Pași spre Marea Unire de la 1918 a Maramureșului cu Țara

 

Foto: Maramureșul istoric

 

 

 

 

 

 

 

Vechi leagan de cultura si civilizatie românească, Țara Maramureșului, locul de baștină al voievozilor Dragos si Bogdan, este cuprins între muntii vulcanici din gurpa nordica a lantului carpatic (tibles, Gutâi, Oas), masivul Rodnei si Muntii Maramuresului. tara Maramuresului reprezinta una din cele mai mari depresiuni intracarpatice, cu o suprafata de aproape 10 000 km2.

Abrodarea problemei Maramuresului istoric în contextul creat de organizarea lumii dupa primul razboi mondial prin Conferinta de Pace de la Paris a adus în atentia opiniei publice românesti o serie de realitati pâna atunci neglijate. Punerea în discutie a frontierei de nord-vest a României a condus si la elaborarea unor ample memorii de catre autoritatile locale din Maramures, menite sa aduca la cunostinta pozitia acestora în ceea ce priveste trasarea noilor granite.

Prin Tratatul de Alianta încheiat la 4/17 august 1916 la Bucuresti între România si Marea Britanie, Franta, Rusia si Italia, mai exact în conformitate cu articolul 4 din tratat, frontiera nord-vestica a tarii se fixa pe talvegul Tisei, astfel încât în componenta statului român intra doar o treime din vechiul comitat Maramures. La baza acestei decizii politice credem ca au stat argumente de ordin etnic, datele statistice din momentul respectiv indicând preponderenta elementului rutean în defavoarea celui românesc în Maramuresul de la nord de Tisa, dar mai ales necunoasterea sau omiterea realitatilor de ordin istoric, economic etc. specifice tarii Maramuresului. Caracterul secret al tratatului, prevazut prin articolul 7, a împiedicat opinia publica sa aiba cunostinta de respectiva prevedere.

Constituirea Sfaturilor Naționale Române Locale

La apelul Consiliului Național Român Central din Arad, la 11 noiembrie 1918, la Sighet, capitala celui de-al treilea comitat al monarhiei bicefale austro-ungare, se constituie Sfatul Național Român al Comitatului Maramureș, într-un moment de mare și responsabil angajament politico-istoric și patriotic.

În cazul românilor din Austro-Ungaria, stat despre care se spunea că este un „uriaș cu picioare de lut”, românii n-au vrut să accepte statutul care li se pregătea, anume acela că ar fi un „popor fără soartă”, „decăzut din destin”; ci dimpotrivă, au hotărât să-și ia „soarta” în propriile mâini, ilustrând aserțiunea istorică potrivit căreia la acea dată, după aprecierea avizată a unui istoric, monarhia bicefală nu era decât: „…o armată mergând de soldați, o armată șezândă de funcționari, o armată în genunchi de popi și o armată târâtoare de denunțători”.  
Este știut faptul că în condițiile dezintegrării Austro-Ungariei pe cuprinsul fostului imperiu multinațional s-a creat un vid de autoritate, de putere dar, în același timp, foștii asupritori nu erau dispuși să renunțe prea ușor la vechile lor privilegii, încercând să împiedice cu orice preț instaurarea fragilelor dar mult prea motivatelor gărzi naționale române.

La apelul celor 17 membri ai comitetului provizoriu s-a trecut la organizarea Sfaturilor Naționale Române Locale, în fapt adunări plebiscitare prin care se prelua puterea de către români, de la vechile autorități austro-ungare și se preda gărzilor naționale locale. Ilustrativ în acest sens este și incidentul întâmplat în localitatea Petrova, din județul Maramureș, cu ocazia adunării locale de constituire a Sfatului Național Local, la care au participat peste 800 de „poporeni”:

„Cei prezenți în numer de 40 inși foști glotași soldați a voit a depune jurământul, – inse strajameșterul jandarmilor din loc: Veisz Matyaș a oprit depunerea acestui jurământ  și apoi constituirea consiliului național din loc., a zis că și cu forța  și arma a opri orice constituire, pînă ce nu vom avea concesiune de la pretura Vișeului, – Dr. Vasile Filipciuc și Darie Vlad a spus acestui jandarm că n`avem lipsă de nici o concesiune, noi facem toate acestea pre bază legală, – numitul strajameșter a voit a deține pre Darie Vlad și Dr. Vasile Filipciuc și ne-au făcut responsabili pentru orice tulburare și ne-a relatat telegrafic la ministerul de interne  și a miliției a ungurilor, – noi am protestat contra acestui act violent și dur a jandarmului Veisz și pre el l`am făcut responsabil pentru tulburarea bunei înțelegere și a liniștei din comună, – s-a decis, ca acest protest să se trimită imediat.

Președintelui cons. națio. loc. lui: Dr. Georgie Bilașcu – Budapesta, ca dînsul prin întrepunerea la Consiliul Național Român Central – să fie transpus numitul jandarm din comună, – să se mijlocească operarea personală a vicepreședinților și a consiliului local, – căci din contra – pacea va fi răsturnață în comună, – deci depunerea jurământului s-a amânat  pre timp mai acomodat și numai Darie Vlad preot român v. preș. al C.N.R. cu ocaziunea sfințirii tricolorului român a depus jurământul în biserică în mânele Dr. Vasile Filipciuc.”

Mai merită să amintim aici încă una din preeminențele istorice maramureșene, anume faptul că în Protocolul de la Petrova, din 17 noiembrie 1918, preotul Darie Vlad nota, între altele, că s-a intonat de către cei 800 de participanți cântecul „Deșteaptă-te române!” (și nu „Un răsunet”) – „imnul nostru național”.
În aceste adunări plebiscitare comunale sau zonale s-au ales delegații pentru adunarea națională română de la Sighet, din 22 noiembrie 1918, unde aveau să se „strângă” peste 5.000 de români, iar în unele cazuri au fost desemnați chiar delegații cu „credențional”, adică cu puterea de a decide și de a vota în numele localităților pe care le reprezentau, în chestiunea națională, pentru Marea Adunare Națională din 1 Decembrie 1918.

O astfel de întrunire s-a ținut și în Sat-Slatina (azi Ucraina) în 14/27 noiembrie 1918 când, printre altele, s-au ales pentru Alba-Iulia, doi delegați cu credențional (Mihail Dan din Apșa de Mijloc și Ilie Filip din Apșa de Jos), ca reprezentanți ai celor două localități, precum și trei delegați reprezentanți ai unor organizații: (N. Nedeliu, protopop în Biserica Albă, reprezentant al clerului greco-catolic, Ioan Bilțiu-Dăncuș din partea Reuniunii Învățătorilor și Florentin Bilțiu-Dăncuș, reprezentantul Gărzii Naționale Române.3 Ca un amănunt de suflet, se cuvine să amintim că drapelul tricolor românesc sfințit în Slatina și purtat de către românii din dreapta Tisei la Alba-Iulia a fost găsit păstrat cu sfințenie în perioada interbelică, în altarul bisericii greco-catolice din Slatina, de către cărturarul Gheorghe Vornicu.

Atât acest drapel al românilor maramureșeni din dreapta Tisei, cât și celelalte stindarde purtate de delegații Maramureșului au fost confecționate dintr-un val de pânză tricoloră adusă de către  Florentin Bilțiu-Dăncuș de la Arad, de la tribunul Vasile Goldiș, drept donație. Ulterior, la Baia-Mare delegației maramureșenilor li s-a mai făcut cadou un drapel național de către egumenul din Bixad, care s-a dovedit a fi acela mai mare din toată adunarea, la fel și stegarul, cel mai înalt.
Drapelul sighetenilor pe care a jurat președintele Sfatului Național Comitatens, avocatul dr. Vasile Chindriș, sub cuvânt de învățătură și sfințenie al preotului din Săpânța, Simion Balea, în ziua de 22 noiembrie 1918, a fost brodat de către surorile Mihalyi de Apșa; opt fete domnișoare, între 13 și 30 de ani, care au fost amenințate apoi de către câțiva unguri din oraș că vor fi spânzurate cu franjuri din acesta. N-a fost să fie așa. Dimpotrivă!

 

Odată constituită delegația maramureșenilor a pornit spre Cetatea Unirii.
 
 
Întregul traseu până la Alba-Iulia este unul absolut memorabil, o aventură de suflet, o aventură națională la care mulțimea din gări devenea tot mai entuziată, sporind în număr: „În Dej ne așteaptă câteva mii de oameni în frunte cu protopopul Boroș și inteligenția locală; drapele nenumărate, cântece, ovațiuni etc. În Gherla tot așa se alătură de noi clerul diecezan și ceilalți trimiși ai Gherlei” 
Această emulație națională, poate unică în istoria noastră ne dovedește modul în care poporul de rând, oamenii simpli își ovaționau aleșii, își amanetau speranțele, rostogolind spre Câmpul lui Horea, ca pe un bulgăre de zăpadă proaspătă, o voință și încredere clădită în zeci de generații.

   

Telegrame către Brătianu

Rezolutia Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 stipula chiar din articolul 1 ca: „Adunarea Nationala a tuturor românilor din Transilvania, Banat si tara Ungureasca, adunati prin reprezentantii lor îndreptatiti la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, decreteaza unirea acelor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânsii cu România”. La baza respectivei prevederi se afla principiul nationalitatilor.

Atunci când Stefan Cicio-Pop si-a terminat cuvântarea strigând: „Traiasca România Mare de la Nistru si pâna la Tisa!”, maramuresenii prezenti au protestat afirmând ca ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit ca sa împinga hotarul pâna la granita Galitiei, ca România sa cuprinda între hotarele ei si Maramuresului românesc de peste Tisa.

La acestea Stefan Cicio-Pop a dat lamuriri, declarând ca expresia „pâna la Tisa” se refera numai la tinuturile dinspre Ungaria si ca tinuturile românesti dinspre Galitia, desi situate dincolo de Tisa, vor apartine României, subliniindu-si convingerea cu strigatul: „Traiasca România Mare de la Nistru si pâna dincolo de Tisa!”.

Dezideratele sustinute de maramureseni la Alba Iulia nu au fost urmate de catre diplomatii români prezenti la Conferinta de Pace de la Paris. Astfel, Ion I. C. Bratianu si Nicolae Misu, expunând la 31 ianuarie — 1 februarie 1919 revendicarile teritoriale ale României, pastreaza, în ceea ce priveste hotarul de miazanoapte, frontiera trasata în 1916. Aceasta situatie a încurajat Cehoslovacia sa solicite la 13 februarie 1919 încorporarea „tarii locuite de rutenii din Ungaria”, desi Cehoslovacia, din perspectiva istorica, nu avea nici un drept asupra acestor teritorii, mai ales în ceea ce priveste Maramuresul istoric. Cererea Cehoslovaciei a fost acceptata la lucrarile Conferintei de Pace si s-a materializat prin trasarea unei linii de frontiera care atribuia statului cehoslovac teritoriul rutenilor din zona subcarpatica.

In acesl stadiu al negocierilor, contextul international se complica prin declansarea de catre Ungaria (unde în octombrie 1918 se instaurase puterea sovietelor, a ofensivei care viza recucerirea teritoriului românesc pierdut si jonctiunea cu trupele bolsevice din Ucraina si Rusia. Actiunea a obligat armata româna sa contraatace.

Victoriile acesteia sunt mentionate clar în telegramele trimise lui Ion I. C. Bratianu aflat în Conferinta de la Paris: „La dreapta am atins (Huszt, limita etnografica”; „Am luat Satmarul, de asemenea limita etnografica”. Continutul acestora reda nu numai avansarea armatei române, ci si limita geografica stabilita în functie de preponderenta populatiei românesti vizata de aceasta.

Imposibilitatea armatei cehe de a face fata ofensivei maghiare si propunerea făcuta României de a ocupa Rutenia si partea de miazazi a Galitiei, pentru a asigura legatura între armata polona si cea româna, cooroborate cu dorinta de a bloca orice comunicare directa între ucraineni si rușii bolșevici, a determinat depașirea Tisei si ocuparea întregii zone subcarpatice, inclusiv a Maramureșului de la nord de Tisa.

Memorii

 

La 3 august 1919 însa se comunica României frontiera cu Cehoslovacia, trasa de Consiliul Suprem al Puterilor Aliate si Asociate, care mentinea cursul Tisei ca linie de frontiera, dar numai pe o portiune delimitata astfel: „de la un punct comun celor trei frontiere ale României, Galkitiei si Cehoslovaciei o linie orientata sensibil catre vest-sud-vest prelungita printr-o linie care atinge râul Tisa la nord de confluentul acestuia râul Viseu, apoi continua spre vest talvegul Tisei pâna într-un punct la cca. 9 km vest de Apsa de Jos…, o linie care sa întâlneasca si sa urmeze linia de despartire a apelor între Tisa si Tur”. Recunoasterea pe plan international a acesteia a fost confirmata prin semnarea la 10 septembrie 1919, la Saint-Germaine en Laye, Tratatului de pace cu Austria, care în articolul 53 stipula: „Austria recunoaste, precum au facut-o deja Puterile Aliate si Asociate, deplina independenta a statului cehoslovac care va cuprinde si teritoriul autonom al rutenilor de la sudul Carpatilor”.

Refuzul lui Ion I. C. Bratianu de a semna acest tratat datorita unor clauze considerate de el inacceptabile pentru România a dus la amânarea ratificarii de catre statul român a acestui act international. Ragazul a fost folosit de oficialitatile române, centrale si locale, pentru a pregati documentatia necesara care sa probeze dreptul asupra întregului Maramures.

Intre timp si în tara s-au conturat opinii privind problema Maramuresului. Astfel, printr-un memoriu întocmit la Sibiu la 5 octombrie 1919 si adresat Ministerului de Razboi, prefectul judetului Maramures prezenta înmod obiectiv cauzele concrete care l-au determinat sa depaseasca granita impusa prin tratatul din 1916 si sa introduca administratia româneasca si la nord de Tisa. El pune accentul în special pe necesitatea mentinerii unei vieti economice care sa permita furnizarea produselor alimentare în zona si mentinerea functionalitatii mijloacelor de comunicatie, folosindu-se totodata de argumente de ordin istoric: „Judetul Maramures întreg este un vechi leagan al românului recunoscut de istorie în care valurile rutenesti venite din alte tari au îngropat o multime de elemente românesti care asteapta sa fie reînviate”; „Maramureșul prezinta nu numai o unitate geografica bine definita si foarte pronuntata, ci o unitate organica indivizibila”.

La 9 decembrie 1919 senatorii si deputatii din Maramures, Ugocea si Satu mare adresau guvernului un memoriu „nu numai în interesul local, ci si în interesul întregii Românii Mari si a întregului neam românesc”, solicitând ca granitele Maramuresului sa fie stabilite conform liniei de demarcatie trasate în luna iunie 1919 de catre Comandantul trupelor române de comun acord cu Comandamentul trupelor cehoslovace.

Cam în aceeasi perioada Alexandru Vaida-Voevod, ministru de stat în timpul guvernului Vaitoianu, înainteaza un raport documentat asupra Maramuresului, cerând toate comunele românesti de peste Tisa împreuna cu hotarele lor si propunând p frontiera care începea la vst de teceu si continua pe culmea muntilor spre nord, vizând încorporarea în granitele statului român a plaselor Sighet, Tisa, Taras si jumatate din Teceu.

   

Cea mai veche episcopie

 

Concomitent cu aceste actiuni au avut loc si primele alegeri generale parlamentare libere la care a participat si populatia întregului Maramures. Astfel, în primul Parlament al României Mari au existat si ruteni care si-au exprimat dorinta de a se uni cu România, fapt semnalat prin mai multe memorii adresate anterior regelui si Consiliului Dirigent.

La 1 decembrie 1919 s-a constituit noul guvern condus de Alexandru Vaida-Voevod, care avea sa semneze tratatul de pace cu Austria, România recunoscând astfel încorporarea Maramuresului de la nord de Tisa la statul cehoslovac. In acelasi timp însa, presedintele Consiliului de Ministri au numit pe lânga delegatia româna ca expert pentru Maramures pe dr. G. Iuga, deputat de Maramures, care în timul sederii sale la Paris întocmeste mai multe memorii, documentatii, harti dovedind caracterul românesc al Maramuresului de la nord de Tisa si drepturile istorice ale României asupra acestui teritoriu. Totodata, el initiaza tratative cu delegatia cehoslovaca pentru rectificarea liniei de frontiera preconizata si face lucrari pregatitoare pentru ca problema sa fie prezentata Conferintei de Pace, în cazul în care tratativele cu cehoslovacii n-ar fi condus la rezultatul dorit.

Redam în continuare câteva pasaje dintr-un astfel de memoriu în care autorul subliniaza toate argumentele care îndreptatesc statul român sa revendice acest teritoriu:

„Consiliul Suprem pâna acum nu a comunicat României direct si oficial linia de frontiera cu Cehoslovacia; rugam Conferinta sa binevoiasca si a lua în considerare urmatoarele propuneri:

Linia de frontiera… sa se stabileasca definitiv conform liniei demarcationale ce s-a croit în luna iunie 1919, de catre Comandamentul trupelor cehoslovace de comun acord cu Comandamentul trupelor române. Aceasta linie a fost stabilita pe culmea înaltimilor la fata locului de catre experti militari ai ambelor state vecine si intersate tinându-se seama de interese locale, istorice si administrative.

Teritoriul ce zace spre este de aceasta linie graviteaza spre Tisa si este parte întregitoare a Transilvaniei, formând o unitate geografica indivizibila.

Pe baza istorica am avea dreptul sa pretindem mai mult decât s-a stabilit prin linia de demarcatiune. Provincia numita Maramures este ´Leaganul Neamului RomânescS, unde poporul român a trait mai multe veacuri sub voievozi independenti si cuprindea în sine aproape tot teritoriul locuit azi de ruteni atât în Maramures, cât si în comitatele vecine: Bereg si Ung. Chiar si ungurii, inamicii nostri cei mai neîmpacati, recunosc acest fapt istoric. In memoriul lor Chestia Ruteana înaintat Conferintei de Pace ei recunosc ca cei dintâi locuitori ai Maramuresului au fost românii. De asemenea si istoricii rusi recunosc acest fapt…

…De partea dreapta a caii ferate si a soselei principale este situata renumita comuna istorica Peri, care a fost sediul primei si celei mai vechi episcopii românesti în decursul mai multor veacuri. Poporul român doreste reînfiintarea acestei episcopii istorice în acelasi loc pe care îl considera si azi ca loc sfânt…

    …Teritoriul dintre linia demarcationala si Tisa nu a putut fi ocupat militara si nici administrat de catre Cehoslovacia pentru ca geograficeste graviteaza spre România, din aceste motive chiar Comandamentul cehoslovac ne-a propus sa-l ocupam noi, sa-l alimentam si sa-l administram…”

   

Posibilitatea fructificată

 

Memoriul se încheia cu urmatoarele concluzii:

„Chestiunea acestui teritoriu, desi neînsemnat ca marime, din consideratiile mai sus însirate, este de o mare însemnatate pentru România. Daca Conferinta de Pace nu ar acorda României acest mic tinut, el va forma o rana vesnica, un izvor vesnic de conflicte între România si Cehoslovacia, cu care România doreste sa întretina raporturile cele mai bune.

Pe baza acestor consideratiuni propunem ca frontiera între România si Cehoslovacia sa fie stabilita definitiv pe linia de demarcatiune de az”.

Cehoslovacii pareau dispusi spre concesii teritoriale în schimbul încheierii unei aliante militare, ceea ce îl face pe Alexandru Voda-Voievod sa declare la 16 decembrie 1919 în Camera Deputatilor ca „spera sa gaseasca remediul pentru salvarea integrala a Maramuresului”. Tratativele româno-cehoslovace decurgeau în conditii favorabile pentru România. La 15 martie 1920 Osusky, seful delegatiei cehe, îl înstiinta pe seful guvernului român ca frontiera Maramuresului era pe cale de a fi rezolvata.

In acest stadiu al negocierilor intervine schimbarea de guvern din România, cabinetul Vaida fiind înlocuit cu unul condus de Averescu.

Evenimentul este folosit de cehoslovaci ca pretext pentru întreruperea negocierilor, argumentând ca în urma demisiei guvernului Vaida delegatia româna nu mai dispunea de împuternicirea legala pentru a putea semna acordul încheiat.

La 1 aprilie 1920 prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Straine si Ministerul de Razboi, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului sau cererea de evacuare de catre trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informând totodata partea româna de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de frontiera care ar urma sa fie stabilita de o comisie mixta româno-cehoslovaca.

Ca urmare, Legatia cehoslovaca din România era anunatta la 18 aprilie 1920 de hotarârea guvernului român de a-si retrage trupele, cerându-i-se ministrului Cernak sa comunice numele delegatului militar cehoslovac însarcinat sa regleze cu Marele Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române. Se dadea astfel curs stipulatiilor Tratatului de pace cu Austria care prevedea ca teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatica sa fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi la care România consimtise prin semnarea lui. Pe de alta parte se sublinia disponibiliatea statului român de a începe tratativele cu statul cehoslovac vizând obtinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesata sa integreze teritoriile de la sudul Tisei în procesul de unificare a întregului teritoriu national, ceea ce în conditiile geografice respective presupunea obtinerea cailor de acces spre aceste teritorii.

Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) se reconfirma pe plan international apartenența Maramuresului de la nord de Tisa la Cehoslovacia.

 

Glasul Maramureșenilor de peste Tisa a fost numai auzit, nu și ascultat

 

Din păcate, ca de atâtea ori în istorie, glasul disperat al patrioților maramureșeni a fost doar auzit, nu și ascultat și, ca un paradox al istoriei parcă, Maramureșul voievodal a fost divizat pentru prima dată (prefigurare sumbră!), exact la Alba-Iulia, locul generic al unirii tuturor românilor.
Urmare a diligențelor de politică internă angajate de către fruntașul maramureșean avocatul dr. Vasile Filipciuc, pe lângă Consiliul Dirigent de la Sibiu, la 16 ianuarie 1919, regimentul 14 Roșiori, din Roman începea „curățarea Maramureșului” de „trupele iregulate ucrainene” ale căpitanului Vorobeț.

Între 16 ianuarie și 4 august 1919 operațiunea de eliberare a Maramureșului, la care au participat și voluntari maramureșeni s-a definitivat, cu prețul a cinci morți dintre ostașii români, căzuți în luptele de la Sighet  (Cămara) și din teritoriul din dreapta Tisei.
 Cu toate că a fost câștigată cu arma, partea de Maramureș de dincolo de Tisa, a rămas în cuprinsul statului cehoslovac, în fapt două treimi din Maramureșul voievodal. Diferendele de frontieră dintre România și Cehoslovacia, la începutul perioadei interbelice, au parcurs un proces sinous de redefiniri diplomatice, de la aspectul că cehii au fost surprinși când au primit în dar o parte a bazinului Tisei superioare și până la condiționarea acestora cu retragerea armatei române pe un aliniament la sud de Tisa, în zona Maramureșului de azi, privind negocierea frontierelor.

A urmat apoi „spectacolul” (pentru europeni) diplomatic de la Saint-Germain (10 septembrie 1919) când, onorând capriciile catolice ale unei Europe bântuită de răzbunări, partea de Maramureș din dreapta Tisei, în fapt două treimi din fostul comitat a fost atribuită Cehoslovaciei: „Ideea atribuirii rutenilor, care sunt slavi și uniați, românilor – care sunt latini și ortodocși, a fost respinsă de delegațiile americană, britanică și franceză. Delegația italiană a înaintat argumentul pe care contele Vanutelli Rey, tocmai l-a susținut, însă nu a putut convinge celelalte delegații care s-au pronunțat pentru unirea la Cehoslovacia a întregii rutenii din Ungaria”.

 

 

Harta Maramureșului românesc

 

 

Diplomația noastră externă interbelică, depășită de situație, a înregistrat un prim eșec uriaș când a supervizat retragerea armatei române, la 5 aprilie 1920. Pertractări româno-cehoslovace aprinse au avut loc, pe rând la Ujgorod, Satu Mare, Sighet, Praga și București, finalizate până în 1925, când a avut loc un schimb amiabil a câte cinci localități între cele două state.
La sfârșitul primului război mondial, așadar, într-un teritoriu bântuit de stafiile unor grave convulsii etnice, am numit aici teritoriul Maramureșului, circumscris bornei kilometrice zero a Europei geografice, punct terminus consfințit cu ocazia celebrării mileniului ungar, Maramureșul, deci, a suferit o gravă amputare teritorială, de care rămâne vinovată doar diplomația românească. Cu toate acestea, românii din dreapta Tisei au reușit, de-a lungul secolului XX, să-și conserve ființa națională evoluând în raport de conivență cu trupul etnic al nației lor.

 

Surse:

 

http://www.vistieria.ro/Istoria-romanilor-Articole/Articole-Perioada-contempoarana/Cum-s-au-unit-Maramure

 

Magazin istoric

La 22 septembrie 1326 se consemnează cea mai veche “diplomă” de înnobilare a unui cneaz român de către un rege al Ungariei

 

Foto: Blazonul familiei Bârsan

 

 

Acum 692 de ani , la 22 septembrie 1326, a fost consemnată cea mai veche mențiune de înnobilare a unui cneaz român de către regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, care i-a dăruit pentru serviciile aduse regatului, lui Stanislav, cneaz maramureşean, moșia Zurduc din comitatul Maramureș:

 

„Vrem să ajungă la cunoştiinţa tuturor, prin cuprinsul scrisorii de faţă, că luand seama la faptele de credinţa şi la slujbele merituoase ale cneazului Stanislău, fiul lui Stan….. am hărăzit un anumit pământ numit Zurduky (Strâmtura), aflator în districtul Maramureşului, ţinând de dreptul nostru de danie, împreună cu toate folosinţele şi dependinţele sale, între semnele de hotar şi hotarele dinainte aceluiaşi Stanislău cneazul (kenezio – în original) şi prin el, moştenitorilor săi şi urmaşilor moştenitorilor săi, pentru a-l stăpâni, a-l ţine şi a-l avea cu drept deplin, de necurmat … (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 7)”.

 Stanislău, nepotul lui Leu (Ladislau) Bârsan, fiul lui Stan Bârsan de Bârsana, este unul din cnezii maramureşeni care pentru faptele şi serviciile lui aduse regelui va primi ca donaţie mosia Zurduk, din nordul Maramureşului, care cuprindea satele: Bârsana, Strâmtura, Onceşti, Corneşti, Năneşti şi Fereşti.

În diploma emisă în anul 1326 se menţionează şi numele tatalui său Stan (Stanislău).
Care au fost însa aceste servicii si fapte menţionate de diplomă?
În anul 1324 tătarii aliaţi cu moldovenii vor intra în Transilvania, devastând cu preponderenţa Ţara Maramureşului.

Cnezii şi nobilii maramureşeni, printre care şi Stanislău Bârsan vor participa cu contingente armate alături de oastea regală a lui Carol Robert.

Bătălia finală se va da undeva în nordul Maramureşului.

Invadatorii au fost infrânţi şi parte din ei alungaţi peste Carpaţi în Moldova, parte din ei vor rămâne pe câmpul de luptă.

Cronicile timpului menţionează în jur de cca. 30.000 de morţi din partea tătarilor şi moldovenilor.

Urmare a acestui ajutor, mulţi dintre cnezii şi voievozii maramureşeni vor fi înobilaţi şi impropietăriţi cu moşii de către regele maghiar.
Ce a însemnat această împropietărire , care au fost aspectele ei şi conjuctura în care s-a facut , scrie Alexandru Filipaşcu în lucrarea sa “Istoria Maramureşului “ :

„Faţă de aceste concesii, fruntaşii români au fost recunoscuţi de nobili donatari ai coroanei ungare, cu dreptul de a fi judecaţi numai de rege, precum şi respectarea autonomiei şi a organizaţiei voievodale şi cneziale. Pentru aceasta însă trebuiau să plătească regelui jumătate din a 50-a parte după vitele supuşilor lor, iar jumătate constituia venitul lor („medietatem collectarum quinquagesimalium”, cf. ib. nr. 45).

Printre cei ridicaţi la treapta nobiliară îi găsim pe voievozii Ştefan din Cuhea, Seneslau din Dolha şi Crăciun din Bilca, apoi pe cnejii Seneslau din Bârsana, Bogdan şi Iuga, fiii lui Ştefan, Ion şi Ştefan, fiii lui Iuga, Maxim din Iloşva, Giula şi fiii săi din Giuleşti, Drag şi Dragoş din Bedeu ş.a. înnobilarea aceasta n-a adus nici un câştig material fruntaşilor maramureşeni, deoarece în locul moşiilor regale ce trebuia să li se doneze, li s-au donat propriile lor moşii, pe care în baza dreptului valah le stăpâneau din moşi-strămoşi; iar ridicarea propriu-zisă la nobilat n-a fost altceva decât o asimilare a gradelor de voievozi şi cneji cu gradele corespunzătoare din ierarhia feudală.

Ceea ce au primit în plus au fost doar nişte diplome scrise pe piele de câine, însoţite de blazoane strălucitoare, care până azi constituie aşa-zisa „fală mare în traistă goală” a maramureşenilor.

Se introduce astfel în Maramureş o administraţie mixtă feudovalahă, având ca organ suprem de conducere congregaţia voievozilor şi cnejilor, prezidată de comitele suprem („praesen- tibus homine comitis ac Kenesis terrae Maramorisicnsis… convocatus omnibus kenesiis terrae praedictae et vicinis commetaneis suis”, cf. ib. nr. 13 şi 14).”

 

 

 

 

 

 

 

În baza documentelor cancelariei maghiare, Voievod al Maramureșului în secolul al XIII-lea a fost Ladislau Bârsan (n.cca 1230 – d.cca 1290), dupa care i-a urmat fiul, Stan Bârsan (n.cca. 1260- d.cca.1300).

Fii lui Stan Bârsan, Codrea (n.cca 1280 – d.cca 1340) și Stanislău (n.cca. 1285 – d.1245) vor deveni la rândul lor, Codrea, Voievod al Maramuresului, și Stanislău, cneaz de Strâmtura (Bârsana).

         Confirmarea rangurilor voievodale și cneziale ale familiei Bârsan sunt mult anterioare celor deținute de către  Dragos Vodă și Bodgan Vodă.

          Fii lui Codrea Voievod, Opriș și Mariș, nu i-au moștenit rangul de Voievod, urmașii lor fiind pomeniți în actele cancelariei maghiare, în conflicte cu nobili maghiari. 

În decursul timpului  familia Bârsan  va mai fi pomenită destul de des în documentele cancelariei regale pentru serviciile sau deserviciile (!) făcute regilor maghiari.

       În diploma emisă în anul 1345, la 28 decembrie se mentioneaza mai pe larg despre ascendenţa şi descendenţa familiei Bârsan:  

„Noi Ludovic, prin îndurarea lui Dumnezeu, rege al Ungariei, prin cuprinsul <scrisorii> de faţa aducem la cunoştiinţa tuturor cărora se cuvine că noi am lasat cnezatul de Zorwazou (Sarasău), cu toate veniturile sale lui Opriş şi Mariş, fii lui Codrea, voievodul, de asemenea lui Stan, fratele aceluiaşi Codrea, si lui Mic, fiul aceluiaşi Stan , le-am îngăduit , de asemenea , să îl ţină şi să îl aibă cu acea putere şi condiţiune, aşa cum se arată şi se cuprinde în scrisoarea privilegeală a preastrălucitului principe domnul Carol, odinioară vestitul rege al Ungariei şi vrem şi am poruncit ca aceaşi scrisoare privilegială a tatălui nostru să rămâna în tăria, puterea şi statornicia ei, în care se afla acum, şi vrem ca ei să fie aşezaţi şi puşi cu drept deplin, în posesiunea pomenitului cnezat şi a folosinţelor sale, între vechile hotare….” (Diplome Maramureşene din sec. XIV  si XV, pag. 23).

Bunele relaţii ale regelui Ludovic I al Ungariei cu familia Bârsan îl determină pe acesta să emită o noua diploma de confirmare a dreptului de moştenire al familiei. Este mai mult ca posibil ca la acea dată Cneazul Stanislău să fi trecut in randul celor drepţi, deoarece este pomenit în plan secundar, după fiul său.

        În diploma emisă în anul 1346, la 9 aprilie, se menţionează:

„Noi, Ludovic, din îndurarea lui Dumnezeu, rege al Ungariei, dând de ştire facem cunoscut , prin cuprinsul scrisorii de faţa, tuturor cărora se cuvine că Mic Românul <Olachus –în original) , fiul lui Stanislaus, fiul lui Bârsan venind în prezenţa maiestătii noastre în numele său şi a lui Neagu, Manea şi Radu, fraţii săi ne-a arătat un privilegiu al domnului Carol, cândva vestitul rege al Ungariei, tatăl nostru de bună pomenire, privilegiu care era întărit cu pecetea  sa, pierdută din întâmplare în părţile Munteniei,  şi care continea donaţia unui pamant numit Zurduky (Strâmtura), cerându-ne cu smerenie, în numele său şi al zişilor săi frati, să acceptam acest privilegiu patern care conţine donaţia zisei moşii şi să ne învrednicim a-l înstări, din bunăvoinţa noastra regească.

Asadar noi, plecand urechea la cererile acestora, acceptăm pomenitul privilegiu al tatălui nostru, introdus cuvânt cu cuvânt în scrisoarea de faţă, pentru ei şi urmaşii lor, că el a fost emis în mod corect şi leguit pentru donarea pomenitei moşii”.

           Însă  lămurim mai limpede un singur articol din pomenitul privilegiu părintesc pus în mod neclar, adică cel cu privire la scutierea <de dări>, astfel incăt acelaşi Mic şi fraţii săi, precum şi moştenitorii lor să trebuiască şi să fie ţinuţi să se supună judecaţii şi jurisdicţiei noastre regesti precum şi a celorlalţi judecatori obisnuiţi ai ţării, la fel cu ceilalţi nobili ai regatului nostru, iar prezenta scrisoare vom pune sa fie redactată sub formă de privilegiu al nostru, de îndată ce ne va fi returnată. (Diplome Maramureşene din sec. XIV  si XV, pag. 24-25)

Documentul ne prezinta adevărata naţionalitate a lui Mic si a familiei lui, cea de români, deoarece în textul latin este prezentat drept Myk Olachus (Mic Românul). În acelaşi act ne mai sunt prezentaţi şi fraţii cneazului, Neagu, Manea si Radu (sau Rad).

          Este interesant faptul că în document se pomeneşte despre pierderea unei peceţi de către regele Carol de Anjou în expediţia lui dezastruoasă din Ţara Românească , condusă la acea vreme, 1330, de către Basarab I; pecete cu care s-a legalizat prima diplomă emisă la 1326 pentru Stanislău Cneazul.

        Acest document emis în 1346 ne indica un inceput de conflict dintre familia Bârsan şi regele Ladislau I.

În diploma acordată de Carol Robert de Anjou, la 1326, Stanislău era scutit, în urma serviciilor lui de “dări” către coroana maghiară.

Aceasta “diplomă- reconfirmare” a dreptului de proprietate a moşiei exclude dreptul câştigat, si obliga familia la plata unor “dări” către rege.

Totodata pierd dreptul de a fi judecaţi “expres” numai de către rege, fiind puşi la latitudinea oricarui judecator al curţii.

      Ce a determinat această răcire a relaţiilor dintre familia Bârsan şi regele maghiar Ludovic I  ?

 

 

Foto: Regele Ungariei, Ludovic I de Anjou (1342-1382)

       

Cercetând documentele vremii vom afla care a fost cauza acestei defectiuni aparute între cele două părţi.

Moşia Zurduk a urmaşilor  lui Stanislău, era situată în nordul Maramureşului cuprinzând satele  Bârsana, Strâmtura, Onceşti, Corneşti, Năneşti şi Fereşti. Dacă ne uităm cu atenţie  pe o hartă constatăm că în imediata apropriere a cnezatului se află localitatea Cuhea, reşedinţa voievodatului lui Bogdan, viitorul domn al Moldovei. Este mai mult ca sigur că cnezatul lui Mic Românul făcea parte din voievodatul lui Bodan, cea ce îl punea în  situatia de vasalitate cu acesta.

        Începând din anul 1335, Bogdan de Cuhea. va incepe o lupta de obţinere a unei independenţe administrative faţă de coroana regală maghiară. Conflictul va duce la decizia regelui maghiar Ladislau I de a-l muta pe voievod din Maramureş în Ungaria, pentru a putea fi mai uşor de supravegheat. Este mai mult ca sigur că familia Bârsan să fi fost implicată în acest conflict, pierzând, dupa cum este menţionat în diplome, diferite drepturi.

       Bogdan Vodă avea să-şi continue lupta de subminare a autorităţii regale maghiare, întrand în conflict deschis şi cu familia cneazului Dragoş de Bedeu, ai căror urmaşi vor fi domni ai Moldovei ( Dragoş Voda, Dragoş II, Sas si Balcu).

      Între anii 1342 – 1343 , Bogdan va fi din nou pe lista neagră a regelui maghiar datorită contestarii de către Voievod a suveranitaţii regale.

Fii Cneazului Stanislău – Micu, Neagu, Marin și Radu și-au adjudecat proprietățile în anul 1346, după care, se pare, că în urma conflictului dintre Bogdan Vodă și coroana maghiară, parte, s-au alăturat voievodului maramureșan și au trecut în Moldova.

      Aceste conflicte se acutizează mai ales după încredinţarea de către regele Ladislau a conducerii mărcii Moldovei lui Dragoş (Voda) (1347).

         Este mai mult ca sigur ca familia Bârsan a fost implicată în aceste frământări, fapt privit şi în perspectiva evenimentelor ce vor urma în decursul timpului.

        Prin documentul emis la 13 aprilie 1346 se face o copie legalizată după scrisoarea de donaţie a regelui Ludovic, emisă al 9 aprilie 1346, de către Blasiu prepozitul si conventul Bisericii Sfintei Cruci din Lelesz în care se precizează că:  … aducem la cunoştiinţa tuturor cărora se cuvine că Mic Românul, fiul luiStanislău, fiul lui Bârsan, venind înaintea noastră în numele său şi al lui Neagu si Radu, fraţii săi ne-a arătat o scrisoare deschisă a domnului nostru Ludovic …în care era confirmat un privilegiu …. <Mic> cerându-ne cu stăruinţa, în numele său şi al zişilor fraţi ai săi, că, având în vedere faptul că el insuşi, temându-se de viitoarele nenorociri, întâmplari şi de primejdia drumurilor, nu indrăznea ăa poarte cu el într-o parte şi alta această scrisoare, să poruncim să fie transcris conţinutul ei cuvânt cu cuvânt în scrisoarea noastră deschisă.

        Aşadar, aplecând urechea cu bunăvoinţa asupra cererilor drepte, legiuite şi potrivite cu dreptatea ale aceluiaşi Mic Românul şi ale fraţilor săi, găsind această scrisoare nerasă, neştearsă şi nestricată în vreo parte a ei, am poruncit să fi transcris conţinutul ei, cuvânt cu cuvânt, în scrisoarea de faţă şi <aceasta> să fie întărită prin punerea peceţii  noastre atârnate şi autentice.(Diplome Maramureşene din sec. XIV  si XV, pag. 26).

        La înşiruirea numelui fraţilor lui Mic Românul se observa că nu sunt prezenţi decăt doi dintre ei: Neagu si Radu, posibil ca Manea la acea dată să fi fost déjà decedat.    

Conflictele familiei Bârsan cu Sigismund de Luxemburg, Regele Ungariei.

       Odată cu moartea regelui Ladislau I, relaţia dintre familia Bârsan şi coroana regală maghiară se deteriorizează, urmaşii lui Radu, Ioan, respectiv Dragoş şi Laţcu ajungând la un conflict deschis cu Sigismund de Luxemburg, noul rege al Ungariei.

        În lipsă de documente nu putem decât bănui prin prisma evenimentelor acelor ani şi a existenţei conflictelor deschise dintre Dragoş Voda si Bogdan Voda si respectiv, regii maghiari şi Bogdan Voda, cursul istoriei şi implicaţiile pe care le-a avut asupra acestei familii.

        În diploma emisă de către regele maghiar Sigismund de Luxemburg, la data de 21 iulie 1390, acesta desmoşteneşte familia Bârsan, acordând moşia Zurduk, fiilor lui Sas fostul domn al Moldovei, la randul lui fiu a lui Dragoş Vodă: Drept aceea, noi dorim <regele Sigismund> să ajungă la cunoştiinţa tuturor, prin rândurile acestei <scrisori> că credinciosul nostru magistru Drag, comitele de Maramureş, venind în prezenţa maiestaţii noastre în numele său şi al măreţului bărbat Balc voievod, de asemenea comite de Maramureş, fratele său bun , ne-a arătat o scrisoare privilegială a conventului Bisericii Sfintei Cruci din Lelesz tăiată pe literele alfabetului, întocmită în legatură cu rehotârnicirea şi osebirea hotarelor unei moşii a lor numită Bârsana , avută în zisul comitat al Maramureşului făcute pentru ei în chip legiuit, cu cuprinsul de mai jos, rugând de aceea maiestatea noastră, în numele său şi al zisului său frate, ……. că, socotind încuviinţată şi primită această scrisoare şi punând să fie copiată cuvânt cu cuvânt în scrisoarea noastră privilegială, întărind-o pentru ei şi pentru moştenitorii lor, să ne învrednicim a o consfinţi pentru ca să aibă putere vesnica. (Diplome Maramureşene din sec. XIV  si XV, pag. 138-144).

                                             

Regele Ungariei Sigismund de Luxemburg (1387-1487)

Dovadă că familia Bârsan a participat la nesupunere împotriva regilor maghiari şi s-a aliat cu Bogdan Vodă, rezulta din modul ei de pedepsire.

În urma conflictelor dintre Bogdan Voda şi coroana maghiară , acesta trece în Moldova şi se proclama conducator al acestui teritoriu românesc.

În urma acestui afront regele maghiar Ladislau I acordă toate moşiile lui Bogdan Vodă, urmaşilor lui Dragoş Vodă, fost conducator al mărcii instituite de către coroana mahiară în Moldova; pedeapsă aplicată şi familiei Bârsan în favoarea familiei drăgoşeştilor.

       Nu se stie ce s-a întâmplat cu descendenţii familiei, ramura Stanislău,  este mai mult ca sigur că ei au emigrat spre alte teritorii româneşti din Transilvania, Moldova si Ţara Româneasca, tinand cont că numele de Bârsan este răspândit în întreg spaţiul românesc.

        

 

 

 

 

Din familia Bârsan se vor genera şi alte familii cu vechime atestată precum: Bârsanescu, Hodor, Cosma, Cozma, Corui, Ghergheş, Codrea, Uglea, Buftea, Bizău, Balaj, Mihalca, Rad, s.a.

Etimologia numelui Bârsan.

Ioan Creangă descendent al familiei Bârsan

        Dar care este etimologia numelui şi a cuvântului Bârsan.

        Ioan Mihalyi de Apşa face afirmaţia, preluată de Mircea Radu (Originea maramureşana a lui Ion Creangă – Memoria Ethnologica nr.11-13, 2004), că cognomenul preluat de bunicul lui Stanislău, „bârsan” s-ar datora faptului că acesta deţinea multe oi „bârsane”; fapt care noua ni se pare cel puţin absurd şi ridicol. În acest sens de unde vine numele de „bârsane” la oi?.

     Vom incerca să descifram acest nume prin punerea faţă în faţa a trei informaţii:

       Prima informaţie:

       Se cunoaşte din capitolele anterioare („Getica” lui Iordanes) că gotii, în expansiunea lor au „infuzat” în civilizatia şi cultura spaniola nume de personalităţi, de toponime şi hidronime, preluate de la populaţia geto-dacă cu care au convieţuit în Dacia.

        Astfel apar nume de localitaţi din Spania identice cu cele din ţara noastră precum: Alba (Alba), Alboc (Albac), Argentus (Argintariu), Balsa (Balşa), Deva (Deva), Ieso (Iaşi) ş.a. Între aceste localitaţi existente pe teritoriul spaniol există şi doua denumite: Barca si Bursaonenses; pronuntia lor fiind  “Barsa” si “Barsaonenses”.

         Cuvantul “bursa” defineşte în limba spaniolă termenul de  “coajă” sau “scoarţă”.

     A doua informaţie:

          În diploma emisă în anul 1345, la 28 decembrie, se pomeneşte numele fratelui lui Stanislău: “ Erdew “. Acest cuvand este traducerea în limba maghiară a numelui Codrea, care este echivalent cu cuvantul maghiar, “erdo” ,  care înseamnă “pădure” sau “codru”. În scrisul latin s-a adoptat forma deformată de Erdew.

         Cuvantul “erdo” stă la baza denumirii maghiare a Transilvaniei, Erdely, respectiv “ţinut păduros” sau “ţinutul codrilor”.

      A treia informaţie:

     Teodor Tanco în lucrarea sa Lumea Transilvană a lui Ion Creangă face afirmaţia că Ion Creangă este de origine maramureşeană (Lumea Transilvană a lui Ion Creangă).

      Pe ce se bazeaza autorul carţii mai sus menţionată ?

      Între anii 1763 – 1764 în circumscripţia militară din Ilva Mare (jud.Bistriţa – Năsăud) este pomenit  un Ştefan Creangă, fiu al Titianei a Kranki (Titiana a lui Creangă).

Acestă femeie, este menţionată în registrele maghiare de impozitare a populaţiei încă din anul 1748. Statutul ei social o indică ca şi văduvă “eorum viduae” şi moştenitoare ereditară a pământurilor din Maieru “Titiana a Kranki hic specificati foeni Curus 2. Jure Hereditario posidet in Major “ (Titiana a lui Creangă, aici menţionată, posedă în Maieru, prin drept de moştenire, un loc de 2 care de fân).

       Ulterior, Ştefan Creangă, avea să-şi adauge la numele de Creangă şi cognomenul de “Bârsan”, dorind, să arate că este descendentul acestei familii.

                                                                                                                                                                           

                 Foto: Ion Creangă

       

Înrolat în regimentul grăniceresc de la Năsăud, avea să dezerteze în anul 1764; documentele militare specifică locul “fugii” lui: ausfugitivus in Moldaviam. 

Trecut în Moldova, Ştefan va genera familia Creangă, fiind stră-stră-bunicul Smarandei, mama lui Ion Creangă.

          Ce ne releva cele trei informaţii?

             În afara de faptul că:

• mama lui Ştefan Creangă provenea din familia Bârsan, fie ea din Maramures, fie din spiţele refugiate în Tara Bârsei, fie din cele din Ţara Făgăraşului;

• familia Creangă din Maieru era familie veche de traditie cu drepturi ereditare de transmitere a dreptului de proprietate a terenurilor;

• Ştefan Creangă se mândrea cu ascendenţa mamei lui, odata ce îşi acorda cognomenul de “Bârsan”;

• Etimologia numelor Bârsan şi Creangă au acelaşi substrat arboricol : pădure, codru, creangă, coaja sau scoarţa.

       Ce putem presupune?

           Este cunoscută modalitatea în care se “botezau” la sat ţarani între ei, folosindu-se chiar termeni de “poreclă” uneori de “batjocură”, legat de caracteristicile fizice a persoanei sau legat de ocupaţie.  Astfel si cognomenul de “bârsan” adăugat la numele iniţial provine dintr-o astfel de botezare “Stan cel numit şi Bârsan” , tradus din termenii tărăneşti în “Stan a lui Scoarţa” sau “Stan a lui Creangă”.

        Posibil ca aceasta familie a avut printre alte activitaţi ocupaţionale şi cele legate de exploatarea şi prelucrarea lemnului, activitate obişnuita de astfel şi în ziua de azi în zonele montane ale ţării. Această ocupaţie a adus numelui lor apelative, porecle, precum: de-a lui Codru, de-a lui Scoarţă, de-a lui Creangă, pentru a diferenţia diferitele ramuri ale familiei.

       Transmiterea cuvantului de “bârsana” ovinelor este derivată dintr-o alta ocupaţie caracteristica maramureşenilor: creşterea oilor.

        Maramureşenii erau mari specialisti în incrucişarea şi selecţia oilor, generand multe rase.

Este posibil ca această familie în arealul cnezatul lor să se ocupe şi de creşterea oilor, căutând să-şi diversifice rasele prin încrucisări multiple cu animale şi din alte regiuni ale Ardealului, sau chiar din Moldova şi Ţara Românească.

În acest comerţ de schimb/încrucişare de animale s-a încetăţenit şi numele de “oi bârsane”, pentru a face specificaţia originii rasei de oi, de la familia Bârsan din Maramureş.

 

 

(Fragment din volumul Istorie Furată, Cronica românească de istorie veche – Birsan Cornel, Ed.Karuna Bistrita, 2013”)

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/22/ziua-de-22-septembrie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/22/o-istorie-a-zilei-de-22-septembrie-video/

 

 

 

Sursa:

 

http://www.rasunetul.ro/voievozii-si-cnezii-barsan

 

http://istorie-furata.blogspot.com/2013/09/voievozii-si-cnezii-barsan-o-familie_30.html