CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Istoricul american Milton G. Lehrer afirmă că României i-au fost refuzate la Paris fruntariile prevăzute  în  tratatul  de  alianță  din 1916, iar linia de demarcație cu Ungaria a fost fixată cu mult spre răsărit

 

La 4 iunie 1920 se semna, la Trianon, Tratatul de pace cu Puterile Aliate și Asociate, pe de o parte, și Ungaria, pe de altă parte. Din partea României semnatari au fost Nicolae Titulescu și Ion Cantacuzino.

***

Istoricul Milton G. Lehrer afirmă că la Paris României i-au fost refuzate „fruntariile prevăzute  în  tratatul  de  alianță  din 1916 și a fixat linia de demarcație dintre România şi Ungaria cu mult spre  răsărit, urmărind în aceasta cele mai multe din indicațiunile prevăzute pe  harta  redactată  după  sugestiile  marelui  patriot  ungur Kossuth.

În felul acesta au rămas în afara teritoriului național românesc  porțiuni  de  teritorii  având  o  structură  etnică majoritar-românească.”

Același istoric american susține, în  cartea sa Ardealul, pământ românesc că Toate hărțile etnografice și lingvistice care au fost dresate la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în sec. XIX și XX de geografi, etnografi și lingviști, indiferent dacă ei au fost unguri, germani, austrieci, francezi, englezi sau italieni, toate monografiile și lexicoanele, toate studiile privitoare la linia de demarcație etnică între români şi unguri, dovedesc, până la evidență, că granița etnicității românești spre apus depășește frontiera trasată prin Tratatul din 1920 … Absolut  pe  toate  hărțile dresate la sfârșitul secolului trecut ca și pe acelea din secolul al XX-lea,  frontiera  etnică  românească  depășește  frontiera româno-ungară  din  1920 scrie revista ecouri.ro/tratatul-de-la-trianon-pentru-romania, citând istoricul american.

În continuare, Milton G. Lehrer le pomenește pe cele mai cunoscute astfel de hărți: aceea publicată în 1889 de Institutul Geografic Austriac („Völker-Karte von Europa”); hărțile publicate în 1888 de Gustav Gröber, profesor de filologie romanică la Universitatea din Strasbourg (Ausbreitung der Romanischen Sprachen în Europa, Strasbourg, 1888), harta publicată de I. Novikow în La Politique internationale, Paris,1886; harta publicată de James Caterly în Les Roumains, Paris,1908; harta publicată  de Paul Langhans (Der rumänische Volksboden und die staatliche Entwicklung des Römentums) în 1915, harta lui Elisée Reclus în Nouvelle géographie universelle, vol. III, Europe Centrale, Paris, 1878.

(În această lucrare, Elisée Reclus scria: „Nașterea și reînvierea Românilor este una dintre problemele cele mai interesante ale istoriei. Românii formează acum națiunea cea mai considerabilă prin număr din Ungaria și Transilvania.

Ei ocupă în masă compactă o mare parte din Banat și mai mult de jumătate din regiunea muntoasă ce domină la est câmpia maghiarilor); harta publicată de  Istituto Geografico de Agostini, Novara, în L’Europa etnico-linguistica în 1916; harta etnografică a României întocmită de Karl Haushoffer reprodusă în Silviu Dragomir în Transilvania înainte și după arbitrajul de la Viena.

Toate aceste argumente erau aduse pentru a demonta acuzația maghiarilor că Ungariei i s-a făcut o mare nedreptate prin hotărârile Tratatului de la Trianon.

În fine, ca o concluzie, istoricul american afirmă: 

„Dacă în 1920 s-a comis o nedreptate, nu ungurii au să se plângă de ea, ci românii, căci dincolo de frontiera politică au fost lăsate în teritoriul unguresc mai multe insule de români.”

De fapt, la Trianon, România a pierdut Crișana de Vest, a renunțat la Banatul de Severin, iar din Maramureșul Istoric nu a primit decât mai puțin de jumătate.

 

Bibliografie: Milton G. Lehrer – Ardealul pământ românesc; Ionela Corina Tudose  – Relațiile româno-americane la Conferința de Pace de la Paris; Victor Tufescu – Emmanuel de Martonne, făuritor al geografiei moderne și rolul său în formarea geografiei românești; George Vâlsan – Opere alese;  Gazeta poporului, Sibiu, 22 iunie 1919.

01/07/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Tratatul cu Ucraina din 3 mai 1997- Una dintre cele mai mari TRĂDĂRI din istoria României

 

 

 

Ruperea Basarabiei - Motto Eminescu - Istoria unei Tradari nationale - Tratatul cu Ucraina - Tiberiu Tudor

 

 

3 mai 1997: Una dintre cele mai mari TRĂDĂRI din istoria României – Tratatul cu Ucraina şi rolul malefic jucat de Silviu Brucan.

În urmă cu 23 ani, pe 3 mai 1997, a avut loc la Kiev ceremonia semnării Tratatului cu privire la „relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina”, de către miniștrii de externe ai celor două țări.

Apoi cei doi președinți, au semnat tratatul la Neptun la 2 iunie 1997, iar la 7 iulie 1997, cu 65 de voturi pentru, 50 contra, 3 abţineri, într-o atmosferă de totală confuzie, Senatul României ratifică „Tratatul cu Ucraina”.

 

 

 

 

 

3 mai 1997: 23 ani de la una dintre cele mai mari TRĂDĂRI din istoria României: Tratatul cu Ucraina. Cum au fost cedate teritorii ale patriei-mamă pentru a intra în NATO, la îndemnul lui Silviu Brucan

 

Republica Ucraina – stat apărut în 1991 odată cu prăbuşirea URSS – dispunea astfel de un act prin care actuala graniţă îi era recunoscută de statul român.

Bucăţi din marmura trupului ţării s-au desprins, ducând cu ele zidurile Cetăţii Albe şi ale Hotinului, Ţinutul Herţa, sanctuarul de cultură al Cernăuţilor…

În scurt timp, la 14 iulie 1997 a apărut Legea 129, de ratificare a acestui tratat prin care România recunoștea dreptul de succesiune al Republicii Ucraina asupra unor teritorii românești integrate anterior prin forță în fosta Uniune Sovietică.

 

„În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se gasi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947).

Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului”, scria academicianul Florin Constantiniu în prefața volumului Istoria unei trădări naționale: Tratatul cu Ucraina,  de Tiberiu Tudor, o carte document, scrisă în perioada iulie 1997 – iulie 1999, imediat după semnarea tratatului cu Ucraina.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„La sfârșitul lunii ianuarie 1997 are loc reuniunea de la Dovos, pe teme de politică externă ale țărilor europene participante. În cadrul acelei reuniuni, președintele Emil Constatinescu „își permite să avanseze disponibilitatea României de a ceda de jure Ucrainei Teritoriile Ocupate, fără să aibă niciun mandat în acest sens, fără să consulte Parlamentul sau poporul român, fără să-și pună problema că un asemenea sacrificiu privește întregul neam românesc”.


Despre aceste „discuții” lansate atunci, presa românească, care încă era haotică în frunte cu nou apăruta televiziune PRO TV, nu s-a pronunțat.

La data votării acestui act, preşedintele Senatului era Petre Roman, ministrul de Externe – Adrian Severin, preşedinte al României – Emil Constantinescu.

Într-un fragment din carte autorul îl acuză pe Silviu Brucan că a stat în spatele deciziei de a încheia tratatul, fiind cel care i-a convins pe Adrian Severin și Petre Roman să semneze.Nimeni nu a venit să spună că, de fapt, la îndemnul lui Silviu Brucan, „ideologul”,  au acţionat cei doi oameni de stat, Petre Roman şi Adrian Severin.

Iar preşedintele Emil Constantinescu a semnat tratatul ca pe un document de rând, măsurat de o iresponsabilitate pe care astăzi nu o recunoaşte.

Practic, ratificarea Tratatului cu Ucraina s-a produs într-un fel de taină politică, pe care acum actanții de atunci nu o mai recunosc.

Iar actanţii, cei care au „pus în operă” acest tratat de trădare naţională, Petre Roman şi Adrian Severin, sunt vii. Încă se agită în politica românească.

În Ucraina sunt înregistrați oficial peste 400.000  de cetățeni de etnie română. Aproape 128.000 locuiesc în regiunea Odessa, în Basarabia de Sud.

 

Când își poate înceta valabilitatea acest tratat ?

 

 Acest document specifică la articolul 27 că: „Prezentul Tratat se încheie pe termen de 10 ani. Valabilitatea lui se prelungește automat pe perioade de câte cinci ani, dacă nici una din părțile contractante nu va încunoștiința în scris cealaltă parte despre intenția de a-l denunța, cu cel puțin un an înaintea expirări perioadei de valabilitate respective”.

Deși fostul președinte Traian Băsescu a criticat vehement Tratatul în fața camerelor televiziunilor, pe parcursul mandatului său a avut de două ori ocazia să îl denunțe, potrivit prevederilor Tratatului, dar nu a făcut-o…

S-a spus că semnarea tratatului ar fi fost una dintre condițiile puse României pentru a fi acceptată în NATO.

Astăzi este cât se poate de clar că invitarea României de a adera la NATO nu a depins de semnarea Tratatului cu Ucraina. Considerentele aderării României la NATO erau de natură geopolitică, de locul în care România este aşezată în Europa.

Surse:

Ziaristi Online.

04/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Pași spre Marea Unire de la 1918 a Maramureșului cu Țara

Imagine similară

 

Foto: Maramureșul istoric

 

Fișier:MM Relief03.jpg

 

 

 

 

 

 

Vechi leagan de cultura si civilizatie românească, Țara Maramureșului, locul de baștină al voievozilor Dragos si Bogdan, este cuprins între muntii vulcanici din gurpa nordica a lantului carpatic (tibles, Gutâi, Oas), masivul Rodnei si Muntii Maramuresului. tara Maramuresului reprezinta una din cele mai mari depresiuni intracarpatice, cu o suprafata de aproape 10 000 km2.

Abrodarea problemei Maramuresului istoric în contextul creat de organizarea lumii dupa primul razboi mondial prin Conferinta de Pace de la Paris a adus în atentia opiniei publice românesti o serie de realitati pâna atunci neglijate. Punerea în discutie a frontierei de nord-vest a României a condus si la elaborarea unor ample memorii de catre autoritatile locale din Maramures, menite sa aduca la cunostinta pozitia acestora în ceea ce priveste trasarea noilor granite.

Prin Tratatul de Alianta încheiat la 4/17 august 1916 la Bucuresti între România si Marea Britanie, Franta, Rusia si Italia, mai exact în conformitate cu articolul 4 din tratat, frontiera nord-vestica a tarii se fixa pe talvegul Tisei, astfel încât în componenta statului român intra doar o treime din vechiul comitat Maramures. La baza acestei decizii politice credem ca au stat argumente de ordin etnic, datele statistice din momentul respectiv indicând preponderenta elementului rutean în defavoarea celui românesc în Maramuresul de la nord de Tisa, dar mai ales necunoasterea sau omiterea realitatilor de ordin istoric, economic etc. specifice tarii Maramuresului. Caracterul secret al tratatului, prevazut prin articolul 7, a împiedicat opinia publica sa aiba cunostinta de respectiva prevedere.

Constituirea Sfaturilor Naționale Române Locale

La apelul Consiliului Național Român Central din Arad, la 11 noiembrie 1918, la Sighet, capitala celui de-al treilea comitat al monarhiei bicefale austro-ungare, se constituie Sfatul Național Român al Comitatului Maramureș, într-un moment de mare și responsabil angajament politico-istoric și patriotic.

În cazul românilor din Austro-Ungaria, stat despre care se spunea că este un „uriaș cu picioare de lut”, românii n-au vrut să accepte statutul care li se pregătea, anume acela că ar fi un „popor fără soartă”, „decăzut din destin”; ci dimpotrivă, au hotărât să-și ia „soarta” în propriile mâini, ilustrând aserțiunea istorică potrivit căreia la acea dată, după aprecierea avizată a unui istoric, monarhia bicefală nu era decât: „…o armată mergând de soldați, o armată șezândă de funcționari, o armată în genunchi de popi și o armată târâtoare de denunțători”.  
Este știut faptul că în condițiile dezintegrării Austro-Ungariei pe cuprinsul fostului imperiu multinațional s-a creat un vid de autoritate, de putere dar, în același timp, foștii asupritori nu erau dispuși să renunțe prea ușor la vechile lor privilegii, încercând să împiedice cu orice preț instaurarea fragilelor dar mult prea motivatelor gărzi naționale române.

La apelul celor 17 membri ai comitetului provizoriu s-a trecut la organizarea Sfaturilor Naționale Române Locale, în fapt adunări plebiscitare prin care se prelua puterea de către români, de la vechile autorități austro-ungare și se preda gărzilor naționale locale. Ilustrativ în acest sens este și incidentul întâmplat în localitatea Petrova, din județul Maramureș, cu ocazia adunării locale de constituire a Sfatului Național Local, la care au participat peste 800 de „poporeni”:

„Cei prezenți în numer de 40 inși foști glotași soldați a voit a depune jurământul, – inse strajameșterul jandarmilor din loc: Veisz Matyaș a oprit depunerea acestui jurământ  și apoi constituirea consiliului național din loc., a zis că și cu forța  și arma a opri orice constituire, pînă ce nu vom avea concesiune de la pretura Vișeului, – Dr. Vasile Filipciuc și Darie Vlad a spus acestui jandarm că n`avem lipsă de nici o concesiune, noi facem toate acestea pre bază legală, – numitul strajameșter a voit a deține pre Darie Vlad și Dr. Vasile Filipciuc și ne-au făcut responsabili pentru orice tulburare și ne-a relatat telegrafic la ministerul de interne  și a miliției a ungurilor, – noi am protestat contra acestui act violent și dur a jandarmului Veisz și pre el l`am făcut responsabil pentru tulburarea bunei înțelegere și a liniștei din comună, – s-a decis, ca acest protest să se trimită imediat.

Președintelui cons. națio. loc. lui: Dr. Georgie Bilașcu – Budapesta, ca dînsul prin întrepunerea la Consiliul Național Român Central – să fie transpus numitul jandarm din comună, – să se mijlocească operarea personală a vicepreședinților și a consiliului local, – căci din contra – pacea va fi răsturnață în comună, – deci depunerea jurământului s-a amânat  pre timp mai acomodat și numai Darie Vlad preot român v. preș. al C.N.R. cu ocaziunea sfințirii tricolorului român a depus jurământul în biserică în mânele Dr. Vasile Filipciuc.”

Mai merită să amintim aici încă una din preeminențele istorice maramureșene, anume faptul că în Protocolul de la Petrova, din 17 noiembrie 1918, preotul Darie Vlad nota, între altele, că s-a intonat de către cei 800 de participanți cântecul „Deșteaptă-te române!” (și nu „Un răsunet”) – „imnul nostru național”.
În aceste adunări plebiscitare comunale sau zonale s-au ales delegații pentru adunarea națională română de la Sighet, din 22 noiembrie 1918, unde aveau să se „strângă” peste 5.000 de români, iar în unele cazuri au fost desemnați chiar delegații cu „credențional”, adică cu puterea de a decide și de a vota în numele localităților pe care le reprezentau, în chestiunea națională, pentru Marea Adunare Națională din 1 Decembrie 1918.

O astfel de întrunire s-a ținut și în Sat-Slatina (azi Ucraina) în 14/27 noiembrie 1918 când, printre altele, s-au ales pentru Alba-Iulia, doi delegați cu credențional (Mihail Dan din Apșa de Mijloc și Ilie Filip din Apșa de Jos), ca reprezentanți ai celor două localități, precum și trei delegați reprezentanți ai unor organizații: (N. Nedeliu, protopop în Biserica Albă, reprezentant al clerului greco-catolic, Ioan Bilțiu-Dăncuș din partea Reuniunii Învățătorilor și Florentin Bilțiu-Dăncuș, reprezentantul Gărzii Naționale Române.3 Ca un amănunt de suflet, se cuvine să amintim că drapelul tricolor românesc sfințit în Slatina și purtat de către românii din dreapta Tisei la Alba-Iulia a fost găsit păstrat cu sfințenie în perioada interbelică, în altarul bisericii greco-catolice din Slatina, de către cărturarul Gheorghe Vornicu.

Atât acest drapel al românilor maramureșeni din dreapta Tisei, cât și celelalte stindarde purtate de delegații Maramureșului au fost confecționate dintr-un val de pânză tricoloră adusă de către  Florentin Bilțiu-Dăncuș de la Arad, de la tribunul Vasile Goldiș, drept donație. Ulterior, la Baia-Mare delegației maramureșenilor li s-a mai făcut cadou un drapel național de către egumenul din Bixad, care s-a dovedit a fi acela mai mare din toată adunarea, la fel și stegarul, cel mai înalt.
Drapelul sighetenilor pe care a jurat președintele Sfatului Național Comitatens, avocatul dr. Vasile Chindriș, sub cuvânt de învățătură și sfințenie al preotului din Săpânța, Simion Balea, în ziua de 22 noiembrie 1918, a fost brodat de către surorile Mihalyi de Apșa; opt fete domnișoare, între 13 și 30 de ani, care au fost amenințate apoi de către câțiva unguri din oraș că vor fi spânzurate cu franjuri din acesta. N-a fost să fie așa. Dimpotrivă!

 

Odată constituită delegația maramureșenilor a pornit spre Cetatea Unirii.
 
 
Întregul traseu până la Alba-Iulia este unul absolut memorabil, o aventură de suflet, o aventură națională la care mulțimea din gări devenea tot mai entuziată, sporind în număr: „În Dej ne așteaptă câteva mii de oameni în frunte cu protopopul Boroș și inteligenția locală; drapele nenumărate, cântece, ovațiuni etc. În Gherla tot așa se alătură de noi clerul diecezan și ceilalți trimiși ai Gherlei” 
Această emulație națională, poate unică în istoria noastră ne dovedește modul în care poporul de rând, oamenii simpli își ovaționau aleșii, își amanetau speranțele, rostogolind spre Câmpul lui Horea, ca pe un bulgăre de zăpadă proaspătă, o voință și încredere clădită în zeci de generații.

   

Telegrame către Brătianu

Rezolutia Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 stipula chiar din articolul 1 ca: „Adunarea Nationala a tuturor românilor din Transilvania, Banat si tara Ungureasca, adunati prin reprezentantii lor îndreptatiti la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, decreteaza unirea acelor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânsii cu România”. La baza respectivei prevederi se afla principiul nationalitatilor.

Atunci când Stefan Cicio-Pop si-a terminat cuvântarea strigând: „Traiasca România Mare de la Nistru si pâna la Tisa!”, maramuresenii prezenti au protestat afirmând ca ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit ca sa împinga hotarul pâna la granita Galitiei, ca România sa cuprinda între hotarele ei si Maramuresului românesc de peste Tisa.

La acestea Stefan Cicio-Pop a dat lamuriri, declarând ca expresia „pâna la Tisa” se refera numai la tinuturile dinspre Ungaria si ca tinuturile românesti dinspre Galitia, desi situate dincolo de Tisa, vor apartine României, subliniindu-si convingerea cu strigatul: „Traiasca România Mare de la Nistru si pâna dincolo de Tisa!”.

Dezideratele sustinute de maramureseni la Alba Iulia nu au fost urmate de catre diplomatii români prezenti la Conferinta de Pace de la Paris. Astfel, Ion I. C. Bratianu si Nicolae Misu, expunând la 31 ianuarie — 1 februarie 1919 revendicarile teritoriale ale României, pastreaza, în ceea ce priveste hotarul de miazanoapte, frontiera trasata în 1916. Aceasta situatie a încurajat Cehoslovacia sa solicite la 13 februarie 1919 încorporarea „tarii locuite de rutenii din Ungaria”, desi Cehoslovacia, din perspectiva istorica, nu avea nici un drept asupra acestor teritorii, mai ales în ceea ce priveste Maramuresul istoric. Cererea Cehoslovaciei a fost acceptata la lucrarile Conferintei de Pace si s-a materializat prin trasarea unei linii de frontiera care atribuia statului cehoslovac teritoriul rutenilor din zona subcarpatica.

In acesl stadiu al negocierilor, contextul international se complica prin declansarea de catre Ungaria (unde în octombrie 1918 se instaurase puterea sovietelor, a ofensivei care viza recucerirea teritoriului românesc pierdut si jonctiunea cu trupele bolsevice din Ucraina si Rusia. Actiunea a obligat armata româna sa contraatace.

Victoriile acesteia sunt mentionate clar în telegramele trimise lui Ion I. C. Bratianu aflat în Conferinta de la Paris: „La dreapta am atins (Huszt, limita etnografica”; „Am luat Satmarul, de asemenea limita etnografica”. Continutul acestora reda nu numai avansarea armatei române, ci si limita geografica stabilita în functie de preponderenta populatiei românesti vizata de aceasta.

Imposibilitatea armatei cehe de a face fata ofensivei maghiare si propunerea făcuta României de a ocupa Rutenia si partea de miazazi a Galitiei, pentru a asigura legatura între armata polona si cea româna, cooroborate cu dorinta de a bloca orice comunicare directa între ucraineni si rușii bolșevici, a determinat depașirea Tisei si ocuparea întregii zone subcarpatice, inclusiv a Maramureșului de la nord de Tisa.

Memorii

 

La 3 august 1919 însa se comunica României frontiera cu Cehoslovacia, trasa de Consiliul Suprem al Puterilor Aliate si Asociate, care mentinea cursul Tisei ca linie de frontiera, dar numai pe o portiune delimitata astfel: „de la un punct comun celor trei frontiere ale României, Galkitiei si Cehoslovaciei o linie orientata sensibil catre vest-sud-vest prelungita printr-o linie care atinge râul Tisa la nord de confluentul acestuia râul Viseu, apoi continua spre vest talvegul Tisei pâna într-un punct la cca. 9 km vest de Apsa de Jos…, o linie care sa întâlneasca si sa urmeze linia de despartire a apelor între Tisa si Tur”. Recunoasterea pe plan international a acesteia a fost confirmata prin semnarea la 10 septembrie 1919, la Saint-Germaine en Laye, Tratatului de pace cu Austria, care în articolul 53 stipula: „Austria recunoaste, precum au facut-o deja Puterile Aliate si Asociate, deplina independenta a statului cehoslovac care va cuprinde si teritoriul autonom al rutenilor de la sudul Carpatilor”.

Refuzul lui Ion I. C. Bratianu de a semna acest tratat datorita unor clauze considerate de el inacceptabile pentru România a dus la amânarea ratificarii de catre statul român a acestui act international. Ragazul a fost folosit de oficialitatile române, centrale si locale, pentru a pregati documentatia necesara care sa probeze dreptul asupra întregului Maramures.

Intre timp si în tara s-au conturat opinii privind problema Maramuresului. Astfel, printr-un memoriu întocmit la Sibiu la 5 octombrie 1919 si adresat Ministerului de Razboi, prefectul judetului Maramures prezenta înmod obiectiv cauzele concrete care l-au determinat sa depaseasca granita impusa prin tratatul din 1916 si sa introduca administratia româneasca si la nord de Tisa. El pune accentul în special pe necesitatea mentinerii unei vieti economice care sa permita furnizarea produselor alimentare în zona si mentinerea functionalitatii mijloacelor de comunicatie, folosindu-se totodata de argumente de ordin istoric: „Judetul Maramures întreg este un vechi leagan al românului recunoscut de istorie în care valurile rutenesti venite din alte tari au îngropat o multime de elemente românesti care asteapta sa fie reînviate”; „Maramureșul prezinta nu numai o unitate geografica bine definita si foarte pronuntata, ci o unitate organica indivizibila”.

La 9 decembrie 1919 senatorii si deputatii din Maramures, Ugocea si Satu mare adresau guvernului un memoriu „nu numai în interesul local, ci si în interesul întregii Românii Mari si a întregului neam românesc”, solicitând ca granitele Maramuresului sa fie stabilite conform liniei de demarcatie trasate în luna iunie 1919 de catre Comandantul trupelor române de comun acord cu Comandamentul trupelor cehoslovace.

Cam în aceeasi perioada Alexandru Vaida-Voevod, ministru de stat în timpul guvernului Vaitoianu, înainteaza un raport documentat asupra Maramuresului, cerând toate comunele românesti de peste Tisa împreuna cu hotarele lor si propunând p frontiera care începea la vst de teceu si continua pe culmea muntilor spre nord, vizând încorporarea în granitele statului român a plaselor Sighet, Tisa, Taras si jumatate din Teceu.

   

Cea mai veche episcopie

 

Concomitent cu aceste actiuni au avut loc si primele alegeri generale parlamentare libere la care a participat si populatia întregului Maramures. Astfel, în primul Parlament al României Mari au existat si ruteni care si-au exprimat dorinta de a se uni cu România, fapt semnalat prin mai multe memorii adresate anterior regelui si Consiliului Dirigent.

La 1 decembrie 1919 s-a constituit noul guvern condus de Alexandru Vaida-Voevod, care avea sa semneze tratatul de pace cu Austria, România recunoscând astfel încorporarea Maramuresului de la nord de Tisa la statul cehoslovac. In acelasi timp însa, presedintele Consiliului de Ministri au numit pe lânga delegatia româna ca expert pentru Maramures pe dr. G. Iuga, deputat de Maramures, care în timul sederii sale la Paris întocmeste mai multe memorii, documentatii, harti dovedind caracterul românesc al Maramuresului de la nord de Tisa si drepturile istorice ale României asupra acestui teritoriu. Totodata, el initiaza tratative cu delegatia cehoslovaca pentru rectificarea liniei de frontiera preconizata si face lucrari pregatitoare pentru ca problema sa fie prezentata Conferintei de Pace, în cazul în care tratativele cu cehoslovacii n-ar fi condus la rezultatul dorit.

Redam în continuare câteva pasaje dintr-un astfel de memoriu în care autorul subliniaza toate argumentele care îndreptatesc statul român sa revendice acest teritoriu:

„Consiliul Suprem pâna acum nu a comunicat României direct si oficial linia de frontiera cu Cehoslovacia; rugam Conferinta sa binevoiasca si a lua în considerare urmatoarele propuneri:

Linia de frontiera… sa se stabileasca definitiv conform liniei demarcationale ce s-a croit în luna iunie 1919, de catre Comandamentul trupelor cehoslovace de comun acord cu Comandamentul trupelor române. Aceasta linie a fost stabilita pe culmea înaltimilor la fata locului de catre experti militari ai ambelor state vecine si intersate tinându-se seama de interese locale, istorice si administrative.

Teritoriul ce zace spre este de aceasta linie graviteaza spre Tisa si este parte întregitoare a Transilvaniei, formând o unitate geografica indivizibila.

Pe baza istorica am avea dreptul sa pretindem mai mult decât s-a stabilit prin linia de demarcatiune. Provincia numita Maramures este ´Leaganul Neamului RomânescS, unde poporul român a trait mai multe veacuri sub voievozi independenti si cuprindea în sine aproape tot teritoriul locuit azi de ruteni atât în Maramures, cât si în comitatele vecine: Bereg si Ung. Chiar si ungurii, inamicii nostri cei mai neîmpacati, recunosc acest fapt istoric. In memoriul lor Chestia Ruteana înaintat Conferintei de Pace ei recunosc ca cei dintâi locuitori ai Maramuresului au fost românii. De asemenea si istoricii rusi recunosc acest fapt…

…De partea dreapta a caii ferate si a soselei principale este situata renumita comuna istorica Peri, care a fost sediul primei si celei mai vechi episcopii românesti în decursul mai multor veacuri. Poporul român doreste reînfiintarea acestei episcopii istorice în acelasi loc pe care îl considera si azi ca loc sfânt…

    …Teritoriul dintre linia demarcationala si Tisa nu a putut fi ocupat militara si nici administrat de catre Cehoslovacia pentru ca geograficeste graviteaza spre România, din aceste motive chiar Comandamentul cehoslovac ne-a propus sa-l ocupam noi, sa-l alimentam si sa-l administram…”

   

Posibilitatea fructificată

 

Memoriul se încheia cu urmatoarele concluzii:

„Chestiunea acestui teritoriu, desi neînsemnat ca marime, din consideratiile mai sus însirate, este de o mare însemnatate pentru România. Daca Conferinta de Pace nu ar acorda României acest mic tinut, el va forma o rana vesnica, un izvor vesnic de conflicte între România si Cehoslovacia, cu care România doreste sa întretina raporturile cele mai bune.

Pe baza acestor consideratiuni propunem ca frontiera între România si Cehoslovacia sa fie stabilita definitiv pe linia de demarcatiune de az”.

Cehoslovacii pareau dispusi spre concesii teritoriale în schimbul încheierii unei aliante militare, ceea ce îl face pe Alexandru Voda-Voievod sa declare la 16 decembrie 1919 în Camera Deputatilor ca „spera sa gaseasca remediul pentru salvarea integrala a Maramuresului”. Tratativele româno-cehoslovace decurgeau în conditii favorabile pentru România. La 15 martie 1920 Osusky, seful delegatiei cehe, îl înstiinta pe seful guvernului român ca frontiera Maramuresului era pe cale de a fi rezolvata.

In acest stadiu al negocierilor intervine schimbarea de guvern din România, cabinetul Vaida fiind înlocuit cu unul condus de Averescu.

Evenimentul este folosit de cehoslovaci ca pretext pentru întreruperea negocierilor, argumentând ca în urma demisiei guvernului Vaida delegatia româna nu mai dispunea de împuternicirea legala pentru a putea semna acordul încheiat.

La 1 aprilie 1920 prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Straine si Ministerul de Razboi, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului sau cererea de evacuare de catre trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informând totodata partea româna de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de frontiera care ar urma sa fie stabilita de o comisie mixta româno-cehoslovaca.

Ca urmare, Legatia cehoslovaca din România era anunatta la 18 aprilie 1920 de hotarârea guvernului român de a-si retrage trupele, cerându-i-se ministrului Cernak sa comunice numele delegatului militar cehoslovac însarcinat sa regleze cu Marele Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române. Se dadea astfel curs stipulatiilor Tratatului de pace cu Austria care prevedea ca teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatica sa fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi la care România consimtise prin semnarea lui. Pe de alta parte se sublinia disponibiliatea statului român de a începe tratativele cu statul cehoslovac vizând obtinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesata sa integreze teritoriile de la sudul Tisei în procesul de unificare a întregului teritoriu national, ceea ce în conditiile geografice respective presupunea obtinerea cailor de acces spre aceste teritorii.

Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) se reconfirma pe plan international apartenența Maramuresului de la nord de Tisa la Cehoslovacia.

 

Glasul Maramureșenilor de peste Tisa a fost numai auzit, nu și ascultat

 

Din păcate, ca de atâtea ori în istorie, glasul disperat al patrioților maramureșeni a fost doar auzit, nu și ascultat și, ca un paradox al istoriei parcă, Maramureșul voievodal a fost divizat pentru prima dată (prefigurare sumbră!), exact la Alba-Iulia, locul generic al unirii tuturor românilor.
Urmare a diligențelor de politică internă angajate de către fruntașul maramureșean avocatul dr. Vasile Filipciuc, pe lângă Consiliul Dirigent de la Sibiu, la 16 ianuarie 1919, regimentul 14 Roșiori, din Roman începea „curățarea Maramureșului” de „trupele iregulate ucrainene” ale căpitanului Vorobeț.

Între 16 ianuarie și 4 august 1919 operațiunea de eliberare a Maramureșului, la care au participat și voluntari maramureșeni s-a definitivat, cu prețul a cinci morți dintre ostașii români, căzuți în luptele de la Sighet  (Cămara) și din teritoriul din dreapta Tisei.
 Cu toate că a fost câștigată cu arma, partea de Maramureș de dincolo de Tisa, a rămas în cuprinsul statului cehoslovac, în fapt două treimi din Maramureșul voievodal. Diferendele de frontieră dintre România și Cehoslovacia, la începutul perioadei interbelice, au parcurs un proces sinous de redefiniri diplomatice, de la aspectul că cehii au fost surprinși când au primit în dar o parte a bazinului Tisei superioare și până la condiționarea acestora cu retragerea armatei române pe un aliniament la sud de Tisa, în zona Maramureșului de azi, privind negocierea frontierelor.

A urmat apoi „spectacolul” (pentru europeni) diplomatic de la Saint-Germain (10 septembrie 1919) când, onorând capriciile catolice ale unei Europe bântuită de răzbunări, partea de Maramureș din dreapta Tisei, în fapt două treimi din fostul comitat a fost atribuită Cehoslovaciei: „Ideea atribuirii rutenilor, care sunt slavi și uniați, românilor – care sunt latini și ortodocși, a fost respinsă de delegațiile americană, britanică și franceză. Delegația italiană a înaintat argumentul pe care contele Vanutelli Rey, tocmai l-a susținut, însă nu a putut convinge celelalte delegații care s-au pronunțat pentru unirea la Cehoslovacia a întregii rutenii din Ungaria”.

 

 

Click pentru a inchide poza

Harta Maramureșului românesc

 

 

Diplomația noastră externă interbelică, depășită de situație, a înregistrat un prim eșec uriaș când a supervizat retragerea armatei române, la 5 aprilie 1920. Pertractări româno-cehoslovace aprinse au avut loc, pe rând la Ujgorod, Satu Mare, Sighet, Praga și București, finalizate până în 1925, când a avut loc un schimb amiabil a câte cinci localități între cele două state.
La sfârșitul primului război mondial, așadar, într-un teritoriu bântuit de stafiile unor grave convulsii etnice, am numit aici teritoriul Maramureșului, circumscris bornei kilometrice zero a Europei geografice, punct terminus consfințit cu ocazia celebrării mileniului ungar, Maramureșul, deci, a suferit o gravă amputare teritorială, de care rămâne vinovată doar diplomația românească. Cu toate acestea, românii din dreapta Tisei au reușit, de-a lungul secolului XX, să-și conserve ființa națională evoluând în raport de conivență cu trupul etnic al nației lor.

 

Surse:

 

http://www.vistieria.ro/Istoria-romanilor-Articole/Articole-Perioada-contempoarana/Cum-s-au-unit-Maramure

 

Magazin istoric

25/11/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: