierii şi generalii români vă înşeală. Ei vă duc nu să liberaţi pe românii de peste munţi, ci să-i subjugaţi, ei vă duc să luptaţi împotriva revoluţiei sfinte, eliberatoare a popoarelor.

     Ştiţi că acum un an revoluţia bolşevică din Rusia a adus la putere în această ţară pe muncitori şi ţărani. Aţi aflat că Rusia este azi o republică a Sovietelor (Sfaturilor). Aceasta înseamnă că în loc de Cameră şi Senat (unde sunt aleşi duşmanii poporului, călăii lui), în fruntea ţărei se află Sovietele (Sfaturile) muncitoreşti şi ţărăneşti (…)

     Pilda poporului rus a fost urmată de ţăranii din Germania, Austria şi Ungaria. Stăpânirea româna se teme că şi muncitorii din România vor acelaşi lucru, Iată pentru ce sunteţi mobilizaţi, stăpânirea din România vrea să facă din voi călăii revoluţiei din Rusia şi Ungaria.

     Pe transilvăneni îi aşteaptă acum aceeaşi soartă oropsită, care au adus stăpânirea românească/pentru/ţăranii şi muncitorii din Basarabia.”

 

Această ofensivă propagandistică naţionalistă maghiară sau a stângii de inspiraţie maghiară, foarte puternică în 1918-1919 în Transilvania, nu a fost lăsată fără replică de propagandă unionistă românească, care avea marele avantaj de a corespunde simţămintelor vitale ale poporului român, pe care nici un apel politicianist nu le putea anula.

O replică hotărâtă contra propagandei maghiare duşmănoase ideii româneşti de unire, dădea la 25 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român din Orăştie, sub semnătura preşedintelui său Dr. Aurel Vlad.

În cuprinsul acestuia se spunea:

 

Fraţi Români,

     Agenţi de-ai guvernului unguresc răspândesc proclamaţii între popor, făcând propagandă contra alipirii noastre cătră România.

     O mie de ani am fost sub stăpânirea ungurească, o mie de ani am suferit şi acum guvernul unguresc ne promite marea cu sarea, ca să rămânem mai departe în tovărăşie cu ungurii.

     Alţii, ca să strice rosturile şi fericirea neamului românesc, zic să nu ne alipim cătră România, ci să formăm noi singuri o ţară separată, adică noi, românii, să formăm două ţări slabe, şi nu una mare şi tare, o Românie Mare, puternică şi unitară.

     Fraţi Români, îndemnurile acestea vin de la duşmanii neamului nostru, cari cu orice preţ voesc să împiedice unitatea şi fericirea neamului Românesc.

     Tocmai de aceea, toţi Românii de omenire, într-un glas trebuie să strige, sus şi tare:

Trăiască România Mare!” 

Consiliul Naţional Român 
Dr. Aurel Vlad 
preşedinte”

 

 

 

1918, nov. 30, Alba Iulia

Manifestul „Un cuvânt către toţi românii!” semnat „Bunii şi adevăraţii români”, prin care se combate propaganda antiunionistă maghiară.

Asemenea replici la propaganda anti-românească şi antiunionistă au dat şi Consiliile Naţionale Române din alte centre, ca de pildă cel din Sibiu, mai ales prin intermediul valoroasei prese sibiene.

     Într-adevăr, cu toate eforturile propagandei maghiare de a determina pe Români să nu asculte de îndemnurile pro-unioniste ale connaţionalilor lor, un număr imens al acestora a dat ascultare acestora, ţinând să fie prezent la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, astfel încât – după cum anticipa ziarul „Libertatea” din Oraştie, nimeni „să nu poată zice nici mâc, că n-a fost reprezentat poporul Român întreg la adunare”.

     Deosebit de receptiv a fost cunoscutul manifest-apel lansat de la Blaj în 24 noiembrie 1918, prin ziarul „Unirea”, care scria:

 

 

„Veniţi la Alba Iulia! Fraţi Români! Veniţi cu toţii la Marea Adunare Naţională care se va ţine la 1 Decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniţi cu miile, cu zecile de mii. Lăsaţi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temelia unui viitor fericit pentru întreg neamul Românesc (…) E ziua când se va hotărâ asupra sorţii noastre pentru o veşnicie”.

     În acelaşi ziar, câteva zile mai târziu, cărturarul blăjean Octavian Prie publica articolul intitulat „Unitatea naţională”, în care se răspundea clar propagandei duşmănoase, de stânga, arătându-se că unirea Românească era un imperativ major.

„Celelalte se vor face, când vom vorbi de o singură naţiune, de un singur teritoriu Românesc… Nu există azi Român, care să nu dorească ocazia aceasta, cu impetuozitate vulcanică. În faţa acesteia, dispar toate veleităţile, toate consideraţiile de ordin particular. Acum e momentul să înfăptuim visul nostru de aur. Ne scapă, în veci nu-l mai prindem. Îl înfăptuim, am clădit marea operă pentru eternitate”.

 

 

     Uriaşul succes al propagandei româneşti, demonstrat de participarea  masivă  la măreaţa adunare, a fost consemnat şi de ziarul „Românul” din Arad, care la 27 noiembrie 1918, scria :

 

 

„Glasul nostru are un puternic răsunet în toate colţurile locuite de români şi în toate păturile neamului nostru. Azi nu este suflet românesc care să nu fie pătruns de dorul: „La Alba Iulia!”. Nu sunt trenuri de ajuns, ţăranii pleacă pe jos, înfruntând greutăţile unui drum lung de iarnă, dar se duc(…) Un astfel de popor nu poate fi robul unui alt popor! Mergem pe jos, pe sus, în văzduh, în gând, şi, acolo vom fi toţi, într-o suflare, ţărani şi cărturari, să strigăm într-un singur glas şi o dorinţă, să ştie lumea întreagă că nu mai vrem, că nu putem fi iobagi”.

 

 

     Deşi argumentele din manifestele maghiare erau puternice, mai ales prin faptul că România mamă era departe de a fi un stat democratic, iar ideile democratice cunoşteau o mare răspândire în epocă, bătălia propagandistică din 1918-1919 s-a soldat cu o strălucită victorie românească.

Propaganda ostilă Unirii, bazată pe argumente oricât de viclene, nu a putut înfrânge cu nimic dorinţa majorităţii  româneşti, bazată pe mersul firesc al istoriei, de a  construi o singură ţară unită, românească, ceea ce s-a decis la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918 şi a fost confirmat pe plan internaţional la Trianon – Paris, la 4 iunie 1920.

 

 

Dr. Nicolae JOSAN

http://www.dacoromania-alba.ro/

09/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un angrenaj destabilizator în Europa – neorevizionismul ungar

 

 

 

 

 

Imagini pentru Revizionismul ungar photos

 

 

 

 

Revizionismul ungar – un monstruos angrenaj destabilizator în Europa

 

 

 

 

Înainte de a vorbi despre revizionismul sau neorevizionismul ungar (care, între noi fie vorba, este tot cel vechi!), ar trebui să ştim ceva, mai întâi, despre „rădăcinile” din care s-a născut, fiindcă el nu a apărut deloc întâmplător la această naţie şi se manifestă atât de virulent la toate generaţiile de unguri.

Cred că aceste „rădăcini” se datorează structurii psihice a ungurilor, specifice unei naţiuni venite de aiurea în Europa, ţintind să domine, cu orice preţ, teritorii şi popoare pe care le-au supus prin forţa armelor.

O naţiune mică, dar fantastică în aspiraţiuni, cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală”, cum a caracterizat-o Eminescu.

Nu întâmplător deci, chiar de la apariţia lor în Europa,  ungurii s-au dovedit a fi un permanent factor destabilizator, dominaţi mereu de convingerea falsă că ei trebuie să stăpânească alte popoare.

Această convingere a emant de la o altă fantasmagorie pe care doar „o naţiune mică, cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală” şi-o putea închipui, anume că protopărinţii omenirii, „Adam şi Eva, au fost unguri, iar Dumnezeu vorbea cu ei în limba maghiară, când erau în rai”!

Cel ce a afirmat o astfel de absurditate nu a fost un novice, ci chiar un istoric ungur!

Cu alte cuvinte, ungurii se consideră un fel de „popor ales”, născut în Grădina Edenului!

Iar misiunea lor „sfântă” aici, pe pământ, este aceea de a fi stăpâni peste alţii. Iar aceşti „alţii” trebuie să devină musai unguri, ori să dispară.

Dintr-o asemenea ideologie primitivă nu se puteau naşte decât monstruozităţi primitive, precum, de exemplu, cele cuprinse în capitolul „Mărturisirea leventului”, din „Nincs Kegyelem” (Nu există iertare) a lui Ducso Csaba:

…voi suprima pe fiecare valah şi atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură naţionalitate, cea maghiară, naţiunea sângelui meu!”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru „Nincs Kegyelem”

 

 

Aplicarea în practică a unor astfel de „mărturisiri” a făcut ca „mândrul pământ al Transilvaniei să se transforme într-o amarnică Golgotă, unde se petrec cele mai groaznice evenimente. Oamenii sunt închişi cu sutele, cu miile, sunt bătuţi, sunt torturaţi în mod cumplit. Asasinatele şi execuţiile se ţin lanţ, şi toate cestea doar pentru unica vină a nenoricitelor victime este aceea de a se fi născut român (…). Până aici se aude hohotul disperării  a multor sute de mii de oameni, ajunşi sub stăpânire străină ăe pământul Golgotei din Transilvania, unde vântul suflă leşurile celor spânzuraţi, unde adavrele martirilor asasinaţi cu o sălbatică cruzime vestesc  că instictul bestial s-a eliberat şi barbarismul – răzbunarea joacă dansul sălbatec al morţii” (Ferenczy Gyorgy, jurnalist).

Revenind la convingerea lor falsă de a stăpâni, ungurii nu au făcut altceva decât să promoveze permanent o plitică externă bazată pe expansiuni teritoriale, pe cotropirea şi asimilarea tuturor popoarelor cu care au venit în contact.

Apoi au făcut totul pentru a menţine, cu orice preţ, privilegiile impuse cu forţa. Acestei politici i-au căzut victime popoare precum: sârbii, croaţii, sloveni, cehii, slovacii, polonezii şi teritoriile acestora. Între ele şi Transilvania românească.

Aceasta, chiar cucerită fiind prin forţa armelor, nu a fost niciodată transformată într-o ţară ungurească. Regii unguri au trebuit să accepte o organizre politico-adminstrativă separată de cea a Ungariei, „menţinându-se vechile jupănii geto-dacice, pe care ungurii le-au rebotezat în limba lor” (Ion Nestor)

Situaţia românilor transilvăneni s-a înrăutăţit brusc începând din 1438, odată cu constituirea acelei monstruoase coaliţii „Unio Trium Naţionum”, dintre nobilii unguri, saşi şi secui, devenită o adevărată instituţie discriminatorie, de persecutare socială şi politică  a românilor din Transilvania, deveniţi ,,toleraţi” pe propriul lor pământ strămoşesc. Astfel, persecuţiile îndreptate împotriva românilor au devenit o tristă realitate tocmai prin acele „drăceşti născociri”, cu scopul de a-i  desfiinţa.

Loviţi crunt atât în fiinţa lor naţională, cât şi în credinţa străbună, românii trasilvăneni au rezistat tuturor nedreptăţilor la care au fost supuşi, pentru că nicio frontieră artificială, marcată prin silnice borne de hotar, nicio supraveghere menţinută prin săbiile duşmane nu au reuşit să-i rupă de firul moral ce-i lega de fraţii lor de peste munţi, nu au putut să-i depărteze de credinţa că sunt parte a unui singur popor, unit de veacuri printr-un singur cuget şi o singură simţire.

Primul Război Mondial, izbucnit ca urmare a unei profunde crize care a marcat Europa începutului de secol 20, a condus, în final, la dispariţia de pe harta politică europeană a monarhiei austro-ungare.

O construcţie statală multietnică, artificială a cărei dispariţie a costituit un factor generator de progres social, prin apariţia, pe mormântul acestui colos cu picioare de lut, a noilor state naţionale, aşezate pe temelii solide.

Prin voinţa unanimă a românilor transilvăneni, exprimată la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, Transilvania s-a unit cu patria-mamă, România.

A fost un proces legic la care poporul român, în totalitatea sa, a avut o contribuţie esenţială. Intrarea României în război alături de Antanta a fost impusă de de o nedreptate strigătoare la cer: asuprirea socială şi naţională de către un mic număr de  de feudali unguri a peste trei milioane de români ardeleni.

Noi, poporul românesc – scria Octavian Goga – suntem chemaţi să aruncăm  cel dintâi bulgăre de pământ pe acest sicriu vinovat (al Austro-Ungariei, n.n.) Fiindcă avem un război mai mare al suferinţelor şi ne înfăţişăm la această îngropare cu cea mai mare ură şi cea mai mare durere în suflet… Poporul român din Transilvania a slujit cu aur, a slujit cu sânge o ingratitudine milenară”.

Dezintegrarea monarhiei austro-ungare a condus desigur şi la sfârşitul dominaţiei Ungariei asupra popoarelor supuse, fără voia lor, între graniţele regatului maghiar, denumit „stat naţional”!

Fiindcă şi Ungaria, la rândul ei, „nu a fost decât un conglomerat artifial de neamuri diferite şi, în unele cazuri ostile”. Procesul de descompunere  al Ungariei, ca şi cel al Imperiului Habsburgic, a început înainte de debutul lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris, prin voinţa popoarelor.

Acest proces nu a putut fi acceptat cu niciun preţ de grofii şi baronii unguri. Ei s-au opus cu toate puterile şi prin toate mijloacele pierderii privilegiilor, motiv pentru care au pus la cale cele mai oribile crime şi progromuri asupra românilor, sârbilor, croaţilor, slovenilor, slovacilor şi polonezilor.

De aceea, imediat după semnarea Tratatului de pace cu Ungaria, la Trianon, în 4 iunie 1920, s-a pus în mişcare agrenajul uriaş al reacţiunii ungureşti, prin „martirajul revanşard”, pentru anularea „nedreptăţii istorice” făcută Ungariei.

Întreaga aristocraţie ungară şi-a exprimat voinţa de a lupta „până la ultima suflare” pentru ca prevederile trataului să nu devină niciodată o realiate. Deviza lansată de Parlamentul din Budapesta:

Nem, nem, soha”! (nu, nu, niciodată) a devenit deviza simbolică a revizionismului unguresc, un fel de catehism revizionist. Era astfel spulberată dorinţa exprimată la Conferinţa de Pace de la Paris, anume că „Ungaria viitoare va fi în Europa un element de stabilitate şi pace”.

Nici nu putea fi vorba de stabilitate şi pace din moment ce revizioniştii unguri au început o aprigă campanie pentru reînvierea Ungariei milenare:

Pretindem hotarele noastre milenare, pretindem munţii ce au încojurat patria ungară! Vom muri dacă va trebui, dar nu vom avea linişte până când nu vom recâştiga ţara”!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Aristocraţia ungară, generaţiile de politiceni ce s-au perindat pe la Budapesta, din 1920 şi până astăzi, au reuşit, cu dibăcie, să infiltreze în sufletul poporului ungar ideea că Ungaria nu poate exista fără redobândirea vechilor hotare, instigând astfel la ură împotriva popoarelor vecine, care le-au furat ţara.

Aceasta nu a încetat nicio clipă din 1920  şi până în prezent.

Însă acum, când s-au organizat manifestări prilejuite de împlinirea unui secol de la intrarea României în Primul Război Mondial, care a fost războiul nostru pentru întregirea neamului, revizionismul unguresc s-a lansat într-o amplă campanie pentru revizuirea Tratatului de la Trianon, în care sunt antrenate toate societăţile aşa-zise „culturale”, partidele politice mai mult sau mai puţin extremiste, din Ungaria dar şi din România, organizaţiile extremiste, de esenţă paramilitară, unele „interzise” la Budapesta, dar cu largă libertate de acţiune în România, „pentru ca ceasul reînvierii Ungariei să ne afle înmulţiţi şi întăriţi”!

Aplicând cu tenacitate şi perseverenţă politica paşilor mărunţi, folosindu-se cu iscusinţă de toate drepturile şi privilegiile acorate de toate guvernele ce s-au perindat  la conducerea României după decembrie 1989; plasându-şi oamenii în cele mai înalte funcţii politice, economice şi administrative, extremismul şi revizionismul unguresc din România s-a transformat într-o adevărată „coloană a cincea”, care lucrează, încet şi cu grijă, dar şi cu destul spor la dezmembrarea teritorială a ţării.

Ei sunt convinşi  că „fraţii noştri din Ungaria şi amicii noştri din străinătate subminează statul român – aceia pe dinafară, iar noi pe dinăuntru”.

Fiindcă ,,o înţelegere paşnică cu tâlharii – adică cu românii! – este esclusă. Trebuie să vindecăm rana Trianonului prin unirea celor 15 milioane de unguri şi să eliberăm pământul secular al maghiarimii”!

Acesta a fost şi a rămas visul dintotdeauna al revizionismului ungar: „dreptul indicutabil de a-şi recăpăta patria jefuită”. Iar din această „patrie jefuită” face parte în primul rând Transilvania.

Într-o astfel de situaţie, nu-mi rămâne altceva decât să mă rog: Doamne ocroteşte-i pe români! Nu faţă de duşmanii ştiuţi, ci de cei neştiuţi.

Nu faţă de revizioniştii şi extremiştii unguri, răi şi ticăloşi – cum bine ştim cu toţii! – ci împotriva miopiei şi prostiei politice a  de care dau dovadă cei ce au guvernat şi guvernează România.

Nu e vorba de greşeli, ce se mai pot îndrepta, ci de prostia în care se persistă. Blestemata sete de putere a politrucior de după 1989 i-a orbit pe toţi, încât au fost şi sunt incapabil să priceapă jocul perfid al revizioismului unguresc, al cărui slogan a rămas acelaşi:

România este un stat artificial, creat de Trianon, stăpânind teritorii ungureşti ocupate”.

 

  Ilie Șandru, ziarulnatiunea.ro

24/09/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: