4 IUNIE 1920 – SFÂRȘITUL UNUI LUNG ȘI DUREROS DRUM PENTRU TRANSILVANIA

 

                             

                               Foto. Delegația română la Tratatul de la Trianon.

 

La mijlocul secolului XV, Habsburgii au înglobat Transilvania în posesiunea lor, sub scurta domnie a lui Albert de Habsburg. La începutul secolului al XVI-lea, pentru supremație asupra Transilvaniei se luptau Ferdinand de Habsburg cu voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, scrie http://www.cuvantul-liber.ro/ SFARȘITUL-UNUI-LUNG-ȘI-DUREROS-DRUM-AL-TRANSILVANIEI-TRIANON-4-IUNIE-1920

Conflictele dintre cei doi au durat 12 ani, pentru ca apoi să se încheie în anul 1538, cu Pacea de la Oradea.

Prin aceasta s-a stabilit ca Ferdinand să păstreze regiunile de Est și partea nordică a Ungariei, iar Zapolya a primit titlul de rege peste restul țării și al Transilvaniei.

Timp de un secol și jumătate, Transilvania a rămas ca principat INDEPENDENT, vasal al  Porții Otomane, în condiții similare Moldovei și Valahiei.

După alungarea turcilor de la porțile Vienei, Austriei i-a revenit ideea de a deveni din nou stăpână peste Transilvania.

Sub presiunea armatei austriece, la 9 mai 1688, Dieta din Transilvania abandonează suveranitatea turcească, supunându-se Habsburgilor prin tratatul din1691, numit “Diploma Diopoldinum”.

Între anii 1691 și 1918, istoria Transilvaniei este plină de persecuții economice, religioase și politice la adresa românilor.

Nemulțumirile și revoltele acestora sunt înnăbușite cu brutalitate și vărsări de sânge. Nemuritori vor rămâe pentru neamul nostru cei care au luptat pentru drepturile românilor ardeleni, amintind aici pe: Horia, Cloșca și Crișan, pe Avram Iancu și Ștefan Ludwig, pe numeroșii oameni de cultură și preoțime, care au apărat limba și religia românească, precum și masele de oameni care i-au sprijinit pe aceștia.

Dar lumea se aștepta ca acest conglomerat de națiuni, înglobat cu forța în imperiu, să sfârșească prin ruperea strânsorii și plecării acestor națiuni spre libertate și independență.

Aceste speranțe au prins contur în anul sfârșitului de război,1918, când revoluțiile și revoltele popoarelor au zguduit din temelii marile imperii europene. În zona central-europeană izbucnesc asemenea revoluții la Praga și la Cracovia, pe 28 octombrie, la Zagreb, pe 29, la Viena, pe 30, și la Budapesta, pe 31 octombrie.

Încercările de ultimă oră ale Ungariei și Austriei ca, prin promisiuni și propuneri mincinoase, să salveze ceea ce nu se mai putea salva, adică imperiul, au fost sortite eșecului. Până la Marea Adunare de la Alba Iulia mai erau de făcut doar câțiva pași.

Totul se punea la cale în baza spiritului DREPTĂȚII, LIBERTĂȚII și DEMOCRAȚIEI, astfel că Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, a sancționat, printr-un proces public, nedreptățile pe care le-au suportat sute de ani românii ardeleni.

La unirea românilor ardeleni cu țara mamă, România, decretată de Marea Adunare, aderă în totalitate sașii din Transilvania și șvabii din Banat, întruniți la Mediaș și, respectiv, la Timișoara, la datele de 8 ianuarie și 10 august 1919. Astfel, prin voința liber exprimată de enorma majoritate a locuitorilor, Transilvania a devenit liberă și s-a alipit cu patria mamă.

În urmă cu 51 de ani, Transilvania mai suferise o altă lipire, forțată de astă dată, de Ungaria, realizată prin dualismul austro-ungar din anul 1867. În timpul celor 51 de ani, autoritățile de la Budapesta au început să “fabrice” legi după legi, majoritatea menite să ducă la maghiarizarea naționalităților ferecate de acest dualism, mai ales prin restrângerea drepturilor electorale și a învățământului în limba maternă.

Pentru corectarea unor nedreptăți și eliminarea altora, drumul început la Alba Iulia trebuia continuat, de astă dată cu forțe sporite. România Mare vorbea pe același glas și nu oriunde, ci la Conferința de Pace de la Paris, deschisă la 18 ianuarie 1919.

Aici, un consiliu de zece fu instituit ca autoritate oficială supremă a Conferinței. Consiliul Suprem era format din primul ministru și ministrul de externe al țărilor: Anglia, Statele Unite, Franța, Italia și Japonia. Dar, de fapt, totul era condus și decis de “Consiliul celor patru”: Lloyd George, Wilson, Clemenceau și Orlando, șefii delegațiilor engleză, americană, franceză și olandeză. România era reprezentată la Conferință de primul ministru, I.C.Brătianu, și N.Mișu, ministru plenipotențiar, cărora li s-a alăturat Vaida-Voievod.

Tratativele legate de revendicările românilor nu au fost deloc ușoare. Au fost luate în discuție problemele legate de exteriorul țării Dobrogea, Basarabia, Bucovina, Banat, Ungaria și Austria, și probleme interne, legate de minoritățile etnice. Cu greu s-a ajuns la o soluție pentru fixarea graniței de apus. Italienii, americanii și englezii veneau cu propuneri diferite între ele, în final Franța pune pe masă o soluție de compromis, pe care Conferința o adoptă pe data de 23 mai 1919, soluție care, în linii mari, se păstrează și astăzi.

În ce privește tratatele cu Austria și cu minoritățile etnice legate între ele, au existat prevederi care ne afectau demnitatea națională, pe care Brătianu nu le putea accepta sub nicio formă. Părăsește Conferința și își dă demisia de la conducerea guvernului.

Consiliul Suprem insistă pentru semnarea tratatelor și adresează României, pe 15 noiembrie, o notă cu caracter de ultimatum, somând-o ca în termen de 8 zile să se supună “fără discuție, fără rezerve și fără condiții” semnării tratatului, în caz contrar țara noastră va pierde sprijinul aliaților.

În această situație, pe 9 decembrie, în salonul Orologiului din M.Externe al Franței, generalul Coandă semnează, în numele Guvernului României, cele două tratate, în același timp cu Serbia. Semnarea acestor tratate a limpezit oarecum tratativele româno-ungare. La 16 ianuarie 1920, Consiliul Suprem a remis delegației ungare conduse de contele Apponyi proiectul de tratat de pace dintre România și Ungaria.

În scopul impresionării Conferinței, Apponyi a ținut un discurs patetic, rostit în trei limbi, în care a arătat că Ungaria a fost statul cel mai lovit, deoarece pierde două treimi din teritoriu și populație. În răspunsul delegației ungare, dat Consiliului, printre altele se menționează că “Se nimicește un stat, care, timp de zece veacuri, fusese o unitate politică, pentru că așa îi menise natura să fie” și că, ce este mai rău, “se transferă hegemonia unor rase cu o civilizație inferioară”.

În răspunsul lor, Puterile Aliate reaminteau ungurilor politica lor imperialistă, care a fost una din cauzele dezlănțuirii războiului mondial și că frontierele în Europa, oricum vor fi trasate, vor cuprinde în interiorul lor și naționalități conlocuitoare. În final, Puterile Aliate concluzionau:

“Chiar un stat vechi de o mie de ani nu este îndreptățit să dureze, când istoria lui nu este decât istoria unei lungi asupriri de către o minoritate lacomă de a domina asupra popoarelor cuprinse între fruntariile sale. Dreptul istoric nu poate fi invocat împotriva voinței popoarelor”.

Ca urmare, într-o zi de vineri, 4 iunie 1920, s-a pronunțat unul din marile verdicte ale istoriei, la Versailles. În galeria care leagă Micul de Marele TRIANON, s-a semnat Tratatul de Pace dintre Ungaria și Puterile Aliate și asociate. Din partea română, Tratatul a fost semnat de dr. Ioan Cantacuzino, ministru de stat, și de Nicolae Titulescu, fost ministru. Tratatul a intrat în istorie acum 100 de ani și istoria l-a păstrat sub numele de TRATATUL de la TRIANON. Scena de semnare a tratatului a fost săracă, un loc aparte a fost rezervat pentru Regele Greciei, Alexandru.

Din Tratat să reținem Art. 45, cu următorul cuprins: “Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austroungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei”.

Anterior acestui tratat, a fost semnat tratatul cu Austria, prin care s-a recunoscut unirea Bucovinei cu România, iar la 28 octombrie se semnează, la Paris, de către reprezentanții Angliei, Franței, Italiei și Japoniei, pe de o parte, și ai României, pe de altă parte, tratatul prin care se recunoaște suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru și Marea Neagră.

Personalitățile politice de ieri și de azi susțin cu putere că rolul Conferinței de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, a fost determinant în traducerea în viață a marilor idei de libertate și de dreptate, pentru care au luptat popoare ale lumii, printre care și cel românesc.

 

 

 

 

 

 

La mijlocul secolului XV, Habsburgii au înglobat Transilvania în posesiunea lor, sub scurta domnie a lui Albert de Habsburg. La începutul secolului al XVI-lea, pentru supremație asupra Transilvaniei se luptau Ferdinand de Habsburg cu voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya.

Conflictele dintre cei doi au durat 12 ani, pentru ca apoi să se încheie în anul 1538, cu Pacea de la Oradea. Prin aceasta

s-a stabilit ca Ferdinand să păstreze regiunile de Est și partea nordică a Ungariei, iar Zapolya a primit titlul de rege peste restul țării și al Transilvaniei. Timp de un secol și jumătate, Transilvania a rămas ca principat INDEPENDENT, vasal la Poartă, în condiții similare Moldovei și Valachiei.

După alungarea turcilor de la porțile Vienei, Austriei i-a revenit ideea de a deveni din nou stăpână peste Transilvania. Sub presiunea armatei austriece, la 9 mai 1688, Dieta din Transilvania abandonează suveranitatea turcească, supunându-se Habsburgilor prin tratatul din1691, numit “Diploma Diopoldinum”.

Între anii 1691 și 1918, istoria Transilvaniei este plină de persecuții economice, religioase și politice la adresa românilor.

Nemulțumirile și revoltele acestora sunt înnăbușite cu brutalitate și vărsări de sânge. Nemuritori vor rămâe pentru neamul nostru cei care au luptat pentru drepturile românilor ardeleni, amintind aici pe: Horia, Cloșca și Crișan, pe Avram Iancu și Ștefan Ludwig, pe numeroșii oameni de cultură și preoțime, care au apărat limba și religia românească, precum și masele de oameni care i-au sprijinit pe aceștia. Dar lumea se aștepta ca acest conglomerat de națiuni, înglobat cu forța în imperiu, să sfârșească prin ruperea strânsorii și plecării acestor națiuni spre libertate și independență.

Aceste speranțe au prins contur în anul sfârșitului de război,1918, când revoluțiile și revoltele popoarelor au zguduit din temelii marile imperii europene. În zona central-europeană izbucnesc asemenea revoluții la Praga și la Cracovia, pe 28 octombrie, la Zagreb, pe 29, la Viena, pe 30, și la Budapesta, pe 31 octombrie.

Încercările de ultimă oră ale Ungariei și Austriei ca, prin promisiuni și propuneri mincinoase, să salveze ceea ce nu se mai putea salva, adică imperiul, au fost sortite eșecului. Până la Marea Adunare de la Alba Iulia mai erau de făcut doar câțiva pași.

Totul se punea la cale în baza spiritului DREPTĂȚII, LIBERTĂȚII și DEMOCRAȚIEI, astfel că Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, a sancționat, printr-un proces public, nedreptățile pe care le-au suportat sute de ani românii ardeleni.

La unirea românilor ardeleni cu țara mamă, România, decretată de Marea Adunare, aderă în totalitate sașii din Transilvania și șvabii din Banat, întruniți la Mediaș și, respectiv, la Timișoara, la datele de 8 ianuarie și 10 august 1919.

Astfel, prin voința liber exprimată de enorma majoritate a locuitorilor, Transilvania a devenit liberă și s-a alipit cu patria mamă. În urmă cu 51 de ani, Transilvania mai suferise o altă lipire, forțată de astă dată, de Ungaria, realizată prin dualismul austro-ungar din anul 1867.

În timpul celor 51 de ani, autoritățile de la Budapesta au început să “fabrice” legi după legi, majoritatea menite să ducă la maghiarizarea naționalităților ferecate de acest dualism, mai ales prin restrângerea drepturilor electorale și a învățământului în limba maternă.

Pentru corectarea unor nedreptăți și eliminarea altora, drumul început la Alba Iulia trebuia continuat, de astă dată cu forțe sporite. România Mare vorbea pe același glas și nu oriunde, ci la Conferința de Pace de la Paris, deschisă la 18 ianuarie 1919.

Aici, un consiliu de zece fu instituit ca autoritate oficială supremă a Conferinței. Consiliul Suprem era format din primul ministru și ministrul de externe al țărilor:

Anglia, Statele Unite, Franța, Italia și Japonia. Dar, de fapt, totul era condus și decis de “Consiliul celor patru”: Lloyd George, Wilson, Clemenceau și Orlando, șefii delegațiilor engleză, americană, franceză și olandeză. România era reprezentată la Conferință de primul ministru, I.C.Brătianu, și N.Mișu, ministru plenipotențiar, cărora li s-a alăturat Vaida-Voievod.

Tratativele legate de revendicările românilor nu au fost deloc ușoare. Au fost luate în discuție problemele legate de exteriorul țării Dobrogea, Basarabia, Bucovina, Banat, Ungaria și Austria, și probleme interne, legate de minoritățile etnice.

Cu greu s-a ajuns la o soluție pentru fixarea graniței de apus. Italienii, americanii și englezii veneau cu propuneri diferite între ele, în final Franța pune pe masă o soluție de compromis, pe care Conferința o adoptă pe data de 23 mai 1919, soluție care, în linii mari, se păstrează și astăzi.

În ce privește tratatele cu Austria și cu minoritățile etnice legate între ele, au existat prevederi care ne afectau demnitatea națională, pe care Brătianu nu le putea accepta sub nicio formă.

Părăsește Conferința și își dă demisia de la conducerea guvernului. Consiliul Suprem insistă pentru semnarea tratatelor și adresează României, pe 15 noiembrie, o notă cu caracter de ultimatum, somând-o ca în termen de 8 zile să se supună “fără discuție, fără rezerve și fără condiții” semnării tratatului, în caz contrar țara noastră va pierde sprijinul aliaților.

În această situație, pe 9 decembrie, în salonul Orologiului din M.Externe al Franței, generalul Coandă semnează, în numele Guvernului României, cele două tratate, în același timp cu Serbia. Semnarea acestor tratate a limpezit oarecum tratativele româno-ungare.

La 16 ianuarie 1920, Consiliul Suprem a remis delegației ungare conduse de contele Apponyi proiectul de tratat de pace dintre România și Ungaria.

În scopul impresionării Conferinței, Apponyi a ținut un discurs patetic, rostit în trei limbi, în care a arătat că Ungaria a fost statul cel mai lovit, deoarece pierde două treimi din teritoriu și populație.

 

 

 

Sosirea delegației maghiare, în frunte cu Ágost Benárd, la Palatul Versailles, pentru semnarea tratatului, 4 iunie 1920 ; Foto:  wikipedia.org / public domain.

 

În răspunsul delegației ungare, dat Consiliului, printre altele se menționează că “Se nimicește un stat, care, timp de zece veacuri, fusese o unitate politică, pentru că așa îi menise natura să fie” și că, ce este mai rău, “se transferă hegemonia unor rase cu o civilizație inferioară”.

În răspunsul lor, Puterile Aliate reaminteau ungurilor politica lor imperialistă, care a fost una din cauzele dezlănțuirii războiului mondial și că frontierele în Europa, oricum vor fi trasate, vor cuprinde în interiorul lor și naționalități conlocuitoare.

În final, Puterile Aliate concluzionau:

“Chiar un stat vechi de o mie de ani nu este îndreptățit să dureze, când istoria lui nu este decât istoria unei lungi asupriri de către o minoritate lacomă de a domina asupra popoarelor cuprinse între fruntariile sale.

Dreptul istoric nu poate fi invocat împotriva voinței popoarelor”.

Ca urmare, într-o zi de vineri, 4 iunie 1920, s-a pronunțat unul din marile verdicte ale istoriei, la Versailles.

În galeria care leagă Micul de Marele TRIANON, s-a semnat Tratatul de Pace dintre Ungaria și Puterile Aliate și asociate.

Din partea română, Tratatul a fost semnat de dr. Ioan Cantacuzino, ministru de stat, și de Nicolae Titulescu, fost ministru.

Tratatul a intrat în istorie acum 100 de ani și istoria l-a păstrat sub numele de TRATATUL de la TRIANON.

Scena de semnare a tratatului a fost săracă, un loc aparte a fost rezervat pentru Regele Greciei, Alexandru.

Din Tratat să reținem Art. 45, cu următorul cuprins:

“Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austroungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei”.

Anterior acestui tratat, a fost semnat tratatul cu Austria, prin care s-a recunoscut unirea Bucovinei cu România, iar la 28 octombrie se semnează, la Paris, de către reprezentanții Angliei, Franței, Italiei și Japoniei, pe de o parte, și ai României, pe de altă parte, tratatul prin care se recunoaște suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru și Marea Neagră.

Personalitățile politice de ieri și de azi susțin cu putere că rolul Conferinței de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, a fost determinant în traducerea în viață a marilor idei de libertate și de dreptate, pentru care au luptat popoare ale lumii, printre care și cel românesc.

 

ADDENDA:

 

 

 

 

 

 

 

Balázs Ablonczy (foto) este unul dintre cei mai cunoscuți istorici de la Budapesta, exponent al noului val de specialiști. Are 46 de ani și este coordonatorul proiectului Trianon 100. A terminat prestigioasa universitate Eötvös Loránd (ELTE), înființată în 1635, unde este profesor.

A studiat la Sorbona, a predat la Universitatea Indiana, din SUA și a publicat mai multe cărți, dar numai una a fost tradusă și în limba română, Transilvania reîntoarsă: 1940-1944, apărută la Editura Institutul European în 2015.

Echipa interdisciplinară pe care o coordonează în cadrul proiectului Trianon 100, formată din 22 de specialiști, a publicat o serie de cercetări pe această temă.

El declara într-un interviu acordat https://romania.europalibera.org/a/ce-s-ar-fi-intamplat-daca-ungaria-n-ar-fi-semnat-tratatul-de-la-trianon- la 3 iunie a.c. în legătură cu  efectele Tratatului de la Trianon asupra istoriei Ungariei: 

Adunarea populară de la Alba Iulia  „purta un mesaj puternic în primul rând pentru lumea exterioară, pentru Bucureşti, precum şi faptul că politicienii români din Transilvania sunt de partea unirii.

Asupra trasării graniţelor, cred că a avut o influenţă mai mică. Armata regală românească avansase încă până la Budapesta şi Győr pentru a desăvârşi dreptul de autodeterminare al românilor din Transilvania”

Europa Liberă: O Adunare maghiară similară a avut loc la Cluj, unde s-au strâns 50.000 de persoane, ce-ar fi putut rezolva această întrunire?

Balázs Ablonczy: „Acolo participanţii au declarat că Transilvania ar dori să rămână parte a Ungariei, dar nu a avut efect nici la Paris şi nici în altă parte. Altfel s-ar fi pus problema dacă armata maghiară ar fi reocupat Transilvania şi ar fi păstrat-o: astăzi ne-am fi referit la acea adunare precum românii la Alba Iulia.”

Reporterul Europei libere a fost interesat să afle părerea istoricului de la Budapesta legată de ce s-ar fi întâmplat dacă liderii maghiari care au negociat la Trianon n-ar fi semnat tratatul, așa cum s-au și gândit să facă inițial?

Balázs Ablonczy: „Probabil că după prăbuşirea aprovizionării publice, apoi a politicului, ar fi fost nevoiţi să îl semneze în condiţii şi mai nefavorabile – eventual un guvern de o altă coloratură politică. Şi, eventual, statele vecine ar fi anexat şi alte teritorii”.

În legătură cu  miturile/legendele Trianonului, istoricul ungur  a spus : 

„Cel mai fantezist și rupt de realitate este mitul, că Tratatul expiră după 100 de ani.

Dar poveştile despre nora unguroaică a lui Georges Clemenceau (prim-ministru al Franței între 1906-1909 și între 1917-1920, o voce importantă în perioda negocierilor pentru Tratatul de la Trianon) sau poveștile despre prostituatele românce şi sârboaice băgate în paturile experţilor Antantei, pe care nu le neg, pentru că ar fi o atitudine ieftină cu scopul de a face pe oricine de râs: cred că o cunoaştere corectă este parte a autocunoaşterii naţionale.”

 La întrebarea:  Care sunt cauzele profunde ale politicii revizioniste, naționaliste și antisemite duse de Ungaria în perioada interbelică?

Balázs Ablonczy a răspuns că „Acest aspect necesită explicaţii mai ample. Pe scurt: există în mod evident un demers de construire a naţiunii profund vătămate şi distruse până în temelii, nedreptatea tratatului de pace şi falimentul politic al sistemelor de stânga de la sfârşitul războiului”.

Europa Liberă: În ultima lui carte, Lucian Boia vorbește la viitor despre federalizare și autonomia în legătură cu Transilvania. Cum vedeți lucrurile?

Balázs Ablonczy: „Încă nu am citit cartea. În general consider salutară autonomia sau federalizarea, ca toate soluţiile care duc mai aproape deciziile de populaţia autohtonă. Dar pentru acest lucru este nevoie de un grup de profesionişti maturi, care să poată opera sistemul, şi de un mediu politic la fel de matur, care să poată susţine sistemul”.

Europa Liberă: După Trianon mai mulți aristocrați maghiari i-au propus României o uniune dinastică, în care Transilvania avea un regim special, iar regele Ferdinand devenea împărat. Cât de realist putea fi acest proiect?

Balázs Ablonczy: „Cu siguranţă că în substratul acestui proiect se regăsea şi calculul elitei maghiare, potrivit căruia Budapesta, datorită experienţei imperiale şi poziţiei geostrategice, va răzbi curând Bucureştiul: sincer, nu cred în realismul acestui proiect, deşi însuşi prim-ministrul Bethlen István a cochetat cu ideea”.

 

Publicitate

Pași spre Marea Unire de la 1918 a Maramureșului cu Țara

 

Foto: Maramureșul istoric

 

 

 

 

 

 

 

Vechi leagan de cultura si civilizatie românească, Țara Maramureșului, locul de baștină al voievozilor Dragos si Bogdan, este cuprins între muntii vulcanici din gurpa nordica a lantului carpatic (tibles, Gutâi, Oas), masivul Rodnei si Muntii Maramuresului. tara Maramuresului reprezinta una din cele mai mari depresiuni intracarpatice, cu o suprafata de aproape 10 000 km2.

Abrodarea problemei Maramuresului istoric în contextul creat de organizarea lumii dupa primul razboi mondial prin Conferinta de Pace de la Paris a adus în atentia opiniei publice românesti o serie de realitati pâna atunci neglijate. Punerea în discutie a frontierei de nord-vest a României a condus si la elaborarea unor ample memorii de catre autoritatile locale din Maramures, menite sa aduca la cunostinta pozitia acestora în ceea ce priveste trasarea noilor granite.

Prin Tratatul de Alianta încheiat la 4/17 august 1916 la Bucuresti între România si Marea Britanie, Franta, Rusia si Italia, mai exact în conformitate cu articolul 4 din tratat, frontiera nord-vestica a tarii se fixa pe talvegul Tisei, astfel încât în componenta statului român intra doar o treime din vechiul comitat Maramures. La baza acestei decizii politice credem ca au stat argumente de ordin etnic, datele statistice din momentul respectiv indicând preponderenta elementului rutean în defavoarea celui românesc în Maramuresul de la nord de Tisa, dar mai ales necunoasterea sau omiterea realitatilor de ordin istoric, economic etc. specifice tarii Maramuresului. Caracterul secret al tratatului, prevazut prin articolul 7, a împiedicat opinia publica sa aiba cunostinta de respectiva prevedere.

Constituirea Sfaturilor Naționale Române Locale

La apelul Consiliului Național Român Central din Arad, la 11 noiembrie 1918, la Sighet, capitala celui de-al treilea comitat al monarhiei bicefale austro-ungare, se constituie Sfatul Național Român al Comitatului Maramureș, într-un moment de mare și responsabil angajament politico-istoric și patriotic.

În cazul românilor din Austro-Ungaria, stat despre care se spunea că este un „uriaș cu picioare de lut”, românii n-au vrut să accepte statutul care li se pregătea, anume acela că ar fi un „popor fără soartă”, „decăzut din destin”; ci dimpotrivă, au hotărât să-și ia „soarta” în propriile mâini, ilustrând aserțiunea istorică potrivit căreia la acea dată, după aprecierea avizată a unui istoric, monarhia bicefală nu era decât: „…o armată mergând de soldați, o armată șezândă de funcționari, o armată în genunchi de popi și o armată târâtoare de denunțători”.  
Este știut faptul că în condițiile dezintegrării Austro-Ungariei pe cuprinsul fostului imperiu multinațional s-a creat un vid de autoritate, de putere dar, în același timp, foștii asupritori nu erau dispuși să renunțe prea ușor la vechile lor privilegii, încercând să împiedice cu orice preț instaurarea fragilelor dar mult prea motivatelor gărzi naționale române.

La apelul celor 17 membri ai comitetului provizoriu s-a trecut la organizarea Sfaturilor Naționale Române Locale, în fapt adunări plebiscitare prin care se prelua puterea de către români, de la vechile autorități austro-ungare și se preda gărzilor naționale locale. Ilustrativ în acest sens este și incidentul întâmplat în localitatea Petrova, din județul Maramureș, cu ocazia adunării locale de constituire a Sfatului Național Local, la care au participat peste 800 de „poporeni”:

„Cei prezenți în numer de 40 inși foști glotași soldați a voit a depune jurământul, – inse strajameșterul jandarmilor din loc: Veisz Matyaș a oprit depunerea acestui jurământ  și apoi constituirea consiliului național din loc., a zis că și cu forța  și arma a opri orice constituire, pînă ce nu vom avea concesiune de la pretura Vișeului, – Dr. Vasile Filipciuc și Darie Vlad a spus acestui jandarm că n`avem lipsă de nici o concesiune, noi facem toate acestea pre bază legală, – numitul strajameșter a voit a deține pre Darie Vlad și Dr. Vasile Filipciuc și ne-au făcut responsabili pentru orice tulburare și ne-a relatat telegrafic la ministerul de interne  și a miliției a ungurilor, – noi am protestat contra acestui act violent și dur a jandarmului Veisz și pre el l`am făcut responsabil pentru tulburarea bunei înțelegere și a liniștei din comună, – s-a decis, ca acest protest să se trimită imediat.

Președintelui cons. națio. loc. lui: Dr. Georgie Bilașcu – Budapesta, ca dînsul prin întrepunerea la Consiliul Național Român Central – să fie transpus numitul jandarm din comună, – să se mijlocească operarea personală a vicepreședinților și a consiliului local, – căci din contra – pacea va fi răsturnață în comună, – deci depunerea jurământului s-a amânat  pre timp mai acomodat și numai Darie Vlad preot român v. preș. al C.N.R. cu ocaziunea sfințirii tricolorului român a depus jurământul în biserică în mânele Dr. Vasile Filipciuc.”

Mai merită să amintim aici încă una din preeminențele istorice maramureșene, anume faptul că în Protocolul de la Petrova, din 17 noiembrie 1918, preotul Darie Vlad nota, între altele, că s-a intonat de către cei 800 de participanți cântecul „Deșteaptă-te române!” (și nu „Un răsunet”) – „imnul nostru național”.
În aceste adunări plebiscitare comunale sau zonale s-au ales delegații pentru adunarea națională română de la Sighet, din 22 noiembrie 1918, unde aveau să se „strângă” peste 5.000 de români, iar în unele cazuri au fost desemnați chiar delegații cu „credențional”, adică cu puterea de a decide și de a vota în numele localităților pe care le reprezentau, în chestiunea națională, pentru Marea Adunare Națională din 1 Decembrie 1918.

O astfel de întrunire s-a ținut și în Sat-Slatina (azi Ucraina) în 14/27 noiembrie 1918 când, printre altele, s-au ales pentru Alba-Iulia, doi delegați cu credențional (Mihail Dan din Apșa de Mijloc și Ilie Filip din Apșa de Jos), ca reprezentanți ai celor două localități, precum și trei delegați reprezentanți ai unor organizații: (N. Nedeliu, protopop în Biserica Albă, reprezentant al clerului greco-catolic, Ioan Bilțiu-Dăncuș din partea Reuniunii Învățătorilor și Florentin Bilțiu-Dăncuș, reprezentantul Gărzii Naționale Române.3 Ca un amănunt de suflet, se cuvine să amintim că drapelul tricolor românesc sfințit în Slatina și purtat de către românii din dreapta Tisei la Alba-Iulia a fost găsit păstrat cu sfințenie în perioada interbelică, în altarul bisericii greco-catolice din Slatina, de către cărturarul Gheorghe Vornicu.

Atât acest drapel al românilor maramureșeni din dreapta Tisei, cât și celelalte stindarde purtate de delegații Maramureșului au fost confecționate dintr-un val de pânză tricoloră adusă de către  Florentin Bilțiu-Dăncuș de la Arad, de la tribunul Vasile Goldiș, drept donație. Ulterior, la Baia-Mare delegației maramureșenilor li s-a mai făcut cadou un drapel național de către egumenul din Bixad, care s-a dovedit a fi acela mai mare din toată adunarea, la fel și stegarul, cel mai înalt.
Drapelul sighetenilor pe care a jurat președintele Sfatului Național Comitatens, avocatul dr. Vasile Chindriș, sub cuvânt de învățătură și sfințenie al preotului din Săpânța, Simion Balea, în ziua de 22 noiembrie 1918, a fost brodat de către surorile Mihalyi de Apșa; opt fete domnișoare, între 13 și 30 de ani, care au fost amenințate apoi de către câțiva unguri din oraș că vor fi spânzurate cu franjuri din acesta. N-a fost să fie așa. Dimpotrivă!

 

Odată constituită delegația maramureșenilor a pornit spre Cetatea Unirii.
 
 
Întregul traseu până la Alba-Iulia este unul absolut memorabil, o aventură de suflet, o aventură națională la care mulțimea din gări devenea tot mai entuziată, sporind în număr: „În Dej ne așteaptă câteva mii de oameni în frunte cu protopopul Boroș și inteligenția locală; drapele nenumărate, cântece, ovațiuni etc. În Gherla tot așa se alătură de noi clerul diecezan și ceilalți trimiși ai Gherlei” 
Această emulație națională, poate unică în istoria noastră ne dovedește modul în care poporul de rând, oamenii simpli își ovaționau aleșii, își amanetau speranțele, rostogolind spre Câmpul lui Horea, ca pe un bulgăre de zăpadă proaspătă, o voință și încredere clădită în zeci de generații.

   

Telegrame către Brătianu

Rezolutia Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 stipula chiar din articolul 1 ca: „Adunarea Nationala a tuturor românilor din Transilvania, Banat si tara Ungureasca, adunati prin reprezentantii lor îndreptatiti la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, decreteaza unirea acelor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânsii cu România”. La baza respectivei prevederi se afla principiul nationalitatilor.

Atunci când Stefan Cicio-Pop si-a terminat cuvântarea strigând: „Traiasca România Mare de la Nistru si pâna la Tisa!”, maramuresenii prezenti au protestat afirmând ca ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit ca sa împinga hotarul pâna la granita Galitiei, ca România sa cuprinda între hotarele ei si Maramuresului românesc de peste Tisa.

La acestea Stefan Cicio-Pop a dat lamuriri, declarând ca expresia „pâna la Tisa” se refera numai la tinuturile dinspre Ungaria si ca tinuturile românesti dinspre Galitia, desi situate dincolo de Tisa, vor apartine României, subliniindu-si convingerea cu strigatul: „Traiasca România Mare de la Nistru si pâna dincolo de Tisa!”.

Dezideratele sustinute de maramureseni la Alba Iulia nu au fost urmate de catre diplomatii români prezenti la Conferinta de Pace de la Paris. Astfel, Ion I. C. Bratianu si Nicolae Misu, expunând la 31 ianuarie — 1 februarie 1919 revendicarile teritoriale ale României, pastreaza, în ceea ce priveste hotarul de miazanoapte, frontiera trasata în 1916. Aceasta situatie a încurajat Cehoslovacia sa solicite la 13 februarie 1919 încorporarea „tarii locuite de rutenii din Ungaria”, desi Cehoslovacia, din perspectiva istorica, nu avea nici un drept asupra acestor teritorii, mai ales în ceea ce priveste Maramuresul istoric. Cererea Cehoslovaciei a fost acceptata la lucrarile Conferintei de Pace si s-a materializat prin trasarea unei linii de frontiera care atribuia statului cehoslovac teritoriul rutenilor din zona subcarpatica.

In acesl stadiu al negocierilor, contextul international se complica prin declansarea de catre Ungaria (unde în octombrie 1918 se instaurase puterea sovietelor, a ofensivei care viza recucerirea teritoriului românesc pierdut si jonctiunea cu trupele bolsevice din Ucraina si Rusia. Actiunea a obligat armata româna sa contraatace.

Victoriile acesteia sunt mentionate clar în telegramele trimise lui Ion I. C. Bratianu aflat în Conferinta de la Paris: „La dreapta am atins (Huszt, limita etnografica”; „Am luat Satmarul, de asemenea limita etnografica”. Continutul acestora reda nu numai avansarea armatei române, ci si limita geografica stabilita în functie de preponderenta populatiei românesti vizata de aceasta.

Imposibilitatea armatei cehe de a face fata ofensivei maghiare si propunerea făcuta României de a ocupa Rutenia si partea de miazazi a Galitiei, pentru a asigura legatura între armata polona si cea româna, cooroborate cu dorinta de a bloca orice comunicare directa între ucraineni si rușii bolșevici, a determinat depașirea Tisei si ocuparea întregii zone subcarpatice, inclusiv a Maramureșului de la nord de Tisa.

Memorii

 

La 3 august 1919 însa se comunica României frontiera cu Cehoslovacia, trasa de Consiliul Suprem al Puterilor Aliate si Asociate, care mentinea cursul Tisei ca linie de frontiera, dar numai pe o portiune delimitata astfel: „de la un punct comun celor trei frontiere ale României, Galkitiei si Cehoslovaciei o linie orientata sensibil catre vest-sud-vest prelungita printr-o linie care atinge râul Tisa la nord de confluentul acestuia râul Viseu, apoi continua spre vest talvegul Tisei pâna într-un punct la cca. 9 km vest de Apsa de Jos…, o linie care sa întâlneasca si sa urmeze linia de despartire a apelor între Tisa si Tur”. Recunoasterea pe plan international a acesteia a fost confirmata prin semnarea la 10 septembrie 1919, la Saint-Germaine en Laye, Tratatului de pace cu Austria, care în articolul 53 stipula: „Austria recunoaste, precum au facut-o deja Puterile Aliate si Asociate, deplina independenta a statului cehoslovac care va cuprinde si teritoriul autonom al rutenilor de la sudul Carpatilor”.

Refuzul lui Ion I. C. Bratianu de a semna acest tratat datorita unor clauze considerate de el inacceptabile pentru România a dus la amânarea ratificarii de catre statul român a acestui act international. Ragazul a fost folosit de oficialitatile române, centrale si locale, pentru a pregati documentatia necesara care sa probeze dreptul asupra întregului Maramures.

Intre timp si în tara s-au conturat opinii privind problema Maramuresului. Astfel, printr-un memoriu întocmit la Sibiu la 5 octombrie 1919 si adresat Ministerului de Razboi, prefectul judetului Maramures prezenta înmod obiectiv cauzele concrete care l-au determinat sa depaseasca granita impusa prin tratatul din 1916 si sa introduca administratia româneasca si la nord de Tisa. El pune accentul în special pe necesitatea mentinerii unei vieti economice care sa permita furnizarea produselor alimentare în zona si mentinerea functionalitatii mijloacelor de comunicatie, folosindu-se totodata de argumente de ordin istoric: „Judetul Maramures întreg este un vechi leagan al românului recunoscut de istorie în care valurile rutenesti venite din alte tari au îngropat o multime de elemente românesti care asteapta sa fie reînviate”; „Maramureșul prezinta nu numai o unitate geografica bine definita si foarte pronuntata, ci o unitate organica indivizibila”.

La 9 decembrie 1919 senatorii si deputatii din Maramures, Ugocea si Satu mare adresau guvernului un memoriu „nu numai în interesul local, ci si în interesul întregii Românii Mari si a întregului neam românesc”, solicitând ca granitele Maramuresului sa fie stabilite conform liniei de demarcatie trasate în luna iunie 1919 de catre Comandantul trupelor române de comun acord cu Comandamentul trupelor cehoslovace.

Cam în aceeasi perioada Alexandru Vaida-Voevod, ministru de stat în timpul guvernului Vaitoianu, înainteaza un raport documentat asupra Maramuresului, cerând toate comunele românesti de peste Tisa împreuna cu hotarele lor si propunând p frontiera care începea la vst de teceu si continua pe culmea muntilor spre nord, vizând încorporarea în granitele statului român a plaselor Sighet, Tisa, Taras si jumatate din Teceu.

   

Cea mai veche episcopie

 

Concomitent cu aceste actiuni au avut loc si primele alegeri generale parlamentare libere la care a participat si populatia întregului Maramures. Astfel, în primul Parlament al României Mari au existat si ruteni care si-au exprimat dorinta de a se uni cu România, fapt semnalat prin mai multe memorii adresate anterior regelui si Consiliului Dirigent.

La 1 decembrie 1919 s-a constituit noul guvern condus de Alexandru Vaida-Voevod, care avea sa semneze tratatul de pace cu Austria, România recunoscând astfel încorporarea Maramuresului de la nord de Tisa la statul cehoslovac. In acelasi timp însa, presedintele Consiliului de Ministri au numit pe lânga delegatia româna ca expert pentru Maramures pe dr. G. Iuga, deputat de Maramures, care în timul sederii sale la Paris întocmeste mai multe memorii, documentatii, harti dovedind caracterul românesc al Maramuresului de la nord de Tisa si drepturile istorice ale României asupra acestui teritoriu. Totodata, el initiaza tratative cu delegatia cehoslovaca pentru rectificarea liniei de frontiera preconizata si face lucrari pregatitoare pentru ca problema sa fie prezentata Conferintei de Pace, în cazul în care tratativele cu cehoslovacii n-ar fi condus la rezultatul dorit.

Redam în continuare câteva pasaje dintr-un astfel de memoriu în care autorul subliniaza toate argumentele care îndreptatesc statul român sa revendice acest teritoriu:

„Consiliul Suprem pâna acum nu a comunicat României direct si oficial linia de frontiera cu Cehoslovacia; rugam Conferinta sa binevoiasca si a lua în considerare urmatoarele propuneri:

Linia de frontiera… sa se stabileasca definitiv conform liniei demarcationale ce s-a croit în luna iunie 1919, de catre Comandamentul trupelor cehoslovace de comun acord cu Comandamentul trupelor române. Aceasta linie a fost stabilita pe culmea înaltimilor la fata locului de catre experti militari ai ambelor state vecine si intersate tinându-se seama de interese locale, istorice si administrative.

Teritoriul ce zace spre este de aceasta linie graviteaza spre Tisa si este parte întregitoare a Transilvaniei, formând o unitate geografica indivizibila.

Pe baza istorica am avea dreptul sa pretindem mai mult decât s-a stabilit prin linia de demarcatiune. Provincia numita Maramures este ´Leaganul Neamului RomânescS, unde poporul român a trait mai multe veacuri sub voievozi independenti si cuprindea în sine aproape tot teritoriul locuit azi de ruteni atât în Maramures, cât si în comitatele vecine: Bereg si Ung. Chiar si ungurii, inamicii nostri cei mai neîmpacati, recunosc acest fapt istoric. In memoriul lor Chestia Ruteana înaintat Conferintei de Pace ei recunosc ca cei dintâi locuitori ai Maramuresului au fost românii. De asemenea si istoricii rusi recunosc acest fapt…

…De partea dreapta a caii ferate si a soselei principale este situata renumita comuna istorica Peri, care a fost sediul primei si celei mai vechi episcopii românesti în decursul mai multor veacuri. Poporul român doreste reînfiintarea acestei episcopii istorice în acelasi loc pe care îl considera si azi ca loc sfânt…

    …Teritoriul dintre linia demarcationala si Tisa nu a putut fi ocupat militara si nici administrat de catre Cehoslovacia pentru ca geograficeste graviteaza spre România, din aceste motive chiar Comandamentul cehoslovac ne-a propus sa-l ocupam noi, sa-l alimentam si sa-l administram…”

   

Posibilitatea fructificată

 

Memoriul se încheia cu urmatoarele concluzii:

„Chestiunea acestui teritoriu, desi neînsemnat ca marime, din consideratiile mai sus însirate, este de o mare însemnatate pentru România. Daca Conferinta de Pace nu ar acorda României acest mic tinut, el va forma o rana vesnica, un izvor vesnic de conflicte între România si Cehoslovacia, cu care România doreste sa întretina raporturile cele mai bune.

Pe baza acestor consideratiuni propunem ca frontiera între România si Cehoslovacia sa fie stabilita definitiv pe linia de demarcatiune de az”.

Cehoslovacii pareau dispusi spre concesii teritoriale în schimbul încheierii unei aliante militare, ceea ce îl face pe Alexandru Voda-Voievod sa declare la 16 decembrie 1919 în Camera Deputatilor ca „spera sa gaseasca remediul pentru salvarea integrala a Maramuresului”. Tratativele româno-cehoslovace decurgeau în conditii favorabile pentru România. La 15 martie 1920 Osusky, seful delegatiei cehe, îl înstiinta pe seful guvernului român ca frontiera Maramuresului era pe cale de a fi rezolvata.

In acest stadiu al negocierilor intervine schimbarea de guvern din România, cabinetul Vaida fiind înlocuit cu unul condus de Averescu.

Evenimentul este folosit de cehoslovaci ca pretext pentru întreruperea negocierilor, argumentând ca în urma demisiei guvernului Vaida delegatia româna nu mai dispunea de împuternicirea legala pentru a putea semna acordul încheiat.

La 1 aprilie 1920 prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Straine si Ministerul de Razboi, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului sau cererea de evacuare de catre trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informând totodata partea româna de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de frontiera care ar urma sa fie stabilita de o comisie mixta româno-cehoslovaca.

Ca urmare, Legatia cehoslovaca din România era anunatta la 18 aprilie 1920 de hotarârea guvernului român de a-si retrage trupele, cerându-i-se ministrului Cernak sa comunice numele delegatului militar cehoslovac însarcinat sa regleze cu Marele Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române. Se dadea astfel curs stipulatiilor Tratatului de pace cu Austria care prevedea ca teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatica sa fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi la care România consimtise prin semnarea lui. Pe de alta parte se sublinia disponibiliatea statului român de a începe tratativele cu statul cehoslovac vizând obtinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesata sa integreze teritoriile de la sudul Tisei în procesul de unificare a întregului teritoriu national, ceea ce în conditiile geografice respective presupunea obtinerea cailor de acces spre aceste teritorii.

Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) se reconfirma pe plan international apartenența Maramuresului de la nord de Tisa la Cehoslovacia.

 

Glasul Maramureșenilor de peste Tisa a fost numai auzit, nu și ascultat

 

Din păcate, ca de atâtea ori în istorie, glasul disperat al patrioților maramureșeni a fost doar auzit, nu și ascultat și, ca un paradox al istoriei parcă, Maramureșul voievodal a fost divizat pentru prima dată (prefigurare sumbră!), exact la Alba-Iulia, locul generic al unirii tuturor românilor.
Urmare a diligențelor de politică internă angajate de către fruntașul maramureșean avocatul dr. Vasile Filipciuc, pe lângă Consiliul Dirigent de la Sibiu, la 16 ianuarie 1919, regimentul 14 Roșiori, din Roman începea „curățarea Maramureșului” de „trupele iregulate ucrainene” ale căpitanului Vorobeț.

Între 16 ianuarie și 4 august 1919 operațiunea de eliberare a Maramureșului, la care au participat și voluntari maramureșeni s-a definitivat, cu prețul a cinci morți dintre ostașii români, căzuți în luptele de la Sighet  (Cămara) și din teritoriul din dreapta Tisei.
 Cu toate că a fost câștigată cu arma, partea de Maramureș de dincolo de Tisa, a rămas în cuprinsul statului cehoslovac, în fapt două treimi din Maramureșul voievodal. Diferendele de frontieră dintre România și Cehoslovacia, la începutul perioadei interbelice, au parcurs un proces sinous de redefiniri diplomatice, de la aspectul că cehii au fost surprinși când au primit în dar o parte a bazinului Tisei superioare și până la condiționarea acestora cu retragerea armatei române pe un aliniament la sud de Tisa, în zona Maramureșului de azi, privind negocierea frontierelor.

A urmat apoi „spectacolul” (pentru europeni) diplomatic de la Saint-Germain (10 septembrie 1919) când, onorând capriciile catolice ale unei Europe bântuită de răzbunări, partea de Maramureș din dreapta Tisei, în fapt două treimi din fostul comitat a fost atribuită Cehoslovaciei: „Ideea atribuirii rutenilor, care sunt slavi și uniați, românilor – care sunt latini și ortodocși, a fost respinsă de delegațiile americană, britanică și franceză. Delegația italiană a înaintat argumentul pe care contele Vanutelli Rey, tocmai l-a susținut, însă nu a putut convinge celelalte delegații care s-au pronunțat pentru unirea la Cehoslovacia a întregii rutenii din Ungaria”.

 

 

Harta Maramureșului românesc

 

 

Diplomația noastră externă interbelică, depășită de situație, a înregistrat un prim eșec uriaș când a supervizat retragerea armatei române, la 5 aprilie 1920. Pertractări româno-cehoslovace aprinse au avut loc, pe rând la Ujgorod, Satu Mare, Sighet, Praga și București, finalizate până în 1925, când a avut loc un schimb amiabil a câte cinci localități între cele două state.
La sfârșitul primului război mondial, așadar, într-un teritoriu bântuit de stafiile unor grave convulsii etnice, am numit aici teritoriul Maramureșului, circumscris bornei kilometrice zero a Europei geografice, punct terminus consfințit cu ocazia celebrării mileniului ungar, Maramureșul, deci, a suferit o gravă amputare teritorială, de care rămâne vinovată doar diplomația românească. Cu toate acestea, românii din dreapta Tisei au reușit, de-a lungul secolului XX, să-și conserve ființa națională evoluând în raport de conivență cu trupul etnic al nației lor.

 

Surse:

 

http://www.vistieria.ro/Istoria-romanilor-Articole/Articole-Perioada-contempoarana/Cum-s-au-unit-Maramure

 

Magazin istoric

Patriotul român basarabean Nicolae Lupan despre românitatea ţinuturilor de la est de Prut şi impostura unor aşa zişi istorici „moldovenişti”. VIDEO

 

Pagina „Între Prut şi Nistru” din ziarul „Cuvântul Românesc” din Hamilton, Canada

 

 

 

 

Şovinism şi impostură

Urmăresc cât se poate de sistematic presa periodică de la Chişinău.

Mai ales în praguri de sărbători sovietice, cum ar fi cea a lui 2 August – ziua formării Republicii Moldoveneşti. Aşa încât, nu duc lipsă de informare, mai bine zis, dezinformare oficială.

Şi de fiecare dată constat că istoria şi limba vechilor noastre cazanii sunt două domenii în care oameni de pretinsă specialitate se străduiesc, de decenii, să pună pe picioare lucruri ce nicidecum nu vor să stea „smirno”.

În tendenţiozitatea lor partinică, de a întoarce totul cu fundul în sus, istoriografii moldoveni de azi preferă să treacă sub tăcere, bunăoară, faptul că primul domnitor român care-şi întinse stăpânirile până la gurile Dunării, limanul Nistrului şi spre Bug a fost un oltean, Ion Vodă Basarab.

Iar urmaşii lui, cum scriu cronicile, „lărgiră hotarele Basarabiei la răsărit de Argeş până la Siret, Prut, Nistru şi Mare”.

Aici, desigur, pe Artiom Lazarev, istoric făcut, cel mai mult îl irită cuvântul Argeş, având în vedere distanţa dintre acesta şi Nistru.

Ca să nu mai vorbim de Mircea cel Bătrân, ca „mare voievod şi domnitor a toată Ţara Românească, încă şi spre părţile tătăreşti şi de amândouă părţile pe toată Dunărea, până la marea cea mare şi cetăţile Dârstorului stăpânitor”.

Nu mai puţin îl înfurie şi pe Simion Grossu precizarea istoricului Ion Nistor privind aceeaşi parte românească „a toată Dunărea, până la marea cea mare şi liman, căci nu e vorba de altceva decât de litoralul basarabean al Mării Negre, ce porneşte de la Chilia spre vărsarea Nistrului”, care astăzi nu mai aparţine moldovenilor, ci ucrainenilor.

Cu alte cuvinte, Moldova Sovietică nu mai are ieşire la marea ce scaldă în continuare ţărmurile României. În schimb, nu-i o bucurie mai mare pentru diriguitorii de la Chişinău decât, atunci când au ocazia, să dovedească „adversarilor români” că litoralul cu pricina n-a ţinut multă vreme de Basarabia lui Ion Vodă Basarab, dat fiind faptul că moldoveanul Bogdan cel Bătrân „i-a izgonit pe acaparatorii valahi”, punând din nou stăpânire pe gurile Dunării şi pe cea a Nistrului.

 Şi mai e un ghimpe înfipt în pingeaua diriguitorilor chişinăueni: cetăţile de strajă din lungul Nistrului. Că le-au înălţat bizantinii, treacă-meargă.

De ce însă, toate până la una, sunt pe malul drept şi gurile cazematelor numai către răsărit?

Această întrebare, voit naivă, i-a lăsat pe mulţi basarabeni, de la ’44 încoace, fără bucata lor de pâine.

  Şi pentru că naivitatea nu întotdeauna este luată drept trăsătură negativă, cei ce aplică, în dreapta şi în stânga, calificativul de naţionalişti celor cu „filozofiile naive” întreabă, la rândul lor, dacă nu cumva Carpaţii noştri au făcut vreodată hotar despărţitor de neam? Iar dacă-i aşa, de ce atunci Prutul face dintr-o Moldovă – două, când acesteia i-ar sta mult mai bine să se întindă „volnic” de la Nistru până la vârf de Carpaţi?

  Glumă-glumă, dar nu ştiu de ce mă gândesc la diriguitorii bucureşteni. Vorba e că printre aşa-zişi istorici de la Chişinău se mai găseşte câte unul, cum ar fi acelaşi Lazarev sau Esaulenco, cărora le place să strecoare, din loc în loc şi din când în când, câte un „abia” filozofic cu aluzie la Bogdan, care „abia” la 1359 făcu descălecatul Moldovei!

Dar că şi atunci venea nu de undeva din Moldova, ci… tocmai din Maramureş!

Iar din moment ce trecea Carpaţii din altă parte a României de mai târziu, vedeţi dumneavoastră, nu poate fi calificat drept moldovean.

Chiar dacă aducea el acestei ţări libertate faţă de craiul unguresc.

   Pentru istoricii de la Chişinău, angajaţi şi struniţi politiceşte, puţin importă că încă cu mult înaintea descălecatului făcut de Bogdan existau deja aşezări româneşti spre Siret, Prut şi pe malul Nistrului: Ţeţin, Hotin, Lăpuşna, Lycostmo. Aceasta din urmă nefiind altceva decât Cetatea Albă.

Cu ce drept, se întreabă amintiţii istorici, au rebotezat-o românii pre limba lor, când ea a fost ridicată în vremuri de demult de către greci?

Ce, adicătelea, Bielgorod-Dnestrovsc nu sună frumos? Cât despre Hotin, chipurile, la început el nu era decât un loc de popas şi de strajă a vadului, pentru tot felul de treceri civile şi militare. Foarte bine.

Cum rămâne însă cu scrierea unui mare cronicar polonez care atestă, negru pe alb, că „Hotinul a fost înjghebat de români încă pe vremea când umbla pe pământ Dumnezeu şi Sfântul Petru”?

Crezându-l pe cronicar, deci, nu întâmplător Cazimir cel Mare puse la dispoziţia voievodului român de Şepenit, Ştefan, mijloace băneşti şi materiale pentru construirea a două cetăţi dintre cele mai importante: cea de la Hotin şi cea de la Ţeţina, de lângă Cernăuţii de azi.

O dovadă în plus a românismului acestor ţinuturi este şi un „act domnesc de la 1387, prin care Petru Muşat, fiul lui Ştefan, numeşte pârcălabi la Hotin şi Ţeţina”. Operă continuată şi de Alexandru cel Bun, atât pe plan administrativ, cât şi militar.

 

*** *** ***

---

 

Foto: Nicolae Lupan  

 

Despre Nicolae Lupan şi activitatea sa: Nicolae Lupan s-a născut la 16 Martie 1921, în satul Cepeleuţi, judeţul Hotin, în familia de ţărani mijlocaşi Ion şi Vera Lupan, el fiind ultimul din cei zece copii.

A urmat scoala elementară din sat, Şcoala de Agricultură din Grinăuţi, Soroca şi Liceul nr. 10 din Cernăuţi, Şcolii de subofiţeri în rezervă din Botoşani. Repartizat, cu gradul de sergent major TR a luptat în cadrul Regimentului 30 Dorobanţi din Câmpulung-Muscel pe frontul de la Iaşi contra ruşilor şi pe cel din Transilvania şi Ungaria contra nemţilor.

A obţinut licenţa în litere la Universitatea din Cernăuţi, (1956-1961).A lucrat ca Învăţător de matematică la Şcoala de 7 ani din satul natal, la Şcoala nr. 11 din Ţeţina-Cernăuţi, redactor-şef la Televiziunea Chişinău şi la postul de radio „Luceafărul”, de unde în 1970, a fost concediat.

Colaborează cu articole, reportaje, schiţe, povestiri la radio, la televiziune şi în mai toate ziarele şi revistele din Chişinău (1958-1970).

Împreună cu soţia şi trei copii, este expulzat de la Chişinău, în martie 1947, „pentru naţionalism românesc şi propagare a culturii occidentale la radio şi televiziune”.

Se stabileşte la Bruxelles şi apoi la Paris.Fondator şi animator al Asociaţiei Mondiale „Pro Basarabia şi Bucovina”, cu sediul la Bruxelles şi Paris (1975-2008), asociaţie ce numără circa 100.000 de membri în 24 de ţări!…

Obţine echivalarea studiilor la Universitatea Liberă din Bruxelles, 1978.Difuzează timp de 12 ani, emisiuni săptămânale de zece minute la Radio Europa Liberă.

Colaborează cu pagina „Între Prut şi Nistru” la ziarul Cuvântul Românesc din Hamilton, Canada, aproape 20 de ani.

 

 

 

 

Foto: O parte a cărţilor lui Nicolae Lupan 

 

Conferenţiează pe teme legate de soarta Basarabiei la: Bruxelles, Paris, Köln, München, Londra, Frankfurt, Los Angeles, Washington, Nürnberg, New York, San Francisco, Miami, Montreal, Toronto, Praga, Roma, Rădăuţi, Bucureşti, Făgăraş, Alba Iulia, Iaşi, Galaţi, Roman, Rm. Vâlcea, Tg. Neamţ, Chişinău.Cărţi publicate: „Plânsul Basarabiei”, 1981, Carpatii, Madrid / „Bessarabie, terre roumaine”, 1982 / Pământuri româneşti: Schiţe, studii şi versuri, Bruxelles 1984 / „Basarabia şi Bucovina sunt Pãmânturi Românesti”, Ed. Nistru, Bruxelles 1984 / „Scrisoare fratelui meu”, Editura Nistru, Bruxelles, 1984, 156 pp. / „Imagini nistrene”, 2 volume, 1986, 1990 / „Alexandru Cristescu, erou si martir”, 1987 / „Pământul Basarabiei. Bruxelles, 1989 / „Însemnări de desţărat” Bruxelles, 2001 / „Din coapsa Daciei şi a Romei ” / „Străin la mine acasă”, 1996 / „Gânduri de proscris”.

A încetat din viaţa, miercuri, 25 ianuarie 2017, la Paris.

Vineri 27 ianuarie a fost condus pe ultimul drum.