ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (III). CRONOLOGIE. FOTO. VIDEO

Foto: Soldaţi ai Armatei Române în drum spre front

 

După retragerea  pe teritoriul liber al Moldovei, din ianuarie până în mai 1917, a avut loc reechiparea armatei române cu armament  modern, asemănător cu cel aflat in dotarea inamicului.

Misiunea militară franceză (condusă de generalul Henri Mathias Berthelot) şi echipamentul de lupta primit din Franţa si Anglia au schimbat capacitatea combativă a armatei noastre.

 

 

 

 

 

 

Au fost organizate doua armate române, având aprox. 400.000 de oameni, intercalate cu trei armate ruseşti însumând aproape 1.000.000 de militari.

Astfel, ofensiva românească de la Maraşti (la 11 iulie), condusa de generalul Alexandru Averescu, si cea a generalilor Constantin Cristescu si Eremia Grigorescu, de la Mărăşesti (1-24 iulie) a dejucat planurile de luptă germane de ocupare a Moldovei şi de cucerire a întregului teritoriu al României, precum şi a marelui port rusesc la Marea Neagră – Odessa.

Oct.- nov.1917 –  Bolşevicii ajung la putere în Rusia 

Ian. 27 – Se incheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Austro-Ungaria si Ucraina.  

Febr.18 –  Se incheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Rusia Sovietica si Germania.

 

 

 

 

Situaţia României s-a deteriorat grav în 1918 ,odată cu Revoluţia bolşevică din Rusia şi ieşirea acestei ţări din război, după capitularea sa la Brest-Litovsk.

Mart.5 –  Se semnează la Buftea (in apropiere de Bucuresti) Tratatul preliminar de pace intre Romania si Puterile Centrale, pe baza caruia incep la Bucuresti, la 9 martie, tratativele in vederea incheierii pacii.

 

Apr. 24 – Tratatul de pace de la Bucureşti, dintre România, pe de o parte si Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de alta parte.

 

 

 

 

România era forţată să cedeze Dobrogea, să accepte rectificări de frontiera în Carpaţi si să încheie convenţii economice dezavantajoase pentru ea cu învingătorii.

Izolată în faţa unui inamic apreciabil mai puternic şi în faţa pericolulului comunist de la răsărit, România a trebuit să încheie pace cu  Puterile Centrale care aveau deja sub ocupaţie Muntenia şi Dobrogea, dar au recunoscut unirea Basarabiei cu România.

Mart. 26 – 28 – Are loc la Roma un Congres al nationalitatilor din monarhia austro-ungara, care voteaza o motiune cerand recunoasterea dreptului fiecarei natiuni de a se constitui in stat national independent sau de a se uni cu statul sau national daca acesta exista

Aug. 24 – Se creează la Paris Consiliul National al Unitatii Române, având în conducere pe Take Ionescu (presedinte), Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu si Ioan Th. Florescu.

Consiliul este recunoscut la 29 sept. de guvernul francez, la 23 oct. de guvernul SUA, la 29 oct. de guvernul englez, iar la 9 nov. de cel italian, ca exponent al intereselor poporului roman.

 

Sept.2 – Începe Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sarbilor, croatilor si rutenilor în timpul căruia este votată o motiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei şi eliberarea tuturor popoarelor asuprite.

Sept.12 – Armatele aliate din Balcani sparg frontul bulgar la Dobropolje si inainteaza spre Sofia. 

 

Sept. 16 – Se semnează la Salonic actul de capitulare a Bulgariei.

 

Oct.4- Germania şi apoi, la 5 oct., Austro-Ungaria, fac oferte de pace Puterilor Aliate.

 

 

 

 

 

Foto: Regele Ferdinand şi regina Maria trec în revistă trupele române

România a declarat din nou război Germaniei pe 10 noiembrie.

A doua zi, abandonată de aliaţii săi, cu economia secătuită de război şi copleşită numeric de intrarea în luptă a trupelor americane pe frontul de vest, Germania a trebuit să ceară încheierea armistiţiului.

În mai puţin de o lună, pe 1 decembrie, Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia proclama unirea Transilvaniei cu România.

Ostilităţile însă nu se încheiaseră…

Mart.27 – Sfatul Ţării de la Chişinau (capitala Basarabiei) hotăreşte unirea Basarabiei cu România.

 

Sept.29 – Comitetul Executiv al Partidului National Roman, intrunit la Oradea adopta in unanimitate o declaratie redactata de Vasile Goldis prin care se dorea recunoasterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei.

Se constituie un „Comitet de Actiune”, cu sediul la Arad, avandu-l presedinte pe Vasile Goldis.

 

Oct.3 – Manifestul Imparatului Carol I de Habsburg – „Catre popoarele mele credincioase”- privind reorganizarea Austro-Ungariei intr-o Federatie de sase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez si ucrainean).

 

Oct.3 – Declaratia de raspuns a „Corpului voluntarilor transilvaneni si bucovineni”, la manifestul lui Carol I de Habsburg, in care, acestia proclama unirea teritoriilor lor cu Regatul Romaniei.

Intre timp, fapte similare se petrec in Bucovina, unde la 27 octombrie se creeaza un Consiliu National Roman, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formuleaza dorinţa Bucovinei de unire cu Romania, proclamată în fapt, necondiţionat si cu mare insufleţire la Cernauţi, la 28 noiembrie 1918.

 
Victoria Antantei, care începea sa se contureze in 1918 in Apus, are urmări şi pe frontul din Balcani.

Armata lui Sarrail de la Salonic inainteaza in sfarsit si strapunge liniile bulgare.

Guvernul lui Marghiloman isi da demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918.

Îi urmeaza guvernul generalului Coandă, care a proclamat imediat mobilizarea generala şi, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintra în război.

Un război care a doua zi încetează  în urma armistitiului semnat la Compiegne, în Franţa.

Razboiul inceteaza in Europa occidentala, nu şi în cea de rasarit, unde, dupa armistitiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare vor mai continua intermitent in Ungaria.

Infrângerea militară aduce cu sine destramarea imperiilor centrale.

Primul care se prabuşeşte este, cum era de asteptat, cel austro-ungar.

La 18 octombrie împăratul Carol (Franz Joseph murise in 1916) anunţa printr-un manifest, transformarea monarhiei austro-ungare într-un stat federal.

Era limpede însă, mult prea tîrziu.

O salvare a imperiului nu mai putea veni decât de la diplomaţia invingătorilor (mai cu seama de la cea a Marii Britanii).

Dar popoarele din imperiu  au luat-o înaintea diplomatilor, decizând ele insele asupra destinului lor. La fel şi românii.

La 12 octombrie, Partidul National Roman din Transilvania adopta Declaratia de autodeterminare, redactata de Vasile Goldis, „în virtutea dreptului naţional al fiecarei naţiuni de a dispune de ea insăţi”.

Şase zile mai tărziu, această Declaraţie este citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldaţi români ardeleni  din armata austro-ungară, cu care s-a indreptat spre Transilvania.

Consiliul National Roman Central, infiintat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanti ai Partidului National Roman si ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitand si de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.

Guvernul ungar al lui Karolyi Mihaly, format la 31 octombrie la Budapesta, în care ministrul nationalitaţilor era democratul Jaszi Oszkar, a încercat fără succes să intre în negocieri cu Consiliul National Roman Central.

Discuţiile sunt purtate la Arad, intre 13-15 noiembrie, dar fără nici un rezultat. In acelaşi timp, guvernul maghiar semneaza la 13 noiembrie armistiţiul de la Belgrad cu generalul Franchet d’Esperey, şeful armatei din Orient.

Se fixeaza o linie de demarcatie arbitrară între Ungaria si Transilvania, care lăsa sub autoritatea Budapestei oraşe ca Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi regiuni istorice ca Banat (incredinţat administraţiei sârbe), Crişana, Maramureş.

Faptul îi pune in gardă pe români. Consiliul National decide sa convoace, la 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Nationala a Romanilor din Transilvania si Ungaria.

 

 

 

 

 

Pentru aceasta Adunare urmau a fi aleşi 600 de deputaţi pe baza de vot universal si 628 reprezentanti ai organizaţiilor şi societaţilor culturale.

Au participat la alegeri toţi românii din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

Intr-o atmosferă de mare entuziasm popular, timp de 12 zile, au fost aleşi câte 5 reprezentanţi de circumscripţii (în cadrul stabilit în 1910).

Principalele revendicari ale alegatorilor erau: Unirea cu Romania, reforma agrara, votul universal.

Cei 1228 de deputaţi s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia, în timp ce in oraş circa 100.000 de oameni (dupa marturiile din epocă) le aşteptau hotărârile.

Erau reprezentate toate categoriile sociale si ambele biserici române. Participau şi reprezentanţi ai tuturor regiunilor istorice romaneşti.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputaţii au decis în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei si Maramureşului cu România, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, precum şi egalitatea nationalităţilor şi a religiilor.

La Alba Iulia, aşa cum fusese înainte şi la Cernauţi, la 28 noiembrie, a fost de fapt  un plebiscit în rândurile tuturor românilor din Austro-Ungaria.

Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunarii, se constituie Marele Consiliu National Roman, format din 200 de membri alesi si 50 de membri cooptati.

A doua zi, acest Consiliu numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu.

 

 

 

Foto: Consiliul Dirigent. Primul Guvern român al Transilvaniei şi Banatului, după decretarea Unirii.

 

 

Consiliul a trimis o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, va  înmâna regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia.

La 11/24 decembrie, regele Ferdinand promulga decretul de sanctionare a unirii  Transilvaniei cu România(urmat de cel  al unirii Bucovinei şi Basarabiei).

Protestele guvernului Karolyi la Budapesta au fost, evident, inutile.

 

 

În 1919, armata română a invadat Ungaria, ca ripostă la încercarea regimului comunist instalat la Budapesta sub conducerea lui Bela Kun, de a împiedica cu forţa armată, pierderea teritoriilor deţinute anterior de Ungaria în Transilvania, Slovacia, Vojvodina şi Croaţia.

 

 

 

 

Foto: 1919 – Cavaleriştii români pe străzile Budapestei eliberate de comunism

 

Campania românească în Ungaria a fost scurtă şi încununată de succes şi s-a sfârşit după alungarea de la putere a regimului comunist condus de Kun Bela, un apropiat al lui Lenin.

 

 

 

 

Foto: Marcă poştală emisă la Debreţin de administraţia română din Ungaria la începutul anului 1919, având un supratipar cu inscripţia „ZONA DE OCUPAŢIE ROMÂNĂ”, aplicat peste mărci poştale ungureşti (clădirea din imagine este Parlamentul din Budapesta).

Aceste mărci au circulat preponderent în Câmpia Tisei şi în Pocuţia (regiune din vestul Ucrainei, ocupată de armata română în perioada mai-august 1919, pentru a facilita intervenţia aliatului polonez în războiul cu Republica Populară a Ucrainei Occidentale).

 

Astfel, la 4 august 1919, armata română a fost prima armată din istorie care a eliberat un stat de comunism.

 

 

Foto: Harta dezintegrării Imperiului Austro – Ungar 

 

 

 

POPULAŢIA ROMÂNIEI MARI

 

Pentru perioada interbelica singurul recensamant complet al populaţiei Romaniei a fost făcut în 1930, restul referinţelor statistice anterioare acestei date fiind  estimative.

Conform acestuia, populaţia ţării era de 18.052.896 de persoane, mai mult cu 2,5 milioane faţă de populaţia estimată a anului 1920, imediat după Marea Unire.

Din punct de vedere al compozitiei etnice, românii  întruneau majoritatea absolută a populatiei, atât înainte de primul razboi mondial, cât şi dupa sfarşitul acestuia, reprezentând aproximativ 92% în Vechiul Regat şi circa 70% din totalul populaţiei României intregite, în 1920.

În razboi au murit circa 335.000 de soldaţi români, care impreună cu populatia civila ucisă în timpul ostilităţilor, reprezenta o zecime din populatia României.

 

În urma Marii Uniri un număr de 8,5 milioane  locuitori se adăugau la populaţia Vechiului Regat.

Astfel, populaţia României număra în anul 1920, 16.250.000 milioane de locuitori, dintre care  cca. 30% nu erau etnici români:

· Maghiari 19,3%,
· Evrei 5,3%
· Ucraineni 4,7%
· Germani 4,3%

Faţă de perioada de dinainte de război, numărul românilor care trăiau în afara frontierelor statului român a scăzut semnificativ: 250.000 în U.R.S.S., 230.000 în Iugoslavia, 60.000 în Bulgaria, 24.000 în Ungaria.

Minoritaţile naţionale se găseau preponderent în provinciile istorice revenite la patria mamă:

· maghiari: 29% din populaţia Transilvaniei şi 23% din cea a Crişanei si Maramureşului;

· germani: 24% din locuitorii Banatului şi 8% din cei ai Transilvaniei;

· evrei: 30% din populaţia urbană din Bucovina, 27% în Basarabia si 23% in Moldova.

Dupa 1918 au avut loc şi emigrari în străinatate, nesemnificative totuşi:

· 200.000 de maghiari din Transilvania în Ungaria;

· 42.000 de turci din Dobrogea in Turcia;

· 67.646 de emigranţi au plecat in S.U.A, in deceniul 1921-1930, majoritatea fiind evrei.

A avut loc şi o imigraţie către România: 22.000 de evrei din U. R. S. S. au trecut între anii 1918-1921 în Basarabia;

În anii ’20 aproximativ 20.000 de români, care emigrasera in S.U.A. înainte de razboi, au revenit in Transilvania si Bucovina.

Populaţia României trăia în marea ei majoritate în mediul rural, în 1920 ea reprezentând 77% din totalul populaţiei ţării.

 

 

 

SURSE:

 

 – Ion Bulei, Scurta istorie a romanilor, Editura Meronia, Bucuresti, 1996, pp. 104-107.

–  Keith Hitchins, Romania, 1866-1947, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996.

 

 

 

 

CITIŢI PARTEA A II- a DIN ARTICOL ACCESÂND: 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/06/07/romania-in-primul-razboi-mondial-ii-cronologie-foto-video/

 

 

 

 

ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (II). CRONOLOGIE. FOTO. VIDEO

Participarea României la Primul Război Mondial cuprinde totalitatea  acţiunilor de ordin politic, diplomatic şi militar desfăşurate de statul român, singur sau împreună cu aliaţii, între 28 iulie 1914 şi 11 noiembrie 1918, în vederea atingerii scopului politic principal al participării la război – realizarea statului naţional unitar român.

Din punct de vedere al statutului de beligeranţă, România a fost pe rând: ţară neutră în perioada 28 iulie 1914 – 27 august 1916, ţară beligerantă de partea Antantei în perioada 27 august 1916 – 27 noiembrie 1917, în stare de armistiţiu în perioada 27 noiembrie 1917 – 7 mai 1918, ţară necombatantă în perioada 7 mai 1918 – 9 noiembrie 1918, ţară beligerantă de partea Antantei în perioada 9 noiembrie 1918 – 11 noiembrie 1918.

Aşa cum am văzut în prima parte a articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/06/02/romania-in-primul-razboi-mondial-cronologie-foto-video/, după o serie de victorii tactice rapide în Transilvania asupra unor forţe austro-ungare copleşite din punct de vedere numeric, armata română a suferit în toamna anului 1916 o serie de înfrângeri zdrobitoare, ceea ce va forţa autorităţile statului să se refugieze în Moldova, permiţând inamicului să ocupe două treimi din teritoriul naţional, inclusiv capitala Bucureşti.

Cauzele principale ale înfrângerii Armatei României în campania anului 1916, de forţe germane şi austro-ungare semnificativ inferioare numeric, au fost ingerinţele politice majore în actul conducerii militare, incompetenţa, impostura şi laşitatea unei părţi semnificative a eşalonului militar de conducere, precum şi lipsa de adecvare a pregătirii şi dotării trupelor pentru tipul de război purtat.

În iarna lui 1916 şi primăvara anului 1917, sub conducerea unui nou „leadership” militar (generalii Prezan, Christescu, Grigorescu, Averescu, Văitoianu etc.) şi cu sprijinul substanţial al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot, Armata României a fost reorganizată şi instruită pe baze moderne adaptate cerinţelor războiului.

 

 

 

20 noiembrie/3 decembrie 1916

 

 

 

 

 

Guvernul prezidat de Ionel I.C. Brătianu a părăsit capitala Bucureşti şi s-a stabilit la Iaşi.

 

16/29 noiembrie – 20 noiembrie/3 decembrie 1916

 

 

 

 

 

 

S-a desfăşurat bătălia de la Neajlov şi Argeş („Bătălia pentru Bucureşti“), cea mai amplă operaţiune militară de pe frontul românesc în 1916, ultima încercare a armatei române, comandată de generalul Constantin Prezan , de a apăra Bucureştiul.

Cele mai violente confruntări s-au desfăşurat la Călugăreni în 16/29 – 17/30 noiembrie 1916.

După succesul iniţial, armata română, depăşită numeric şi tehnic, de Grupurile armate Kraft, Kühne şi Kösch, s-a retras spre estul ţării.

 

 

 

24 noiembrie/7 decembrie 1916

 

 

 

Grupul „Cerna“, care executase un marş de 2 săptămâni în spatele frontului inamic (200 km.), a capitulat pe râul Olt pe care încercat în zadar să-l traverseze. 25 noiembrie/8 decembrie – 28 noiembrie/11 decembrie 1916 – trupele române au desfăşurat acţiuni de luptă pe linia Cricov-Ialomiţa, pentru a câştiga timpul necesar atât concentrării trupelor ruse, cât şi pregătirii unei alte linii de rezistenţă, pe un nou aliniament, respectiv Râmnicu Sărat-Viziru-fluviul Dunărea.

 

 

29 noiembrie/12 decembrie 1916

 

 

 

 

 

A apărut primul număr al ziarului oficial al autorităţilor de ocupaţie „Bukarester Tageblatt“ („Gazeta Bucureştilor“) în limba română şi în limba germană.

 

 

 

1 Decembrie, 1916

 

S-a constituit la Darniţa, lângă Kiev, o tabără unde au fost aduşi 250 ofiţeri şi 1200 de gradaţi dintre prizonieri români din Rusia.

Aceştia au constituit nucleul organizării corpului de voluntari români care urma să lupte alături de armata română (la acea dată se aflau în lagăre ruseşti cca. 120.000 de români bucovineni şi transilvăneni înrolaţi în armata austro-ungară).

 Ostaşii români din armata austro-ungară, prizonieri în Rusia aflaţi la Darniţa (Kiev), au semnat un angajament în care se specifica:

„Noi, ofiţerii, gradaţii şi soldaţii români de neam, jurăm pe onoare şi conştiinţă că voim să luptăm în armata română pentru dezrobirea ţinuturilor noastre româneşti de sub dominaţia Austro-Ungariei şi pentru alipirea lor la România“.

În data de  3/16 aprilie 1917 , guvernul Rusiei a  aprobat unui număr de 30.000 de prizonieri de origine română din armata austro-ungară să se constituie într-un corp de voluntari pentru a lupta alături de armata română.

 

 

 

1/14 decembrie 1916

 

 

 

9/22 decembrie – 14/27 decembrie 1916

 

 

 

 

S-a desfăşurat lupta de la Râmnicu Sărat. După lupte grele purtate de Grupul Râmnic, comandat de generalul Văitoianu, Grupul Vrancea-Oituz, comandat de generalul Cristescu şi Divizia 15 infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu, împotriva a 15 divizii de infanterie inamice, trupele ruso-române s-au retras spre Focşani şi Siretul inferior.

S-a desfăşurat confruntarea de la Caşin. Noua ofensivă germano-austro-ungară a fost oprită pe văile Caşinului, Şuşiţei şi Putnei, poziţii de mare importanţă strategică şi care completau spre Carpaţi linia de apărare Focşani-Nămoloasa.

După luptele de apărare de pe Cricov, trupele Armatei I române şi cele de sub comanda generalului Istrati, au fost retrase de pe front şi trimise în nordul Moldovei pentru refacere, cu excepţia unor unităţi, trecute Armatei a II-a, care rămâne în front, încadrată de Armatele a IX-a, a V-a şi a VI-a ruse.

 

 

1/14 decembrie 1917

 

 

 

 

1/14 decembrie 1916 – administraţia militară germană („Militär Verwaltung in Rumänien“) s-a instalat la Bucureşti şi a supus populaţia din teritoriul ocupat (Dobrogea, Oltenia şi Muntenia) rechiziţiilor şi prestaţiilor cerute de autorităţile militare.

 

 

11/24 decembrie 1916

 

 

În urma înfrângerilor militare din toamna anului 1916 s-a constituit la Iaşi, un guvern de concentrare naţională Ionel I.C. Brătianu – Take Ionescu (foto), considerat „Guvernul refacerii armatei şi al rezistenţei victorioase din 1917“.

 

 

 

22 decembrie 1916/4 ianuarie 1917 – 27 decembrie 1916/9 ianuarie 1917

 

 

 

A avut loc un puternic atac germano-austro-ungar asupra liniei Milcovului, Putnei şi Siretului.

Trupele inamice au ocupat Brăila şi au atins apoi linia Siretului, unde linia frontului s-a stabilizat. 25 decembrie 1916/7 ianuarie 1917 – trupele germano-austro-ungare au ocupat oraşul Focşani.

Astfel, aproape trei sferturi din România se afla sub ocupaţia inamică (Dobrogea, Oltenia şi Muntenia).

O parte a populaţiei s-a refugiat în Moldova.

 

 

25 decembrie 1916/7 ianuarie 1917

 

 

 

S-a înfiinţat Ordinul militar „Mihai Viteazul”, cu trei clase, reprezentând o cruce albastră şi panglică violetă cu dungi albastre.

 

 

1916/13 ianuarie 1917 – 5/18 ianuarie 1917

 

 

 

 

S-a desfăşurat confruntarea de la Pralea. Armata română reuşit să ţină sub control Valea Şuşiţei. În urma campaniei militare a anului 1916, pierderile armatei române s-au ridicat la aproximativ 250.000 oameni, din care peste 100.000 de morţi sau dispăruţi, cca. 50.000 răniţi, iar restul prizonieri de război sau rămaşi în teritoriul ocupat, la care s-a adăugat pierderea unei însemnate cantităţi de material de război, între care 250 de mitraliere şi 450 de tunuri.

 

 

 

Ianuarie – iunie 1917

 

 

 

 

Armata română a intrat într-un proces de refacere, fiind organizată în Armata I şi Armata a II-a (aflată pe front în zona Vrancei, intercalată între unităţile ruseşti, care ocupau vestul frontul român) şi care cuprindeau 15 divizii de infanterie, două de cavalerie, 15 regimente de artilerie de câmp, 4 regimente de artilerie grea şi 12 escadrile de aviaţie.

Numărul forţelor combatante ale armatei române ajungea la 400.000 oameni din totalul de aproximativ 700.000 de oameni al armatei române.

A fost reorganizat Comandamentul frontului românesc (din Bucovina la Marea Neagră), condus de regele Ferdinand (foto), ajutat de şeful Marelui Stat Major, generalul Constantin Prezan care avea în subordine pe generalii C. Cristescu şi apoi pe Al. Lupescu, precum şi pe generalii ruşi Zaharov, Leciţki şi Scerbacev.

La reorganizarea armatei române a contribuit misiunea militară franceză, coordonată de generalul Henri Mathias Berthelot şi care cuprindea 277 ofiţeri de infanterie, cavalerie, artilerie şi de stat major, 37 piloţi şi observatori, 88 medici, farmacişti şi veterinari, 4 ofiţeri de marină şi 8 ofiţeri de intendenţă şi administraţie, 1150 grade inferioare şi soldaţi, specialişti.

Unii ofiţeri francezi au participat la operaţiunile militare, pierzându-şi viaţa pe front. Medici şi personal auxiliar s-au jertfit alături de cei români în combaterea epidemiilor, cazurile colonelului Dubois şi a medicului savant, profesor doctor Clunet fiind demne de evocat. 

 

 

7/20 ianuarie 1917

 

 

S-a constituit la Iaşi „Comitetul naţional al românilor emigranţi din Austro-Ungaria“, format din 12 persoane, printre care şi dr. Vasile Lucaciu, Octavian Goga (foto), dr. Ion Nistor, Sever Bocu şi care au semnat Declaraţia de război împotriva monarhiei austro-ungare.

 

 

 

 

19 ianuarie/1 februarie – 7/20 februarie 1917

 

 

 

 

 

La Petrograd s-a desfăşurat o conferinţă interaliată cu scopul încheierii unui acord în probleme militare, politice şi financiare între puterile occidentale ale Antantei şi Rusia.

A fost prezent în capitala Rusiei şi premierul Ionel Brătianu (foto) care a avut întrevederi particulare cu principalii delegaţi ai Marilor Puteri şi a discutat situaţia militară a României după campania din anul 1916.

A primit asigurări că Aliaţii îşi vor respecta angajamentele cu privire la furnizarea de armament României.

 

 

 

SURSE: 

Wikipedia.ro; http://www.marelerazboi.ro/cronologie

 

 

CITIŢI ŞI  PRIMA PARTE :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/06/02/romania-in-primul-razboi-mondial-cronologie-foto-video/

 

 

VA URMA 

 

 

 

 

Un episod eroic petrecut in timpul Primului Razboi Mondial. O companie românească masacrată până la ultimul om in timpul luptelor de la gara Bartolomeu din Brasov

 

Un episod sangeros petrecut in marginea Brasovului, in timpul Primului Razboi Mondial, mai precis in perioada 25-27/8-10 octombrie 1916…

  O intreaga companie este masacrata cu foc de mitraliere de trupele germano-ungare, care se strecurasera in spatele militarilor romani in cursul noptii.

Romanii nu au avut cu ce riposta: dupa doua zile de lupte ramasesera fara munitie.

După cum se știe, în noaptea de 14-15/27-28 august 1916, România a intrat în război, de partea Antantei, împotriva Puterilor Centrale. Peste 2 zile, trupele Armatei II române intră în Brașov.

Peste o lună, din motive strategice, ofensiva românească se oprește în Transilvania și urmează retragerea.

Între 24-25 septembrie/7–8 octombrie 1916, se desfășoară bătălia Brașovului; în fața ofensivei trupelor germano-austro-ungare, conduse de generalul Erich von Falkenhayn, trupele române se retrag pe crestele Carpaților.

La 8 (după unele surse 10) octombrie, în zona Bartolomeu, în cursul luptelor desfăşurate a avut loc un incident soldat cu un număr mare de morţi de partea armatei române.

Istoriografia este în general de acord asupra a ceea ce s-a întâmplat, dar prezentările variază în detalii, și uneori, interpretarea devine tendențioasă.

Ziarul brașovean de limbă română, ,,Gazeta Transilvaniei”, relata evenimentul la 5 ani de la producerea lui:

,,A fost o luptă uriaşă, în cursul căreia compania şi jumătate din Regimentul 45 (Vlaşca) îşi cheltuise întreaga muniţie.

Inamicul, văzând rezistenţa îndârjită ce i se opune, era de credinţă că în faţa sa se găseşte o puternică ariergardă românească.

În consecinţă a concentrat puteri şi mai multe şi după două zile de lupte, a forţat în noaptea spre 10 octombrie (duminică) trecerea liniei ferate dincolo de gara Bartolomeu, pe care o apăra căpitanul Cristescu Sava cu 1/2 companie, care a fost nevoit să se retragă în faţa puhoiului inamic.

Prin retragerea aceasta subită în decursul nopţii, aripa stângă a liniei de trăgători, care se afla înșirată de-a lungul liniei ferate dincoace de gara Bartolomeu spre gara Braşov, a rămas descoperită şi neavizată despre cele întâmplate.

Inamicul, care trecuse linia ferată folosindu-se de întunericul nopţii, a strecurat două mitraliere în depozitul de maşini de la Bartolomeu, aşezându-le într-un geam spre flancul stâng al liniei de trăgători, iar la spatele liniei de trăgători se furişaseră soldaţi germani înarmaţi cu grenade de mână.

În zorile dimineţii de 10 Octombrie  compania românească s-a trezit deodată din flanc cu un foc ucigător de mitraliere.

Mulţi soldaţi au căzut morţi în primele momente. Cei rămaşi în viaţă au început să se retragă spre oraş.

Făcând însă câţiva paşi înapoi, au fost întâmpinaţi cu grenade de mână.

Din aproximativ 250 soldaţi, câţi se găseau de-a lungul liniei ferate, n-a scăpat nici unul cu viaţa.

Toţi au fost ucişi metodic din flanc şi de la spate. Actul acesta de cruzime, pe care-l recunoaşte şi inamicul în descrierea luptei de la Bartolomelu, a fost fără îndoială un act de răzbunare pentru lupta de 2 zile, pe care au susţinut-o eroii români căzuţi şi temerea că adversarul, care i-a oprit timp de 2 zile înaintarea, se găseşte în număr cu mult mai mare decât a fost de fapt.

Imediat după luptă un ofiţer inamic a fotografiat linia de trăgători cu soldaţii români căzuţi…

De încheiere încă o constatare, făcută de inamic.

La soldaţii căzuţi în linia de trăgători, nu s-a găsit nici un cartuş. Dovadă, că în lupta de 2 zile au tras toate gloanţele”.

 

 

Cadavrele soldatilor ucisi in „Transeea Mortii”, in fapt langa valul de pamant al terasamentului de tren de vis a vis de batrana biserica Sf. Bartolomeu.

 

 

Dupa unele din aceste imagini s-au tiparit chiar carti postale!
Remarcati femeile ce au adus si copii sa asiste a inspaimantatoarea priveliste…

Există și o relatare a unui participant la lupte, din perspectivă germană. H. Wachner reproduce mărturia unui ,,locotenentul prusac G.”:

„în primele ore ale dimineţii românii stăteau încă culcaţi într-un câmp de cartofi, înaintea terasamentului căii ferate şi au încercat să ne atace dinspre flanc, dar cum se lumina se retrăgeau până la calea ferată.

Acum am primit eu, în calitate de comandant de pluton ordinul, de a mă deplasa cu o trupă la hambarul feroviar şi la canton, de unde puteam să-i prindem pe românii de la linia ferată. Am adus trupa în poziţie şi am deschis focul asupra companiei române înşirate de-a lungul căii ferate.

Din păcate am avut după vreo 200 de trageri un blocaj, după care în dreapta mea, lângă canton, intră foarte curajos pe poziţie o armă ungară trăgând şi ea vreo bandă de mitralieră, dar este nevoită să-şi schimbe poziţia, din cauza focului intens din partea română şi a atacului cu grenade de mână.

Între timp caporalul Straßburg, ochitorul meu, mi-a reparat blocarea armei şi a tras din nou în lungul căii ferate, realizând un asemenea efect, încât acei puţin români rămaşi în viaţă au făcut semne de predare.

Am pornit împreună cu ungurii şi am găsit întreaga companie română, înşirată într-o linie compactă, moartă lângă linia ferată, în afară celor 40–60 de soldaţi, pe care i-am luat prizonieri”.

Autorul german subliniază și el puternica opoziție militară a unitor românești; relatează, impresionat, și el despre amploarea măcelului; își justifică, implicit, acțiunile prin situația de luptă; afirmă că au fost luați prizonieri și… își asumă acțiunea de decimare a inamicului.

 

 

Soldatii sunt ingropati…

O altă relatare este citată de C. Kirițescu, și aparține unui corespondent de război german, care se arată înfiorat de tragedie: ,,Compania moartă zace acum în ţarina din marginea drumului.

Om lângă om, stau acolo, aşa cum au căzut în ziua luptei, sub focul năprasnic al mitralierelor, cu expresia celei mai grozave spaime pe feţele lor galbene ca ceara şi cu mâinile întinse, ca şi cum ar fi vrut să se apere de năpasta ce-si întindea ghearele spre ei (…)

Poate că chiar mâine se va pune în acest loc o cruce făcută din scândură, cu inscripţia: «aci se odihneşte o companie românească»”.

Acestea sunt relatările cele mai apropiate cronologic de eveniment. Ele prezintă o luptă violentă, în care armata română a rezistat cu încăpățânare, fapt care a amplificat riposta inamicului; din partea română, s-a produs o eroare care a contribuit la tragicul deznodământ.

Cât despre autorii efectivi ai acțiunii, există o neclaritate: sursele maghiare încearcă să își atribuie, dar nu tranșant, paternitatea acțiunii de la Bartolomeu; o sursă de limbă germană își asumă operațiunea; prefectul de alte surse susțin ca ar fi vorba despre un sas din Vulcan, de lângă Brașov.

Exceptând relatarea ziaristului român, din 1921, celelalte surse nu vădesc însă, în opinia noastră, o premeditare a unui masacru de asemenea dimensiuni, instincte criminale de altă natură decât cele generate de situația de război.

Fotografiile  realizate de armata germana, scurt timp dupa incetarea focului si publicate intr-o carticica de propaganda despre razboi, mentioneaza :

Invazia Romaniei, Linie romaneasca de tiraliori, surprinsa din flancuri de focuri de mitraliere.

 

Soldații români au avut de ales intre  a se retrage sau a se preda inamicului; au decis să reziste, și au luptat eroic pentru a-și îndeplini misiunea.

A fost o ciocnire între două trupe combatante, fiecare cu misiunea ei, și care, în împrejurările războiului, au ajuns într-un sever decalaj din punct de vedere al poziției și al tehnicii de luptă.

C. Kiritescu citeaza un corespondent de razboi german care a vizitat locul masacrului:

,,Compania moartă zace acum în ţarina din marginea drumului. Om lângă om, stau acolo, aşa cum au căzut în ziua luptei, sub focul năprasnic al mitralierelor, cu expresia celei mai grozave spaime pe feţele lor galbene ca ceara şi cu mâinile întinse, ca şi cum ar fi vrut să se apere de năpasta ce-si întindea ghearele spre ei (…) Poate că chiar mâine se va pune în acest loc o cruce făcută din scândură, cu inscripţia: «aci se odihneşte o companie românească»”.

Nu stiu cat este legenda si cat adevar, insa s-ar fi gasit o tabachera a unui  plutonier roman pe care acesta ar fi scris :

“Călătorule, du-te şi spune spartanilor ca am murit aici, precum ordonase legile lor” – referire la lupta celor 300 de spartani de la Termopile.

 

 Dupa 24 septembrie/7 octombrie  Armata a 2-a română este obligată să se retragă pe crestele Carpaţilor.

 

 

 

Soldati germani la Brasov…

 

 

Infanteristi unguri la Brasov

Prizonieri romani la Predeal, cara obuze…

 

Arhiducele Friedrich von Österreich-Toskana, Comandantul Suprem al trupelor Austro – Ungare, in inspectie la Predeal.

 

 

După război…

În toamna anului 1920, societatea Mormintele Eroilor a trimis un reprezentant la Braşov, pe căpitanul Ioan Iorga, care să se ocupe de amenajarea mormintelor căzuţi pe frontul braşovean. Evident, unul din locurile pentru care trebuia organizat un cimitir, a fost locul masacrului de la Bartolomeu.

Mai mulți autori ignoră însă faptul că ofițerul nu a acționat independent. S-a scris că ,iniţiativa şi conducerea construcţiei au aparţinut «unui om de inimă, priceput şi energic», căpitanul I[oan] Iorga, ajutat cu dăruire de populaţia românească a oraşului, de instituţiile publice şi particulare… Aşazicând din nimic, d-l căpitan lorga a înfăptuit acest cimitir monumental” susține entuziast reporterul ,,Gazetei Trasilvaniei”, în 1921.

Cercetând arhivele Primăriei, se conturează un fapt dificil de interpretat astăzi în toate implicațiile sale: toată acțiunea nu a respectat procedurile administrative obișnuite în epocă, în Brașov; nu există nici un plan, nici o solicitare de autorizație de amenajare a zonei. Corespondența purtată de domnul căpitan Iorga cu autoritățile administrative locale avea un ton destul de imperativ, iar ceea ce va urma va purta permanent amprenta unei relații tensionate, între cutuma (și legea) administrației locale și atitudinea ofițerului român.

Modul în care primarul Brașovului de atunci, Ernst Karl Schnell, îl prezintă ulterior pe căpitanul Iorga, indică faptul că nu îl agrea mod deosebit.

 

 

Referitor la monumentul din Bartolomeu, fostul primar al Brașovului  dezvăluie:

,,Același căpitan I[orga] trebuia să facă și să amenajeze și să decoreze artistic cimitirul eroilor de la Bartolomeu. Pentru cimitirul eroilor germani, inginerul locotenent Stump făcuse un monument din piatră cioplită, și deasupra era un vultur sculptat în piatra. Căpitanul I[orga] a găsit piesele acestui monument în atelierul armatei germane de pe terenul D. Gertner & Co, complet gata.

El a pus pur și simplu monumentul destinat pentru cimitirul din Livada Plăieșilor [azi, str. C. Lacea, n.m., BFP] în cimitirul eroilor din Bartolomeu, și acolo, pe una din pietrele de jos unde era gravat «Proiect realizat de locotenent Stump» acuma stă numele căpitanului roman” [mai exact: „Lucrat de Căpitanul Iorga Ioan din Cavalerie”, n.m., BFP].

În măsura în care relatarea este reală, ironia istoriei a făcut ca monumentul destinat soldaților germani, acuzați astăzi de ,,crimă de război”, să fie considerat un simbol al eroismului românesc: ,,un vultur aşezat pe un soclu de piatră simbolizează eroismul celor căzuţi”.

 

 

 

Cimitirul a fost organizat de-a lungul căii ferate și ,,de la fereastra vagonului îl treci în revistă. Într-un spaţiu de trei metri lăţime abia, dar lung de peste două sute, câteva pietre funerare vârfuite cu o cruce se ţin una după alta, iar în mijlocul lor, dominându-le, un monument simplu, ca o urnă închisă cu o acvilă deasupra. La capătul şirului de morminte, pe o troiţă, inscripţia cuvintelor Reginei Maria:

«Nu trebuie să-i plângem pe eroi, ci să-i lăudăm în cântece pentru ca slava numelui lor să treacă în legende»”.

Peste drum de inscripţie, pe peretele alb al unui depozit al gării, o cruce neagră e desenată şi sub ea o dată: 8.X.1916” (O. Șuluțiu). 

Reporterul ,,Gazetei…” oferă o descriere mai exactă asupra modului în care arăta cimitirul în 1921: ,,Cimitirul, care înainte era o afundătură, a fost ridicat cu multă trudă peste nivelul liniei ferate şi are o lungime de 250 metri. Sunt 18 morminte comune înzestrate cu pietre frumoase, cu cruci de fier, dintre care 13 morminte conţin osemintele a 455 eroi, iar 5 morminte sunt goale pentru primirea osemintelor găsite, care încă nu s-au putut transporta în cimitir.

Între cei morţi sunt osemintele căpitanului Cristescu Sava, a 3 căpitani şi a 3 locotenenţi necunoscuţi… 

Deasupra mormintelor, ca şi între morminte, sunt frumoase straturi de flori, iar jur împrejur pietriș. În mijlocul cimitirului se înalţă un monument masiv, de-o înălţime de aproximativ 3 metri.

Pe un piedestal masiv construit din blocuri de piatră, este fixat un vultur cioplit din piatră — simbolul gloriei eterne. Monumentul e încadrat de 8 obuze mari de piatră legate laolaltă cu lanţuri de fier”.

Pe fiecare latură a monumentului se aflau inscripții de recunoștință.

În anii următori, 4 blocuri de piatră stilizate au fost dispuse în jurul monumentului, iar pe ele s-au inscripționat texte comemorative; la fel, textul reginei Maria a fost inscripționat și pe soclul monumentului (de precizat, date fiind unele atribuiri eronate, că acest text nu a fost dedicat special monumentului din Bartolomeu, ci este un text care apare pe mai multe monumente ridicate de Societatea „Mormintele Eroilor”).

 

Regele și regina

În anul 1921, la 7 iulie, s-a organizat ,,un festival pentru preamărirea eroilor căzuți în luptele de la Brașov”.

A participat ,,Reuniunea muzicală română” din Lugoj, condusă de Ion Vidu.

,,Corul a ținut să ia parte la serbarea dezvelirii monumentului eroilor”.

A rulat filmul ,,Evocațiuni eroice”, realizat de Societatea „Mormintele eroilor” din București. Momentul central al serbărilor a fost sosirea familiei regale la Brașov. Regele Ferdinand, Regina Maria, Principele moștenitor Carol și principesa Maria au sosit la „Gara de nord” a orașului la ora 11, fiind primiți de prefect, primarul orașului şi prefectul Poliției.

Primarul Schnell i-a întâmpinat cu pâine şi sare. Delegația a coborât ,,într-un cortegiu de automobile” pe str. Fântânii [azi, Bd. Eroilor] şi pe Strada Lungă, toate împodobite ,,cu verdeață şi steaguri”.

La Bartolomeu, era organizat un pavilion, pentru oaspeți, tribune pentru public, drapele si ghirlande; familia regală a trecut în revistă gărzile de onoare ale celor 15 regimente reprezentate la serbare.

Au urmat obișnuitele discursuri, dintre care îl remarcăm pe cel al prefectului județului, V. Mateescu.

Acesta, în prezența reprezentanților sași ai administrației locale, după ce a citat un reporter de război german care atribuia ofensiva brașoveană exclusiv unor trupe germane…, ,,preda monumentul în grija orașului”.

Primarul Brașovului, Karl Ernst Schnell, ,,citește în românește” discursul („Inimi recunoscătoare şi mâini pioase (sic!) au clădit eroilor care odihnesc aici un demn lăcaș de odihnă…, iar în onoarea şi pentru veșnica păstrare a amintirii lor, au ridicat monumentul…”) și își ia „angajamentul pios de a păstra cu sfințenie monumentul eroilor” de la Bartolomeu.

După ce principii moștenitori depun crini albi pe morminte, „MS Regele cere să îi fie prezentat căpitanul I. Iorga, pe care îl felicită călduros. MS Regina de asemenea mulțumește căpitanului Iorga pentru ceea ce a făcut la Bartolomeu ca sa eternizeze sacrificiul eroilor”.

Serbarea s-a încheiat cu defilarea trupelor şi a gărzilor de onoare, după care Suveranii s-au înapoiat la gară, în timp ce Principele moștenitor a mai întârziat în oraș, având o recepție la regimentul vânătorilor de munte…

 

 

 

 

 

 

La 17 octombrie 1921, Societatea „Mormintele eroilor” din Brașov trimite o scrisoare Primăriei Brașov, în care „ține să vă mulțumească pentru concursul ce ați binevoit a da dlui căpitan Iorga Ioan, de la aceasta societate, la ridicarea şi construirea acestui cimitir”.

Nu știm cum a fost primită această mulțumire de administrația brașoveană, deoarece alte evenimente erau în derulare…

În 25 septembrie, căpitanul Iorga, „delegatul Societății Mormintele Eroilor”, raportase garnizoanei Brașov că „cimitirul Eroilor de la Bartolomeu ce s-a dat pentru păstrare şi îngrijire orașului Brașov, este într-o stare foarte deplorabila (sic!).

…În mai multe rânduri am intervenit şi am atras atențiunea ca în Cimitirul eroilor de la Bartolomeu buruienile sunt crescute de un metru, iar florile şi brazii încep a se usca, din cauză că nu e îngrijit.

De la predarea cimitirului din 7 iulie a.c., nici florile, dar nici brazii şi nici șoseaua nu s-a mai udat, deși carul cu apă trece zilnic pe lângă această șosea.

Florile, brazii şi castanii care erau plantați şi înrădăcinați cu grijă şi deosebită tratare, au început a se usca, prin ce (sic!) s-a cauzat mari daune. Neputând suferi amânare, am fost silit a începe lucrările din nou la acest cimitir…

După cele raportate cu onoare vă rog a interveni la locul în drept (la domnul primar Dr. Schnell), iar vinovații să fie aspru pedepsiți pentru neglijența şi nepăsarea lor, pentru ținuta lor nepatriotică, prin care au atras indignarea vizitatorilor şi a publicului”.

În egală măsură, căpitanul Iorga înaintează o reclamație și la Prefectură care, în 5 octombrie, transmite Primăriei orașului dispoziția de „a lua măsuri îndată ca aceste morminte neglijate de Primărie sa fie îngrijite, având a trage la răspundere pe nepăsătorii însărcinați cu îngrijirea acestor morminte”.

 

 

 

 

Primarul Schnell se deplasează în 15 octombrie 1921, la ora 10, la fața locului unde încheie un proces-verbal în care notează: cimitirul este în „în stare bună.

Este adevărat că cea mai mare parte a brazilor plantați nu s-a prins; cauza poate fi numai faptul că au fost plantați prea târziu şi au fost în parte şi prea mari.

O înlocuire a lor trebuie să se facă la timp potrivit la primăvară. Dintre castanii plantați au rămas toți în bună stare afară de 2 sau 3…

În sfârșit notăm că șoseaua municipală de-a lungul cimitirului (strada Fabricii) a fost închisă în decursul verii cu sârmă ghimpată [de căpitanul Iorga, n.m., BFP] şi circulația a fost cu desăvârșire împiedicată, din care cauză a fost imposibilă stropirea zilnică ce se ordonase. Abia la finele lui august a.c., după multe osteneli i-a reușit Primăriei să obțină înlăturarea închiderii șoselei.

După câteva săptămâni dl cpt Iorga a dispus să se închidă din nou strada şi abia la 11 octombrie a.c, în urma intervenției Primăriei, a fost din nou deschisă; de atunci funcționează şi stropirea ei”.

În urma acestor vizite, pe 28 octombrie, Primăria răspunde Prefecturii că plângerile ,,nu corespund faptului şi protestam cel mai energic contra unei astfel de învinuiri”.

Căpitanul Iorga nu a reclamat însă situația doar garnizoanei și prefecturii. Printr-o adresă a Societăţii „Mormintele eroilor” (transmisă anterior mulțumirilor adresate Primăriei Brașov), situația cimitirului este reclamată și Ministerului de interne.

În 23 octombrie, H.D. Mihali, inspectorul general administrativ, însoțit de prefect și de căpitanul Iorga, au fost la fața locului, și au constatat măsurile ce se impuneau: să se curețe pietrișul prea mare; să se înlocuiască brazii uscați; „o parte din pietrele funerare trebuiesc aşezate pe fundațiuni de beton, pentru că, din cauza slăbirii terenului, au început să se aplece”; să se construiască o gheretă cu un paznic. Aceste constatări au fost transmise Primăriei Brașovului de către Ministerul de interne, prin intermediul Prefecturii.

Pe de altă parte, așa cum indica mai sus și primarul Schnell, Primăria fusese sesizată de acțiunile căpitanului Iorga și, în 10 octombrie 1921, în Primărie un referent raporta că ofițerul român „a închis iarăși fără motiv strada municipală care se duce [pe] lângă cimitirul eroilor la oborul orașului, unde se ține târgul de vite, atât târgul săptămânal, cât şi târgul de țară; afară de aceasta, mijloacele şi comunicația din plasa de sus a județului Brașov [sunt afectate]. Închiderea s-a făcut în mod[ul] cel mai primitiv, punând o grindă pe stradă…

Având în vedere că noaptea foarte ușor se poate a se întâmpla o nenorocire, voind a trece un automobil sau o altă trăsură pe strada numită, având în vedere că comunicația (sic!) e foarte împiedicată mai cu seama la 19–20 octombrie la care zile se ține târgul de țară, vă rugăm cu insistentă ca să binevoiți a dispune de urgență imediata deschidere a străzii numite.

Am cerut-o deja de la domnul căpitan Iorga, dar până acum fără rezultat”. În adresa destinată căpitanului Iorga, se amenință că în cazul în care nu se va deschide strada, se va reclama la Ministerul Comunicațiilor și la Ministerul de Război. A doua zi, se putea circula din nou… 

În cele din urmă problemele se pare că s-au rezolvat, deoarece în anul 1922 Comitetul central al «Societarii Mormintelor eroilor cazuri în război» şi-a exprimat „viile sale mulțumiri pentru îngrijirea plina de dragoste a mormintelor eroilor şi ne-a rugat a aduce aceste mulțumiri la cunoștința populației”. Un alt element menit să rezolve problema fost… exproprierea.

La mijlocul anului 1922, după ce prefectul încredințase Primăriei îngrijirea cimitirului eroilor, se constată: „conform decretului 1693/92 publicat în „Monitorul oficial” nr. 20 din 29.04.1920, urmează ca terenurile necesare cimitirelor de eroi să fie expropriate de către Ministerul de război, trecând apoi definitiv în proprietatea acestuia”.

 

Epilog

În jurul anului 1970, zona Bartolomeu a suferit o serie de modificări urbanistice.

Cu această ocazie s-au restructurat traseul căii ferate și al străzii. Ca urmare, cimitirul eroilor a fost dezafectat, iar osemintele eroilor au fost deshumate şi plasate într-o altă biserică din Brașov.

A rămas pe loc doar monumentul, care așteaptă și astăzi o poziționare menită să îl pună în valoare…

 

 

 

 

Surse:

http://www.unstory.com/1916-masacrul-din-gara-bartolomeu

http://art-historia.blogspot.ro/ /masacrul-de-la-bartolomeu

http://www.dantanasa.ro/1916-masacrul-din-gara-bartolomeu-brasov/